Appeals admitted, damages ruling quashed and remanded for retrial over unauthorized voice recording use.

Asupra recursurilor de față:

Prin decizia nr. 35/ A din 28 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins ca neîntemeiat apelul declarat de chematul în garanție SC M. SA împotriva sentinței civile nr. 1065 din 31 mai 2011 și a încheierii din 14 iulie 2011 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 34964/3/2007 în contradictoriu cu intimata - pârâtă SC M. SA și intimata chemata în garanție SC N.S.R. SRL prin lichidator judiciar M.M.L.

A admis apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe.

A schimbat, în parte,sentința, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de la 14 iulie 2011.

A obligat pe pârâtul SC M. SA la plata către reclamantă a despăgubirilor stabilite de către prima instanță de fond și chematul în garanție SC M. SA la plata către SC M. SA a sumei menționate anterior.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 13 octombrie 2007, reclamanta N.I.E. a chemat în judecată pe pârâta SC M. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acesteia: la plata sumei de 170.000 euro, echivalentul în lei la data efectuării plății, pentru încălcarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe, ocrotite de Legea nr. 8/1996, modificată și completată, precum și la 1.000 euro daune morale, echivalentul în lei la dată efectuării plății; ca, pe cheltuiala sa, să publice hotărârea instanței de judecată în mijloacele de comunicare în masă, cât și măsuri de publicitate de amploare, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a SC M. SA solicitând ca, în cazul în care va cădea în pretenții, această societate să fie obligată în sensul dispus în sarcina sa.

La rândul său, SC M. SA a chemat în garanție SC N.S.R. SRL, arătând că a încheiat cu pârâta contractul nr. x/1999, care a fost completat prin mai multe acte adiționale, prin care s-a obligat să execute mai multe lucrări de instalații, printre care și cele legate de sonorizarea stațiilor de metrou.

Prin încheierea din 14 februarie 2008 tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC M. SA și a chematei în garanție SC M. SA, unindu-se cu fondul excepția lipsei calității procesuale active.

Prin sentința civilă nr. 930/ F din 15 mai 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția calității procesuale active și a respins cererea principală pe calea acestei excepții; de asemenea, s-au respins și cererile de chemare în garanție.

Tribunalul a reținut că ceea ce a citit reclamanta nu poate fi calificat „operă” în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, acestea fiind simple anunțuri utilitare.

Prin decizia civilă nr. 109/ A din 28 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București a fost admis apelul formulat de apelanta - reclamantă, s-a desființat sentința instanței de fond și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut că în mod nelegal instanța nu a intrat în cercetarea fondului, pronunțând o soluție pe calea excepției lipsei calității procesuale active.

Cererea dedusă judecății a avut ca temei juridic dispozițiile art. 98 alin. (1) lit. a), b), d) și g) rap. la art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 modificată și republicată, apelanta reclamantă susținând încălcarea de către intimata pârâta SC M. SA a drepturilor sale patrimoniale de artist interpret, aceasta legitimându-se ca actriță a Teatrului din Piatra Neamț (filele 154-155 dosar fond).

S-a afirmat de către apelanta reclamantă că faptul juridic prejudiciabil este reprezentat de difuzarea în stațiile și trenurile de metrou a înregistrărilor sonore cu vocea sa, realizate cu ocazia unei probe de voce ce a avut loc la SC N.S.R. SRL în anul 2000, în prezența și a doi reprezentanți ai intimatei pârâte, urmând ca, dacă apelanta reclamantă ar fi fost selecționată să fie contactată și să își dea acordul pentru realizarea înregistrărilor definitive pentru anunțurile stațiilor de metrou.

Această pretinsă încălcare a fost una continuă, dată fiind împrejurarea că apelanta afirmă că în anul 2000 a realizat proba de voce, iar din înscrisurile cauzei reiese că demersurile sale pentru rezolvarea situației în mod amiabil au fost constante, adresându-se cu repetate cereri la conducerea SC M. SA în anul 2005 (fila 4 fond) sau la O.R.D.A. la 27 octombrie 2004 (fila 13 fond), iar, după cum s-a susținut că la momentul introducerii acțiunii, această difuzare nu încetase, chiar dacă ea avea loc la scară mai mică - doar pe anumite stații ale liniilor de metrou sau doar pentru anumite trenuri, împrejurare necontestată de intimată.

Deși atât instanța de fond cât și Curtea au pus în vedere apelantei să depună la dosar o copie a contractului încheiat cu SC N.S.R. SRL, societate în studiourile căreia a afirmat că a dat proba de voce, susținerea existenței unui asemenea contract fiind făcută de intimata chemata în garanție SC M. SA în întâmpinarea depusă la prima instanță (fila 53 fond), apelanta reclamantă a susținut că asemenea înscris doveditor nu a fost perfectat; nici intimata chemată în garanție SC M. SA nu a produs în cauză această probă, deși s-a obligat în fața Curții să facă demersuri pentru identificarea lui în cadrul arhivei SC N.S.R. SRL - între timp lichidată.

Intimata pârâtă SC M. SA a susținut în mod constant pe parcursul soluționării pricinii că nu a avut niciun raport contractual cu apelanta reclamantă și că nici nu avea obligația de a obține acordul acesteia pentru înregistrarea anunțurilor care constituie sonorizarea călătoriilor cu metroul, deoarece pentru realizarea lor a încheiat cu SC M. SA contractul nr. x/1999, căreia îi revine în cauză calitatea de producător, motiv pentru care a formulat împotriva acesteia cerere de chemare în garanție, în temeiul art. 60-63 C. proc. civ.

Acest contract a avut ca obiect „execuția lucrărilor pentru investiția Racord 2 Gara de Nord 2- 1 Mai - Semnalistică în stații, în conformitate cu prevederile proiectelor de execuție (elaborate de către SC M. SA), a detaliilor și devizelor de execuție aprobate (anexa 1 la contract), precum și ale standardelor și prescripțiilor tehnice în vigoare - fila 83 dosar fond.

Fiind necesară executarea unor lucrări suplimentare decât cele inițial convenite prin contractul menționat, între aceleași părți s-a încheiat actul adițional nr. x/2000, însoțit de procesul verbal de predare din 21 decembrie 2000 (ce face parte integrantă din actul adițional), din care reiese că s-a convenit cu privire la valoarea acestor investiții suplimentare, iar prin procesul verbal de predare că SC M. SA a predat către beneficiarul SC M. SA (SC M. SA, la vremea respectivă) „2 bucăți CD-ROM ale „Listei anunțuri stații” de sonorizare, conform contract x/1999.” (filele 63, 64 dosar primă instanță).

În executarea acestui obiectiv cu privire la sonorizarea stațiilor, SC M. SA a încheiat la rândul său contractul din 6 decembrie 2000, din care rezultă că prestatorul SC N.S.R. SRL se obliga să livreze beneficiarului SC M. SA „material audio sub formă WAV, pentru informații sonore în circulația trenurilor de metrou” (fila 47 fond).

Din acest ultim contract reiese că a fost conceput să fie executat în 2 etape (art. 4): 1. casting voci și 2. procesare timbru vocal și mastering final, termenul de livrare fiind convenit de părți la 15 decembrie 2000 (art. 3).

Rezultă, așadar, că acest casting la care apelanta reclamantă a participat s-a derulat în oricare dintre zilele intervalului 6 decembrie 2000-15 decembrie 2000, ceea ce sprijină afirmațiile sale.

Curtea a apreciat că prima instanță, pe baza situației de fapt ce trebuia reținută în cauză, trebuia să realizeze calificarea cererii deduse judecății, întrucât dispunea de lămurirea tuturor circumstanțelor cauzei pentru realizarea demersului de calificare.

Ceea ce a afirmat apelanta reclamantă cu titlu de faptă ilicită ce i-a adus prejudicii datorită încălcării drepturilor sale patrimoniale în calitate de titular de drepturi conexe dreptului de autor reprezintă o înregistrare sonoră în sensul art. 103 alin. (1) din Legea 8/1996, modificată și republicată, înregistrare ce conține interpretarea sa cu privire la semnalistică pentru stațiile de metrou; s-a mai pretins că interpretarea a fost folosită ilicit, fără acordul său și utilizându-se fixarea probei de voce date la SC N.S.R. SRL la sfârșitul anului 2000.

Producătorul unei înregistrări sonore este, conform art. 103 alin. (2) din aceeași lege, persoana fizică sau juridică, ce are inițiativă și își asumă responsabilitatea organizării și finanțarea realizării primei fixări a sunetelor, fie că acestea constituie sau nu o operă în sensul prezentei legi.

Dată fiind succesiunea raporturilor contractuale dovedite în cauză, mai sus detaliate, Curtea a apreciat că în speță, calitatea de producător al înregistrării sonore incriminate ca generatoare de prejudicii revine intimatei pârâte SC M. SA, deoarece aceasta a avut inițiativa și și-a asumat responsabilitatea organizării și finanțarea realizării primei fixări a sunetelor.

Producătorul identificat în persoana intimatei pârâte SC M. SA era cel căruia îi revenea și responsabilitatea obținerii autorizării titularilor de drepturi patrimoniale conexe dreptului de autor, cum este apelanta, a cărei interpretare avea să fie obiect al înregistrării sonore, ca primă fixare a acestor sunete care aveau să constituie „Lista anunțuri stații”, chiar dacă acestea nu constituie o operă în sensul Legii nr. 8/1996, astfel cum prevede art. 103 alin. (2) partea finală.

Drept urmare, prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii, raportându-se la prevederile art. 7, concluzionând că cele „recitate” de reclamantă reprezintă citirea unor simple anunțuri utilitare, anunțuri care nu pot avea valoarea de „operă” pentru a fi protejate de dispozițiile legii în materie și a intra în domeniul său de aplicare, în partea referitoare la drepturile conexe; nu s-a observat incidența în cauză a textului anterior menționat (art. 103), omisiune datorată nestabilirii în cauză a premiselor de analiză, ceea ce presupunea un demers de calificare.

Motivele de apel referitoare la greșita respingere a probei cu expertiză nu au fost analizate, întrucât proba avea ca obiectiv determinarea întinderii prejudiciului încercat de reclamantă ca urmare a încălcării reclamate și aceasta presupune evaluarea pertinenței probei în vederea judecării fondului, ceea ce cade în sarcina instanței de rejudecare.

Întrucât soluția apelată poartă asupra excepției lipsei calității procesuale active, prin care reclamantei i-a fost infirmată vocația la obținerea unei reparații, devoluțiunea în apel pentru chestiunea de fond a prejudiciului și întinderii lui (temeiul delictual al cererii fiind incontestabil), neoperând la acest moment procesual.

Chestiunile de drept dezlegate de instanța de apel cu privire la confirmarea calității procesuale active a reclamantei, la stabilirea calității pârâtei SC M. SA de producător al înregistrării sonore din cauză, precum și cu privire la necesitatea obținerii acordului reclamantei pentru utilizarea conținutului înregistrării (fapta ilicită, prin urmare) din punct de vedere al încălcărilor afirmate (art. 98 alin. (1) lit. a), b), d) și g) din Legea nr. 8/1996) se impun instanței de rejudecare drept împrejurări lămurite și care nu mai pot fi reluate spre dezbatere; instanța de rejudecare va verifica și va realiza încadrarea încălcării pe temeiul art. 98 în una sau mai multe dintre ipotezele enumerate de reclamantă și îi va pune în vedere acesteia indicarea exactă a criteriilor pe care le-a avut în vedere pentru dimensionarea prejudiciului, din perspectiva art. 139 alin. (2) din Legea 8/1996, republicată, în funcție de care va fi coordonată administrarea probelor pentru dezlegarea fondului cauzei.

Împotriva acestei soluții au formulat cereri de recurs pârâta SC M. SA și chemata în garanție SC M. SA, iar prin Decizia nr. 3915 din 22 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție acestea au fost respinse ca nefondate.

Prin această decizie, în analiza recursului declarat de pârâtă, s-a confirmat decizia de apel sub aspectele referitoare la calitatea de producător a acesteia și incidența în cauză a dispozițiilor art. 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 cu privire la înregistrări.

A fost respinsă ca nefondată critica formulată de chemata în garanție SC M. SA referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamantei - apreciindu-se că instanța de apel a reținut în mod corect că prestația reclamantei a constat în realizarea unei înregistrări sonore în sensul dispozițiilor art. 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, înregistrare ce conține interpretarea sa cu privire la semnalistica pentru stațiile de metrou.

Nefondată este și critica formulată prin același recurs, referitoare la operarea prezumției deținerii de către producător a drepturilor asupra înregistrărilor sonore, în condițiile art. 101 din lege.

Acest text legal creează prezumția legală a cesionării de către artistul interpret producătorului a dreptului exclusiv de utilizare a prestației sale, în schimbul unei renumerații echitabile. Or, această prezumție legală relativă poate fi răsturnată prin dovada contrară, dovadă pe care reclamanta tinde să o facă, această concluzie putând fi trasă chiar din promovarea cererii de chemare în judecată.

Aceasta cu atât mai mult cu cât nici recurenta-pârâtă și nici recurenta-chemată în garanție nu au făcut vreo apărare în sensul că în schimbul prestației reclamantei ar fi plătit vreo remunerație. Prin recursurile formulate, pârâta și chemata în garanție apreciază fiecare că partea adversă are calitatea de producător al înregistrării sonore. Niciuna dintre acestea nu face însă trimitere la încasarea vreunei remunerații de către reclamantă, faptă de natură a consolida prezumția legală a cesiunii drepturilor de utilizare a înregistrării sonore. În lipsa dovezii renumerației echitabile, prezumția legală instituită de art. 101 din Legea nr. 8/1996 nu funcționează și nu poate genera consecința lipsei calității procesuale active a reclamantei.

În rejudecare, la dosar s-au depus note de ședință de către pârâta SC M. SA, susținându-se lipsa calității procesual active a reclamantei, întrucât la dosarul cauzei nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte că înregistrările cu vocea sa s-au făcut la solicitarea pârâtei și nici nu s-a făcut dovada că aceasta este titulara vocii imprimate pe CD-urile pe care le-a achiziționat de la chemata în garanție SC M. SA, în baza unui raport contractual.

Reclamanta a depus o cerere precizatoare, invocând dispozițiile art. 98 și art. 139 din Legea nr. 8/96, detaliind totodată calculul pretențiilor pe care le-a formulat în cauză.

Prin sentința civilă nr. 1065 din data de 31 mai 2011, Tribunalul București, secția a V a civilă, a admis, în parte, acțiunea, a admis cererea de chemare în garanție a SC M. SA, formulată de pârâtul SC M. SA, a obligat pe chemata în garanție SC M. SA la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei reprezentând remunerația cuvenită pentru înregistrarea audio pentru semnalistică stațiile de metrou, reactualizată cu indicele de inflație la momentul plății și suma de 3000 lei cu titlu de despăgubiri, a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, a respins cererea de chemare în garanție a SC N.S.R. SRL, a obligat pe pârâta SC M. SA ca pe cheltuiala ei să publice hotărârea instanței de judecată în mijloace de comunicare în masă, a obligat pe pârâta SC M. SA la plata către reclamantă a sumei de 8.500 lei reprezentând onorariu de avocat conform chitanței depuse la dosarul cauzei.

În motivarea sentinței s-au reținut următoarele:

Reclamantei, în calitate de actriță a Teatrului Piatra Neamț (fila 154-155 dosar fond), i s-a înregistrat sonor vocea de către SC N.S.R. SRL, în anul 2000, pentru anunțurile stațiilor de metrou. Înregistrările s-au efectuat ca o probă de voce și au durat aprox. 3-4 ore, timp în care au fost s-au făcut pentru toate stațiile în două variante. Ulterior, fără vreun acord, pârâta SC M. SA a început să difuzeze înregistrările făcute cu titlu de probe în stațiile metrou și garniturile de trenuri de călători.

Cu referire la derularea raporturilor contractuale stabilite între părți, s-a constatat că SC M. SA - chemata în garanție s-a obligat față de pârâtă să predea lucrarea angajată la cheie, inclusiv să asigure semnalistica în stațiile de metrou pentru o sumă care i-a și fost achitată, conform actelor dosarului.

Operația juridică prin care SC M. SA procură “Semnalistică Stații metrou” pentru beneficiar SC M. SA are configurația unui contract de mandat prete nom, mandat fără reprezentare, dat fiind că SC M. SA încheie un contract pe numele său dar în mod evident pentru interesele SC M. SA cu SC N.S.R. SRL din 06 decembrie 2000, prin care SC N.S.R. SRL se obligă să livreze SC M. SA material audio sub formă WAV pentru informații în circulația trenurilor de metrou (fila 47 dosar fond). Termenul de livrare a fost pentru data de 15 decembrie 2000. Valoarea contractului s-a ridicat la 3.000 dolari S.U.A., fără TVA (TVA-ul a fost calculat la 570 dolari S.U.A.) și implica selecția timbrului vocal, 70 ore x 15 dolari ora= 1.050 dolari SUA și procesarea timbrului vocal cu mastering final 130 ore x 15 dolari/ora=1.950 dolari. Astfel, SC N.S.R. SRL negociază selecția timbrului vocal luând în calcul 70 ore înregistrare, (în condițiile în care reclamanta a înregistrat doar aproximativ 3-4 ore, așa cum ea însăși susține în acțiunea promovată) la prețul de 1.050 lei.

Potrivit art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, titularii drepturilor recunoscute și protejate prin această lege pot solicita instanțelor de judecată recunoașterea drepturilor lor, constatarea încălcării acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat.

Reclamanta este titulara unor astfel de drepturi în condițiile art. 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, care prevăd că se consideră înregistrare sonoră sau fonogramă în sensul prezentei legi fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuție, sau a altor sunete, alta decât sub forma unei fixări incorporate într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală.

Potrivit art. 94 din aceeași lege, sunt recunoscuți și protejați ca titulari de drepturi conexe artiștii interpreți sau executanți pentru propriile interpretări sau execuții.

Cu referire la dispozițiile art. 101 din lege, s-a constatat că în speță producător este pârâta SC M. SA, numai că aceasta a negociat plata remunerației prin mandatar, conform unui contract scris și executat cu bună credință. S-au depus la dosar factura și ordinul de plată din care rezultă că producătorul a achitat contravaloarea prestației.

În ceea ce privește pe chemata în garanție SC M. SA, aceasta a negociat tot prin contract cu SC N.S.R. SRL, care la rândul său a negociat drepturile reclamantei fără contract cu aceasta, acționând cu rea credință în detrimentul intereselor reclamantei.

Ținând seama de buna credință a mandantului la încheierea contractului din 06 decembrie 2000, care nu putea cunoaște că firma SC N.S.R. SRL acționează fără consimțământul reclamantei (nici nu s-a administrat vreo probă în acest sens), acesta nu poate fi ținut decât de plata retribuției convenite prin contract și stabilită discreționar de SC N.S.R. SRL, fiind în acest caz angajată în mod exclusiv răspunderea contractuală.

Ținând seama că pârâta SC M. SA a plătit contravaloarea înregistrării către chemata în garanție SC M. SA, acesta este chemat să răspundă în locul producătorului, încasând suma negociată de la acesta, așa cum rezultă din actele dosarului.

Pe de altă parte, SC M. SA nu a făcut dovada plății prețului convenit cu SC N.S.R. SRL, astfel că în cauză nu se justifică nici cererea de chemare în garanție a acestei ultime firme, aflată de altfel în stare de insolvență. În aceste condiții, ca mandant al producătorului SC M. SA va achita reclamantei prețul convenit prin contract, în condițiile art. 101 din Legea nr. 8/1996, în cuantum de 1.050 dolari S.U.A. care se va calcula la valoarea în lei, la cursul dolarului la BNR, valabil la data emiterii facturii, așa cum s-a stabilit prin contractul din 06 decembrie 2000, reactualizat cu indicele de inflație la momentul plății.

Având în vedere că în afara sumei legal datorate conform contractului, în raport de dispozițiile art. 101 din Legea nr. 8/1996, în cauză nu s-a justificat aplicarea altui criteriu pentru plata despăgubirilor, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 139 alin. (2) lit. b) și a obligat pe pârâtul SC M. SA la plata de despăgubiri către reclamantă, reprezentând triplul sumelor care au fost legal datorate conform contractului, pentru lipsă de vigilență la încheierea contractului cu o firmă ce a înstrăinat înregistrări provenite dintr-o activitate ilicită, fără contract și fără consimțământul autoarei.

În speță este antrenată răspunderea civilă delictuală conform art. 998 - 999 C. civ. prin comercializarea înregistrărilor sonore ale reclamantei fără consimțământul acesteia. La acest moment nu poate fi pusă în discuție răspunderea SC N.S.R. SRL, deși aceasta este autoarea faptei ilicite, întrucât potrivit dispozițiilor legale incidente, data deschiderii procedurii insolvenței se suspendă de drept toate acțiunile judiciare sau măsurile de executare silită, pentru executarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepția căilor de atac declanșate de debitor.

Cu privire la daunele morale, reclamanta nu a făcut dovada unor consecințe negative suferite de aceasta pe plan profesional, psihic sau afectiv, astfel că instanța a respins acest capăt de cerere ca nefondat.

Prin încheierea de la 14 iulie 2011 Tribunalul a dispus din oficiu îndreptarea erorii de calcul strecurată în dispozitivul Sentinței civile nr. 1065/2011, în sensul că a obligat chemata în garanție SC M. SA la plata către reclamantă a sumei de 2.698,5 lei reprezentând echivalentul a 1.050 dolari S.U.A. la cursul BNR din 21 decembrie 2000, reactualizată cu indicele de inflație la momentul plății și suma de 8.095,5 lei reprezentând echivalentul a 3.150 dolari S.U.A. la cursul BNR la 21 decembrie 2000.

În motivarea încheierii s-a reținut că dintr-o eroare s-au calculat remunerația și despăgubirile cuvenite reclamantei în moneda națională prin raportare la o altă deviză de schimb decât valoarea dolarului la momentul încheierii contractului privind asigurarea semnalisticii la stațiile de metrou, respectiv la 21 decembrie 2000, iar verificând cursul valutar BNR de la acea dată s-a constatat că valoarea dolarului era de 2,57 lei.

Cu privire la apelurile formulate în cauză, instanța a reținut următoarele:

1. În ceea ce privește motivele de apel formulate de către reclamantă:

Prima instanță a greșit când a aplicat art. 139 alin. (2) lit. b), acordând și despăgubirea de 1.050 dolari S.U.A. și triplul acestei sume, întrucât alegerea aplicării acestui text legal duce la concluzia acordării doar a triplului remunerației. Prima instanță a acordat cvadruplul remunerației de referință stabilite.

Se impune însă să fie menținută suma acordată cu titlu de despăgubiri cuvenite reclamantei pentru folosirea înregistrării vocii sale pentru anunțarea deschiderii și închiderii ușilor și stația care urmează la metrou, magistrala II, pentru trei ani anteriori formulării acțiunii, dar în temeiul altor considerente.

În ceea ce privește evaluarea despăgubirilor s-a constatat că pârâta SC M. SA nu a declarat apel, solicitând în întâmpinare menținerea sentinței primei instanțe, iar chemata în garanție SC M. SA nu a criticat sentința sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite, susținând doar că nu trebuia să fie ea obligată la plata sumelor stabilite ca despăgubiri.

În consecință, în apel nu se poate stabili o sumă mai mică drept despăgubiri decât cea determinată de către prima instanță, prin raportare la prevederile art. 296 teza a doua C. proc. civ.

Este corectă și susținerea apelantei în sensul că temeiul acordării despăgubirilor ar fi trebuit să fie art. 139 alin. (2) lit. a) iar nu lit. b), instanța raportându-se de altfel pentru determinarea despăgubirii la suma convenită de părți prin contract pentru prestațiile ce presupuneau efectuarea înregistrării vocilor pentru anunțurile stațiilor, iar nu la vreo sumă stabilită de lege ca fiind datorată pentru acest tip de prestații.

În ceea ce privește moneda în care a fost stabilită obligația de plată a despăgubirilor, așa cum rezultă din dispozitivul sentinței, așa cum a fost îndreptat prin încheierea de la data de 14 iulie 2011, aceasta a fost stabilită în lei (dispoziție corectă având în vedere că pe teritoriul României plățile se fac în lei), trimiterea la dolari S.U.A. reprezentând doar un considerent al primei instanțe pentru a-și argumenta cuantumul sumei în lei stabilit. Ca atare, simpla solicitare a părții de a stabili despăgubirile în euro nu o obligă pe instanță în acest sens, atâta timp cât nu se face dovada că în cazul în speță stabilirea remunerației datorate ar fi avut legătură cu această monedă.

Referitor la actualizarea sumei cu rata inflației începând cu data de 21 decembrie 2000, reclamanta nu a cerut prin acțiune actualizarea vreunei sume cu rata inflației, astfel că nu este îndreptățită să critice sub acest aspect sentința.

Este nefondată susținerea apelantei reclamante în sensul că în mod eronat prima instanță nu a calculat remunerația în raport de contractul nr. x/1999 și act adițional nr. x/2000, având în vedere că suma menționată în aceste contracte nu reprezintă doar plata convenită de părți pentru realizarea înregistrării vocilor pentru anunțurile din metrou, ci pentru „execuția lucrărilor pentru investiția Racord 2 Gara de Nord 2 - 1 Mai - Semnalistică în stații, în conformitate cu prevederile proiectelor de execuție (elaborate de către SC M. SA), a detaliilor și devizelor de execuție aprobate (anexa 1 la prezentul contract), precum și ale standardelor și prescripțiilor tehnice în vigoare” și a unor lucrări suplimentare. Suma aferentă înregistrării anunțurilor stațiilor se regăsește în contractul încheiat între SC M. SA și SC N.S.R. SRL, unde la art. 4 se precizează suma de 1.050 dolari S.U.A. aferentă etapei I:casting voci, selecție timbru vocal 70 ore×15 dolari S.U.A./ora=1.050 dolari S.U.A., etapa II: procesarea timbrului vocal și mastering final 130 ore×15 dolari S.U.A./ora=1950 dolari S.U.A.

În ceea ce privește neluarea în considerare a contractelor încheiate cu alte persoane privind remunerația încasată de reclamantă pentru drepturi de autor similare, Curtea a constatat că reclamanta nu a depus contracte încheiate la momentul relevant 1999-2000 de către ea sau de către alte persoane aflate într-o situație similară, ci contracte încheiate în perioada 2004-2010, după ce devenise relativ cunoscută în domeniul anunțurilor publicitare. Reclamanta nu a făcut dovada că era cunoscută datorită timbrului său vocal sau calităților sale actoricești la momentul 1999-2000, când a avut loc înregistrarea sunetelor în cauză.

Având în vedere că suma totală stabilită în sentință este de aproximativ o treime din prețurile aferente acestor contracte ulterioare la distanță în timp de 4-10 ani de înregistrarea care face obiectul prezentului litigiu, Curtea a considerat că suma totală stabilită de către prima instanță reprezintă o despăgubire echitabilă raportat la prejudiciul material suferit de către reclamantă.

Totodată, din analiza acestor contracte rezultă că remunerația este stabilită și în funcție de clauza de exclusivitate prevăzută în cadrul acestora, ceea ce nu este cazul în speță.

De altfel, în cauză, determinarea echivalentului prejudiciului trebuie raportată la culpa comună a producătorului care nu a solicitat de la ceilalți prestatori de servicii dovada obținerii acordului reclamantei pentru utilizarea prestației sale fixate în înregistrarea sonoră, și a plății remunerației către reclamantă și a reclamantei care, dată fiind experiența acesteia în domeniu, actriță fiind, a manifestat neglijență în protejarea propriilor drepturi, ținând cont că era evident că nu este vorba despre o înregistrare drept probă de voce anterioară angajării, atâta timp cât chiar ea susține că a participat la înregistrarea anunțurilor pentru 28 de stații, înregistrare care s-a făcut în 3-4 ore.

Nu se poate reține susținerea apelantei în sensul că suma menționată în contractul nr. x/2000 de 1.050 dolari S.U.A. ar fi reprezentat preț pentru „casting de voci” având în vedere că persoanele care dau probe pentru a fi angajate în cadrul unui proiect artistic sau chiar pentru anunțuri publicitare nu sunt plătite pentru simpla participare la aceste probe.

Mai trebuie ținut cont că în speță despăgubirile sunt stabilite numai pentru difuzarea înregistrării vocii reclamantei nu și pentru prestația efectivă de a fi înregistrat cele 28 de anunțuri timp de 3-4 ore, aceasta având loc cu mult anterior perioadei care face obiectul prezentului litigiu, chiar reclamanta susținând că a cerut drepturile cuvenite pe ultimii trei ani anteriori formulării acțiunii, drepturi care se află în cadrul termenului de prescripție.

În ceea ce privește numărul de difuzări ale înregistrării sonore, acesta ține de specificul activității pentru care au fost înregistrate, transportul cu metroul, evaluarea remunerației neputându-se face decât în mod global, reclamanta neprezentând criterii comparative pentru a fi evaluată despăgubirea cuvenită pentru fiecare utilizare, și nici că așa s-ar face de regulă evaluarea remunerației raportat la specificul și întinderea anunțurilor prin care se indică stația următoare sau închiderea și deschiderea ușilor.

Ca atare, s-a reținut ca fiind echitabilă suma totală acordată de către prima instanță (2.698,5 lei reactualizată cu rata inflației în raport de momentul 21 decembrie 2000 și 8.095,5 lei) ca remunerație pentru cedarea dreptului exclusiv de utilizare a prestației reclamantei înregistrate sonor prin reproducere și distribuire.

Curtea a constatat fondate motivele de apel prin care se susține greșita obligare la plata despăgubirilor către reclamantă a chematului în garanție SC M. SA și nu a pârâtului SC M. SA.

După cum se poate observa din motivarea sentinței, prima instanță a dispus obligarea în mod direct la plata către reclamantă a despăgubirilor stabilite de către chematul în garanție SC M. SA, ca urmare a admiterii cererii de chemare în garanție formulată de către pârâtul SC M. SA. împotriva SC M. SA

Prima instanță nu l-a obligat pe chematul în garanție SC M. SA la plata despăgubirii către reclamantă pentru că l-ar fi considerat producător, ci pentru că „SC M. SA a plătit contravaloarea înregistrării către SC M. SA”, astfel că „acesta este chemat să răspundă în locul producătorului, încasând suma negociată de la acesta, așa cum rezultă din factura și ordinul de plată depuse la dosar și, așa cum s-a arătat, din subvenții de stat.”

Ca atare este eronată susținerea apelantei reclamante în sensul că prima instanță l-ar fi considerat producător pe chematul în garanție SC M. SA și de aceea l-ar fi obligat să plătească despăgubirea către reclamantă.

De altfel, problema calității procesuale pasive în cauză sub aspectul stabilirii calității de producător, parte responsabilă față de reclamantă a fost rezolvată în mod irevocabil în speță prin Decizia nr. 109/ A din 28 mai 2009 a Curții de Apel București, prin care a fost soluționat apelul într-un prim ciclu procesual, iar cauza trimisă spre rejudecare.

Soluția primei instanțe de obligare în mod direct a chematului în garanție SC M. SA, îl loc de pârât, la plata despăgubirii către reclamantă este greșită, dar sub un alt aspect decât cel susținut de către apelantă și menționat anterior.

Între reclamantă și pârâtă pe de o parte și pârâtă și chemata în garanție pe de altă parte există raporturi juridice obligaționale distincte.

Pârâta răspunde față de reclamantă în calitate de producător, potrivit legii speciale, în temeiul răspunderi civile delictuale (art. 998, 999 C. civ.), fapta ilicită constând în utilizarea conținutului înregistrării fără plata remunerației cuvenite și fără obținerea acordului său, în timp ce chemata în garanție răspunde în temeiul contractului de antrepriză de prestări servicii pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligației asumate față de SC M. SA pentru realizarea obiectului contractului constând în realizarea înregistrărilor sonore pentru ”semnalistică în stații”, pentru care SC M. SA a subcontractat cu SC N.S.R. SRL, care presupunea și încheierea unui contract cu reclamanta care să poată fi dovedit, și din care să reiasă acordul acesteia pentru utilizarea vocii în scopul menționat în contract și plata remunerației cuvenite.

Ca atare, pârâta SC M. SA trebuia obligată la plata despăgubirii către reclamantă, iar chemata în garanție SC M. SA la plata aceleiași sume către SC M. SA.

Această soluție se justifică și din perspectiva faptului că nu poate fi obligată reclamanta să suporte eventuala insolvență a societății comerciale raportat la care SC M. SA ar avea un drept de regres, atâta timp cât, așa cum s-a menționat anterior, raporturile juridice obligaționale sunt distincte.

În ceea ce privește motivele de apel formulate de către reclamantă raportat la cea de-a doua chemată în garanție, S.C. SC N.S.R. SRL S.R.L., Curtea a reținut că această parte a fost chemată în garanție de către SC M. SA, iar această cerere de chemare în garanție a fost respinsă de către prima instanță. Singura parte interesată să atace această parte din hotărâre era cea care a formulat această cerere de chemare în garanție, adică SC M. SA - care nu a criticat hotărârea primei instanțe sub acest aspect.

În ceea ce privește motivul de apel prin care se critică neacordarea daunelor morale de 1.000 de euro solicitate de către reclamantă, Curtea a constatat că în mod corect a reținut prima instanță că reclamanta nu a făcut dovada unor consecințe negative suferite de aceasta pe plan profesional, psihic sau afectiv. Faptul că aceasta a făcut mai multe demersuri la pârâtă pentru a fi soluționată disputa în mod amiabil nu reprezintă prin sine o dovadă a existenței vreunui prejudiciu moral, reclamanta având posibilitatea sesizării instanței de îndată ce a considerat că i-a fost încălcat un drept subiectiv civil, a cunoscut prejudiciul și persoana responsabilă de aceasta, neexistând vreo obligație legală de a fi soluționat diferendul pe cale amiabilă în sarcina niciuneia dintre părți.

2. În ceea ce privește motivele de apel formulate de apelanta chemată în garanție SC M. SA:

Apelul este nefondat, având în vedere că SC M. SA este ținut să plătească suma datorată de către producător (pârâtul SC M. SA) către reclamantă în temeiul răspunderii contractuale, întrucât nu și-a executat corespunzător obligațiile decurgând din contractul de antrepriză încheiat cu pârâta nr. x/1999 și actul adițional nr. x/2000 care a avut ca obiect „execuția lucrărilor pentru investiția Racord 2 Gara de nord 2- 1 Mai - Semnalistică în stații, în conformitate cu prevederile proiectelor de execuție (elaborate de către SC M. SA), a detaliilor și devizelor de execuție aprobate (anexa 1 la prezentul contract), precum și ale standardelor și prescripțiilor tehnice în vigoare.”, care presupunea și înregistrarea unor „anunțuri stații”, obligații care implicau respectarea drepturilor față de persoanele implicate în realizarea acestora.

Faptul că apelanta chemată în garanție a subcontractat aceste lucrări cu o altă societate care nu și-a îndeplinit obligațiile corespunzător nu îl exonerează de răspundere față de pârât, apelantei chemate în garanție rămânându-i dreptul de a se îndrepta împotriva acestei societăți, cu consecința suportării insolvabilității acesteia. Oricum, așa cum s-a reținut anterior, apelanta chemată în garanție nu a criticat sentința sub aspectul soluționării cererii de chemare în garanție formulată împotriva SC N.S.R. SRL.

În ceea ce privește măsura în care apelanta chemată în garanție este ținută la plata despăgubirilor către pârâtă, în temeiul răspunderii contractuale partea care nu și-a executat corespunzător obligațiile și astfel a produs un prejudiciu celeilalte părți contractante este ținută la repararea prejudiciului integral, constând în paguba efectiv suferită cât și în beneficiul nerealizat. Or, paguba suferită de către pârâtă constă în suma reprezentând întreaga despăgubire pe care trebuie să o plătească reclamantei, în temeiul răspunderii civile delictuale, și nu doar în suma convenită între pârâtă și chemata în garanție pentru a fi afectată lucrării care presupunea înregistrarea unor „anunțuri stații” în vederea realizării proiectului „semnalistică în stații”.

Ca atare, este nerelevant sub aspectul stabilirii răspunderii chematei în garanție apelante față de pârâtă dacă chemata în garanție SC M. SA a achitat sau nu către SC N.S.R. SRL suma de 1.050 dolari S.U.A. aferentă lucrării de înregistrare a unor „anunțuri stații” în vederea realizării proiectului „semnalistică în stații”, aceasta fiind o problemă care ține de raportul juridic obligațional dintre aceste două ultime părți, cu analizarea căruia instanța de apel nu a fost învestită, așa cum s-a reținut anterior.

A mai susținut apelanta chemată în garanție că nu poate fi ținută să răspundă, întrucât dacă a existat o neregularitate contractuală între SC N.S.R. SRL și reclamanta legată de existența și derularea contractului și la plata acestuia, aceasta aparține celor două părți contractante iar nu SC M. SA, întrucât aceste societăți nu au avut raporturi contractuale cu reclamanta. Această apărare este nefondată, având în vedere că, așa cum s-a reținut mai sus, răspunderea pârâtei SC M. SA față de reclamantă este delictuală, în calitate de producător al înregistrării sonore a prestației reclamantei, pentru că a difuzat înregistrarea sonoră fără a obține în prealabil acordul reclamantei pentru utilizarea prestației și fără a face dovada că i-ar fi fost plătită remunerația pentru această utilizare, conform art. 101 din Legea nr. 8/1996.

Faptul că producătorul a încheiat contracte cu alte societăți pentru a se realiza lucrările caracteristice nu îl exonerează de răspunderea stabilită în sarcina sa de legea specială, în raporturile cu artistul interpret.

În speță nu s-a făcut dovada că s-ar fi încheiat un contract cu reclamanta în scopul înregistrării și utilizării prestației sale și nici că i s-ar fi plătit remunerația, conform prevederilor art. 42 raportat la art. 98 și 92 din Legea nr. 8/1996. Or, reclamanta nu poate fi obligată să facă dovada unor fapte negative, și anume că nu și-ar fi dat acordul pentru utilizarea prestației sale și că nu ar fi primit remunerația.

Culpa apelantei chemate în garanție constă în aceea că nu a cerut de la societatea cu care a subcontractat prestarea acestor servicii și dovezile aferente actelor juridice menționate anterior.

Pentru a fi aplicabilă prezumția prevăzută de art. 101 din Legea nr. 8/1996, la care face trimitere apelanta chemată în garanție, trebuie să existe premisa încheierii unui contract, conform art. 42 raportat la art. 98 și 92 din Legea nr. 8/1996, ceea ce nu s-a probat în speță, numai în conținutul unui contract putându-se verifica dacă există sau nu clauze contrare în sensul prevăzut de acest text de lege.

Apelanta SC M. SA nu a formulat motive de apel distincte împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din 14 iulie 2011.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta N.I.E., pârâta SC M. SA și chemata în garanție SC M. SA

A. Reclamanta a criticat decizia pentru următoarele motive:

a. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, ipoteză circumscrisă dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

a.1. Instanța de apel a aplicat tot art. 139 alin. (2) lit. b) prin menținerea sumelor cu titlu de despăgubire, stabilite în mod greșit de către prima instanță prin raportare la criteriul prevăzut de acest articol, deși a constatat că acest criteriu a fost aplicat greșit „suma neputând fi stabilită de lege ca fiind datorată pentru același tip de prestații".

Legea (art. 139) spune clar în ce ipoteză se datorează triplul sumelor stabilite legal (cum a stabilit prima instanță) și anume în acea ipoteză în care remunerația se stabilește prin acte normative (exemplu deciziile O.R.D.A.), ceea nu este cazul de față.

a.2. S-a aplicat greșit un act normativ (deși nu se indică), potrivit căruia plățile pe teritoriul României se fac în lei și de aceea suma stabilită de instanța de fond ar fi fost raportată la moneda națională în loc de moneda Euro, cum a solicitat reclamanta.

În realitate, nu este în discuție modalitatea de plată (ipoteza reglementata de lege) ci modalitatea de determinare a contravalorii unei prestații, iar din această perspectivă, niciun act normativ nu împiedică părțile să-și stabilească contravaloarea unei prestații prin raportare la o monedă străină, iar plata efectivă să se facă în monedă națională.

a.3. Instanța de apel nu a aplicat dispozițiile Legii nr. 8/1996, sub aspectul determinării cuantumului despăgubirilor ce se cuvin pentru lipsa acordului de a cesiona utilizarea înregistrării pentru perioada 2004-2007.

Astfel, în art. 92 alin. (2) se prevede că drepturile patrimoniale recunoscute în prezentul titlu pot fi cesionate, în tot sau în parte, în condițiile prevăzute la art. 39 - 41 care se aplică prin analogie. Aceste drepturi pot să facă obiectul unei cesiuni exclusive sau neexclusive.

Dispozițiile art. 43 prevăd că atunci când remunerația nu a fost stabilită prin contract, autorul poate solicita organelor jurisdicționale competente, potrivit legii, stabilirea remunerației, iar aceasta se va face avându-se în vedere sumele plătite uzual pentru aceeași categorie de opere, destinația și durata utilizării, precum și alte circumstanțe ale cazului.

Prin urmare, aceste dispoziții, care privesc cesiunea (utilizarea drepturilor conexe) nu au fost aplicate prin coroborare cu dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. a), care în final conduc la o stabilire corectă și legală a despăgubirilor.

Astfel, deși există norme speciale, cele ale drepturilor de autor (conexe), instanțele au aplicat norme generale, având la bază alte raporturi juridice, străine de natura pricinii.

a.4. Hotărârea este nelegală și în ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate în apel.

Deși s-a admis apelul, în mod greșit nu s-au admis și cheltuielile de judecată în sumă de 2.000 lei, cu încălcarea art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

b. Instanța de apel a interpretat greșit raportul juridic dedus judecății, a schimbat natura vădit neîndoielnică al acestuia, ipoteză circumscrisă dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Ambele instanțe au reținut greșit raportul juridic, respectiv natura delictuală a raportului juridic din domeniul drepturilor de autor în care există dispoziții speciale, aplicând norme generale, prin raportare la un contract comercial.

Pe de o parte, acel contract comercial (din 16 decembrie 2000) încheiat între SC M. SA în calitate „beneficiar” și S C SC N.S.R. SRL S.R.L. (studioul de înregistrare) în calitate de „furnizor” nu are relevanță sub aspectul drepturilor conexe, deoarece a avut cu totul alt obiect - Etapa I Castingul de voci, selecție timbru vocal. și Etapa II - Procesarea timbrului vocal și mastering final.

Castingul de voci este procedura de selecție a unei voci în cadrul căreia studioul de înregistrare invită mai multe persoane care dau probe (cum a fost și cazul său), în care se înregistrează mai multe voci, din care în final se selectează cea considerată potrivită pentru anunțul respectiv. Tot din obiectul acelui contract face parte și procesarea timbrului vocal și masteringul final, acestea fiind operațiuni tehnice de acustică.

Este evident că acest contract comercial nu a avut drept obiect activitatea desfășurată, de regulă, de actor, de redare (recitare) a textului și nici cesiunea drepturilor conexe (obiectul cauzei de față), ci doar operațiuni de natură tehnică, pe care le face studioul de înregistrare (nu actorul - cazul său).

Pe de altă parte, din conținutul contractului comercial pe care instanța de apel l-a avut în vedere în stabilirea despăgubirii rezultă că acesta nu are o componentă a dreptului de autor, astfel cum Legea nr. 8/1996 protejează.

Prin urmare, atât prima instanța cat și instanța de apel, raportându-se la acest contract, au aplicat greșit Legea nr. 8/1996, deoarece acesta nu are un obiect similar tipului de prestație, drepturi conexe, pe care reclamanta l-a efectuat.

c. Hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, motiv ce se circumscrise art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

c.1. Se reține în mod corect de către instanța de apel că perioada pentru care prima instanță a acordat despăgubiri este cea dintre 13 octombrie 2004 - 13 octombrie 2007, întrucât pentru perioada anterioară, până în anul 2000 ar fi fost prescrisă, dar în mod contradictoriu apreciază că momentul relevant ar fi fost 1999-2000.

c.2. Se mai reține că persoanele care dau probe pentru a fi angajate în cadrul unui proiect artistic sau chiar pentru anunțuri publicitare nu sunt plătite pentru simpla participare, de unde rezultă că în mod eronat s-a calificat raportul juridic ca fiind unul de natură convențională, câtă vreme a invocat un raport juridic delictual, și anume lipsa acordului său de a utiliza înregistrarea audio ce cuprinde vocea.

B. Pârâta SC M. SA a criticat decizia, după cum urmează:

a. A fost interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv contractul de mandat, operația juridică prin care SC M. SA. a procurat semnalistică pentru sine, ceea ce atrage incidența prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 08 mai 2008 SC M. SA, prin reprezentant convențional, arată faptul că în ipoteza în care s-ar admite acțiunea, rezultă că se admite și cererea de chemare în garanție formulată împotriva acestei societăți, aspecte care denotă recunoașterea de către chemata în garanție .

Calitatea procesual pasivă a SC M. SA a fost stabilită cu putere de lucru judecat de către prima instanță în primul ciclu procesual - a se vede încheierea de ședință din data de 14 februarie 2008 prin care tribunalul a respins excepția lipsei calității procesual pasive a SC M. SA,aspecte reținute de altfel și în considerentele sentinței civile nr. 930/ F din 15 mai 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Contractul încheiat cu SC M. SA a avut rolul unui contract de mandat prete nom, singura obligație a SC M. SA fiind aceea de a achita contravaloarea CD - urilor achiziționate de la SC M. SA, obligație pe care recurenta a îndeplinit-o - astfel că, prima instanță de rejudecare în mod corect a obligat direct chemata în garanție SC M. SA la plata către reclamantă a sumelor de bani astfel cum acestea au fost stabilite.

În virtutea contractului (convenție de altfel reglementată de art. 1532 și următoarele C. civ.), numai mandatarul este obligat fată de terț, acesta încheind acte juridice în nume propriu, acționând în nume propriu, chiar dacă între mandant și mandatar se aplică regulile mandatului. Astfel, rațiunea pentru care instanța de rejudecare a fondului a obligat direct chemata în garanție la plata către intimata - reclamantă a fost în fapt nu urmare admiterii cererii de chemare în garanție formulată de reclamantă (de altfel, cerere de chemare în garanție admisă în mod corect de instanța de rejudecare a fondului), ci datorită existenței contractului de mandat prete nom.

Natura operației juridice prin care SC M. SA a procurat semnalistică pentru recurentă, în speță configurația contractului de mandat prete nom - mandat fără reprezentare, a fost stabilită cu putere de lucru judecat încă de prima instanță de apel.

b. Între recurentă și intimata - reclamantă nu a existat niciodată un raport contractual, iar recurenta nu avea obligația de a obține acordul intimatei - reclamante cu privire la utilizarea vocii pe care SC M. SA a achiziționat - o de la chematul în garanție, respectiv SC M. SA, în baza actului adițional nr. x/2000 la contractul x/1999 și procesul verbal de predare încheiat în data de 21 decembrie 2000, care face parte integrantă din actul adițional.

c. În condițiile în care operabile față de reclamantă sunt prevederile art. 1169 C. civ., articol ce stipulează imperativ faptul că reclamantul este dator să-și probeze acțiunea, nu se susțin considerentele în sensul că reclamanta nu poate obligată să facă dovada unor fapte negative, și anume că nu și-ar fi dat acordul pentru utilizarea prestației sale și că nu ar fi primit remunerația.

d. În menținerea sumei acordată de prima instanță, instanța de apel a reținut că SC M. SA nu a declarat apel, solicitând în întâmpinare menținerea sentinței primei instanțe.

Nu a putut fi pusă în situația apelării sentinței, aceasta fiindu-i favorabilă, și nici a formulării unei cereri de aderare la apelul formulat de intimata chemată în garanție, deoarece aceasta nu a criticat prin apel sentința, sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite.

Pe de altă parte, în mod eronat instanța de apel a reținut că instanța de judecare a acordat cvadruplul remunerației de referință stabilite, deoarece, de fapt, această din urmă instanță a acordat remunerație și despăgubiri.

Mai mult, prin întâmpinarea formulată la apelul reclamantei, SC M. SA a criticat sumele pe care instanța de judecată i le-a acordat intimatei - reclamante - fila 12 din întâmpinare, cu redarea apărării respective.

C. Chemata în garanție SC M. SA a criticat decizia pentru următoarele motive:

a. Deși i s-a primit critica privind natura contractului încheiat cu pârâta, i s-a respins apelul.

Cu toate că instanța de apel a primit cele două argumentări și le-a preluat în considerentele deciziei, împrejurare care a condus la schimbarea hotărârii fondului, s-a dispus totuși respingerea apelului și nu s-a schimbat hotărârea în parte, așa cum se impunea.

b. Instanța de apel nu a analizat apelul sub aspectul cuantumului despăgubirilor, sub pretextul că apelanta SC M. SA nu a formulat motive de apel distincte împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din 14 iulie 2011, împrejurare care nu corespunde adevărului, iar acest lucru rezultă din lecturarea motivelor de apel.

În motivul 2 de apel au criticat încheierea din 14 iulie 2011, nu numai sub aspectul lipsei temeiul de drept substanțial în obligarea societății la plata despăgubirilor, dar și sub aspectul cuantumului despăgubirilor.

Astfel s-a criticat hotărârea și în ceea ce privește obligarea societății sa la plata sumei de 1.050 dolari S.U.A. și la plata sumei de 3.050 dolari S.U.A., cu titlu de despăgubiri, sume ce au fost îndreptate prin încheierea din Camera de consiliu din 14 iulie 2011, fără a se argumenta în vreun fel hotărârea luată.

c. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 101 din Legea nr. 86/1996 și a art. 1202 C. civ.

În cauză există o prezumție legală, instituită de art. 101 din Legea nr. 8/1996, potrivit căreia, în lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant, care a participat la realizarea unei opere audiovizuale, a unei înregistrări audiovizuale ori a unei înregistrări sonore, se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul unei remunerații echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestației sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, import, închiriere și împrumut.

În cauză este dovedit, cu putere de lucru judecat, că SC M. SA este producătorul, astfel că, în favoarea acestuia, operează prezumția legală instituită de art. 101 din Legea nr. 8/1996, fiind titularul dreptului exclusiv de utilizare a prestației sale astfel fixate și culegând toate fructele utilizării.

Față de recunoașterea reclamantei că a fost prezentă în studioul de înregistrare, unde a înregistrat anunțurile utilitare, nu se poate accepta teza pe care acesta a promovat-o, potrivit căreia ar fi dat „niște probe de voce" care ar fi însemnat un anunț sau două. În realitate, s-au înregistrat anunțuri pentru cele două linii de metrou (adică zeci de anunțuri), care nu puteau fi efectuate decât în baza unui contract.

Potrivit dispozițiilor art. 1202 C. civ., prezumția legală dispensă de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută.

Fiind vorba de o prezumție legală, aceasta poate fi răsturnată numai de către reclamantă, și nicidecum de recurentă sau de către pârâtă, așa cum în mod greșit apreciază instanța de apel.

În cauză au formulat întâmpinări reclamanta și pârâta.

Reclamanta a invocat inadmisibilitatea recursului declarat de pârâtă pe considerentul neexercitării apelului, arătând totodată că natura contractului încheiat de aceasta cu chemata în garanție nu mai poate fi rediscutată față de cele statuate în primul ciclu procesual privind titularul obligației. În ceea ce privește recursul declarat de chemata în garanție, se arată că aceasta nu a formulat apel împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale, în cererea de apel nefăcându-se referire la cuantumul despăgubirilor, iar aplicarea în speță a dispozițiilor art. 101 din Legea nr. 8/1996 a făcut obiect de analiză a instanței în primul ciclu procesual.

Pârâta a susținut, relativ la recursul formulat de reclamantă, că: modalitatea de efectuare a plăților este reglementată în Regulamentul BNR nr. 4/1995; aceasta nu putea primi decât sumele calculate în raport de cele achitate în derularea raportului juridic dintre chemate în garanție; nu s-a dovedit faptul că vocea reclamantei ar fi cea utilizată, iar debitorul obligației nu poate fi decât chematul în garanție, dată fiind natura contractului încheiat de pârâtă și chemata în garanție. În ceea ce privește recursul declarat de chemata în garanție, se susține calitatea de debitor a acesteia în temeiul contractului încheiat între părți, faptul că nu a criticat cuantumul despăgubirilor chemata în garanție, ci doar că nu trebuie deloc să achite despăgubiri, solicitând totodată respingerea și a criticii privind greșita aplicare a art. 101 din Legea nr. 8/1996 și art. 1202 C. civ., față de debitorul obligației, determinat de contractul încheiat între părți.

Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

A. Recursul declarat de reclamantă este fondat, în limitele ce succed:

a.1., c.1. Prin decizia de apel pronunțată în primul ciclu procesual, confirmată prin decizia de recurs, s-au dezlegat probleme de drept în cauză, care se impuneau la rejudecare, din perspectiva dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

S-au stabilit astfel calitatea procesuală activă a reclamantei, calitatea pârâtei de producător al înregistrării sonore din cauză - protejată de art. 103 din lege, necesitatea obținerii acordului reclamantei pentru utilizarea conținutului înregistrării (fapta ilicită) din punct de vedere al încălcărilor afirmate (art. 98 alin. (1) lit. a), b), d) și g) din Legea nr. 8/1996). Prin decizia de recurs s-a înlăturat și operarea prezumției prevăzută de art. 101 din lege în favoarea producătorului, în lipsa dovezii unei remunerații echitabile către reclamantă.

S-a impus instanței de rejudecare să verifice și să realizeze încadrarea încălcării pe temeiul art. 98 în una sau mai multe dintre ipotezele enumerate de reclamantă, care trebuie să indice exact criteriile pe care le-a avut în vedere pentru dimensionarea prejudiciului, din perspectiva art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, republicată, în funcție de care va fi coordonată administrarea probelor pentru dezlegarea fondului cauzei.

Potrivit art. 139 alin. (2) din lege, menționat, la stabilirea despăgubirilor instanța de judecată ia în considerare:

a) fie criterii, cum ar fi consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului;

b) fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a).

În ceea ce privește temeiul juridic de cuantificare a despăgubirilor, instanța de apel a reținut că este corectă susținerea apelantei în sensul că temeiul acordării despăgubirilor ar fi trebuit să fie art. 139 alin. (2) lit. a) și nu lit. b). S-a schimbat cadrul juridic de calcul al drepturilor cuvenite reclamantei-intimate, menținându-se cuantumul sumei acordate de prima instanță cu acest titlu, îndreptat ca modalitate de calcul prin încheierea din 14 iulie 2011, cu mențiunea schimbării motivării, astfel cum este aceasta redată mai sus. Pe de o parte, s-au făcut referiri la chestiuni procedurale, față de limitele cererilor de apel, iar pe de altă parte la aspecte, inclusiv de probatoriu, care ar susține suma respectivă.

Recurenta-chemată în garanție a susținut, astfel cum s-a arătat mai sus în redarea cuvântului pe fond, că dosarul a mai cunoscut un ciclu procesual în care prin hotărârea instanței de apel s-au dat îndrumări și cu privire la probele pe care reclamanta ar trebui să le administreze, respectiv proba cu expertiză. În condițiile în reclamanta a arătat că nu ține seama de îndrumarea dată și nu au fost depuse dovezi ale acțiunii introductive, instanța a făcut aplicarea corectă a art. 139 alin. (1) pct. b) și a hotărât în raport de înscrisurile depuse de chemata în garanție.

În litigiul anterior nu s-a dat o îndrumare în acest sens, instanța de apel nepronunțându-se, neputând de altfel, asupra probatoriului față de limitele de judecată fixate prin hotărârea primei instanțe, lăsând această sarcină instanței de rejudecare, care are a se pronunța cu privire la utilitatea probatoriului de administrat în cauză.

Totodată, în cazul în care recurenta-chemată în garanție avea obiecțiuni cu privire la legalitatea modului de dezlegare al instanței de apel cu privire la temeiul juridic incident, ar fi trebuit să facă apărarea corespunzătoare pe calea recursului.

În condițiile în care cu privire la aplicarea art. 132 alin. (1) pct. a din lege nu s-au formulat critici care să vizeze înlăturarea de la aplicare, dezlegarea instanței sub acest aspect se bucură de putere de lucru judecat.

În ceea ce privește aspectul procedural al menținerii cuantumului despăgubirilor, se vor face referiri și în analiza celorlalte recursuri formulate în cauză.

În condițiile în care, la cererea reclamantei, în apel s-au schimbat modul de calcul al despăgubirilor și temeiul aferent, nu mai prezenta relevanță cuantumul stabilit de prima instanță. De altfel, poziția reclamantei sub acest aspect a fost subliniată și în critica de sub pct. a.1.

Sub celălalt aspect al motivării, în determinarea despăgubirilor materiale instanța de apel nu a respectat dispozițiile legale reținute a fi incidente în cauză, respectiv cele ale art. 139 alin. (2) lit. a) din lege.

Aceasta întrucât este necesar să se stabilească pe bază de probe care este suma pe care reclamanta ar fi obținut-o în condițiile unei utilizări legale a înregistrărilor, iar în aplicarea normelor legale este relevantă comparația cu situații similare.

În ceea ce privește probatoriul administrat, instanța de apel a constatat că reclamanta nu a depus contracte încheiate la momentul relevant 1999-2000 de către ea sau de către alte persoane aflate într-o situație similară, ci contracte încheiate în perioada 2004-2010 după ce devenise relativ cunoscută în domeniul anunțurilor publicitare, precum și că aceasta nu a făcut dovada că era cunoscută datorită timbrului său vocal sau calităților sale actoricești la momentul 1999-2000, când a avut loc înregistrarea sunetelor în cauză.

Ceea ce trebuie să se stabilească este despăgubirea care i se cuvine reclamantei pentru utilizarea înregistrărilor, fără acordul său, pe o perioadă strict determinată, iar probatoriul de care este ținută reclamanta nu poate viza decât prejudiciul pe care l-a suferit pe perioada respectivă, urmare faptei ilicite imputată. Nu se pune problema acordării de despăgubiri pentru înregistrări, ci pentru difuzarea acestora, când a avut loc încălcarea reclamată a drepturilor sale, conferite de Legea nr. 8/1996.

Instanța de recurs nu poate proceda însă la analiza probelor față de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și ale art. 314 din același cod, care prevăd că această instanță hotărăște asupra fondului pricinii atunci când casează hotărârea numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt care au fost pe deplin stabilite, ceea ce nu se poate reține în speță.

Pentru aceste considerente, în baza și a art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - critica c1 nepunând probleme de contrarietate în sensul relevat, ci de legalitate a deciziei, Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamantă, va casa decizia de apel și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, urmând să se aprecieze și asupra suplimentării probatoriului sub acest aspect, în măsura în care se consideră necesar.

a.2. În ceea ce privește moneda de stabilire a obligației în sarcina debitorului, într-adevăr, plățile pe teritoriul României se fac numai în lei, așa cum prevede Regulament Băncii Naționale a României nr. 4/2005, republicat în M. Of. nr. 616 din 06 septembrie 2007, cu modificările ulterioare - capitolul II - Regimul valutar, secțiunea a II-a - Operațiuni valutare între rezidenți.

În discuție în litigiul de față este și modalitatea de plată, nu numai modalitatea de determinare a contravalorii unei prestații,cum susține reclamanta, întrucât debitul se și execută după stabilire.

Nimic nu împiedică însă instanța, dacă dispune de elemente de evaluare a despăgubirilor într-o monedă străină, să dispună corespunzător, însă cu mențiunea executării numai în lei, la cursul BNR de la data plății.

a.3. În cuantificarea despăgubirilor, reclamanta face trimitere și la dispozițiile legale din materia cesiunii de drepturi conexe, deși în speță nu se regăsește o astfel de situație.

Potrivit art. 39 alin. (1) din lege, din materia dreptului de autor care se aplică prin analogie, așa cum prevede art. 92 alin. (2), se pot ceda drepturile conexe prin contract altor persoane.

Or, în speță nu în acest context se discută situația dedusă judecății, ci se reclamă folosirea înregistrării sonore fără acordul reclamantei-recurente.

a.4. Întrucât s-a casat decizia de apel și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, problema cheltuielilor de judecată va fi soluționată de instanța de apel, odată cu fondul - inclusiv în ceea ce privește cheltuielile solicitate în dosarul de față.

b. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la interpretarea, schimbarea naturii vădit neîndoielnice a unui act juridic dedus judecății și nu a unui raport juridic.

Contractul încheiat între cele două chemate în garanție nu a justificat soluția pronunțată de instanța de apel, aceasta numai confirmând suma acordată de către prima instanță, dar în temeiul unor considerente diferite - ceea ce înlătura analiza criticii aferente, din perspectiva aceluiași motiv de recurs.

Instanța a reținut și că persoanele care dau probe pentru a fi angajate în cadrul unui proiect artistic sau pentru anunțuri publicitare nu sunt plătite pentru simpla participare la aceste probe, iar în speță despăgubirile sunt stabilite numai pentru difuzarea înregistrărilor, nu și pentru prestația efectivă de la înregistrare.

c.2. Instanța de apel a reținut că pârâta răspunde față de reclamantă în calitate de producător, în temeiul răspunderi civile delictuale (art. 998, 999 C. civ.), fapta ilicită constând în utilizarea conținutului înregistrării fără plata remunerației cuvenite și fără obținerea acordului reclamantei, în timp ce chemata în garanție răspunde în temeiul contractului de antrepriză de prestări servicii pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligației asumate față de SC M. SA pentru realizarea obiectului contractului pe care l-au încheiat.

În aceste condiții nu se pune problema greșitei calificări a raportului juridic dintre reclamantă și pârâtă ca fiind unul de natură convențională, aspect care se discuta oricum nu în lumina motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 - invocat, ci al art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

B. Recursul declarat de pârâtă este nefondat - este însă admisibil, contrar celor susținute de reclamanta-recurentă, întrucât pârâta-recurentă nu avea interes să declare apel împotriva sentinței primei instanțe, care îi era favorabilă, fiind obligată la plată chemata în garanție către reclamantă.

a. În cauză nu s-a făcut o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, care să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit aceste norme procedurale, este necesar ca instanța să fi schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului - ipoteză care nu poate fi reținută față de contractul în discuție, care nu este unul de mandat, iar înțelesul său nu este vădit neîndoielnic în acest sens.

Natura contractului, în sensul indicat prin recurs, nu a fost stabilită cu putere de lucru judecat de prima instanță de apel, contrar celor susținute de către pârâta-recurentă.

Contractul dintre pârâtă și chemata în garanție nu este denumit, este numai numerotat x/1999, iar la art. 2 se arată că obiectul îl constituie execuția lucrărilor pentru investiția „Racord 2 Gara de Nord 2 - 1 Mai - Semnalistică în stații, în conformitate cu prevederile proiectelor de execuție (elaborate de către SC M. SA), a detaliilor și devizelor de execuție aprobate (anexa 1 la contract), precum și alte standardelor și prescripțiilor tehnice în vigoare - contract nr. x/1999 - fila nr. 83 dosarul primei instanțe.

Aceeași concluzie este valabilă și pentru actul adițional din 21 decembrie 2000 - fila nr 63 dosarul primei instanțe. În ambele acte părțile au calitățile de constructor și beneficiar.

În egală măsură, nici contractul încheiat între chematele în garanție, în calitate de furnizor și beneficiar, nu are natura sau un înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic în sensul reclamat - fila nr. 47 dosarul primei instanțe.

Pe de altă parte, calea procedurală prin care pârâta a introdus-o în proces pe chemata sa în garanție a fost cererea de chemare în garanție,justificată pe dispozițiile art. 60-63 C. proc. civ., care prevăd că partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubiri.

Excepția lipsei calității procesuale invocată de chemata în garanție a fost și respinsă prin încheierea din 4 februarie 2008 a primei instanțe cu referire exclusivă la cererea de chemare în garanție - aspect care nu denotă în niciun caz natura raporturilor dintre pârâtă și chemata în garanție, în sensul invocat prin recurs.

Prin utilizarea căii procedurale de chemare în judecată a chematei în garanție se confirmă, într-un subsidiar, calitatea de persoană care ar putea cădea în pretenții, deci de pârât debitor. Pe această cale procedurală nu se conferă dreptul solicitării obligării directe a chematului în garanție.

Prin chemarea în garanție formulată de către pârâtă, susținută inclusiv pe plata/executarea contractului încheiat cu chemata în garanție, nu se formează raporturi juridice directe între reclamantă și chemarea în garanție.

În această materie se conturează două raporturi juridice distincte, respectiv între partea vătămată și cel ce a săvârșit fapta ilicită, pe de o parte, și între acesta din urmă și chematul în garanție, pe de altă parte - rațiunea judecării acestora împreună fiind cea a preîntâmpinării un alt litigiu ulterior, bazat pe chemarea în garanție, dându-i totodată posibilitatea chematului în garanție să facă toate apărările pertinente în înlăturarea obligației debitorului din cererea principală. În nicio ipoteză însă nu se pune problema obligării directe a chematului în garanție către reclamant.

În cauză s-a reclamat și s-a constatat în primul ciclu procesual natura delictuală a folosirii înregistrărilor, iar în această materie răspunzător este autorul faptei ilicite - în speță de necontestat pârâta, care a utilizat înregistrările fără acordului reclamantei-recurente.

Pentru înlăturarea caracterului ilicit al faptei imputate, s-a apelat la dispozițiile art. 101 din lege, care prevede că în lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant, care a participat la realizarea unei opere audiovizuale, a unei înregistrări audiovizuale ori a unei înregistrări sonore, se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul unei remunerații echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestației sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, import, închiriere și împrumut.

Sub acest aspect s-a stabilit în primul ciclu procesual, impunându-se cu puterea conferită de art. 315 C. proc. civ., că pârâta, în calitate de producător, nu beneficiază de această prezumție.

Date fiind aceste considerente și cadrul procesual al litigiului de față, contractul încheiat între pârâtă și chemata în garanție interesează exclusiv raporturile dintre acestea.

b. Faptul că între reclamantă și pârâtă nu s-a încheiat un contract pentru utilizarea înregistrărilor în perioada dedusă judecății justifică tocmai fapta ilicită a acesteia din urmă, iar necesitatea obținerii acordului reclamantei - interpretă a fost reținută prin decizia de apel din primul ciclu procesual, confirmată prin decizia de recurs - dezlegare care se impune în lumina art. 315 C. proc. civ.

c. Într-adevăr, dispozițiile art. 1169 C. civ. - în vigoare la data nașterii raportului juridic dedus judecății, obligă reclamantul, pe cel ce face o propunere înaintea judecății, să o dovedească.

În materia faptelor negative, se deplasează însă sarcina probei către faptul pozitiv conex. Astfel, în speță dovada nu revine reclamantei, care reclamă tocmai lipsa consimțământului său în utilizarea înregistrărilor de către pârâtă, acesteia din urmă revenindu-i sarcina dovedirii faptului pozitiv.

d. În menținerea sumei acordată de prima instanță, instanța de apel a reținut că aceasta nu a declarat apel și că, mai mult, a solicitat prin întâmpinare menținerea sentinței primei instanțe.

Pârâta-recurentă nu avea însă interes să declare apel împotriva sentinței instanțe, care îi era favorabilă, fiind obligat la plată chematul în garanție către reclamantă. Contrar celor susținute de către pârâta-recurentă, faptul că prin întâmpinarea formulată la apelul reclamantei, ar fi criticat sumele pe care instanța de judecată i le-a acordat intimatei - reclamante nu prezintă relevanță pentru aspectul în discuție, aceste apărări neputând echivala în nici un caz cu formularea unei cereri de apel.

Chiar dacă este greșit considerentul instanței, acest lucru nu poate atrage incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât acesta nu este singurul care a fundamentat decizia și, oricum, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pe considerente care vizează cuantumul despăgubirilor, după cum s-a arătat în analiza recursului formulat de reclamantă.

Aspectul din cadrul criticii referitor la multiplicarea greșită de către instanța de apel a remunerației nu se mai impune a fi analizat față de cele dispuse în analiza recursului formulat de reclamantă relativ la cuantificarea despăgubirilor.

e. La termenul de judecată a cauzei, pârâta a invocat faptul că reclamanta nu a făcut dovada faptului că vocea sa este cea din înregistrările pe care le utilizează, susținând faptul că acest aspect a fost arătat prin cererea de recurs.

Referirile în acest sens se regăsesc în cererea de recurs, dar nu ca motiv de recurs, care să se circumscrie dispozițiilor art. 304 și art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., ci în redarea situației dosarului în cel de-al doilea ciclu procesual - arătându-se că a invocat excepția lipsei calității procesule active a reclamantei la primul termen în fața primei instanțe, în rejudecare, justificată, printre altele pe lipsa dovedirii identității vocilor.

Oricum, această chestiune nici nu mai putea fi discutată, din perspectiva art. 315 C. proc. civ., fiind lămurită în litigiul anterior - prin decizia de recurs, confirmându-se cele statuate de instanța de apel, s-a mai reținut că în favoarea pârâtei nu operează prezumția instituită de art. 101 din lege, atât timp cât nu s-a făcut dovada plății unei remunerații echitabile, potrivit acestei norme legale, către reclamantă.

C. Recursul declarat de chemata în garanție SC M. SA este fondat, în limitele ce succed:

a. Reprezentantul recurentei a declarat că nu mai susține primul motiv de recurs, poziție de care instanța nu este ținută în lipsa unui mandat expres în acest sens, așa cum cere art. 69 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța de apel a obligat la plată către reclamantă pe pârâtă, dând eficiență cererii de chemare în garanție formulată de către aceasta împotriva SC M. SA.

S-a schimbat sentința primei instanțe sub acest aspect, urmare analizării cererii de apel formulată de către reclamantă, deși critici în acest sens au fost formulate și prin apelul chematei în garanție, în care s-a subliniat greșita obligare către reclamantă, prin schimbarea naturii raportului juridic dintre pârâtă și chemata în garanție.

Date fiind considerentele pentru care s-a schimbat debitorul obligației de plată către reclamantă și s-a stabilit concomitent obligația chematei în garanție, se impunea reflectarea corespunzătoare a apelului recurentei în decizia instanței, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

b. În susținerea recursului, chemata în garanție arată că instanța de apel nu a analizat apelul său pe aspectul cuantumului despăgubirilor sub pretextul că nu a formulat motive de apel distinct împotriva încheierii de îndreptare de eroare materială, împrejurare care nu corespunde adevărului.

Sub pct. 2 din cererea de apel, subliniat prin cererea de recurs, s-au formulat critici în sensul redat în cele ce urmează: instanța a considerat că SC M. SA nu poate fi ținută în răspundere „decât de plata retribuției cuvenite prin contract” (1.050 dolari S.U.A. nota apelantei) și cu toate acestea ne-a obligat la plata acestei sume reprezentând remunerația cuvenită reclamantei, dar și la plata sumei în lei a 3.150 dolari S.U.A., cu titlu de despăgubiri, sume ce au fost îndreptate prin încheierea din Camera de Consiliu din 14 iulie 2011, fără a se argumenta în vreun fel hotărârea luată. Or, în lipsa unui temei juridic, societatea noastră nu putea fi obligată nici la plata retribuției cuvenite și nici la plata despăgubirii respective.

Prin cererea de recurs și cuvântul pe fond în recurs s-a explicat această critică, arătându-se că a fost vizată încheierea de îndreptare a erorii materiale - se arată în cererea de recurs că în condițiile în care încheierea nu a fost motivată, nu se poate aprecia că s-ar fi putut motiva mai mult apelul decât criticând hotărârea sub aspectul luării măsurii de îndreptare a erorii și a cuantumului sumei consemnate în încheiere.

Din modul de susținere a criticii rezultă deci că s-a contestat încheierea de îndreptare a erorii materiale sub dublu aspect - pe de o parte pentru nemotivare și pe de altă parte sub aspectul cuantumului sumei consemnate.

Rezultă astfel, în limitele criticii de recurs, că a fost contestată motivat pe calea apelului și încheierea de îndreptare a erorii materiale, ceea ce ar fi fost de natură a atrage, în lumina art. 304 pct. 5 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., aceeași dispoziție a casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare.

Numai că această măsură procedurală nu poate interveni în contextul analizat din mai multe motive. Față de argumentele pentru care s-a admis recursul declarat de reclamantă, dispoziția primei instanțe din încheierea în discuție nu mai subzistă pentru a fi rejudecată critica de apel în discuție. Temeiul juridic al obligării directe a chematei în garanție a fost infirmat în apel - confirmată fiind în recurs dispoziția instanței de apel în acest sens, iar în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor trebuie subliniat că în cenzurarea încheierii în cauză instanța era ținută numai de dispoziția la care aceasta se referea.

c. Hotărârea instanței de apel nu a fost dată cu aplicarea greșită a legii, pentru a fi atrasă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În cauză s-a reținut în primul ciclu procesual, cu efectele conferite de art. 315 C. proc. civ., nu numai că pârâta este producătorul înregistrărilor, ci și că în favoarea acesteia nu operează prezumția legală instituită de art. 101 din Legea nr. 8/1996, fiind necesar să se fi obținut acordul reclamantei-recurente pentru difuzarea înregistrărilor în discuție.

În ipoteza în care se susține existența unui contract, cu relevanță în contextul juridic al cauzei de față, această apărare trebuia valorificată, cu aplicarea art. 1169 C. civ.

În considerarea argumentelor mai sus arătate, Înalta Curte urmează să admită recursurile declarate de reclamanta N.I.E. și de chemata în garanție SC M. SA (în limitele apreciate ca fiind fondate), cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel a apelurilor declarate de reclamantă și chemata în garanție - în limitele în care s-au admis recursurile formulate de aceste părți.

Se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC M. SA împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta N.I.E. și de chemata în garanție SC M. SA împotriva deciziei nr. 35/ A din 28 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC M. SA împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 martie 2013.