Standing to claim expropriation compensation when the state initiates the procedure despite prior collectivization

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara reclamantul F.S.M. a chemat în judecată, în calitate de pârâți, Statul Român, prin SC H. SA București și SC H. SA Hațeg, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate calitatea sa de proprietar asupra terenului în suprafață de 13.000 mp ocupat în anul 1987 de stat, pentru cauză de utilitate publică, declarată prin H.G. nr. 392/2002 și să fie obligat pârâtul, prin SC H. SA, să-i plătească suma de 104.000 euro reprezentând valoarea reală a suprafeței de teren expropriată, precum și prejudiciul cauzat pentru lipsa de folosință a terenului pe perioada 1990-2008.

În motivarea acțiunii s-a arătat, în esență, că reclamantul are calitatea de proprietar asupra terenului arabil, intravilan în suprafață de 13.000 mp, situat în localitatea Bucium-Orlea, zona Gării din Subcetate, teren ce a aparținut bunicii sale materne A.R. și soțului acesteia F.G., înscris în CF Subcetate, și pe care l-au transmis părinților săi, F.G. și F.I. prin contractul de întreținere din 11 iulie 1968.

Reclamantul a arătat că începând cu anul 1987 terenul a fost ocupat abuziv de SC H. SA, iar în anul 1990 acesta a fost acoperit de apele lacului de acumulare construit în zonă, fără ca antecesorii săi sau reclamantul însuși să fi primit despăgubiri în bani sau în natură.

În drept s-au invocat prevederile art. 1-4, 21, 25-26, 30, 38 din Legea nr. 33/1994, art. 480-482 C. civ., art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (3) din Constituția României, art. 6 par. 1 C.E.D.O., art. 2 pct. 1 lit. b), art. 111-112 și art. 274 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 129 din 06 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Hunedoara a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 și declinată în favoarea Judecătoriei Hațeg competența de soluționare a acțiunii întemeiată pe dispozițiile Codului civil și ale Constituției României.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că, terenurile ce fac obiectul acțiunii au fost preluate abuziv de stat încă din anul 1987, fiind ocupate de apele lacului de acumulare înființat în zonă din anul 1990. Așadar, imobilul a fost preluat abuziv de Statul Român în perioada regimului comunist, astfel că situația sa juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001 și nicidecum de Legea nr. 33/1994, care nu poate retroactiva, în sensul de a soluționa situațiile exproprierilor petrecute mai înainte de intrarea sa în vigoare.

Raportat la circumstanțele speciale ale cauzei, în considerarea art. 480-482 C. civ., a principiilor constituționale ale protejării și garantării dreptului de proprietate, a practicii C.E.D.O. în materie și a practicii instanței supreme, fiind în litigiu o proprietate imobiliară revendicată în condițiile dreptului comun și având în vedere dispozițiile art. 13 coroborate cu art. 158 și art. 159 C. proc. civ., instanța a declinat competența de soluționare a acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 480 și art. 482 C. civ. în favoarea Judecătoriei Hațeg.

Apelurile declarate de reclamantul F.S.M. și pârâta SC H. SA București împotriva acestei sentințe au fost admise de Curtea de Apel Alba Iulia, care, prin Decizia nr. 184/A/2009, a desființat sentința Tribunalului Hunedoara și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.

Curtea de Apel a dispus ca în rejudecare instanța de fond să clarifice temeiul de drept al acțiunii cu care a fost învestită de reclamant, să facă verificări cu privire la aplicabilitatea H.G. nr. 392/2002 și a Legii nr. 33/1994 și să se pronunțe numai în limitele învestirii sale.

În urma rejudecării cauzei, Tribunalul Hunedoara a pronunțat sentința civilă nr. 196 din 25 iulie 2011, prin care a respins excepțiile inadmisibilității și prematurității acțiunii, a constatat lipsa calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA Hațeg și a respins acțiunea față de această pârâtă.

Prin aceeași sentință, instanța a admis acțiunea reclamantului F.S.M., decedat pe parcursul procesului, continuată de reclamanta F.S.M., a constatat calitatea de proprietar a acestuia, care a consimțit la exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes național, a proprietăților sale imobiliare - terenuri agricole situate în localitatea Bucium Orlea, în suprafață de 12.064 mp, astfel cum au fost identificate prin raportul de evaluare efectuat în cauză. A fost obligat pârâtul Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA să plătească reclamantei, cu titlu de despăgubiri, suma de 373.413 lei, reprezentând valoarea terenurilor expropriate și suma de 149.030 lei, reprezentând prejudiciul creat pentru lipsa folosului agricol, pe perioada 2002-2011, în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în esență, că, prin Hotărârea nr. 392/2002 Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes național a lucrării „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei, pe sectorul Subcetate-Simeria”, desemnând în art. 2 al respectivului act normativ, ca expropriator, Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA, aflată în subordinea M.I.R.

În scopul realizării acestui obiectiv, SC H. SA, ca reprezentant al expropriatorului Statul Român, a preluat încă din anul 1990 mai multe suprafețe de teren pe raza localității Sîntămărie Orlea, județul Hunedoara, între care și terenul antecesorilor reclamantului.

Prin H.G. nr. 968/2004 Guvernul României a constituit Comisia pentru soluționarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere, în scopul realizării obiectivului de interes național, declarat prin H.G. nr. 392/2002. Procedura de expropriere s-a stopat, ceea ce a determinat instanța să desemneze comisia de evaluare a terenurilor în scopul stabilirii despăgubirilor, potrivit art. 25 din Legea nr. 33/1994.

Valoarea propusă de experți a fost acceptată de instanța de fond, care a obligat pârâtul la plata sumei de 373.413 lei, reprezentând valoarea terenului ocupat și a sumei de 149.030 lei, reprezentând lipsa de folosință a terenului pe perioada 2002-2011.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA, reprezentată de Sucursala Hidrocentrale Hațeg, solicitând rejudecarea cauzei și respingerea acțiunii reclamantului.

În expunerea de motive, apelantul a invocat următoarele critici:

- preluarea terenurilor din zona indicată a fost operată în baza Decretului de expropriere nr. 40/1989, ceea ce atrage incidența Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu fiind preluat abuziv și constituind obiectul acestei legi speciale de reparație, astfel că acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 este inadmisibilă;

- dacă se reține incidența Legii nr. 33/1994, se invocă faptul că nu s-a parcurs procedura obligatorie prevăzută de această lege, datorită lipsei dovezilor cu privire la încadrarea în rândul celor îndreptățiți la primirea de despăgubiri, ceea ce atrage caracterul prematur al acțiunii formulate;

- reclamantul nu are calitate procesuală activă în cauză, întrucât antecesorii săi nu se regăsesc nominalizați în documentația de expropriere și nici nu face dovada dreptului de proprietate asupra terenului ocupat, neavând un titlu valabil asupra terenului.

- în ceea ce privește despăgubirile acordate, apelantul critică cuantumul propus de experți, întrucât valoarea stabilită nu ține cont de realitățile pieței imobiliare și nici nu au fost respectate prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, astfel că valoarea este exagerat de mare, în raport cu prețurile cu care se vând efectiv imobile de același tip în zona respectivă.

Prin decizia nr. 39 din 24 mai 2012, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, cu majoritate, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA împotriva sentinței civile nr. 196 din 25 iulie 2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara.

A schimbat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantul F.S.M., continuată de moștenitoarea sa, F.S.M. împotriva pârâtului Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a constatat următoarele:

Analiza calității procesuale active a reclamantului se impune în prezenta cauză nu numai sub aspect procedural, ci și sub aspectul fondului cauzei, determinat de temeiul de drept pe care reclamantul și-a precizat acțiunea, Legea nr. 33/1994.

Legea exproprierii reglementează într-o manieră generală și în deplină concordanță cu art. 44 din Constituția României și cu prevederile Convenției Europene referitoare la dreptul de proprietate, procedura exproprierii, stabilind ca principiu că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire. Toate aceste dispoziții interne și internaționale pleacă de la situația premisă, aceea a existenței și dovedirii dreptului de proprietate, ceea ce înseamnă că pentru a putea invoca încălcarea prevederilor legale referitoare la expropriere, reclamantul trebuie să dovedească existența dreptului de proprietate în patrimoniul său, sau al antecesorilor săi, la data ocupării terenurilor de către pârâtă.

Astfel, art. 2 din Legea nr. 33/1994 prevede că pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau juridice cu sau fără scop lucrativ, precum și cele aflate în proprietatea privată a comunelor, orașelor, municipiilor, iar art. 13 și 14 din același act normativ se referă la proprietarii și titularii altor drepturi reale asupra imobilelor cu privire la care s-au făcut propuneri de expropriere.

De asemenea, art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului oferă protecție doar asupra bunurilor actuale, deja dobândite și nu garantează dreptul de a le dobândi, nu recunoaște dreptul de a accede la proprietate. Speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care demult este imposibil de exercitat efectiv, nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1.

Sub acest aspect, din cuprinsul extraselor de carte funciară aflate la dosarul instanței de fond la filele 22-26, rezultă că proprietara imobilelor în litigiu a fost A.R., bunica reclamantului, care a dobândit imobilele prin contract de donație încheiat în anul 1924. O parte din aceste terenuri au fost transmise părinților reclamantului de către bunicii acestuia, prin contractul de întreținere încheiat în 1968. În urma dezbaterii moștenirii după defunctul F.G., s-a emis certificat de moștenitor, astfel că, din cuprinsul acestuia (f. 19-20) și din actele de stare civilă depuse la instanța de fond (f. 4-8, 11-13), rezultă că reclamantul F.S.M. este unicul moștenitor al bunicii sale A.R., reclamantul decedat pe parcursul procesului fiind succedat de soția supraviețuitoare, F.S.M., în calitate de moștenitoare legală.

Prin urmare, reclamantul a făcut dovada calității sale de succesibil al foștilor proprietari de carte funciară, dar pârâta nu a contestat acest aspect, problema care se pune în speță nefiind o chestiune care ține de materia dreptului succesoral, ci calitatea procesuală este contestată din punctul de vedere al calității de proprietar al terenului la data ocupării acestuia de către pârâtă, respectiv dacă aceste terenuri se mai aflau în masa succesorală a acestor defuncți, la data decesului, pentru a putea fi transmise reclamantului și respectiv, soției sale, actuala apelantă F.S.M.

Astfel, este de necontestat că întreaga zonă a fost cooperativizată, așa cum rezultă din adresa Primăriei Comunei Sântămăria-Orlea, care aduce la cunoștința instanței acest aspect, precum și faptul că reclamantul a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 247/2005, pe care reclamantul a depus-o la data de 15 septembrie 2005 (f. 136, dosar fond). De asemenea, se arată că F.G. a fost membru cooperator din data de 4 septembrie 1961, fiind înscris în CAP cu o suprafață de 1,17 ha, fiind trimise copii de pe registrele agricole din anii 1956-1958 și 1959-1963 (f. 225-228 dosar fond).

Prin urmare, terenurile ce au aparținut antecesorilor reclamantului au fost cooperativizate, fiind preluate de Statul Român și trecute în proprietatea fostelor cooperative agricole de producție, reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestora fiind posibilă în temeiul Legii nr. 18/1991. Dreptul de proprietate al acestor antecesori s-a stins prin cooperativizare și a renăscut în baza legilor fondului funciar, însă numai asupra terenurilor cu privire la care s-au eliberat titluri de proprietate. Cu privire la celelalte terenuri, preluate și asupra cărora nu au fost emise titluri de proprietate, reclamantul nu poate justifica niciun drept, întrucât ele nu se mai găseau în patrimoniul antecesorilor săi la data decesului.

Ca urmare a colectivizării terenurilor la nivelul anului 1961, acestea au ieșit din proprietatea antecesorilor reclamantului și au intrat în patrimoniul fostelor cooperative agricole de producție, astfel că, de la acea dată, antecesorii reclamantului au pierdut proprietatea asupra terenurilor și au mai putut exercita numai posesia asupra terenurilor agricole, prin lucrările pe care le-au efectuat, terenurile fiind scoase din circuitul civil general, prin Legea nr. 58/1974. După anul 1990 însă, nici reclamantul și nici antecesorii acestuia nu au mai avut nici posesia asupra terenurilor în litigiu, terenurilor respective fiindu-le schimbată destinația încă înainte de anul 1990, fiind totodată imposibil de retrocedat pe vechile amplasamente, întrucât erau ocupate de lacul de acumulare. Certificatul de moștenitor de la fila 19 dosar fond dovedește faptul că la data decesului tatălui reclamantului, F.G., bunurile imobile rămase în patrimoniul acestuia sunt terenul în suprafață de 400 m.p., înscris în CF Subcetate, loc de casă și jumătate din casa construită pe acest teren. Or, aceste terenuri nu au fost reținute de experți ca fiind terenuri ocupate de pârâtă și aflate sub lacul de acumulare, ci alte numere top din acest CF (a se vedea expertiza de la fila 156 dosar fond), precum și terenuri din alte cărți funciare, care nu se mai aflau în patrimoniul antecesorului reclamantului, la data decesului, octombrie 1972.

Ținând seama de faptul că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, acesta nu poate invoca încălcarea unui drept de proprietate pe care nu l-a avut niciodată, pârâta SC H. SA ocupând un teren care, la momentul începerii lucrărilor, era proprietatea fostelor cooperative agricole de producție și nu proprietatea persoanelor fizice intabulate în cartea funciară, antecesori ai reclamantului.

Chiar dacă antecesorii reclamantului erau proprietari de carte funciară, acest aspect nu are relevanță față de faptul că s-a schimbat regimul juridic al proprietății. În cazul în care imobilul a fost preluat de stat cu titlu, prin efectul unei asemenea preluări, proprietarul inițial al imobilului a pierdut titlul de proprietate în favoarea statului, care, în această calitate, este îndreptățit să exercite toate prerogativele dreptului său asupra bunului. Chiar dacă colectivizarea sau alte moduri prin care, sub imperiul legilor anterioare, a luat naștere dreptul de proprietate al statului, nu sunt corespunzătoare prevederilor Constituției, dreptul subiectiv de proprietate al statului, constituit potrivit reglementărilor anterioare actualei legi fundamentale, nu este stins ca efect al intrării acesteia în vigoare, independent de modificările aduse regimului juridic al proprietății.

Altfel spus, titularul inițial al dreptului de proprietate, nemaiavând calitatea de proprietar la acest moment, ci doar posibilitatea de a obține reconstituirea acestuia, în baza legilor speciale de reparație, nu are cum să invoce încălcarea unui drept de proprietate pe care nu-l mai are, întrucât prevederile privind garantarea și ocrotirea proprietății potrivit art. 44 din Constituție, se aplică numai după reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate. În consecință, înscrierea în cartea funciară în favoarea numitei A.R., la nivelul anului 1924, nu face dovada proprietății în zonele cooperativizate, după 1990.

Instanța de apel a mai reținut că reclamantul a cunoscut situația terenurilor, știind că acestea au fost cooperativizate, motiv pentru care a și efectuat demersuri în baza Legii speciale nr. 247/2005, prin care a fost prelungit termenul prevăzut de Legea nr. 18/1991, în sensul de a obține titlu de proprietate cu privire la terenurile neocupate de lacul de acumulare. Cu privire însă la terenul ocupat de lac este de precizat că în speță este incident art. 4 din Legea nr. 1/2000, potrivit căruia pentru terenurile din extravilan, foste proprietăți ale persoanelor fizice, care au trecut în proprietatea statului și pe care se găsesc instalații hidrotehnice, hidroelectrice sau de hidroameliorații, pe care se desfășoară activități miniere de exploatare sau operațiuni petroliere de dezvoltare-explorare sau exploatare, se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora suprafețe echivalente constituite din rezerva existentă la comisiile locale, iar în situația în care aceste suprafețe sunt insuficiente, din domeniul privat al statului, din aceeași localitate sau din alte localități, acceptate de foștii proprietari.

În situația în care compensarea nu este posibilă, se vor acorda despăgubiri foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, în condițiile legii. Așadar, reclamantul avea posibilitatea de a continua demersurile începute potrivit legilor speciale de reparație, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 169/1997, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, și de a obține suprafețe de teren echivalente din rezerva existentă la dispoziția comisiilor locale, iar în lipsă, posibilitatea de a obține despăgubiri în baza acestor legi speciale de reparație.

Pârâta SC H. SA nu contestă faptul că terenurile în litigiu sunt ocupate de lacul de acumulare, dar arată că această ocupare a avut loc începând cu anul 1989, terenurile fiind expropriate în baza Decretului de expropriere nr. 40/1989, de atunci Statul Român făcând demersuri legale necesare, care s-au materializat prin emiterea H.G. nr. 392/2002, prin care a fost declarată de utilitate publică de interes național lucrarea „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate – Simeria”.

Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 40/1989 s-a aprobat scoaterea din producția agricolă și ocuparea a 685 ha și începerea lucrărilor pentru realizarea obiectivului de investiții „Amenajarea Hidroenergetică a Râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, respectiv a lucrărilor conexe, înainte de aprobarea proiectului de execuție. Acest act este cel prin care a fost preluat terenul pentru efectuarea investiției în discuție, terenul intrând în proprietatea statului. Din acest moment nu s-au mai operat transformări în ce privește deținătorul proprietății.

Totodată, la baza documentației de expropriere a stat Decretul nr. 298/1976, prin care se declară teren proprietate publică în administrația C. o suprafață de 77.850 mp și Decretul nr. 66/1984 prin care se declară teren proprietate publică în administrația C. o suprafață de 122.700 mp (f. 61-72, dosar apel rejudecare, vol. I). Prin acest din urmă decret s-a aprobat amplasarea lucrărilor de extindere a Balastierei Strei și de consolidare la podul rutier în zona Sântămăria-Orlea din cadrul amenajării hidroenergetice (f. 68 – art. 17), fiind relevant în speță că și prin acest decret s-au expropriat terenuri în suprafață de 123.235 mp, situate în județul Hunedoara, proprietarul de la care s-a expropriat fiind „Cooperativa agricolă de producție Sântămăria-Orlea”, terenurile expropriate fiind situate în această comună și având o suprafață de 103.314 mp (a se vedea Anexa 13 depusă la fila 70, dosar apel rejudecare, vol. I).

Prin urmare, instanța de apel a reținut că terenurile au fost colectivizate și trecute în proprietatea fostelor cooperative agricole de producție, din patrimoniul cărora au fost preluate și expropriate prin decrete de expropriere emise înainte de anul 1990, li s-a schimbat destinația de terenuri agricole și pe toată suprafața a fost deversată apă în scopul amenajării hidroenergetice a râului Strei. În aceste condiții, este discutabilă incidența Legii nr. 33/1994, cu atât mai mult cu cât aceasta presupune aplicarea retroactivă a unei legi, cu privire la un teren expropriat înainte de intrarea ei în vigoare.

Cu toate acestea, instanța de apel a apreciat că nu se poate reține caracterul inadmisibil al demersului reclamantului, de vreme ce chiar autoritățile implicate în realizarea acestei lucrări au demarat procedura prevăzută de această lege, prin emiterea H.G. nr. 392/2002, prin care lucrarea a fost declarată de utilitate publică de interes național, a fost întocmit studiul de evaluare a terenurilor, s-au constituit comisiile speciale la care se referă Legea nr. 33/1994, care au notificat presupușii proprietari ai terenurilor ocupate, însă procedura nu a fost finalizată tocmai pentru că reclamantul nu a fost în măsură să probeze existența dreptului său de proprietate, în condițiile legii pe care el însuși o invocă, Legea nr. 33/1994.

Din același punct de vedere a fost privită de către instanța de apel și excepția prematurității introducerii acțiunii invocată de apelanta pârâtă. Astfel, s-a reținut că lucrarea a fost declarată de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002, conform art. 12 din Legea nr. 33/1994, s-au întocmit planurile necesare și propunerile de expropriere spre a fi notificate proprietarilor, numai că procedura nu a mai putut fi continuată deoarece art. 14 se referă la faptul că întâmpinările se pot face de proprietarii și titularii altor drepturi reale, care au primit notificări. Or, reclamantul nu a putut face dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor ocupate de pârâtă.

Prin urmare, instanța a apreciat că motivele de apel numerotate de apelantă cu 2 și 3, precum și motivele care privesc fondul cauzei, se subsumează aceleiași idei esențiale, și anume, faptului că pentru a invoca încălcarea prevederilor legale referitoare la expropriere, reclamantul trebuia să dovedească existența dreptului de proprietate în patrimoniul său, sau al antecesorilor săi, la data ocupării terenurilor de către pârâtă.

Curtea a considerat că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, astfel că nu poate invoca aplicarea Legii nr. 33/1994 la un teren asupra căruia nu a fost nicicând proprietar, nici el și nici antecesorul său, F.G., pârâta SC H. SA ocupând un teren care la momentul deversării lacului de acumulare era proprietatea fostei cooperative agricole de producție și nu proprietatea persoanelor fizice intabulate în cartea funciară, antecesori ai reclamantului.

Motivele de apel prin care s-a criticat valoarea despăgubirilor acordate de instanța de fond au fost considerate întemeiate de instanța de apel, pentru următoarele considerente:

Valoarea stabilită de experți, de 6,3 euro/ m.p., este ipotetică și nereală și nu respectă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, experții reținând că în zonă nu există o piață a terenurilor. De la colectivizarea agriculturii din anul 1962 nu s-au mai făcut vânzări cu amănuntul, iar după desființarea CAP-ului, aceste terenuri au fost ocupate de lacul de acumulare (fila 214, dosar fond). În ceea ce privește acordarea sumei cu titlu de folos nerealizat pe perioada 2002-2011, se constată că și acordarea acestei sume este nelegală, întrucât, pe de o parte, reclamantul nu poate justifica nicio vătămare a dreptului său, pentru că nu are drept de proprietate asupra terenului, iar pe de altă parte, cuantumul stabilit este teoretic și nerealist, întrucât nu se poate vorbi de potențialul productiv al unui teren aflat sub apele lacului de acumulare de peste 20 de ani (f. 162, dosar fond).

Pentru motivele arătate, în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea, în opinie majoritară, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA împotriva sentinței civile nr. 196/2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantul F.S.M., continuată de moștenitoarea sa, F.S.M. împotriva pârâtului Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA.

În motivarea opiniei separate s-a arătat că s-ar fi impus respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului, ca neîntemeiată, cu consecința respingerii apelului pârâtei.

Redactorul opiniei separate reține că, după declararea utilității publice, pârâta a trecut la executarea planurilor cuprinzând terenurile și construcțiile propuse spre expropriere, identificând numele proprietarilor și apoi a emis ofertele de despăgubire, conform art. 12 din Legea nr. 33/1994. Din tabelele anexate acestei documentații rezultă că pentru exproprierea imobilelor în litigiu a fost identificată în calitate de proprietar, antecesoarea reclamantului, defuncta A.R., care figurează la pozițiile 204, 208 și 264 din tabel (filele 84, 86 apel). Pe baza acestor planuri și tabele, apelanta a transmis defunctei A.R. trei notificări în care a menționat oferta de despăgubiri pentru terenul expropriat.

Față de cele ce preced rezultă că Statul, prin reprezentantul său, a recunoscut antecesoarei reclamantului calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu și îndreptățirea acesteia la despăgubiri.

Reclamantul F.S.M. a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu, în temeiul legilor fondului funciar. Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Sîntămărie Orlea i-a răspuns că aceste imobile nu fac obiectul legilor funciare, reclamantul fiind îndrumat să procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obține despăgubiri pentru imobilele în litigiu

Față de aceste circumstanțe, se reține în opinia separată că reclamantul inițial și apoi soția sa, căreia i s-a transmis calitatea de parte, justifică legitimare procesuală activă, dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative, astfel că reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În speță, este de necontestat că preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în anii 1991-1992, exproprierea formală operând prin H.G. nr. 392/2002. Reclamantul, în calitate de moștenitor al proprietarului tabular, nu a primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina sa o pagubă disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 304 C. proc. civ., moștenitoarea reclamantului, F.S.M., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și pârâtul Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA, prin administrator judiciar E.I.S.P.R.L.

I. Recurenta F.S.M. a susținut următoarele motive de recurs:

A. Hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

O primă contradicție în ce privește considerentele deciziei recurate reiese din faptul că instanța de apel reține că reclamantul a făcut dovada calității sale de succesibil al foștilor proprietari de carte funciară, dar cu toate acestea se reține că „reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, neputând invoca încălcarea unui drept de proprietate pe care nu l-a avut niciodată”.

O altă contradicție existentă în considerentele deciziei recurate rezultă din faptul că, deși se reține că demersul reclamantului nu poate fi reținut ca inadmisibil, de vreme ce chiar autoritățile au demarat procedura prevăzută de lege prin emiterea H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat lucrarea de utilitate publică și de interes național, au fost întocmite studii de evaluare a terenurilor, s-au constituit comisii speciale, această constatare și reținere a instanței de apel se contrazice cu cele reținute la fila 10 alin. (2) și (4) și fila 11 alin. (4) în sensul că: „reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestor terenuri astfel că nu se poate invoca aplicare Legii nr. 33/1944”.

Reținerile și motivele contradictorii din considerentele deciziei recurate sunt în evidentă contradicție și cu înscrisurile depuse de pârâta - apelantă în cauză, înscrisuri din care rezultă că s-a recunoscut calitatea de proprietar - expropriat a reclamantului și nu s-a contestat niciodată această calitate (a se vedea documentația de expropriere, din tabelul centralizator privind proprietarii terenurilor afectate de expropriere, făcută pe numele A.R. în anul 2002).

Sunt de asemenea contradictorii și străine de natura cauzei aspectele reținute de instanța de apel în considerentele deciziei recurate, referitoare la faptul că Decretul nr. 40/1989 ar reprezenta actul prin care a fost preluat terenul pentru efectuarea investiției în discuție. Totodată, se mai reține de instanța de apel că terenul a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 298/1976 prin care se declară teren proprietate publică în administrarea C. o suprafață de 122,700 mp și că prin acest din urmă decret prezidențial s-au expropriat și terenuri în suprafață de 123.235 mp, proprietarul de la care au fost expropriate fiind CAP Sântămărie-Orlea.

Aceste din urmă motive sunt străine și contradictorii, întrucât, față de natura cauzei, Decretul nr. 40/1989 nu poate fi apreciat ca fiind un act juridic valabil de expropriere și de declarare a utilității publice, iar cele două decrete prezidențiale, Decretul nr. 298/1976 și Decretul nr. 66/1984 sunt acte invocate ca fiind temeiuri ale documentației de expropriere, care însă nu au legătură cu pricina, deoarece au un alt obiect de reglementare și se referă la alte terenuri decât cele ce au făcut obiect al lucrării de utilitate publică și interes național declarată prin H.G. nr. 392/2002. Pe de altă parte, declararea acestor terenuri proprietate publică în administrarea „C.” nu se putea face pentru simplu motiv ca anterior anului 1990 nu exista instituția proprietății publice și nici „C.”.

B. Instanța de apel interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura și înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs se arată că instanța de apel a ignorat obiectul cauzei, pornind în analiza apelului pârâtei S.C. SC H. SA de la calitatea procesuală activă a reclamantului și a reiterat obligația acestuia de a-și dovedi dreptul de proprietate pe baza argumentelor apelantei, în sensul că reclamantul nu are calitate de proprietar asupra terenului.

A fost de asemenea ignorat faptul că în acord cu prevederile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994 părțile s-au învoit cu privire la expropriere stabilindu-se calitate de expropriator a Statului Român, prin S.C. SC H. SA și totodată calitatea de proprietar al reclamantului, calitate ce nu am fost contestată până la formularea apelului. Acest fapt rezultă și din documentația de expropriere întocmită încă din anul 1999 de către pârâul expropriator prin care se identifică proprietarul tabular al terenului ce urma să se exproprieze, în persoană antecesoarei bunici a reclamantului, A.R., pe numele căreia se emite și notificarea privind oferta de expropriere.

C. Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în speță a Decretului-lege nr. 115/1938, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 33/1994, art. 44 alin. (3) din Constituția României, Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta reclamantă arată că, instanța de apel s-a rezumat la faptul că întreaga zonă a fost cooperativizată, iar reclamantul nu a fost în măsură să facă dovada calității de proprietar la data ocupării terenului de către pârâtul expropriator, respectiv dacă acest teren se mai afla în masa succesorală a defuncților antecesori ai reclamantului la data decesului acestuia.

Prin asemenea considerente instanța a făcut o greșită aplicare a legii. La dosar se găsesc probele care atestă și dovedesc pe deplin calitatea de succesor legal a reclamantului după defuncții F.G., F.I. și A.R., căsătorită Furcă, aceasta din urmă fiind proprietara de carte funciară, dreptul acesteia fiind intabulat în cărțile funciare conform legii aplicabile în Ardeal, respectiv Decretul-lege nr. 115/1938.

Potrivit art. 17 și 32 din acest decret, intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate are caracter constitutiv de drepturi. Prin urmare instanța de fond nu putea să considere că nu este dovedit dreptul de proprietate al reclamantului, de vreme ce acesta a dovedit cu actele de stare civilă că este succesor în drepturi și în rudenie de sânge cu proprietarul de carte funciară A.R., iar aceasta este înscrisă în cartea funciară, fapt confirmat și de raportul de expertiză topografică.

Decretele nr. 40/1989, nr. 286/1976 și nr. 66/1984, în temeiul cărora se pretinde că terenul ar fi fost preluat de stat, în realitate nu au drept obiect exproprierea terenului în litigiu, ce a fost expropriat și declarat de utilitate publică conform Legii nr. 33/1994 abia în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002.

În concluzie, față de faptul că terenul în discuție era supus regimului de carte funciară reglementat prin Decretul-lege nr. 115/1938 și că în cărțile funciare era și este intabulată bunica reclamantului A.R., nu se poate reține nici cooperativizarea terenurilor anterior anului 1990 și nici exproprierea lor anterior acestui an, nefiind dovedit dreptul de proprietate cooperatistă asupra terenului în litigiu, proprietate care nu era exceptată de la regula intabulării cu efect constitutiv de drepturi, precum proprietatea de stat în baza art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938. În sensul celor sus menționate sunt și dispozițiile art. 30 din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se presupune că dreptul există în folosul său. Potrivit aceleiași legi, dreptul reclamantului provenit din succesiune este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară.

Recurenta reclamantă mai susține că au fost aplicate greșit dispozițiile Legii nr. 18/1991, întrucât, potrivit art. 13 alin. (2) din această lege, formularea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate de către moștenitorii care nu își pot dovedi această calitate cu certificat de moștenitor, întrucât terenurile nu erau în circuitul civil, echivalează cu acceptarea moștenirii, fiind repuși în termenul de acceptare, fiind deci considerați proprietari.

Instanța de apel nu a avut în vedere faptul că potrivit art. 8 din Legea nr. 18/1991 stabilirea dreptului de proprietate se face prin constituire (pentru cei care nu au deținut teren) sau prin reconstituire, ca în cazul reclamantului, pentru persoanele care au avut teren, și că termenul de reconstituire a dreptului de proprietate prin eliberarea titlului a trecut, de peste 20 de ani fiind tergiversată procedura de reconstituire. La 11 ani după ce ar fi trebuit reconstituit dreptul de proprietate al reclamantului, acestuia i s-a expropriat terenul în litigiu, fără a avea drept de despăgubire, în opinia instanței neavând vreun asemenea drept deoarece nu avea titlu de proprietate.

Instanța de apel nu a ținut cont de efectul prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv, că părțile au convenit cu privire la expropriere, chiar dacă formal și prin motivele de apel apelantul expropriator a contestat calitatea de proprietar a reclamantului.

Întrucât în cele din urmă s-a ajuns la producerea efectelor exproprierii, în baza H.G. nr. 392/2002, emisă conform Legii nr. 33/1994, iar reclamantul nu a fost despăgubit prealabil exproprierii, au fost aplicate greșit și încălcate dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituția României.

De asemenea, este greșită și teza instanței de apel privind aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 1/2000 și ale Legii nr. 247/2005, întrucât exproprierea s-a declarat în anul 2002 prin H.G. nr. 392/2002, deci după apariția și intrarea în vigoare a celor două legi, iar dacă ipotetic terenul în litigiu ar fi fost în posesia C.A.P.-ului la data de 01 ianuarie 1990, formularea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate de către reclamant trebuia să antreneze eliberarea titlului de proprietate în termenul prevăzut de Legea nr. 18/1991.

În condițiile în care s-a produs practic lipsirea reclamantului de proprietate și de orice șansă de a primi despăgubiri, acesta invocă și încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, apreciind că în cazul în care recursul formulat nu va fi admis, situația de față va fi în mod cert un nou caz de condamnare a României pentru nerespectarea acestei convenții.

În ce privește excepțiile inadmisibilității și prematurității acțiunii, recurenta reclamantă consideră că aprecierile instanței de apel urmează a fi înlăturate, având în vedere și următoarele argumente:

Pretinsul Decret nr. 40/1989, considerat drept act juridic al exproprierii și declarării utilității publice, nu a avut și nu poate avea acest caracter și forță juridică întrucât: obiectul său de reglementare nu a fost în realitate exproprierea, ci doar aprobarea unor note de comandă privind indicatorii tehnico-economici ai unui obiectiv de investiții de la acea dată; anterior anului 1990 nu exista practic o lege specială privind exproprierea, ci doar o lege privind investițiile, respectiv Legea nr. 9/1980, pe baza căreia se emiteau decrete prezidențiale de natura celui invocat de către pârâtul apelant; potrivit regulilor constituționale și a celor de tehnică legislativă, anterior anului 1990, orice act normativ trebuia publicat în Buletinul Oficial (actualul Monitor Oficial), condiție obligatorie pentru ca aceste acte normative să aibă forță juridică și pentru a fi considerate ca fiind intrate în vigoare. În speță, Decretul nr. 40/1989, ca de altfel toate aceste tipuri de acte ale fostului regim, nu se publicau în Buletinul Oficial și nici nu se operau în evidențele de carte funciară.

Chiar dacă ipotetic s-ar admite că Decretul nr. 40/1989 ar putea fi un act de expropriere, din conținutul acestuia și al anexelor, cât și din actele depuse de către pârâta apelantă în susținerea acestei teze, rezultă pe de o parte, că preluarea terenurilor ce urmau să fie expropriate să făcea etapizat, cu parcurgerea unor avize și aprobări din partea unor instituții ale statului de la aceea dată, inclusiv cu identificarea și acordul proprietarilor persoane fizice și juridice, iar pe de altă parte, că aceste etape și proceduri nu au fost finalizate până în anul 1989.

Prematuritatea acțiunii reclamantului nu poate fi admisă câtă vreme instanța de apel nu a reținut, iar pârâta apelantă nu a probat existența unor termene sau condiții suspensive, în sarcina reclamantului, care să fi condiționat în orice mod promovarea acțiunii. Practic, instanța de apel s-a rezumat să analizeze, să concluzioneze și să admită această excepție a prematurității acțiunii, fără temeiuri și motive, ci doar prin prisma celor invocate în susținerea celorlalte excepții deja analizate, respectiv excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și a inadmisibilității, ceea ce este complet eronat.

D. În ce privește motivarea dată de instanța de apel criticilor din apel referitoare la valoarea despăgubiri, recurenta reclamantă arată că cererea de acordare a despăgubirilor pentru terenul expropriat și lipsa de folosință este susținută și se impune a fi admisă prin prisma art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Euro peană a Drepturilor Omului. Se invocă și jurisprudența constantă a C.E.D.O., care a statuat că noțiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puțin o speranță legitimă și să obțină beneficiul efectiv a unui drept de proprietate. Potrivit practicii și principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate, iar speranța legitimă presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială care să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.

Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Statul are dreptul să exproprieze bunuri, însă ceea ce se impune este ca despăgubirile acordate să fie rezonabile în raport de valoarea bunului, lipsa totală a unei asemenea compensații putând fi considerată incompatibilă cu acesta.

În speță, prin adeverința din 06 octombrie 2006 a Primăriei Sântămăria Orlea (fila 28 - 30), instituția Statului Român competentă și abilitată a recunoscut reclamantului îndreptățirea la a primi despăgubiri pentru terenurile expropriate și ocupate de apele lacurilor de acumulare. Legea nr. 33/1994 nu limitează probatoriul doar la dovezile prezentate de proprietar, ci se referă „și” la acestea, pe lângă cele care pot fi propuse în cauză de oricare dintre părți, inclusiv de instanță, cum ar fi de exemplu expertiza tehnică de specialitate, întocmită de experți, care dispun de suficiente elemente în cuantificarea prejudiciului, ținând cont și de particularitățile fiecărei zone. Trimiterea făcută de această normă legală își are justificarea în faptul că nu pot fi omise la stabilirea cuantumului despăgubirilor probele prezentate de proprietar, în cadrul ansamblului probator de care dispun atât experții, cât și instanța.

În speță, instanța de apel a eliminat nejustificat raportul de expertiză efectuat în cauză, neexistând vreo altă probă care să combată sau să înlăture constatările și concluziile acestei probe științifice, iar pe de altă parte, nu a avut în vedere întregul material probator administrat în cauză.

Recurenta mai arată că pârâtul - apelant a avut desemnat în comisia de experți constituită potrivit Legii nr. 33/1994 un expert care avea posibilitatea să aducă critici printr-o opinie separată lucrării de expertiză, fapt care nu s-a produs. Comisia de experți a concluzionat în unanimitate, inclusiv asupra despăgubirilor pretinse de reclamant. Mai mult decât atât, pârâta - apelantă a adus critici și obiecțiuni raportului de expertiză, la care comisia de experți a răspuns în mod punctual și motivat.

II. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a formulat următoarele critici în recurs:

A. În ceea ce privește prematuritatea acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, este de necontestat că terenul în litigiu s-a aflat în proprietatea antecesorilor reclamantului, de la care ulterior a trecut la CAP și preluat în final de stat pentru realizarea obiectivului de interes public. Dar la fel de necontestat este că antecesoarea reclamantului a rămas proprietarul tabular al terenului.

Reclamantul a făcut dovada calității sale de moștenitor al proprietarei tabulare prin certificatul de moștenitor. Mai mult, chiar apelanta, după declararea utilității publice de interes național a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a Râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria” a notificat-o pe antecesoarea reclamantului în vederea acordării despăgubirilor ce se impuneau, tocmai în vederea realizării procedurii prevăzute de Legea nr. 33/1994, cu toate că aceasta era decedată din anul 1977 (f.165-167, dosar apel). Or, în această situație neparcurgerea procedurii prealabile reglementate de Legea nr. 33/1994 nu poate fi imputată reclamantului.

Decretul nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al RSR nu reprezintă un act de expropriere, acest lucru rezultând nu doar din denumirea sa marginală „Decret privind aprobarea notelor de comandă și a măsurilor de realizare a unor obiective de investiții” ci din însuși conținutul acestuia. În concret, decretul privea o investiție viitoare, fără a conține "anexe" privind preluarea efectivă a terenurilor și identificarea acestora.

B. În ceea ce privește lipsa calității procesuale active a reclamantului, art. 21 din Legea nr. 33/1994 nu conferă legitimitate procesuală exclusivă expropriatorului, iar pe de-altă parte actele de stare civilă depuse de reclamant fac dovada calității sale de moștenitor al antecesorilor săi, proprietarii tabulari ai terenului în litigiu.

Reclamantul F.S.M. a făcut demersurile necesare pe Legea nr. 18/1991 pentru reconstituirea dreptului de proprietate, care au rămas fără rezultat, dat fiind faptul că terenul în litigiu era afectat de lucrarea de utilitate publică. Nu lipsită de interes este îndrumarea Comisiei locale adresată reclamantului pentru obținerea despăgubirilor potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 33/1994.

Însăși apelanta pârâta a transmis către antecesoarea reclamantului, A.R., trei notificări în care a menționat oferta de despăgubiri pentru terenul expropriat, recunoscând implicit nu numai vocația defunctei la acestea, dar și dreptul de proprietate pe care îl avea asupra terenului. Dreptul de proprietate pentru antecesorii reclamantului nu s-a stins prin colectivizare, cu alte cuvinte, acesta nu putea fi transferat statului român decât după o justă și prealabilă despăgubire, care să cuprindă valoarea reală a bunului expropriat și prejudiciul suferit de proprietar, ceea ce nu s-a realizat în cauza prezentă (art. 44 din Constituția României, art. 1 din Legea nr. 33/1994 și art. 26 din aceeași lege).

C. În ceea ce privește valoarea despăgubirilor acordate, deși instanța de apel a reținut că aceasta este ipotetică și nereală și nu respectă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, se constată că la termenul din data 09 februarie 2012 pârâta apelantă a solicitat proba cu o nouă expertiză, iar instanța a apreciat că expertiza efectuată în fața instanței de fond a fost efectuată în condițiile legii, că s-a răspuns la obiecțiunile formulate de pârâtă, motiv pentru care a respins cererea în probațiune.

III. Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA, prin administrator judiciar E.I.S.P.R.L. a criticat decizia din apel după cum urmează:

A. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, recurentul arată că în cererea de chemare în judecată, defunctul Furca Mircea, soțul intimatei-reclamante, susține că, începând cu anul 1987, terenul în litigiu a fost ocupat în întregime și în mod abuziv de către actuala SC H. SA, iar din anul 1990, acest teren este practic acoperit de apele lacului de acumulare.

În raport de aceste susțineri, precum și în raport de probatoriul administrat în cauza, reiese faptul că societatea a preluat terenurile anterior apariției Legii nr. 33/1994.

În aceste condiții, este inadmisibilă formularea unei acțiuni având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994, pentru un teren ocupat anterior apariției acestui act normativ, în caz contrar nesocotindu-se dispozițiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile și consacră principiul neretroactivității acesteia.

Se mai arată că, prin probatoriul administrat, reclamanta a demonstrat faptul că terenul ce face obiectul prezentului dosar a fost cooperativizat, așadar nu a fost preluat din proprietatea și posesia sa ori a antecesorilor săi în vederea realizării obiectivului de interes național „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, neexistând nicio probă la dosar care să ateste preluarea terenului din proprietatea sa ori a antecesorilor săi.

Spre deosebire, recurentul pârât a arătat faptul că preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, probând cu înscrisuri elocvente această preluare.

Măsurile pentru realizarea obiectivului de investiții au fost aprobate prin Anexa 2 la Decretul nr. 40 din 21 februarie 1989 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, beneficiarul investiției fiind fosta întreprindere SC E. SA Hațeg din cadrul Ministerului Energiei Electrice. În cuprinsul Anexei 2 la Decretul nr. 40/1989, la pct. 5, se prevede în mod expres preluarea unei suprafețe de 685 ha de teren situată în județul Hunedoara, în vederea realizării obiectivului hidroenergetic „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”: «Se aprobă ocuparea și scoaterea din producția agricolă și din fondul forestier a terenurilor necesare începerii execuției lucrărilor prevăzute la pct. 4 (lucrările pentru realizarea obiectivului de investiții „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”). Terenurile proprietate particulară sau cooperatistă se vor ocupa și cu acordul deținătorilor acestor terenuri (.)».

Or, așa după cum rezultă din înscrisurile de la dosar, predarea terenurilor s-a făcut de către C.A.P. și întreprinderea SC E. SA Hațeg ca și antecesor în drepturi al societății pârâte.

Probarea existenței dreptului de proprietate asupra terenurilor la momentul exproprierii este condiție sine qua non pentru însăși verificarea aplicabilității Legii nr. 33/1994 la speța dedusă judecații.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 33/1994: „pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor (...)”. Cum în speță reclamanta nu a făcut dovada deținerii dreptului de proprietate asupra terenului la momentul exproprierii, nu poate fi aplicabilă Legea nr. 33/1994, acțiunea întemeiată pe aceste dispoziții fiind inadmisibilă.

Reclamanta pretinde preluarea terenului anterior momentului apariției Legii nr. 33/1994, însă își întemeiază în drept acțiunea pe dispozițiile acestui act normativ.

În cazul în care instanța va înlătura critica referitoare la încălcarea de către reclamantă, prin aceasta conduită, a principiului neretroactivității legii civile, recurentul pârât invocă și prevederile art. 4 din Legea nr. 1/2000, care, în opinia sa, vizează exact situația existentă în speță.

Se susține că, prin aceste prevederi legale, legiuitorul a creat un cadru legislativ expres pentru situația dedusă judecății, de care reclamantul nu a înțeles să uzeze.

Reclamantul avea posibilitatea solicitării de despăgubiri în baza Legii nr. 1/2000, demers pe care nu a înțeles să îl întreprindă.

Curtea de apel, în considerentele deciziei atacate, reține criticile societății aduse în susținerea inadmisibilității acțiunii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, însă, nicăieri în cuprinsul deciziei atacate nu se regăsește soluția pronunțată cu privire la această excepție. În speță sunt astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condițiile în care curtea de apel nu a admis excepția inadmisibilității astfel cum aceasta a fost invocată și motivată de SC H. SA, deși a reținut ca fiind corecte argumentele aduse de aceasta în sprijinul excepției.

B) În ceea ce privește excepția prematurității introducerii acțiunii, recurentul pârât susține că în cauză nu s-a îndeplinit procedura prealabilă obligatorie în această materie.

Această excepție este susținută și de aspectul nedovedirii existenței și a finalizării procedurii declanșate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 18/1991.

Tot cu referire la acest aspect, recurentul arată că, potrivit principiului de drept electa una via non datum recursus ad alteram, atâta timp cât nu a fost făcută dovada finalizării procedurii pe Legea nr. 18/1991, reclamanta-intimată trebuia sancționată cu respingerea acțiunii ca fiind prematur introdusă.

Or, în contextul în care reținerile instanței de apel au fost în sensul că „dispozițiile Legii nr. 33/1994 nu sunt aplicabile în cauză”, în speță fiind incident art. 4 din Legea nr. 1/2000, reclamanta având „posibilitatea de a continua demersurile începute potrivit legilor speciale de reparație, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 247/2005”, recurentul apreciază ca netemeinică respingerea excepției prematurității acțiunii de către instanța de apel, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

C) În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA, aceasta arată că nu este proprietara obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al acestor obiective și al terenurilor pe care ele sunt amplasate este Statul Român, care a concesionat aceste obiective și terenuri societății, în vederea realizării unei activități de interes național.

Obiectivul de interes național „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate Simeria” este realizat din fonduri speciale, puse la dispoziție de la bugetul de stat, și nu din fonduri proprii ale SC H. SA. De aceea, în cazul în care instanța reține îndreptățirea reclamantei la primirea despăgubirilor cerute, nu există fundamentare legală pentru ca acestea să fie reținute în sarcina SC H. SA, ci a Statului Român, prin entitatea în măsură să facă aceste plați, Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța de fond a respins excepția astfel formulată, iar instanța de apel a menținut soluția de respingere pronunțată de Tribunalul Hunedoara. Curtea de apel a omis însă să facă referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele invocate de societate în susținerea excepției lipsei calității sale procesual pasive sub aspectul plații despăgubirilor, ceea ce atrage incidența motivului de recurs reglementat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

I.A. Susținerile recurentei reclamante F.S.M., referitoare la pretinsele contradicții între considerentele deciziei recurate, nu sunt fondate. Instanța de apel a reținut că reclamantul F.S.M. a făcut dovada calității sale de succesibil al fostei proprietare de carte funciară, dar nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului, pentru a putea formula o acțiune întemeiată pe prevederile Legii nr. 33/1994. Aceste argumente ale instanței nu conțin vreo contradicție, ci se înscriu în logica raționamentului instanței de apel, potrivit căreia, dată fiind situația juridică a imobilului, nu este suficientă dovada înscrierii în cartea funciară a autoarei reclamantului și calitatea de moștenitor a acestuia, ci reclamantul ar fi trebuit să facă și dovada obținerii unui titlu de proprietate emis în baza legilor reparatorii adoptate în materia fondului funciar după anul 1990.

Nici faptul că instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii întemeiate pe prevederile Legii nr. 33/1994, reținând conduita autorităților, care au demarat procedura prevăzută de această lege, nu vine în contradicție cu argumentul reținut în analiza calității procesuale active (analiză care, în contextul dat, se suprapune cu însuși fondul cererii de chemare în judecată, fiind examinată chiar existența dreptului substanțial afirmat prin acțiune), respectiv, acela că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului, astfel că nu poate pretinde despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1944. Instanța de apel a apreciat că acțiunea este admisibilă, deoarece nu există un fine de neprimire care să justifice respingerea ei de plano, fără o analiză a raportul juridic dedus judecății, iar soluția dată apelului a fost consecința verificării de către instanța de apel a uneia dintre condițiile cerute pentru a se putea pretinde despăgubiri în procedura de expropriere, respectiv, calitatea de proprietar sau de titular al vreunui alt drept real, care trebuie să existe în persoana reclamantului.

Criticile referitoare la faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit temeiul de drept al preluării bunului de către stat ca fiind Decretul nr. 40/1989, Decretul nr. 298/1976 și Decretul nr. 66/1984 nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci constituie critici de nelegalitate care vor fi examinate, împreună cu motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susținerea căruia au fost reiterate aceleași argumente, alături de motivul de recurs comun al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.

În același mod vor fi tratate și criticile comune ale reclamantei și ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia privind efectul, de recunoaștere a dreptului de proprietate de către expropriator, produs ca urmare a declanșării procedurii de expropriere cu privire la terenul în litigiu, includerea autoarei reclamantului în tabelul proprietarilor afectați de expropriere și emiterea notificării de către expropriator, pe numele titularei de carte funciară, cu propunerea de despăgubire.

I.B. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. reclamanta F.S.M. invocă aspecte ce țin de interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 33/1994, critici pe care le reia în susținerea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât acestea vor fi analizate în cele ce urmează, alături de criticile susținute de recurentul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia.

I.C., II.A. și II.B. Criticile susținute de reclamantă, încadrabile în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt în parte întemeiate. De asemenea, sunt întemeiate în totalitate criticile Ministerului Public, acestea încadrându-se în același motiv de recurs.

Astfel, Înalta Curte constată că, potrivit situației de fapt reținute de instanța de apel, cu privire la terenurile în litigiu s-a declanșat procedura de expropriere în temeiul Legii nr. 33/1994, s-au întocmit tabele cuprinzând titularii de carte funciară ai dreptului de proprietate asupra terenurilor afectate de lucrarea de utilitate publică, iar expropriatorul Statul Român, prin SC H. SA, a transmis titularei de carte funciară (decedată), antecesoarea reclamantului F.S.M., o ofertă de despăgubire, cuprinzând suma oferită pentru terenurile expropriate.

Cererea de chemare în judecată în prezenta cauză a fost formulată de reclamantul F.S.M. ca urmare a faptului că SC H. SA i-a contestat calitatea de persoană îndreptățită să primească despăgubiri în procedura de expropriere, din perspectiva raportului succesoral față de proprietara de carte funciară.

Susținând lipsa calității procesuale active, atât în fața primei instanțe, cât și în motivele de apel, pârâtul a argumentat, pe de o parte pe ideea că, potrivit prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, doar expropriatorul poate sesiza tribunalul în temeiul acestei legi speciale (argument care a fost înlăturat de instanța de apel, iar pârâtul nu a formulat recurs sub acest aspect), iar, pe de altă parte, că reclamantul nu și-ar justifica legitimarea procesuală datorită faptului că acesta sau antecesorii săi nu se regăsesc în listele cu potențialii expropriați și nu face dovada calității de moștenitor al proprietarei tabulare.

În motivele de apel nu se contestă, în principiu, dreptul proprietarilor de carte funciară de a primi despăgubiri pentru terenurile expropriate, se recunoaște că în procedura de expropriere au fost incluși toți titularii de drepturi tabulare, al căror drept de proprietate nu a fost reconstituit în temeiul legilor reparatorii pe vechile amplasamente și că documentația de expropriere s-a întocmit pe baza planurilor cadastrale, a evidențelor de carte funciară și a registrului agricol, pe numele foștilor deținători tabulari.

Ca atare, la elaborarea documentației de expropriere expropriatorul a avut reprezentarea exactă a situației de fapt și juridice a terenului, procedând la includerea în lista celor îndreptățiți la despăgubiri a persoanelor care figurau ca proprietari în cartea funciară, deși se știa că terenul nu a fost reconstituit în temeiul legilor reparatorii, deci nu există titluri de proprietate.

Criticile din apel ale pârâtului s-au axat în principal pe aspectele de ordin succesoral, solicitându-se ca, în situația în care instanța de apel ar reține că reclamantul a făcut dovada calității de moștenitor al proprietarei tabulare, să se constate că acesta nu a formulat în termen întâmpinarea la comisia de soluționare a întâmpinărilor constituită în cadrul procedurii speciale de expropriere, ceea ce înseamnă că a acceptat implicit oferta de despăgubire menționată în notificare.

Ulterior, pe parcursul judecății apelului, prin note de ședință și note scrise, apelantul pârât a susținut și teza, îmbrățișată de instanța de apel, în sensul că reclamantul nu a dovedit calitatea de proprietar asupra terenului, în baza unui titlu de proprietate emis în temeiul legilor reparatorii în materia fondului funciar.

În raport de obiectul și temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, precum și de existența unei oferte de despăgubire pe numele antecesoarei reclamantului, Înalta Curte consideră că pârâtul nu mai putea pune în discuție îndreptățirea reclamantului, în calitate de moștenitor, de a încasa despăgubiri în cadrul procedurii de expropriere, pe motiv că nu există un titlu de proprietate emis în baza legilor privind fondul funciar.

De altfel, un astfel de titlu era și imposibil de obținut, atâta vreme cât terenul a fost inundat, deci exproprierea s-a realizat în fapt, astfel încât nu se mai putea reconstitui dreptul de proprietate pe vechiul amplasament.

Prin decizia pronunțată în apel s-a stabilit că reclamantul a făcut dovada calității de moștenitor al proprietarei tabulare, aspect care nu este contestat de pârât în recurs.

În aceste condiții, fiind înlăturat motivul care fusese invocat de expropriator ca piedică în calea acordării despăgubirii (lipsa dovezii calității de moștenitor a reclamantului în raport cu proprietara de carte funciară), se poate considera că părțile s-au învoit asupra exproprierii, acest aspect fiind arătat, de altfel, chiar de pârâtul apelant, în propriile motive de apel, atunci când a susținut că, dacă se consideră că reclamantul face dovada calității de succesor al proprietarei tabulare, să se considere că a acceptat despăgubirea, prin neformularea în termen a întâmpinării.

Dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994 fac distincție între situația în care părțile se învoiesc asupra exproprierii și asupra despăgubirii, caz în care instanța ia act de această învoială, și situația în care părțile se învoiesc numai asupra exproprierii, nu și asupra despăgubirii, ceea ce justifică intervenția instanței numai pentru stabilirea întinderii despăgubirii.

Instanța a fost învestită cu cererea reclamantului de stabilire, pe de o parte, a calității sale de moștenitor al proprietarei tabulare, iar pe de altă parte, a despăgubirii, în cadrul unei proceduri de expropriere deja declanșată de expropriator, fiind epuizate, anterior formulării prezentei acțiuni, fazele premergătoare ale procedurii de expropriere, respectiv, întocmirea documentației de expropriere de către expropriator și formularea ofertelor de despăgubire către persoanele recunoscute ca fiind proprietari (printre care și antecesoarea reclamantului din prezenta cauză).

Aceste acte emise în procedura de expropriere, prin care antecesoarea reclamantului a fost recunoscută ca fiind îndreptățită să primească despăgubiri pentru terenurile în litigiu, premisă în lipsa căreia nu-și mai găsea justificarea oferta de despăgubire pe care expropriatorul a făcut-o acesteia, sunt acte valabile, care își produc efectele juridice, expropriatorul nemaiputând contesta în fașa instanței împrejurări pe care el însuși le-a stabilit în procedura administrativă prealabilă.

Respingerea acțiunii formulate de reclamant, continuată de moștenitoarea sa, cu motivarea că nu are calitatea de proprietar, deci nu poate obține despăgubiri în procedura de expropriere declanșată, îi creează acestuia o situație mai grea decât cea pe care și-ar fi păstrat-o dacă nu ar fi formulat cererea de chemare în judecată. Altfel spus, dacă reclamantul nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor și ar fi făcut dovada calității sale de moștenitor al proprietarei tabulare, ar fi obținut de la expropriator despăgubirile pe care acesta le-a oferit, recunoscând calitatea de proprietară a autoarei reclamantului. Or, în cadrul propriului demers judiciar, inițiat de reclamant în vederea majorării cuantumului despăgubirilor, expropriatorul nu poate obține exonerarea de la plata oricărei despăgubiri, în pofida existenței unei oferte de despăgubire menținută chiar și pe parcursul derulării prezentului litigiu, sub condiția dovedirii calității de moștenitor de pe urma proprietarei tabulare.

Oferta de despăgubire, care implică și recunoașterea dreptului de proprietate, este un act juridic valabil ce emană de la expropriator, adică de la Statul Român, prin SC H. SA, echivalând cu o speranță legitimă de despăgubire, protejată de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În contextul aplicării procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 33/1994, analiza posibilității reclamantului de a obține eventuale despăgubiri în temeiul Legilor nr. 18/1990 și a Legii nr. 1/2000 este în afara cadrului judecății, iar împrejurarea că acesta a formulat și cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul legilor fondului funciar este irelevantă, atâta vreme cât nu se face dovada că a beneficiat de măsuri reparatorii în echivalent în baza acestor legi (restituirea în natură nefiind posibilă față de împrejurarea că terenul este ocupat efectiv de amenajarea de utilitate publică), pentru a se pune în discuție problema unei duble reparații.

De altfel, astfel cum s-a reținut și în opinia separată, demersul reclamantului întemeiat pe legile reparatorii în materie funciară a fost respins tocmai pe motiv că terenul nu face obiectul Legii nr. 18/1990, ci este supus procedurii de expropriere și are posibilitatea de a obține despăgubiri pe acest temei.

Cele reținute de instanța de apel, preluate din apărările pârâtului, în sensul că actul de trecere a terenului în proprietatea statului ar fi Decretul Consiliului de Stat nr. 40/1989 prin care s-a aprobat scoaterea din producția agricolă și ocuparea a 685 ha și începerea lucrărilor pentru realizarea obiectivului de investiții „Amenajarea Hidroenergetică a Râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria” și că la baza documentației de expropriere a stat Decretul 298/1976, prin care se declară teren proprietate publică în administrația C. o suprafață de 77.850 mp și Decretul 66/1984 prin care se declară teren proprietate publică în administrația C. o suprafață de 122.700 mp, vin în contradicție cu întreaga procedură demarată de expropriator în temeiul Legii nr. 33/1994. Dacă terenurile erau deja în proprietatea statului, în baza unei proceduri de expropriere încheiate anterior evenimentelor din decembrie 1989, nu ar mai fi fost necesară declararea utilității publice prin H.G. nr. 392/2002 și parcurgerea etapelor prevăzute de Legea nr. 33/1994.

Ca atare, nu poate fi primită susținerea potrivit căreia terenul în litigiu a fost expropriat de la „Cooperativa agricolă de producție Sântămăria-Orlea”, o preluare în fapt neputând echivala cu exproprierea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate de către stat.

Criticile reclamantei F.S.M., întemeiate pe prevederile Decretului-lege nr. 115/1938 și Legea nr. 7/1996 nu vor fi examinate față de împrejurarea că pârâta nu a contestat calitatea de proprietară tabulară a antecesoarei reclamantului și nici efectul înscrierii dreptului acesteia în cartea funciară. De asemenea, instanța de apel nu a reținut că antecesoarea reclamantului nu ar fi fost proprietară tabulară și a recunoscut calitatea reclamantului de moștenitor al proprietarei tabulare. Ceea ce s-a reținut ca motiv de respingere a acțiunii a fost lipsa dovezii titlului de proprietate emis în temeiul legilor fondului funciar, argument care a fost înlăturat de Înalta Curte, conform considerentelor precedente.

Faptul că dreptul de proprietate al statului nu a fost intabulat în cartea funciară, cu titlu de cooperativizare sau expropriere, este irelevant, de vreme ce prin procedura exproprierii declanșată în temeiul Legii nr. 33/1994 se urmărește tocmai obținerea unui titlu de proprietate de către stat cu privire la terenurile în litigiu.

Dispozițiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1990 invocate de recurenta reclamantă vizează problema acceptării succesiunii, invocarea acestor dispoziții fiind lipsită de interes în condițiile în care, așa cum s-a arătat, instanța de apel a reținut că reclamantul a făcut dovada calității de moștenitor al proprietarei tabulare.

Susținerile recurentei reclamante, în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind excepțiile inadmisibilității și prematurității acțiunii, urmează a fi avute în vedere ca apărări față de recursul pârâtului, care critică tocmai modul în care instanța a soluționat aceste excepții. Recurenta reclamantă nu are interesul să critice decizia din apel sub acest aspect, soluția cu privire la cele două excepții fiindu-i favorabilă.

I.D. și II. C. În ceea ce privește criticile comune ale reclamantei și ale Parchetului de pe lângă Curte de Apel Alba Iulia, referitoare la despăgubiri, Înalta Curte constată următoarele:

În fața primei instanțe a fost întocmit raportul de expertiză de către o comisie formată din trei experți, constituită conform art. 25 din Legea nr. 33/1994. Ca urmare a obiecțiunilor formulate de ambele părți, comisia de experți a răspuns la obiecțiuni. După luarea la cunoștință de către pârât a răspunsului la obiecțiuni, la prima instanță, acesta nu a solicitat refacerea raportului de expertiză.

În motivele de apel, pârâtul a reiterat obiecțiunile la expertiză, solicitând refacerea lucrării. Instanța de apel a respins cererea pârâtului de refacere a raportului de expertiză, motivând că aceleași aspecte invocate în apel au format deja obiect al verificării experților, pe calea răspunsului la obiecțiuni, depus în fața primei instanțe. Soluția de respingere a acestei cereri de către instanța de apel nu este criticată de recurentul pârât prin motivele de recurs.

Cu toate acestea, instanța de apel a înlăturat raportul de expertiză efectuat la instanța de fond, reținând, cu privire la valoarea terenului stabilită de experți, de 6,3 euro/ m.p., că este ipotetică și nereală și nu respectă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Motivul pentru care instanța de apel a apreciat că nu s-au respectat aceste prevederi legale este acela că experții au reținut că în zonă nu există o piață a terenurilor, că de la colectivizarea agriculturii din anul 1962 nu s-au mai făcut vânzări cu amănuntul, iar după desființarea C.A.P. - ului, aceste terenuri au fost ocupate de lacul de acumulare.

Înalta Curte constată că ceea ce au reținut experții oglindește, în realitate, o situație de fapt necontestată de nimeni. Nu a existat nicio controversă pe parcursul procesului cu privire la împrejurarea că terenul este ocupat de lacul de acumulare, ceea ce presupune, în mod logic, inexistența unor tranzacții imobiliare cu privire la terenuri aflate în situație similară. Dar aceasta nu însemnă că terenul nu mai poate fi evaluat și că persoana expropriată nu va mai putea obține nicio despăgubire.

Înlăturând în totalitate dreptul la despăgubire prin invocarea unor împrejurări de fapt datorate faptei expropriatorului (ocuparea terenului cu obiectivul de interes public), ajungând practic la concluzia că un teren ocupat de obiectivul pentru care se dispune exproprierea nu mai poate fi evaluat, deci nu se mai acordă despăgubiri de către expropriator, instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 44 alin. (3) din Constituția României și art. 1 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora exproprierea se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, respectiv, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care stipulează că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Instanța de apel a mai reținut că acordarea sumei cu titlu de folos de tras pe perioada 2002-2011 este nelegală, întrucât pe de o parte reclamantul nu poate justifica nicio vătămare a dreptului său, pentru că nu are drept de proprietate asupra terenului, iar pe de altă parte, cuantumul stabilit este teoretic și nerealist, întrucât nu se poate vorbi de potențialul productiv al unui teren aflat sub apele lacului de acumulare de peste 20 de ani.

Primul argument al instanței trebuie înlăturat, față de aspectele anterior reținute, în sensul că expropriatorul a recunoscut dreptul de proprietate prin declanșarea procedurii de expropriere și notificarea ofertei de despăgubire pe numele autoarei reclamantului.

Cel de-al doilea argument are la bază același raționament, greșit atât din punct de vedere logic, cât și juridic, potrivit căruia, pentru un teren ocupat în fapt de expropriator, acesta nu ar mai datora despăgubiri. În expertiza efectuată la prima instanță s-a explicat detaliat care au fost criteriile de evaluare a beneficiului ce s-ar fi realizat din producția agricolă, experții având în vedere categoria de folosință a terenurilor anterior ocupării și tipurile de culturi practicate în zonă. Modalitatea de calcul acestui prejudiciu nu a fost contestată cu argumente pertinente de către pârât, susținerile din motivele de apel având caracter generic.

În raport cu cele de mai sus, constatând că dreptul de proprietate al bunicii reclamantului inițial, F.S.M., asupra terenului supus exproprierii a fost recunoscut în procedura prealabilă de către expropriator, iar în cadrul prezentului litigiu s-a stabilit că reclamantul are calitatea de unic moștenitor al acesteia, precum și faptul că despăgubirile cuvenite pentru expropriere au fost determinate pe baza expertizei judiciare efectuate în fața primei instanțe, înlăturată greșit de instanța de apel, Înalta Curte a admis recursurile declarate de reclamanta F.S.M. și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia împotriva Deciziei nr. 39 din data de 24 mai 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, pe care a modificat-o, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtul Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA, împotriva sentinței civile nr. 196 din 25 iulie 2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, ca nefondat.

III. În ceea ce privește recursul declarat de Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA, prin administrator judiciar E.I.S.P.R.L., Înalta Curte reține următoarele:

A. Recurentul pârât este nemulțumit că instanța de apel, în considerentele deciziei atacate, deși reține argumentele sale aduse în susținerea inadmisibilității acțiunii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, totuși, în cuprinsul deciziei atacate, nu se regăsește soluția pronunțată cu privire la această excepție. Consideră, astfel, că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

De asemenea, susține că în mod greșit curtea de apel nu a admis excepția inadmisibilității astfel cum aceasta a fost invocată și motivată de SC H. SA, deși a reținut ca fiind corecte argumentele aduse de aceasta în sprijinul excepției. Această critică se poate încadra în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând nelegalitatea modului de soluționare a unei excepții de fond.

Înalta Curte constată că instanța de apel, în considerentele deciziei recurate, a arătat de ce excepția inadmisibilității acțiunii nu poate fi primită. Astfel, s-a reținut că pârâtul a demarat procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994, prin emiterea H.G. nr. 392/2002, prin care lucrarea a fost declarată de utilitate publică de interes național, a fost întocmit studiul de evaluare a terenurilor, s-au constituit comisiile speciale la care se referă Legea nr. 33/1994, situație în care nu se poate reține că acțiunea reclamantului întemeiată pe acest act normativ ar fi inadmisibilă. Ca atare, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizând nemotivarea deciziei sub aspectul excepției inadmisibilității acțiunii, este nefondat.

Înalta Curte apreciază corectă soluția de respingere a excepției inadmisibilității, argumentele instanței de apel fiind pertinente. Susținerea recurentului pârât referitoare la modalitatea de preluare în fapt a terenului, anterior apariției Legii nr. 33/1994, este irelevantă față de incidența în cauză a acestei legi, recunoscută chiar de către pârât prin demararea procedurii de expropriere prevăzută de acest act normativ.

Nu se pune problema retroactivității Legii nr. 33/1994, astfel cum în mod greșit consideră recurentul, deoarece procedura de expropriere a început după intrarea în vigoare a acestei legi, prin declararea utilității publice prin H.G. nr. 392/2002

Susținerea aceluiași recurent, referitoare la preluarea terenurilor în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, va fi, de asemenea, înlăturată pentru considerentele deja expuse cu ocazia examinării motivelor de recurs ale celorlalți recurenți, ocazie cu care a fot înlăturat argumentul similar al instanței de apel.

Motivul referitor la faptul că reclamantul nu a făcut dovada deținerii dreptului de proprietate asupra terenului la momentul exproprierii nu poate susține excepția de inadmisibilitate a acțiunii, deoarece problema dovedirii sau nu a dreptului de proprietate ține de calitatea procesuală activă și, în ultimă instanță, chiar de fondul acțiunii.

Preluarea în fapt a terenului anterior apariției Legii nr. 33/1994 nu poate conduce la inadmisibilitatea acțiunii, pentru motivul deja expus, anume, acela că exproprierea, ca procedură, s-a declanșat chiar de către pârât, după intrarea în vigoare a acestei legi.

Pentru același considerent nu poate fi primit nici argumentul inadmisibilității acțiunii motivate pe eventuala posibilitate a reclamantului de a obține vreo reparație în temeiul legilor reparatorii în materia fondului funciar, mai ales că demersul deja efectuat de reclamant în acest sens a fost respins cu motivarea că are dreptul la despăgubiri în temeiul Legi nr. 33/1994.

B) În ceea ce privește excepția prematurității introducerii acțiunii, instanța de apel a reținut că lucrarea a fost declarată de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002, conform art. 12 din Legea nr. 33/1994, s-au întocmit planurile necesare și propunerile de expropriere spre a fi notificate proprietarilor, numai că procedura nu a mai putut fi continuată deoarece art. 14 se referă la faptul că întâmpinările se pot face de proprietarii și titularii altor drepturi reale, care au primit notificări. Or, reclamantul nu a putut face dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor ocupate de pârâtă.

Recurentul pârât susține că excepția prematurității trebuia admisă, deoarece, în cauză, nu s-a îndeplinit procedura prealabilă obligatorie în materia Legii nr. 33/1994.

Susținând această critică, astfel argumentată, recurentul pârât recunoaște că terenurile în litigiu sunt supuse procedurii exproprierii, prevăzută de Legea nr. 33/1994 (ceea ce vine în contradicție cu susținerile aceluiași recurent referitoare la inaplicabilitatea acestei legi și inadmisibilitatea acțiunii întemeiate pe Legea nr. 33/1994).

Prematuritatea, argumentată de recurentul pârât prin acea că nu s-ar fi parcurs procedura obligatorie prevăzută de legea exproprierii, a fost în mod corect înlăturată de instanța de apel, cu motivarea că s-au parcurs deja etapele premergătoare exproprierii, respectiv, lucrarea a fost declarată de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002 și s-au întocmit planurile necesare și propunerile de expropriere spre a fi notificate proprietarilor, conform art. 12 din Legea nr. 33/1994.

În ceea ce privește faptul că reclamantul inițial din prezenta cauză nu a formulat întâmpinarea reglementată de art. 14 din Legea nr. 33/1994, Înalta Curte constată că, potrivit art. 21 alin. (2) din aceeași lege, tribunalul este competent a se pronunța cu privire la expropriere inclusiv în cazul în care nu s-a făcut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere.

Recurentul mai invocă în susținerea excepției prematurității faptul că reclamantul nu a dovedit existența și finalizarea procedurii declanșate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 18/1991. De asemenea, invocă principiul electa una via non datum recursus ad alteram, în sensul că, atâta timp cât nu a fost făcută dovada finalizării procedurii pe Legea nr. 18/1991, acțiunea trebuia respinsă ca fiind prematur introdusă.

Instanța de apel a procedat în mod corect, din punct de vedere procedural, analizând aceste argumente ca fiind apărări de fond, nu argumente care să justifice prematuritatea acțiunii. Cu toate acestea, așa cum s-a arătat anterior, cu ocazia analizării celorlalte două recursuri, soluția pronunțată pe baza acestor argumente este nelegală, pentru considerentele deja expuse, în sensul că despăgubirea trebuie stabilită pe baza Legii nr. 33/1994, a cărei aplicabilitate a fost declanșată chiar de către recurentul pârât, nefiind incidente dispozițiile legilor reparatorii în materia fondului funciar.

C) În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA, aceasta arată că nu este proprietara obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al acestor obiective și al terenurilor pe care ele sunt amplasate este Statul Român, care a concesionat aceste obiective și terenuri societății, în vederea realizării unei activități de interes național. Se mai susține că instanța de apel a omis să facă referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele invocate de societate în susținerea excepției lipsei calității sale procesual pasive sub aspectul plații despăgubirilor, ceea ce ar atrage incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Referitor la aceste critici, Înalta Curte reține că lipsa unor considerente ale instanței de apel cu privire la această excepție nu este de natură a determina nulitatea hotărârii, mai ales că aspectul asupra căruia instanța de apel nu și-a expus punctul de vedere reprezintă obiect de critică în recurs, încadrându-se în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi avut în vedere de instanța de recurs.

Înalta Curte mai constată că prin sentința primei instanțe s-a stabilit obligația de plată a despăgubirilor în sarcina pârâtului Statul Român, reprezentat prin SC H. SA. Această societate comercială nu are calitate procesuală proprie de pârât în cauză, ci este reprezentantul legal al pârâtului Statul Român.

Raportul juridic de reprezentare s-a născut în temeiul art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 (text potrivit căruia: ” Expropriator, în înțelesul prezentei legi, este statul, prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes național, și județele, municipiile, orașele și comunele, pentru lucrările de interes local”) și în temeiul H.G. nr. 392/2002, care vizează exproprierea în cauză, prin care a fost desemnat ca reprezentant al expropriatorului SC P.E.E.H. SA.

Statul nu poate sta în fața instanței în procedura de expropriere decât prin persoana juridică indicată în mod expres în actul de declarare a utilității publice, prin care s-a demarat exproprierea, persoană căreia îi revin, în numele Statului, toate drepturile și obligațiile aferente procedurii de expropriere.

Susținerea recurentului pârât în sensul că Statul Român trebuia reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi primită.

Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, în vigoare la momentul promovării acțiunii: ”Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”.

În același sens sunt și prevederile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, potrivit cărora acest minister „reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ”.

În materie de expropriere, prin art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, s-a prevăzut că statul, atunci când are calitatea de expropriator, este reprezentat prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes național (cum este cazul obiectivul de interes național „Amenajare hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”), iar prin H.G. nr. 392/2002, a fost desemnat ca reprezentant al expropriatorului SC P.E.E.H. SA, nefiind astfel aplicabilă regula potrivit căreia Statul Român este reprezentat în fața instanțelor judecătorești prin Ministerul Finanțelor Publice.

Constatând caracterul nefondat al criticilor formulate de recurentul pârât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul acestuia a fost respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta F.S.M. și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia împotriva deciziei nr. 39 din data de 24 mai 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Modifică decizia atacată în sensul că respinge apelul declarat de pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H. SA, împotriva sentinței civile nr. 196 din 25 iulie 2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, ca nefondat.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H. SA prin administrator judiciar E.I.S.P.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2013.