Jewish community's restitution claim remanded as successor standing upheld; costs ruling affirmed

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România (Comisia Specială de Retrocedare), anularea Deciziei nr. 609/27.05.2015 şi obligarea autorităţii pârâte să emită o nouă decizie cu respectarea tuturor prevederilor legale.

Totodată, în subsidiar, a solicitat să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din Iaşi, str. x, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de Statul român şi obligarea pârâtei la plata sumei de 2000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea deciziei contestate, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 42 din 7 martie 2016, a admis, în parte, cererea formulată de reclamantă, dispunând anularea Deciziei nr. 609/27.05.2015 şi obligarea autorităţii pârâte la emiterea unei decizii de soluţionare pe fond a cererii de retrocedare nr. x/14.09.2004 formulate de reclamantă.

Totodată, a respins cererea reclamantei privind acordarea de despăgubiri, obligând pârâta să plătească reclamantei suma de 1050 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru şi onorariu avocat redus de la 6842 RON la 1000 RON.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamanta A., cât şi pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.

3.1. În motivarea căii de atac, reclamanta A. a criticat soluţia asupra cererii privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, şi soluţia dată asupra cererii de obligare a părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, susţinând, referitor la aceste capete de cerere, că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a legii.

Cu privire la soluţia de respingere a cererii privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, cu motivarea că respectivele despăgubiri nu pot fi acordate întrucât autoritatea pârâtă nu a soluţionat pe fond cererea de retrocedare, aceasta fiind respinsă ca fiind formulată de o persoană care nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, recurenta a apreciat că este nelegală.

Astfel, a apreciat că nu are relevanţă împrejurarea că cererea de retrocedare nu a fost analizată pe fond, câtă vreme, tocmai prin comportamentul abuziv al autorităţii, Fundaţiei i-a fost cauzat un prejudiciu, reprezentat de lipsa de folosinţă asupra imobilului a cărui retrocedare a cerut-o, care se impune a fi reparat.

Referitor la soluţia de respingere a cererii privind obligarea autorităţii pârâte la plata tuturor cheltuielilor de judecată solicitate, recurenta a arătat, de asemenea, că este nelegală.

În acest sens, susţine că onorariul de avocat a fost negociat între parte şi reprezentantul convenţional, în cuantum de 6842 RON, potrivit legii, ţinându-se cont atât de timpul, cât şi de volumul de muncă în vederea executării mandatului încredinţat şi a activităţii solicitate de către recurentă, prima instanţă obligând pârâta la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru şi onorariul avocaţial redus la 1000 RON.

De asemenea, a apreciat că respectiva sumă nu este exagerat de mare, ci dimpotrivă este proporţională cu activitatea desfăşurată de apărător şi cu gradul ridicat privind complexitatea cauzei, făcând trimitere la prevederile art. 127 din Statutul profesiei de avocat, care reglementează criteriile de stabilire a onorariului avocaţial.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta Comisia specială de retrocedare a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esenţă, a susţinut nelegalitatea, în parte, a sentinţei atacate, întrucât prima instanţă a apreciat în mod greşit că, în temeiul art. 56 din Legea nr. 54/1928, Comunitatea evreiască din Iaşi, înfiinţată în anul 1929, are calitatea de proprietar asupra imobilului proprietate a C. şi, interpretând eronat aceste dispoziţii, a anulat decizia contestată.

Potrivit recurentei-pârâte, reclamanta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 56 din Legea cultelor din 1928, în condiţiile în care nu s-a constatat intrarea de drept a imobilului în stăpânirea comunităţii evreieşti locale.

La dosarul aferent cererii de retrocedare nu a fost depusă dovada îndeplinirii procedurii prevăzute de alin. (3) din art. 56 al Legii nr. 54/1928, din niciun act aferent acestei cereri nu a reieşit dovada transferului dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat,din patrimoniul C. din Iaşi în patrimoniul Comunităţii evreilor din Iaşi, în acte nefiind menţionată Comunitatea, ci doar B. din Iaşi.

Aşa fiind, s-a reţinut faptul că imobilul solicitat a trecut în proprietatea Statului Român din proprietatea C., caz în care Comunitatea Evreilor din Iaşi nu a avut calitatea de proprietar al respectivului imobil la momentul trecerii acestuia în proprietatea statului.

Prin urmare, în mod corect s-a reţinut de către autoritate că A. (persoană juridică înfiinţată în scopul redobândirii imobilelor comunitare evreieşti confiscate, naţionalizate sau trecute în patrimoniul statului prin măsuri de constrângere) nu are calitatea de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999.

Recurenta-pârâtă a criticat şi soluţia asupra capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, considerând că acestea, deşi au fost micşorate, au fost acordate în mod eronat de către instanţă,faţă de susţinerile sale privind legalitatea deciziei atacate şi caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere, apreciind că nu se află în culpă procesuală.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

4. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data 16 aprilie 2018, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, procedura de filtrare reglementată de art. 493 din C. proc. civ. nu a mai fost parcursă, potrivit Rezoluţiei din data de 1 octombrie 2018, acordându-se termen de judecată în şedinţă publică.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

1.1. Cu privire la recursul formulat de reclamanta A.

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 609/27.05.2015 şi obligarea autorităţii pârâte la emiterea unei decizii de soluţionare pe fond a cererii de retrocedare nr. x/14.09.2004 formulate de reclamantă.

În subsidiar, a solicitat să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru imobilul din Iaşi, str. x, fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de Statul român, şi obligarea pârâtei la plata sumei de 2000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin emiterea deciziei contestate.

Curtea de apel a admis, în parte, cererea formulată de reclamantă, dispunând anularea deciziei contestate şi obligarea autorităţii pârâte la emiterea unei decizii de soluţionare pe fond a cererii de retrocedare formulate de reclamantă, respingând cererea reclamantei privind acordarea de despăgubiri.

În cauză, criticile formulate vizează soluţia asupra cererii privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, şi soluţia dată asupra cererii de obligare a părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Prin decizia contestată, Comisia specială de retrocedare a respins cererea de retrocedare formulată de A., constatând că nu se încadrează în dispoziţiile O.U.G. nr. 83/1999, întrucât nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate, respectiv a recunoaşterii continuităţii entităţii juridice de drept privat de la care s-au preluat bunurile de către stat, în condiţiile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/1999 raportat la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Se constată astfel că autoritatea pârâtă nu a soluţionat pe fond cererea de retrocedare, aceasta fiind respinsă ca fiind formulată de o persoană care nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, efectuându-se o analiză doar sub aspectul calităţii solicitantei de "continuatoare a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat".

Ulterior, autoritatea-pârâtă, punând în executare hotărârea primei instanţe, va emite o nouă decizie după analizarea îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de O.U.G. nr. 83/1999, în raport cu documentaţia depusă de reclamantă, inclusiv sub aspectul dacă imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului Român de fapt şi nu doar de drept, în raport cu toate înscrisurile existente.

În aceste condiţii, nefiind soluţionată pe fond cererea de retrocedare, nu poate fi primită cererea recurentei-reclamante de acordare a despăgubirilor solicitate, constând în sumele pe care ar fi fost îndreptăţită să le primească cu titlu de cedare a folosinţei bunului, având în vedere şi faptul că nu s-a invocat şi probat vreun alt prejudiciu, determinat, eventual, de întârzierea în analiza cererii pe fond.

Referitor la criticile privind cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate, instanţa de control judiciar apreciază că, în cauză, în mod corect prima instanţă a făcut aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la obiectul cauzei şi complexitatea pricinii (analizându-se doar calitatea reclamatei de continuatoare a fostului proprietar şi nu fondul dreptului), activitatea prestată efectiv de avocaţi şi onorariile avocaţiale, caracterul cheltuielilor de judecată trebuie să fie unul rezonabil, în raport cu criteriile prevăzute de acest text de lege, dar şi în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Curţii Constituţionale.

1.2. Cu privire la recursul formulat de pârâta Comisia specială de retrocedare

Criticile părţii vizează soluţia privind anularea deciziei emise de autoritatea recurentă şi soluţia dată asupra cererii de obligare a acesteia la plata cheltuielilor de judecată, critici care, de asemenea, nu pot fi primite.

Prin decizia contestată, Comisia specială de retrocedare a respins cererea de retrocedare formulată de reclamantă, prin care s-a solicitat restituirea imobilului din Iaşi, strada x nr. 1, imobil ce a aparţinut iniţial C. din Iaşi, susţinându-se că este fostă proprietate comunitară evreiască.

Comisia specială de retrocedare a reţinut că solicitanta nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, neîncadrându-se astfel în prevederile O.U.G. nr. 83/1999, în considerarea că imobilul a rămas după 1928 în proprietatea C., de la care a şi fost preluat de stat prin Decretul 302/1948, potrivit procesului-verbal din acelaşi an, şi, întrucât titularul fostului drept de proprietate şi solicitantul în baza O.U.G. nr. 83/1999 sunt persoane distincte, a apreciat incidenţa art. 1 din acest act normativ.

Potrivit art. 56 alin. (1) şi (3) din Legea 54/1928," toate bunurile mobile sau imobile afectate unei instituţiuni întreţinute de cultul mozaic, aflate astăzi pe numele unei persoane fizice sau societăţi particulare, trec de drept şi fără îndeplinirea nici unei formalităţi în stăpânirea comunităţii mozaice respective din ziua constituirii acesteia ca persoană juridică.

Tribunalul situaţiunii locului va constata dacă dispoziţiunile cerute de lege sunt îndeplinite, aceasta la cererea preşedintelui comunităţii respective."

În conformitate cu prevederile menţionate, toate bunurile imobile afectate unei instituţiuni întreţinute de cultul mozaic, cum este şi imobilul deţinut de B. din Iaşi, strada x nr. 1, au trecut în proprietatea comunităţii mozaice, "de drept şi fără îndeplinirea nici unei formalităţi", de la data constituirii acestei comunităţi ca persoană juridică, în 1929.

Hotărârea judecătorească dată în constatarea îndeplinirii condiţiilor legale, impusă de alin. (3) din art. 56 din lege, nu are caracter constitutiv sau translativ de drepturi de proprietate, pentru ca în lipsa acesteia pârâtul să refuze recunoaşterea transmiterii dreptului de proprietate către comunitatea mozaică.

Prin urmare, bunul a fost la momentul preluării lui de către stat(1948) al comunităţii evreieşti, fiind afectat folosirii de către B. din Iaşi, astfel cum susţine reclamanta, acesta fiind motivul pentru care, în procesul-verbal de predare-primire, a figurat acest spital şi nu Comunitatea (Federaţia) evreiască.

În aceste condiţii, nu se mai impunea dovada, în baza art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, în sensul că reclamanta este continuatoarea B., A. având calitatea, recunoscută chiar de pârâtă, de reprezentantă a Comunităţii evreieşti. Comunitatea evreiască fiind persoană juridică ce a existat în mod continuu din 1929, nu este necesară altă hotărâre de recunoaştere a calităţii de continuator, potrivit art. 3 din Legea 10/200.

Aşa fiind, contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, se constată că în mod corect judecătorul fondului a reţinut că reclamanta este continuatoarea persoanei juridice titulare de la care se susţine că s-a preluat bunul de către stat.

Cu privire la criticile împotriva soluţiei de obligare la plata cheltuielilor de judecată,se constată că prima instanţă a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., în raport cu soluţia dată cererii de chemare în judecată, dispunând în mod corespunzător diminuarea acestor cheltuieli.

Prin urmare, toate criticile recurentelor sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse,în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta Fundaţia "Caritatea" şi pârâta Comisia Specială de Retrocedare împotriva Sentinţei nr. 42 din 7 martie 2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2018.

GGC - GV