Recognition and execution of German human trafficking sentence refused for non-citizen lacking permanent residence, appeal dismissed

Deliberând asupra apelului declarat de persoana condamnată A. împotriva sentinţei penale nr. 118/F din data de 25 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2020:

Prin sentinţa penală nr. 118/F din data de 25 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2020 în temeiul art. 166 alin. (6) lit. c) rap. la art. 167 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004 (republicată), a respins cererea de recunoaştere şi punere în executare în România a hotărârii judecătoreşti transmise de statul emitent (Germania), respectiv Hotărârea din data de 18 octombrie 2019 (rămasă definitivă la data de 26 octombrie 2019), pronunţată de Tribunalul Weiden i.d. OPf. în dosarul nr. x, privind pe persoana condamnată A.. În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. În temeiul art. 275 alin. (6) rap. la art. 272 alin. (1), (2) din C. proc. pen., onorariul parţial al avocatului din oficiu, în cuantum de 250 RON, a rămas în sarcina statului, fiind suportat din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că prin Referatul nr. x/2020 din data de 06 aprilie 2020, înregistrat pe rolul Curţii la data de 14 aprilie 2020, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat instanţa, în temeiul art. 165 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (republicată), pentru a aprecia cu privire la cererea formulată de autorităţile judiciare germane, referitoare la transferarea persoanei condamnate A. într-un penitenciar din România, pentru continuarea executării unei pedepse privative de libertate, opinia exprimată de Parchet, atât prin referatul respectiv, cât şi prin concluziile formulate de reprezentantul Ministerului Public în dezbaterile de la termenul de judecată din data de 24 iunie 2020 (consemnate în încheierea care face parte integrantă din prezenta sentinţă penală), fiind în sensul caracterului neîntemeiat al cererii respective, pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 167 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004 (republicată).

În vederea soluţionării cererii, pe lângă certificatul şi documentele transmise de autorităţile statului de condamnare, potrivit Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din data de 27 noiembrie 2008 (privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană), ataşate în dosarul înaintat de Parchet împreună cu referatul anterior menţionat, a fost ataşat Dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în care a fost pronunţată hotărârea (Sentinţa penală nr. 16/F din data de 29 ianuarie 2019), prin care s-a dispus, de instanţa română, punerea în executare a mandatului european de arestare emis pe numele persoanei solicitate A., ulterior condamnată în mod definitiv de către o instanţă germană.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat următoarele:

Cetăţeanul turc A. a fost condamnat, prin Hotărârea din data de 18 octombrie 2019 (rămasă definitivă la data de 26 octombrie 2019), pronunţată de Tribunalul Weiden i.d. OPf. în dosarul nr. x, la pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 9 luni închisoare (din care s-au dedus perioadele de arestare preventivă şi de detenţie, începând cu data de 16 ianuarie 2019 până la zi, astfel că executarea pedepsei respective va lua sfârşit la data de 15 octombrie 2024), pentru cinci infracţiuni de trafic de migranţi, comise la datele de 10 august 2017, 14 august 2017, 22 august 2017, 25 august 2017 şi 04 septembrie 2017, în cadrul unui grup infracţional organizat, în scopul de a obţine un folos patrimonial (până la 10.000 euro de persoană traficată) şi în condiţii periculoase pentru viaţa migranţilor (39 de cetăţeni irakieni, iranieni, sirieni şi turci), care au fost supuşi la tratamente inumane sau degradante, faptele reţinute în sarcina sa fiind incriminate şi de legea penală română, potrivit căreia constituie infracţiunile prevăzute de art. 263 alin. (1), (2) lit. a), b), c) cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. şi de art. 367 alin. (1), (3) din C. pen. (pedepsite cu închisoare de la 3 ani la 10 ani şi, respectiv, cu închisoare de la 1 an la 5 ani).

Potrivit menţiunilor din certificatul înaintat de autorităţile germane, înainte de arestarea sa în România, în vederea predării, pe baza mandatului european de arestare (la data de 16 ianuarie 2019), sus-numitul cetăţean turc locuia în această ţară din anul 2012, unde a desfăşurat comerţ cu produse alimentare, în România trăind şi soţia lui româncă, o fiică în vârstă de 7 ani, născută dintr-o altă relaţie, dar şi, conform susţinerilor sale, alţi membri ai familiei, acesta consimţind şi exprimându-şi dorinţa să execute în România pedeapsa privativă de libertate, din considerente de reintegrare socială, aspecte consemnate şi în procesul-verbal de audiere a persoanei condamnate din data de 04 decembrie 2019.

Conform art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (republicată), instanţa română recunoaşte şi pune în executare hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, mai multe condiţii, în care aceea prevăzută la lit. c), respectiv ca persoana condamnată să aibă cetăţenie română.

În speţă, Curtea a constatat că această condiţie nu este îndeplinită, întrucât persoana condamnată A. are numai cetăţenie turcă.

Pe de altă parte, în speţă, s-a constatat că nu este incident nici cazul prevăzut de art. 167 alin. (2) din aceeaşi lege, care permite recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârii judecătoreşti transmise de statul emitent şi atunci când persoana condamnată nu are cetăţenie română, dacă aceasta trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi nu va pierde dreptul de şedere permanentă în România.

În acest sens, Curtea a constatat, mai întâi, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor textului legal anterior citat, că acest caz se referă exclusiv la cetăţeanul străin care are drept de şedere permanentă în România, de vreme ce numai pierderea acestui drept împiedică recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârii judecătoreşti transmise de statul emitent.

Or, persoana condamnată A. nu a avut niciodată drept de şedere permanentă în România, ci numai un drept de şedere temporară, fiindu-i eliberat un permis în acest sens, purtând nr. x, cu valabilitate în perioada 06 februarie 2018 - 05 februarie 2023, astfel cum rezultă din copia acelui act .

De altfel, conform informaţiilor furnizate de Inspectoratul General pentru Imigrări prin adresa nr. x din data de 26 februarie 2020, persoana condamnată A. figurează în Sistemul Informatic de Management al Străinilor ca posesoare doar a unui paşaport turistic (valabil până la data de 21 iunie 2021) şi a permisului de şedere temporară anterior menţionat.

Potrivit aceleiaşi adrese, persoana condamnată A. şi-a declarat o adresă de reşedinţă în comuna Ţigăneşti, satul Ţigăneşti, Strada x nr. 667, judeţul Teleorman, însă, conform unei alte adrese a instituţiei anterior menţionate, emisă sub nr. x din data de 27 februarie 2020, investigaţiile efectuate la adresa respectivă au evidenţiat că nici aceasta, nici soţia sa nu au mai locuit la acea adresă de aproximativ 2 ani, prin urmare încă din anul 2018, la scurt timp după obţinerea permisului de şedere temporară şi mai înainte ca persoana condamnată să fie arestată (la data de 16 ianuarie 2019) şi apoi predată (la data de 27 februarie 2019) autorităţilor judiciare germane, în baza mandatului european de arestare emis pe numele său.

Cea din urmă situaţie determină, prin prisma dispoziţiilor art. 167 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 (republicată), şi concluzia că persoana condamnată A. nici nu a locuit în mod continuu pe teritoriul României, după obţinerea permisului de şedere temporară anterior menţionat, câtă vreme nu şi-a declarat, în mod legal, o altă adresă de reşedinţă decât cea unde s-a constatat că nu a mai locuit, în fapt, încă din anul 2018.

Raportat la aceste împrejurări, este total nerelevantă împrejurarea că persoana condamnată A., prin avocatul său ales, a formulat plângere împotriva deciziei de revocare a dreptului de şedere temporară, înregistrată sub nr. x din data de 27 februarie 2020, care a condus la anularea, la aceeaşi dată, a permisului corespunzător, purtând nr. x, conform informaţiilor furnizate de Inspectoratul General pentru Imigrări prin adresa nr. x din data de 27 februarie 2020, deoarece, independent de această situaţie, persoana condamnată nu a avut niciodată drept de şedere permanentă (ci doar temporară) în România şi nici nu a avut o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul statului român, după obţinerea permisului de şedere temporară anterior menţionat, timp de cel puţin 5 ani, astfel că, în privinţa sa, nu sunt incidente dispoziţiile art. 167 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 (republicată).

În plus, conform acelor dispoziţii, spre deosebire de cele ale art. 167 alin. (1) (care nu sunt îndeplinite, prin raportare la condiţia prevăzută la lit. c), referitoare la cetăţenia română), chiar dacă ar fi întrunite condiţiile stabilite pentru persoana condamnată de altă cetăţenie, recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârii judecătoreşti transmise de statul emitent este doar facultativă, iar nu obligatorie, textul legal analizat (art. 167 alin. (2) folosind expresia "hotărârea (...) poate fi recunoscută şi pusă în executare", în timp ce textul de comparaţie (art. 167 alin. (1) utilizează sintagma "instanţa română recunoaşte şi pune în executare".

Din această perspectivă, dincolo de impedimentul legal anterior evidenţiat, Curtea a constatat că nu există argumente temeinice pentru recunoaşterea şi punerea în executare în România a hotărârii de condamnare pronunţate de instanţa germană faţă de persoana condamnată cetăţean turc A., în condiţiile în care, din chiar considerentele hotărârii respective, rezultă că acea persoană a folosit România drept ţară de tranzit a migranţilor, asociindu-se în scopul traficării lor, în cadrul unui grup infracţional organizat, care a acţionat începând cu anul 2017, cu alţi făptuitori din Turcia, Bulgaria, România şi Serbia, astfel că stabilirea sa temporară pe teritoriul statului român şi practicarea unor activităţi comerciale, care ar fi debutat în anul 2012 (conform propriilor afirmaţii), au constituit, cel mai probabil, doar un paravan pentru infracţiunile constatate a fi fost săvârşite de către aceasta.

Căsătoria cu o persoană de cetăţenie română (oficializată la data de 17 octombrie 2016) şi paternitatea unui copil de aceeaşi cetăţenie (născut dintr-o altă relaţie la data de 09 septembrie 2012) s-a apreciat că nu pot fi reţinute drept astfel de argumente, câtă vreme nu au împiedicat-o pe persoana condamnată să se implice într-o activitate infracţională amplă, cu ramificaţii transfrontaliere, care a avut puternice motivaţii financiare, fără rezerve determinate de punerea în primejdie a vieţii numeroşilor migranţi traficaţi şi supunerea acestora la tratamente inumane sau degradante, fiind evidentă, în ceea ce o priveşte, lipsa unei preocupări reale şi serioase pentru viaţa de familie pretins construită în România, pe care o invocă în prezent pro causa.

Mai mult, s-a reţinut că tot potrivit considerentelor hotărârii de condamnare pronunţate de instanţa germană, persoana condamnată nici nu a ţinut legătura, cu regularitate, cu fiica sa, care trăieşte în România, împreună cu mama ei, iar, referitor la actuala soţie, Curtea a reiterat faptul că aceasta şi persoana condamnată nu au mai locuit, încă din anul 2018, la adresa declarată din comuna Ţigăneşti, judeţul Teleorman, neinformând autorităţile române cu privire la existenţa altei adrese de reşedinţă pe teritoriul României.

Faţă de toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 166 alin. (6) lit. c) rap. la art. 167 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004 (republicată), a respins cererea de recunoaştere şi punere în executare în România a hotărârii judecătoreşti transmise de statul emitent (Germania), respectiv Hotărârea din data de 18 octombrie 2019 (rămasă definitivă la data de 26 octombrie 2019), pronunţată de Tribunalul Weiden i.d. OPf. în dosarul nr. x, privind pe persoana condamnată A. (cetăţean turc).

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, persoana condamnată A. a formulat apel.

Cu ocazia dezbaterilor, apărătorul apelantului persoană condamnată a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului Europei din 27.11.2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce, în cazul hotărârilor judecătoreşti, în materie penală, care impun, ca drepturi sau măsuri privative de libertate, în scopul executării lor în Uniunea Europeană, suspendarea cauzei şi adresarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, următoarelor întrebări preliminare:

- prevederile art. 3 alin. (1) lit. c) din decizia cadru trebuie interpretate, în sensul că, criteriile prevăzute de acestea sunt îndeplinite, numai în cazul în care persoana condamnată are în statul de executare legături familiale sociale profesionale sau în considerarea cărora să poată prezuma, în mod întemeiat, executarea pedepsei în acel stat poate facilita reabilitarea sa socială şi că, prin urmare, aceasta să opună unei dispoziţii de drept naţional precum art. 167 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată, care permite în aceste cazuri recunoaşterea şi executarea unei hotărâri judecătoreşti şi atunci când persoana condamnată nu are cetăţeniei română, dar trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi nu va pierde dreptul de şedere permanentă în România.

- dacă în cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea precedentă, prevederile art. 4 alin. (2) din Decizia-cadru 2008/909 trebuie interpretate, în sensul că, inclusiv, în ipoteza prevăzută la art. 4 alin. (1) lit. c) din decizia cadru, autoritatea competentă din statul emitent este ţinută să verifice, chiar înainte de a transmite hotărârea judecătorească şi certificatul, dacă executarea pedepsei de către statul de executare va răspunde scopului de a facilita reabilitarea socială a persoanei condamnate, şi, în acest context, autoritatea respectivă este totodată ţinută să menţioneze informaţiile obţinute la lit. d) punctul 4 din certificat, în special, în cazul în care persoana condamnată afirmă în avizul exprimat potrivit art. 6 alin. (3) din decizia cadru că are legături familiale, sociale sau profesionale concret în statul emitent.

- în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, respectiv prevederile art. 9 alin. (1) lit. b) din decizia cadru trebuie interpretate, în sensul că există un temei de nerecunoaştere şi de neexecutare a unei hotărâri judecătoreşti şi atunci când în ipoteza prevăzută la art. 4 alin. (1) lit. c) din decizia cadru nu este demonstrată în pofida consultării menţionate la alin. (3) al acestui articol şi eventuale furnizării şi a altor informaţii necesare, existenţa unei legături familiale sociale profesionale sau de alt tip în considerarea cărora se poate prezuma în mod întemeiat că executarea pedepsei în statul de executare poate facilita reabilitarea socială a persoanei condamnate.

În susţinerea cererii, a arătat că prevederi din această decizie cadru nu sunt implementate în legislaţia naţională, respectiv prevederile art. 3 şi, de asemenea, nu se indică scopul pentru care se cere şi se doreşte aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti.

Pe fondul cauzei, a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii pronunţată de prima instanţă, iar, în rejudecare, admiterea cererii formulată de autorităţile judiciare germane, referitoare la transferarea persoanei solicitate A. într-un penitenciar în România în urma recunoaşterii şi punerii în executare a hotărârii judecătoreşti transmisă de către statul emitent Germania.

A precizat că hotărârea primei instanţe este netemeinică şi nelegală, aceasta analizând doar faptul că apelantul nu ar avea şedere legală permanentă pe teritoriul României şi că nu este cetăţean român. Într-adevăr nu este cetăţean român, dar nu este necesară şederea permanentă pe teritoriul României, pentru ca statul român să recunoască hotărârea de condamnare a statului german.

Cu privire la cererea formulată de apelantul persoană condamnată A. de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene:

Potrivit art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe de ultim grad de jurisdicţie in cauza pendinte dintr-un stat membru, aceasta poate în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la acest aspect.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în jurisprudenţa sa (hotărârea din data de 6 octombrie 1982, cauza 283/81, S.R.L. CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA contra Ministerului Sănătăţii) care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o astfel de cerere, pentru a fi admisibilă, iar instanţa naţională să poată dispună sesizarea cu o întrebare preliminară.

Astfel, prin hotărârea mai sus arătată s-a statuat, în sensul că, o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, însă cu următoarele excepţii:

- întrebarea adresată nu este relevantă;

- dispoziţia comunitară a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii;

- aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o evidenţă, încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile(teoria actului clar).

Curtea de Justiţie a mai subliniat cu valoare de principiu că existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie să fie evaluată în funcţie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultăţile specifice pe care le presupune interpretarea acestuia şi de riscul divergenţelor de jurisprudenţă din cadrul Comunităţii.

De altfel, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se face numai în situaţia în care, în cursul unul proces aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare.

Prin urmare, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea cauzei aflate pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Astfel, întrebările ce se pot adresa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Analizând actele şi lucrările dosarului din această perspectivă, Înalta Curte consideră că este inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, întrucât se solicită aplicarea acestei norme la o situaţie de fapt.

În acest context, a admite în sensul dorit de autorul cererii de sesizare, echivalează cu a accepta în mod nepermis că instanţa Uniunii Europene poate transgresa din poziţia de interpret al dreptului european în poziţia unei instanţe naţionale, chemată să aplice legea la o situaţie de fapt dată.

Revenind la solicitarea apelantului persoană condamnată A. prin prisma celor menţionate anterior cu privire la obiectul procedurii de sesizare a CJUE în baza art. 267 TFUE, se constată că prin întrebările formulate nu se urmăreşte stabilirea semnificaţiei unei norme comunitare. Tot jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

Mai exact, cererea de întrebări preliminare către C.J.U.E. formulata de persoana condamnată A., se bazează pe neobservarea distincţiei între două proceduri diferite, prevăzute, ca posibil de implementat, în decizia cadru, din care România a implementat numai pe una, cea mai favorabilă persoanei supuse transferului, anume procedura prevăzută de paragraful 4 alin. (1) lit. c).

Sintetizând, Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de persoana condamnată A. nu cuprinde o descriere adecvată a situaţiei de fapt şi de drept iar întrebările nu sunt pertinente pentru soluţionarea litigiului dedus judecăţii instanţei fiind pur ipotetice.

Formându-şi convingerea că întrebările formulate în cauză, pe lângă faptul că nu vizează interpretarea sau aplicarea unei norme comunitare, nu sunt nici necesare în vederea soluţionării prezentei cauze, nefiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, Înalta Curte va respinge cererea formulată de persoana condamnată A. de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ca fiind inadmisibila.

Examinând apelul declarat de persoana condamnată A. împotriva sentinţei penale nr. 118/F din data de 25 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte constată că acesta este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Art. 167 din Legea nr. 302/2004 (republicată) prevede că:

(1) Instanţa română recunoaşte şi pune în executare hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) hotărârea este definitivă şi executorie;

b) fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune şi autorul ar fi fost sancţionabil. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiei se face pentru fiecare infracţiune în parte;

c) persoana condamnată are cetăţenie română;

d) persoana condamnată este de acord să execute pedeapsa în România. Consimţământul nu este necesar atunci când persoana condamnată este cetăţean român şi trăieşte pe teritoriul României sau, deşi nu trăieşte pe teritoriul României, va fi expulzată în România. Dacă este necesar, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a persoanei condamnate, consimţământul poate fi dat de reprezentantul acesteia;

e) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la art. 163.

(2) Hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent poate fi recunoscută şi pusă în executare şi atunci când persoana condamnată nu are cetăţenie română, dar trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi nu va pierde dreptul de şedere permanentă în România. Consimţământul persoanei condamnate este obligatoriu.

În acord total cu raţionamentul logico-juridic al primei instanţe Înalta Curte constată că, relativ la dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, nu sunt îndeplinite toate condiţiile pentru recunoaşterea hotărârii pronunţate cu privire la persoana condamnată A., respectiv a Hotărârii din data de 18 octombrie 2019 (rămasă definitivă la data de 26 octombrie 2019), pronunţată de Tribunalul Weiden i.d. OPf. în dosarul nr. x.

Astfel, conform art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (republicată), instanţa română recunoaşte şi pune în executare hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, mai multe condiţii(menţionate în precedent), printre care aceea prevăzută la lit. c), respectiv ca persoana condamnată să aibă cetăţenie română.

Or, în speţă, aşa cum in mod pertinent a reţinut Curtea de Apel Bucureşti persoana condamnată A. are numai cetăţenie turcă, nefiind îndeplinită condiţia prev de art. 167 din Legea nr. 302/2004 lit. c) şi nu) sunt incidente nici disp. art. 167 alin. (2) din aceeaşi lege, care permit recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârii judecătoreşti transmise de statul emitent atunci când persoana condamnată nu are cetăţenie română, dar trăieşte în România cu o rezidenţă continuă şi legală pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi nu va pierde dreptul de şedere permanentă.

Se observa cu uşurinţă că apelantul persoana condamnată A. nu a avut niciodată drept de şedere permanentă în România, ci numai un drept de şedere temporară, fiindu-i eliberat un permis în acest sens, purtând nr. x, cu valabilitate în perioada 06 februarie 2018 - 05 februarie 2023, astfel cum rezultă din copia acelui act,iar conform informaţiilor furnizate de Inspectoratul General pentru Imigrări prin adresa nr. x din data de 26 februarie 2020, acesta figurează în Sistemul Informatic de Management al Străinilor ca posesoare doar a unui paşaport turistic (valabil până la data de 21 iunie 2021) şi a permisului de şedere temporară anterior menţionat.

Potrivit aceleiaşi adrese, persoana condamnată A. şi-a declarat o adresă de reşedinţă în comuna Ţigăneşti, satul Ţigăneşti, Strada x nr. 667, judeţul Teleorman, însă, conform unei alte adrese a instituţiei anterior menţionate, emisă sub nr. x din data de 27 februarie 2020, investigaţiile efectuate la adresa respectivă au evidenţiat că nici aceasta, nici soţia sa nu au mai locuit la acea adresă de aproximativ 2 ani, prin urmare încă din anul 2018, la scurt timp după obţinerea permisului de şedere temporară şi mai înainte ca persoana condamnată să fie arestată (la data de 16 ianuarie 2019) şi apoi predată (la data de 27 februarie 2019) autorităţilor judiciare germane, în baza mandatului european de arestare emis pe numele său.

Constatând că nu este îndeplinită condiţia prev de art. 167 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 302/2004 (republicată), în mod corect instanţa de fond a respins cererea de recunoaştere şi punere în executare în România a hotărârii judecătoreşti transmise de statul emitent (Germania), respectiv Hotărârea din data de 18 octombrie 2019 (rămasă definitivă la data de 26 octombrie 2019), pronunţată de Tribunalul Weiden i.d. OPf. în dosarul nr. x, privind pe persoana condamnată A. (cetăţean turc).

Convenţia europeană a drepturilor omului consacră, într-adevăr, în art. 8, dreptul oricărei persoane la respectarea vieţii de familie, însă permite şi ingerinţa, dacă este prevăzută de lege şi necesară într-o societate democratică, în exercitarea acestui drept, din partea autorităţilor publice, între altele, din considerente referitoare la siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale.

Or, existenţa unei hotărâri definitive de condamnare pronunţate în Germania şi plasarea persoanei condamnate într-un penitenciar din acea ţară, pentru executarea pedepsei aplicate, justifică o astfel de ingerinţă, care este proporţională şi necesară în raport cu motivul şi scopul care au determinat-o şi de o intensitate minimă, inerentă situaţiei sale juridice, neexistând informaţii pertinente că acea persoană ar fi împiedicată, indiferent de motiv, să păstreze legături apropiate cu soţia, fiica şi ceilalţi membri ai familiei sale şi că astfel de legături s-ar putea manifesta numai în cazul continuării executării pedepsei de către aceasta într-un loc de deţinere din România.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte formându-si convingerea că sentinţa pronunţată de prima instanţă este legală şi temeinică şi pentru considerentele expuse, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de persoana condamnată A. împotriva sentinţei penale nr. 118/F din data de 25 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2020.

Potrivit art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., persoană condamnată va fi obligată la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 253 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de persoana condamnată A..

II. Respinge, ca nefondat, apelul declarat de persoana condamnată A. împotriva sentinţei penale nr. 118/F din data de 25 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2020.

Obligă apelantul persoană condamnată la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu pentru persoană condamnată în sumă de 253 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 28 iulie 2020.