Jurisdictional conflict over judicial salary differences: labor court competence for wage payment claims under Law No. 284/2010

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată. Prima instanţă investită.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 martie 2018 pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Tg Mureş, ca prin hotărâre judecătorească:

- să fie obligată pârâta la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 421,36 RON (reprezentând VRS 405 RON ce trebuia acordată la nivelul anului 2007, la care se adaugă majorările cu 4% conform O.G. nr. 13/2008) începând cu 9.04.2015, respectiv de 463,5 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01.12.2015, până la data eliberării sale din funcţie, respectiv 10.09.2017 şi să fie obligată pârâta la repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care este îndreptăţită şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Prin Sentinţa civilă nr. 767 din 20.06.2018 Tribunalul Mureş, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Mureş şi a declinat, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, competenţa soluţionării acţiunii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Tîrgu Mureş.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Mureş a reţinut că prin prezenta acţiune reclamanta contestă în fapt modul în care au fost stabilite drepturile salariale în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 284/2010 şi a actelor normative următoare acesteia, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anii 2011 - 2016, invocându-se în acţiunea introductivă nelegalitatea şi netemeinicia stabilirii drepturilor salariale.

Reclamanta, care a avut calitatea de magistrat judecător la Curtea de Apel Tîrgu Mureş, invocă neaplicarea la calculul drepturilor sale salariale a indexărilor stabilite până în anul 2007 (O.U.G. nr. 9/2005, O.G. nr. 3/2006 şi O.U.G. nr. 10/2006), precum şi neincluderea majorării de 4% prevăzută de O.G. nr. 13/2008.

Conform art. 8 alin. (1) şi (2) din capitolul VIII din Anexa Nr. VI la Legea nr. 284/2010, judecătorii, procurorii, personalul de specialitate juridică asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi au dreptul pentru activitatea desfăşurată la o indemnizaţie de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanţelor sau parchetelor, cu funcţia deţinută şi, după caz, cu vechimea în muncă şi în funcţie, potrivit prevederilor prezentei legi. Indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi şi ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor se stabilesc, după caz, de ministrul justiţiei, de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia cazurilor în care prin lege specială sau prin prezenta lege se prevede altfel.

Conform art. 7 din capitolul VIII din Anexa Nr. VI la Legea nr. 284/2010, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea, iar contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile (alin. (1). Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri, iar hotărârile pronunţate sunt irevocabile (alin. (2).

Aşa cum rezultă din normele legale citate, salarizarea personalului din justiţie se face pe baza unor ordine de salarizare pe care trebuie să le emită în prealabil ordonatorul principal de credite (în cazul din speţă fiind vorba despre Ministerul Justiţiei). Totodată, în cazul în care angajatul este nemulţumit de modalitatea de calcul a salariului care rezultă din ordin, are posibilitatea să conteste actul administrativ, în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) din textul de lege citat anterior.

S-a apreciat că din raţiuni de simetrie juridică, acţiunea prin care se reclamă refuzul ordonatorului de credite de a emite un nou ordin de salarizare ar trebui să aibă acelaşi regim juridic ca şi acţiunea prin care se contestă ordinul de salarizare emis şi care este considerat ilegal. Prin urmare, sunt aplicabile şi în această pricină dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa Nr. VI la Legea nr. 284/2010, întrucât aceste prevederi sunt speciale în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a salariilor pentru personalul din justiţie.

Reiese deci că în speţă competenţa de soluţionare a cauzei revine Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, motiv pentru care, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin opinie separată s-a reţinut că s-ar fi impus respingerea excepţiei necompetenţei materiale, pentru motivele prezentate în continuare.

1. Acţiunea dedusă judecăţii are ca obiect plata unor diferenţe salariale (iar nu o acţiune în anulare sau în obligare la emiterea unui ordin de salarizare), fiind astfel incidente dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 şi art. 269 din Codul muncii.

Acţiunea de faţă vizează plata drepturilor salariale într-un cuantum integral şi legal cuvenit, la nivelul maxim în plată pentru funcţii similare, raportat la valoarea de referinţă sectorială de 421,36 RON, respectiv de 463,50 RON.

Deci se revendică plata integrală a salariului cuvenit (de drept), la care există deja îndreptăţirea legală, izvorâtă şi din hotărâri judecătoreşti, în conformitate cu cele statuate prin Decizia nr. 23/29 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (prin care se reconfirmă jurisprudenţa anterioară a instanţei supreme: Decizia nr. 11/2012, pronunţată pe calea recursului în interesul legii) şi Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale.

2. Prin acţiunea de faţă nu se contestă vreun act administrativ de stabilire a drepturilor salariale şi vreo hotărâre dată în soluţionarea contestaţiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale reglementate de dispoziţiile Legii nr. 284/2010, spre a fi atrasă în cauză competenţa instanţei, prevăzută de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei) al Anexei Nr. VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie"- la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Dimpotrivă, prin acţiune se solicită sancţionarea plăţii parţiale a salariului avut şi cuvenit pentru munca prestată.

Art. 7 din capitolul VIII al Anexei Nr. VI la Legea nr. 284/2010 instituie o competenţă materială de excepţie (derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) şi art. 266 din Codul muncii), care este de strictă interpretare, şi nu poate fi extinsă prin analogie (art. 10 din C. civ.).

Ca atare, este de remarcat că acest text legal nu este incident în cauză, nesolicitându-se anularea unei hotărâri date asupra unei contestaţii emise în urma unei reîncadrări salariale în baza Legii nr. 284/2010, ci se solicită expres plata unei diferenţe salariale (în cuantum de 18%), în sensul art. 170 - 171 alin. (1) din Codul muncii.

Concluziile de mai sus îşi păstrează justeţea şi în contextul prevederilor art. 7 din Capitolul VIII din Anexa Nr. V la Legea nr. 153/2017.

3. De altfel, distincţia mai sus arătată, între salariul efectiv în plată şi reîncadrarea salarială, a fost operată şi prin Decizia nr. 32/19 martie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

4. Prin raportare la obiectul dedus judecăţii, este de constatat că nu există alte dispoziţii speciale prin care să fie instituită competenţa materială a instanţelor de contencios administrativ.

Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii procesuale să nu intre sub jurisdicţia muncii, ci să fie soluţionate de către instanţele de contencios administrativ, legiuitorul a prevăzut expres această soluţie legislativă, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenţei (de exemplu, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999:

"cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe").

Or, în ceea ce priveşte litigiile privind drepturile salariale ale magistraţilor şi personalului auxiliar, în afara situaţiei circumstanţiate, prevăzute la art. 7 din Cap. VIII din Anexa Nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv de art. 7 din Capitolul VIII din Anexa Nr. V la Legea nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competenţa de soluţionare a instanţelor de contencios administrativ, astfel că litigiile în discuţie urmează a intra sub jurisdicţia muncii, care este o jurisdicţie de plină competenţă.

Aceasta, întrucât, conform art. 278 alin. (2) din Codul muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi actelor raporturilor juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2) din acelaşi cod, "prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii speciale derogatorii". Pentru acest raţionament, aplicat pentru o situaţie analogă, se face trimitere la considerentele Deciziei nr. 16/26.09.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. x/09.02.2017, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a interpretat dispoziţiile art. 1, art. 231 şi art. 278 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, art. 55 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 şi art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind funcţionarii publici.

5. Este de constatat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispoziţiile de drept comun ale art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din acest act normativ, contenciosul administrativ este definit drept "activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

De asemenea, conform art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ, "persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut Ia art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii prin daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Prin raportare la aceste dispoziţii legale, este de reţinut că obiectul acţiunii judiciare în contencios administrativ este reprezentat fie de actul administrativ tipic, fie de actul administrativ asimilat, acesta din urmă în una dintre cele două ipoteze prevăzute de legiuitor: refuzul nejustificat de soluţionare a cererii, respectiv nesoluţionarea în termen a cererii.

Or, în cauza de faţă, reclamanţii nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiţiei de stabilire a drepturilor salariale) şi nici nu au dedus judecăţii un act administrativ asimilat.

În aceste condiţii, litigiului de faţă nu are natura unuia de contencios administrativ.

6. Faţă de cele ce preced, instanţa competentă material a soluţiona litigiul de faţă este instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.

Raportul juridic pe care se grefează petitele acţiunii (plata unor diferenţe de drepturi salariale) este un raport juridic de muncă, fie el şi atipic ("sui generis").

Aceasta calificare a fost făcută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. x/16 iulie 2009, prin care s-au reţinut următoarele:

"Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcţionarilor publici civili sau militari, soldaţilor şi gradaţilor voluntari, persoanelor care deţin demnităţi publice, magistraţilor şi magistraţilor-asistenţi, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori şi raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă. Magistraţii constituie o categorie specială de personal care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis".

7. Pe cale de consecinţă, în cauza dedusă judecăţii, devin aplicabile prevederile privind jurisdicţia muncii, cuprinse în art. 269 din Codul muncii şi art. 208 din Legea nr. 62/2011 raportate la cele ale art. 36 alin. (3) şi art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

2. A doua instanţă învestită.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 07.01.2019, sub nr. x/2018.

Prin Sentinţa civilă nr. 43 din data de 27.02.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale şi funcţionale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi a declinat judecarea prezentei cauze către Tribunalul Mureş, secţia civilă - litigii de muncă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel a reţinut că, prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat "recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 421,36 RON respectiv 463,5 RON precum şi repararea prejudiciului".

În susţinerea soluţiei de declinare a cauzei, Tribunalul Mureş a avut în vedere dispoziţiile art. 7, Cap. VIII din Anexa Nr. VI (FAMILIA OCUPAŢIONALĂ DE FUNCŢII BUGETARE "JUSTIŢIE") a Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice potrivit cărora "(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunţate sunt irevocabile".

Or, după cum se poate observa din textul citat, acesta se referă la situaţia în care obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie contestaţiile împotriva actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale, respectiv plângerile împotriva hotărârilor organelor prevăzute de acest text legal. În prezenta cauză însă nu se poate identifica nici un act administrativ contestat, cererea reclamantei fiind în sensul de obligare la plata acestor drepturi.

În lipsa unui text normativ în legea specială care să reglementeze regimul juridic al unei astfel de acţiuni, se va aplica dreptul comun în materie de contencios administrativ, astfel că "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată" (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004); în acelaşi sens, disp. art. 52 alin. (1) din Constituţia României prevăd că "Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei". Mai reţine Curtea că art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 defineşte, în principiu şi în principal, actul administrativ ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Prin urmare, se observă că jurisdicţia contenciosului administrativ este, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, limitată la situaţia în care reclamantul este vătămat prin emiterea unui act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, neputându-se extinde această competenţă şi la situaţiile precum cea de faţă, când obiectul cererii îl constituie exclusiv calcularea şi plata unor drepturi. Cu alte cuvinte, atâta timp cât nu se contestă prin cererea de chemare în judecată un act administrativ, şi nici nu se identifică vreun text legal atributiv de competenţă, Curtea va considera că prezentul litigiu nu este unul de contencios administrativ.

Relevantă sub acest aspect este şi modul în care reclamanta şi-a conceput demersul procesual, aceasta înţelegând să sesizeze instanţa de litigii de muncă, fiind evident că aceasta a conceput demersul judiciar ca fiind unul care aparţine jurisdicţiei muncii.

Din aceste considerente, Curtea a admis excepţia necompetenţei materiale şi funcţionale şi a declinat soluţionarea prezentei cauze către Tribunalul Mureş, secţia civilă, complet de litigii de muncă şi asigurări sociale.

Ivindu-se conflictul negativ de competenţă a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea acestuia.

3. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă, conform art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă.

Pentru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare.

În ceea ce priveşte cadrul procesual se constată că, obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea pârâtului la acordarea unor drepturi salariale către reclamantă, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 284/2010 şi a actelor normative următoare acesteia, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anii 2011 - 2016.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe, îl constituie natura juridică a dreptului litigios dedus judecăţii, precum şi prevederile legale incidente în materie.

Acţiunea de faţă vizează plata drepturilor salariale într-un cuantum integral şi legal cuvenit, la nivelul maxim în plată pentru funcţii similare, raportat la valoarea de referinţă sectorială de 421,36 RON, respectiv de 463,50 RON. În concret, acţiunea dedusă judecăţii are ca obiect plata unor diferenţe salariale la care există deja îndreptăţirea legală, izvorâtă şi din hotărâri judecătoreşti, (iar nu o acţiune în anulare sau în obligare la emiterea unui ordin de salarizare), fiind astfel incidente dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170 - 171, art. 266 şi art. 269 din Codul muncii.

Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 266 din Codul muncii:

"Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

Potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul."

De asemenea, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în ca cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamatul".

În cauza de faţă, se reţine că prin cererea adresată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă, reclamanta a solicitat recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 421,36 RON (reprezentând VRS 405 RON ce trebuia acordată la nivelul anului 2007, la care se adaugă majorările cu 4% conform O.G. nr. 13/2008) începând cu 9.04.2015, respectiv de 463,5 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01.12.2015, până la data eliberării sale din funcţie, respectiv 10.09.2017 şi să fie obligată pârâta la repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care este îndreptăţită şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Raportat la obiectul său, litigiul de faţă face parte din categoria celor date de lege în competenţa jurisdicţiei muncii, astfel cum este definită de art. 266 din Codul muncii.

Faţă de aceste aspecte şi având în vedere că reclamanta s-a adresat instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul ori sediul reclamantul, respectiv Tribunalului Mureş, Înalta Curte constată că acestei instanţe îi aparţine competenţa de soluţionare a prezentei cauze.

4. Soluţia Înaltei Curţi

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Târgu Mureş, în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 iunie 2019.

GGC - OB