Revindication of state-nationalized property rejected; appeal dismissed for prescription and special law application

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 173 din 25 februarie 2009, Tribunalul Sibiu – Secția civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiunea în despăgubiri, invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanții B.F.M. și B.H.H., împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, pe cale de consecință, s-a constatat nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului situat în Mediaș, jud. Sibiu, înscris în CF 11670 Mediaș, nr. top. 3059/514; s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în anularea actelor de înstrăinare întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 și, în consecință, s-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele Fundația pentru Tineret Sibiu și Fundația G. – Filiala Mediaș; s-au respins celelalte cereri din acțiunea principală; s-a respins în fond cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta Fundația S., și au fost obligați reclamanții să plătească pârâtei Fundația G. Mediaș, fiecare, câte 4000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin încheierea din 01 septembrie 2008 a fost respinsă excepția lipsei calității de reprezentant al avocatului pârâtei Fundația G. – Filiala Mediaș și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, motivele fiind reținute în acea încheiere.

Imobilul în litigiu a fost înscris în CF 1110 Mediaș, nr. top. 514, 3059, fiind proprietatea lui B.W., iar în prezent este înscris în CF 6728 Mediaș, cu același nr. top. Statul Român a devenit proprietar, prin încheierea din 05 octombrie 1964, indicându-se Decretul nr. 92/1950, cu titlu de preluare, apoi, la 22 ianuarie 1992, în baza Decretul-lege nr. 150/1990, s-a înscris în CF dreptul de administrare operativă în favoarea Fundației pentru Tineret Sibiu. Imobilul a fost transcris în CF 11670/a Mediaș, nr. top. 3059/514, iar la poziția B5 s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Fundației pentru Tineret Sibiu, în baza sentinței civile nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu. La data de 23 martie 2000, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea pârâtei Fundația G. – Filiala Mediaș, cu titlu donație, contractul fiind autentificat sub nr. 472 din 22 martie 2000 de B.N.P C.D.

La 07 februarie 2002, reclamanții au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, expediată prin intermediul executorului judecătoresc la Primăria Mediaș. Aceasta a răspuns la 21 februarie 2002, printr-o adresă nemotivată, că, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare a imobilului este Fundația G. – Filiala Mediaș și li s-a solicit a se adresa acestei fundații.

La 13 august 2002, reclamanții au formulat acțiune prin care au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de donație, iar acțiunea s-a perimat.

În ceea ce privește personalitatea juridică a Fundației G. – Filiala Mediaș, tribunalul a motivat că prin încheierea pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr. 133/PJ/1995, s-a admis cererea Fundației G. București care a solicitat înscrierea filialei sale din Mediaș. Încheierea a avut la bază actul adițional la statutul fundației, avizul Ministerului Culturii și certificatul de înregistrare fiscală. Fundația G. București a dobândit personalitate juridică prin sentința civilă nr. 177/1995 a Judecătoriei Sectorului 2 București.

Pe baza acestor înscrisuri și la cererea fondatorului, prin sentința civilă nr. 234/1999, Tribunalul Sibiu a dispus înregistrarea Filialei Mediaș a Fundației G. din București în Registrul persoanelor juridice de la grefa Tribunalului Sibiu. În consecință, adresele din care rezultă că această fundație sau cealaltă pârâtă nu sunt înscrise în Registrul persoanelor juridice nu reflectă realitatea.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, referitor la cererea de a se constata nulitatea absolută a contractului de donație, invocată de pârâta Fundația G., în temeiul art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanța a admis-o, prin coroborare cu alin. (1) al aceluiași articol.

Astfel, s-a reținut că art. 45 se referă la actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile care cad sub incidența Legii nr. 10/2001; că reclamanții atacă trecerea imobilului în proprietatea Fundației pentru Tineret Sibiu și apoi a Fundației G. – Filiala Mediaș, transferuri de proprietate care au avut loc în anii 1999 și 2000, astfel că acțiunea introdusă la 11 ianuarie 2008 este prescrisă. C.E.D.O a arătat, prin jurisprudența sa, că impunerea unor termene sau condiții prealabile accesului la justiție nu înseamnă o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenție, fiind dreptul statelor să fixeze, prin cadrul legislativ intern, anumite limite necesare asigurării stabilității și securității raporturilor juridice.

Instanța a respins excepția prescripției dreptului de a cere despăgubiri pe temeiul dreptului comun, reținând că termenul de prescripție începe să curgă numai după epuizarea procedurii prevăzute de legea specială și numai dacă persoana îndreptățită nu și-a putut realiza dreptul pe această cale. Ori, câtă vreme procedura specială, care acordă în ultimă instanță și dreptul la despăgubiri, nu a fost epuizată, prescripția nu curge. De aceea, și cererea reclamanților de obligare a Statului Român la despăgubiri a fost considerată prematură, depusă anterior epuizării căilor prevăzute de legile speciale.

Tribunalul a stabilit că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât a fost preluat abuziv, în baza actelor normative de naționalizare și pe baza unor ordine de achiziție, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. A fost înlăturată susținerea reclamanților potrivit cărora nu este aplicabilă această lege imobilului în litigiu, întrucât nu există în lege o restricție aplicabilă imobilelor care au trecut în proprietatea unei persoane juridice private. Dimpotrivă, în forma în care a fost modificată, prin Legea nr. 1/2009, Legea nr. 10/2001 prevede că persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 după intrarea ei în vigoare. În art. 27 alin. (2) și (5) se prevede că persoana juridică notificată care nu deține imobilul solicitat nici măcar în parte trebuie să comunice persoanei îndreptățite toate datele privind persoana fizică sau juridică deținătoare a imobilului, anexând copii de pe actele de transfer a dreptului de proprietate sau, după caz, de administrare. Normele Metodologice arată că persoanele juridice, cărora li se poate asimila și pârâta Fundația G. – Filiala Mediaș, nu sunt entități investite cu soluționarea notificării, însă pot fi unități deținătoare, iar bunurile ajunse în proprietatea lor nu sunt excluse de la dispozițiile Legii nr. 10/2001. Această dispoziție însă excede Legii nr. 10/2001 și nu poate fi aplicată pentru că adaugă la lege. Textul nemodificat al Legii nr. 10/2001 permitea persoanelor îndreptățite la restituire să aleagă între calea dreptului comun și calea legii speciale, iar reclamanții au ales legea specială, formulând notificare adresată Primăriei Mediaș și ulterior Fundației G. – Filiala Mediaș, astfel că abia după epuizarea procedurilor administrative și jurisdicționale prevăzute de lege, pot apela la calea dreptului comun și numai dacă nu au primit satisfacție sau aceasta a fost insuficientă.

În acest context, tribunalul a considerat că răspunsul Primăriei Mediaș la notificare și dispoziția de respingere a cererii de restituire a imobilului emisă de pârâta Fundația G. – Filiala Mediaș nu constituie decizie sau dispoziție motivată de răspuns, în baza art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Asupra fondului cauzei, s-a constatat că singura cerere întemeiată este aceea de a se constata nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului în litigiu. În acest context, s-a reținut că imobilul a aparținut tatălui reclamanților și a fost preluat de Statul Român în anul 1964, în baza Decretul nr. 92/1950, după ce anterior a fost rechiziționat în anul 1948. Tatăl reclamanților, de profesie avocat, nu se încadra în categoria socială a persoanelor ale căror bunuri au fost naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, astfel încât tribunalul a admis capătul de cerere menționat, considerând preluarea abuzivă.

Au fost respinse celelalte capete de cerere, motivat de prematuritatea formulării și întemeiat pe dispozitivul și considerentele deciziei nr. XXXIII/2008 a ICCJ, care, soluționând un recurs în interesul legii, a arătat că persoanele îndreptățite nu au drept de opțiune între calea legii speciale și calea dreptului comun, având prioritate normele speciale. Legea specială se referă atât la imobilele preluate cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O, practica instanței europene este unitară în sensul că simpla solicitare de a obține un bun preluat chiar abuziv de stat nu reprezintă un bun actual și nici o speranță legitimă în sensul Convenției, pentru a da dreptul de protecție (cauza Poenaru contra României).

Cererea de rectificare a cărții funciare a fost respinsă, întrucât nu a fost îndeplinită o condiție de admisibilitate prevăzută de Decretul Lege nr. 115/1938, respectiv anularea titlului dobânditorilor, cerere care s-a reținut a fi prescrisă.

S-a reținut că nu este imputabilă pârâtei Fundația G. – Filiala Mediaș, lipsirea reclamanților de folosința bunului lor, astfel că a fost respinsă și cererea de obligare a acestei pârâte la plata fructelor.

Cererea de intervenție în interes propriu a fost respinsă, pe considerentul că dreptul de acțiune la constatarea nulităților actelor de înstrăinare este prescris, deci nu se mai poate reveni la situația anterioară de carte funciară.

Prin decizia civilă nr. 151/A/2009, Curtea de Apel Alba Iulia a respins apeluri declarate de reclamanți, de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGFP Sibiu și de intervenienta în nume propriu Fundația S., și a obligat apelanții să plătească intimatei Fundația „G.” – Filiala Mediaș, suma de 12.000 lei, cheltuieli de judecată în apel, iar prin decizia civilă nr. 4810/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile părților, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, reținând, în ceea ce privește recursul reclamanților, că acesta este întemeiat, întrucât în apel nu s-a analizat dacă transferul dreptului de proprietate din patrimoniul statului în patrimoniul Fundației pentru Tineret Sibiu s-a făcut printr-un act juridic de înstrăinare pentru a fi aplicabil art. 45 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, nu s-a analizat existența bunului în patrimoniul UTC începând cu 1972 și apoi în patrimoniul Fundației pentru Tineret Sibiu. Instanța de apel nu a clarificat nici dacă termenul prevăzut de art. 45 este aplicabil numai în privința primului act de înstrăinare sau și al eventualelor acte subsecvente, respectiv al contractului de donație.

Cu privire la aceste aspecte, instanța de recurs a dispus ca în rejudecare să se analizeze dacă titlul prin care pârâta de ordin 2 a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu este supus termenului prevăzut de art. 45 și dacă actul de donație este supus aceluiași termen de prescripție ori termenului general calculat de la data constatării nevalabilității actului juridic anterior. S-a stabilit, de asemenea, ca în rejudecare să fie evaluate și susținerile reclamanților privind inaplicabilitatea art. 45 în privința actelor de înstrăinare încheiate între persoane de drept privat, respectiv a contractului de donație încheiat între cele două fundații.

În ceea ce privește recursul pârâtului Statul Român, instanța de recurs a reținut că, deși în considerentele deciziei atacate se reține ca întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, această dispoziție nu se reflectă efectiv în soluția adoptată, apelul pârâtului fiind respins. Ca urmare, se impune ca în rejudecare instanța de apel să aibă în vedere aceste critici, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au criticat aceste aspecte prin recursul lor.

Instanța de recurs a apreciat că motivele privind admisibilitatea cererii în revendicare să fie analizate și din perspectiva art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, precum și având în vedere calitatea Fundației G. Mediaș de persoană juridică de drept public sau de drept privat.

Motivul invocat de pârât privind lipsa interesului reclamanților în formularea cererii în constatare a nevalabilității titlului statului a fost considerat nefondat.

În rejudecare, Curtea de Apel Alba Iulia - Secția I civilă, prin decizia civilă nr. 11 din 23 februarie 2012, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 173/2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu; a schimbat în parte sentința atacată sub aspectul soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiunea privind acordarea despăgubirilor pentru imobilul situat în Mediaș, formulată de reclamanții B.F.M. și B.H.H., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, și, rejudecând în aceste limite, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiunea în despăgubiri invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins acest capăt de cerere ca tardiv formulat, a menținut în rest dispozițiile sentinței atacate și a respins apelurile declarate de reclamanții B.F.M. și B.H.H., și de intervenienta Fundația S. împotriva aceleiași sentințe, în esență, reținând următoarele;

În ceea ce privește apelul declarat de reclamanți, Curtea a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de la antecesorul reclamanților, întrând în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 92/1950.

Această preluare a fost una abuzivă, aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 fiind necontestată de reclamanți, așa cum de altfel s-a reținut și în decizia de casare.

La data de 20 august 1972, prin adresa nr. 873, Comitetul Județean Sibiu al U.T.C. a solicitat Consiliului Popular Mediaș să-i transfere în proprietate imobilul în litigiu pentru a putea primi fonduri centralizate (vol. II, fila 483, fond). Consiliul Popular Mediaș a răspuns acestei solicitări și a emis decizia nr. 394/1972 prin care a aprobat transferul din administrarea sa în administrarea operativă a Clubului municipal al U.T.C. a clădirii din Mediaș, și înscrierea bunului în evidențele contabile și în inventarul U.T.C. (vol. II, fila 350, fond).

Conform înscrierilor din CF 11670 Mediaș (vol. I, filele 24-28), asupra imobilului cu nr. top. 3059/514 s-a înscris sub B1 dreptul de proprietate al Statului Român, cu titlu de naționalizare. În 1992, în baza Decretul-lege nr. 150/1990, a certificatului nr. 157/1991 al Consiliului Popular al Jud. Sibiu – Administrația Financiară și a adresei nr. 5/1992, s-a înscris, prin încheierea nr. 120, dreptul de administrare operativă în favoarea Fundației pentru Tineret Sibiu (B2).

În anul 1999, prin încheierea nr. 2463, Serviciul de Carte Funciară din cadrul Judecătoriei Mediaș a respins cererea Fundație pentru Tineret Sibiu de intabulare a dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în CF 11670 Mediaș, nr. top. 3059/514. Pentru a decide astfel, s-a reținut că fostul UTC nu a fost proprietarul imobilului, având doar un drept de administrare operativă, astfel că nu sunt aplicabile prevederile art. 2 din Decretul-lege nr. 150/1990. S-a mai reținut, de asemenea, că, la solicitarea instanței, prin adresa nr. 7863/1999, Primăria municipiului Mediaș a arătat că se opune intabulării dreptului de proprietate în favoarea fundației, întrucât imobilul urmează a fi trecut în proprietatea publică a municipiului, în temeiul Legii nr. 213/1998 (fila 279, fond).

Fundația pentru Tineret Sibiu a declarat apel împotriva acestei încheieri (fila 279, fond), care a fost admis prin decizia civilă nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu, dispunându-se înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea petiționarei Fundația pentru Tineret Sibiu (fila 28, fond). Această decizie a fost investită cu formulă executorie și în temeiul ei a fost înscris sub B5 dreptul de proprietate al pârâtei de ordinul 2 din prezenta cauză, Fundația pentru Tineret Sibiu (fila 26, fond).

În anul 2000, între pârâtele de ordinul 2 și 3 s-a încheiat un contract de donație, prin care Fundația „G.” Filiala Mediaș a devenit proprietară asupra imobilului (B6).

Din cele ce preced, rezultă că pârâta Fundația pentru Tineret Sibiu a luat ființă prin voința legiuitorului exprimată prin Decretul-lege nr. 150/1990, ca urmare a reorganizării fostelor organizații ale tineretului comunist, constituindu-se ca persoană juridică de utilitate publică. Potrivit art. 1 din acest act normativ, „pe data prezentului decret-lege se înființează în județe și în municipiul București fundații pentru tineret, persoane juridice de utilitate publică, cu sediul în reședințele de județ”.

Ca urmare, Fundația pentru Tineret Sibiu a dobândit personalitate juridică în temeiul legii, iar nu prin procedura prevăzută de Legea nr. 21/1924 pentru persoane juridice, în vigoare la data înființării pârâtei. Conform art. 1 din legea menționată, dispozițiile cuprinse în acest act normativ se aplică asociațiilor și fundațiilor fără scop lucrativ sau patrimonial, create și organizate de particulari. Pârâta de ordinul 2 a fost înființată prin voința legiuitorului, iar nu a unor persoane particulare, astfel că este firesc ca această fundație să nu figureze în registrul special al asociațiilor și fundațiilor ori în evidențele Ministerului Tineretului, așa cum greșit susțin reclamanții, dar ea are personalitate juridică, fiind persoană juridică de utilitate publică, conform art. 1 din Decretul-lege nr. 150/1990.

Dispozițiile art. 2 pct. 5 din H.G. nr. 800/1992, ulterioare înființării Fundației pentru Tineret Sibiu, ca și decizia nr. 176/1992 a C.S.J. nu au relevanță în cauză, întrucât vizează fundațiile înființate în baza Legii nr. 21/1924, care, așa cum s-a reținut, nu este aplicabilă în ceea ce o privește pe această pârâtă.

Dreptul de proprietate al pârâtei de ordinul 2 asupra imobilului în litigiu a fost dobândit în baza unei hotărâri judecătorești, astfel că transmiterea proprietății către această pârâtă nu s-a făcut în temeiul unui act juridic de înstrăinare.

În aceste condiții, analizarea valabilității modalității juridice prin care imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul Fundației pentru Tineret Sibiu nu se poate realiza prin prisma art. 45 din Legea nr. 10/2001, nefiind îndeplinită cerința existenței uni act de înstrăinare, prevăzută de norma legală menționată.

În ceea ce privește valabilitatea dobândirii dreptului de proprietate, Curtea a constatat că, așa cum s-a reținut în cele ce preced, pârâta de ordinul 2 s-a constituit în temeiul unui act normativ (Decretul-lege nr. 150/1990), iar dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost consfințit prin decizia civilă nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu. Prin această decizie, analizând cererea Fundației pentru Tineret Sibiu prin care a susținut că a dobândit prin lege (art. 2 din Decretul-lege nr. 150/1990) dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, instanța de apel a apreciat-o fondată și a dispus intabularea dreptului de proprietate în favoarea Fundației pentru Tineret Sibiu.

Cu privire la efectele acestei decizii, s-a reținut că, deși soluționarea plângerii împotriva încheierii de carte funciară se face în procedură necontencioasă, această procedură este una specială, reglementată de art. 52 din Legea nr. 7/1996. Datorită naturii lor derogatorii, aceste dispoziții au un caracter special în raport cu dispozițiile generale privind procedurile necontencioase cuprinse în Cartea a III-a din C. proc. civ., în art. 331-339. În căile de atac declarate împotriva plângerii emisă de registratorul de carte funciară, această plângere este supusă controlului instanțelor de contencios administrativ special reglementat prin Legea nr. 7/1996, republicată, care verifică încheierea atacată, asigurând contradictorialitatea titularului cererii și a celorlalte persoane interesate potrivit mențiunilor din cartea funciară.

Potrivit art. 50 alin. (5) din Legea nr. 7/1996, înscrierea făcută în temeiul acestei hotărâri judecătorești își produce efectele de la înregistrarea cererii de înscriere la biroul teritorial, iar efectul este cel prevăzut de dispozițiile art. 25 din lege. Prin urmare, nu poate fi primită susținerea reclamanților în sensul că decizia tribunalului pronunțată în procedura specială reglementată de dispozițiile Legii nr. 7/1996 nu are autoritate de lucru judecat, iar câtă vreme decizia civilă nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu nu a fost desființată în căile de atac, examinarea ei pe calea dreptului comun este inadmisibilă, nulitatea unei hotărâri judecătorești putând fi constatată decât în condițiile prevăzute de lege, respectiv în căile de atac extraordinare. Ca atare, titlul pârâtei Fundația pentru Tineret Sibiu este valid și el produce efecte juridice, astfel că susținerile reclamanților cu privire la nevalabilitatea acestui titlu sunt nefondate.

Împrejurarea că imobilul în litigiu figurează în inventarul bunurilor aparținând domeniului public al Municipiului Mediaș, publicat în M. Of. nr. 689 bis/2002, s-a reținut că nu este de natură a stabili vreun drept de proprietate în favoarea Municipiului Mediaș, întrucât dreptul de proprietate se dovedește cu înscrierea în Cartea Funciară. Ori din mențiunile din cartea funciară rezultă cu evidență că imobilul a intrat în proprietatea altei persoane încă din 1999. Ca urmare, constatările din anexa la H.G. nr. 978/2002 nu valorează titlu de proprietate.

În ceea ce privește contractul de donație încheiat în anul 1999 între pârâtele de ordinul 2 și 3, s-a reținut că acesta reprezintă un act de înstrăinare în sensul art. 45 din Legea nr. 10/2001. Aplicabilitatea acestei norme presupune îndeplinirea cumulativă a două cerințe. În primul rând, actul a cărui anulare se solicită trebuie să fie unul prin care să se fi înstrăinat dreptul de proprietate. În speță, contractul de donație încheiat de pârâte presupune acordul acestora de a transmite, respectiv de a dobândi, dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel că această condiție este îndeplinită. A doua cerință necesară pentru a fi aplicabil art. 45 din Legea nr. 10/2001 este aceea ca actul de înstrăinare să aibă ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor legii speciale. Cu privire la acest aspect, s-a statuat prin decizia de casare că imobilul a fost preluat abuziv și că este incidentă legea specială.

Din economia normei cuprinsă în art. 45 din Legea nr. 10/2001, rezultă că legiuitorul nu a impus nicio condiție în privința persoanelor care au încheiat actul de înstrăinare, nefăcând distincție după cum acesta a fost încheiat de persoane juridice de drept public, persoane juridice de drept privat ori persoane fizice. Or, atâta timp cât legiuitorul nu face o astfel de distincție, nici interpretul nu trebuie să o facă, cu atât mai mult cu cât atunci când legiuitorul român a prevăzut condițiile de aplicare a art. 45 din Legea nr. 10/2001 a făcut referire în mod expres numai la cerința ca actul să fie unul de înstrăinare, iar imobilul să fie dintre cele menționate în art. 2 din lege.

Ca urmare, dreptul de a formula acțiunea în anularea sau în constatarea nulității contractului de donație încheiat de pârâtele de ordin 2 și 3 este supus termenului de prescripție prevăzut de alin. (5) al art. 45 din Legea nr. 10/2001, iar raportat la această normă, o asemenea acțiunea trebuia promovată până la data de 14 august 2002.

Având în vedere data promovării cererii de față în constatarea nulității donației (11 ianuarie 2008), Curtea a constatat că în mod corect a reținut prima instanță că dreptul material la acțiune este prescris.

Prin motivele de apel, reclamanții au invocat, în justificarea dreptului lor de proprietate și compararea de titluri, faptul că cele două pârâte nu dețin un titlu asupra imobilului, ci beneficiază doar de un drept de folosință, astfel că prin recunoașterea dreptului de proprietate al reclamanților nu s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al celor două fundații.

Curtea nu a primit aceste susțineri, cu motivarea că, așa cum s-a statuat și prin decizia instanței de recurs, în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001. În aceste condiții, potrivit deciziei nr. 33/2008, dată de ÎCCJ, în recurs în interesul legii, concursul dintre legea specială și dreptul comun, respectiv art. 480 din vechiul C. civ., se rezolvă în favoarea legii speciale. În decizia menționată, instanța supremă a reținut că atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții se pot restitui în natură aceste imobile persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura legii speciale nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (Cauza Brumărescu contra României).

Ca urmare, este de neprimit o acțiune în revendicare a reclamanților pentru imobilul în litigiu care se circumscrie dispozițiilor legii speciale, cu atât mai mult cu cât aceștia au urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, nefinalizată până în prezent.

Sub un alt aspect, Curtea a constatat că în speță nu sunt incidente nici principiile care statuează asupra priorității Convenției europene a drepturilor omului atunci când sunt sesizate neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și această Convenție, prioritate care, potrivit celei de-a doua ipoteze din decizia nr. 33/2008, poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Astfel, așa cum s-a reținut, acțiunea în constatarea nevalabilității titlurilor fundațiilor intimate este prescrisă.

În schimb, în ceea ce îi privește pe reclamanți, Curtea a constatat că nu au făcut dovada că au un bun în sensul normei europene. Prin mecanismul creat, Convenția Europeană acordă protecție doar bunurilor actuale, deja dobândite și, în consecință, nu garantează dreptul de a le dobândi printr-un mod sau altul. Ca atare, speranța dobândirii unui bun, respectiv dreptul la restituirea unor imobile preluate înainte de ratificarea Convenției de către România, nu constituie un „bun actual” în sensul Convenției Europene și nu poate fi protejat prin prisma acesteia (cauzele Zamfirescu, Caracaș, Lungoci, Constandache contra României).

În speță, privarea antecesorilor reclamanților de imobilul în litigiu a avut loc înainte de ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului de către România prin Legea nr. 30/1994 și intrarea în vigoare a Convenției la data de 20 iunie 1994, astfel că, pentru o atare solicitare de constatare a încălcării, Curtea Europeană nu este compatibilă rationae temporis să se pronunțe cu privire la circumstanțele preluării sau efectele produse de aceasta până în prezent (cauza Malhous contra Republicii Cehia). Privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu și nu creează o situație continuă de privare de drept. În aceste condiții, nu poate fi vorba de o încălcare continuă a Convenției imputabilă autorităților române și susceptibilă de a-și exercita efectele în limitele temporale asupra cărora Curtea este chemată să se pronunțe.

Adoptând o abordare esențial diferită de practica anterioară, în cauza pilot Atanasiu, Curtea Europeană a statuat că existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Bunul nu ar putea fi considerat un „bun actual” în înțelesul Convenției chiar dacă ar exista o hotărâre judecătorească de constatare a preluării ilegale, o asemenea hotărâre neconstituind titlu executoriu pentru restituirea imobilului (cauza Atanasiu și alții contra României, paragraful 140, 143, 144).

În speță, reclamanții nu au făcut dovada unei hotărâri definitive și executorii prin care să le fie recunoscută calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu.

Pe de altă parte, nu poate fi ignorat nici principiul securității raporturilor juridice, pentru a cărui respectare se impune ca în speța de față să se dea preferabilitate titlului pârâtei, actuală proprietară, atâta timp cât, nefiind desființat, actul de proprietate exhibat de aceasta a avut drept efect consolidarea dreptului în patrimoniul său.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., s-a constatat că prin decizia de casare s-a reținut că, deși în considerentele deciziei din apel s-a apreciat ca fondată excepția prescripției dreptului material la acțiunea în despăgubiri a reclamanților, invocată de pârâtul de ordinul 1, în mod greșit această soluție nu s-a reflectat în dispozitivul hotărârii. Ca urmare, instanța de recurs a dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să se pronunțe în consecință cu privire la modul de soluționare a acestei excepții, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au formulat prin motivele de recurs critici sub acest aspect.

Față de cele dispuse de instanța de recurs, având în vedere limitele rejudecării și obligativitatea deciziei instanței de control judiciar, potrivit art. 315 C. proc. civ., Curtea a constatat fondat motivul de apel vizând greșita soluționare de către prima instanță a excepției prescripției dreptului material al reclamanților la acțiunea în pretenții. Aceasta întrucât, fiind o acțiune personală, îi sunt aplicabile prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respectiv termenul de prescripție este de 3 ani. Acest termen a început să curgă de la 22 decembrie 1989, dată de la care a încetat să fie exercitată violența morală asupra celor îndreptățiți la restabilirea unui drept încălcat, așa cum s-a menționat în decizia civilă nr. 626 din 19 martie 2003 a ICCJ.

Instanța de recurs a dispus, de asemenea, ca în rejudecarea apelului, în măsura în care se admite cererea în constatare a nevalabilității actelor juridice succesive prin care imobilul a intrat în patrimoniul celor două fundații pârâte, să se analizeze admisibilitatea cererii în revendicare din perspectiva art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, raportat la calitatea pârâtei Fundația G. de persoană juridică de drept public sau privat.

Din cele ce preced rezultă că acțiunea reclamanților de constatare a nevalabilității titlurilor celor două fundații nu este întemeiată, astfel că o astfel de analiză nu se mai impune. Dar chiar și raportat la prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că o acțiune în revendicare a imobilului în litigiu nu poate fi primită.

Astfel, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 21 după renumerotarea legii ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005), „imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.”

Prin Legea nr. 247/2005, acest text legal, devenit art. 21, a fost modificat, având următorul conținut: „imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.”

Înțelesul art. 20 alin. (1) din lege, înainte de modificarea adusă de Legea nr. 247/2005, este explicat în normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 489/2003, în sensul că dacă unitatea deținătoare era, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, regie autonomă, societate sau companie națională, societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale ori locale este acționar (S.A.) sau asociat (S.R.L.) majoritar ori de către o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică (orice altă persoană juridică vizează și acele entități de drept public - ministere, prefecturi, Agenția Domeniilor Statului și altele asemenea), restituirea în natură este obligatorie. Ca urmare, sintagma „orice altă persoană juridică” se referea la persoanele de drept public, deținătoare a imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001.

Prin Legea nr. 247/2005, legiuitorul a venit și a arătat, în mod expres, că restituirea în natură este obligatorie dacă bunul era deținut la data intrării în vigoare a legii de o persoană juridică de drept public.

Ca urmare, prin acest text legal, s-au stabilit în mod imperativ măsurile reparatorii în cazul în care imobilul este deținut de una din persoanele juridice enumerate expres și limitativ în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Per a contrario, dacă la data intrării în vigoare imobilul era deținut de o persoană fizică sau de o persoană juridică de drept privat, cum este cazul în speță, restituirea în natură era posibilă numai în cazul în care actul de înstrăinare prin care au fost dobândite aceste imobile a fost anulat în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001. Altfel, restituirea în natură nu este posibilă, iar conform art. 1 alin. (2) din legea specială, persoanele îndreptățite beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent.

Ca urmare, modalitatea de soluționare a notificării formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 este reglementată și pentru ipoteza în care imobilul este deținut de o persoană juridică de drept privat, chiar dacă nu este una din persoanele la care se referă art. 29 din lege, iar procedura instituită de legea specială este una efectivă, asigurând, prin parcurgerea sa, obținerea de măsuri reparatorii fie prin compensare cu alte bunuri sau servicii, fie prin acordarea de despăgubiri.

Față de cele ce preced, Curtea a constatat că este corectă și judicioasă distincția făcută în cauză de prima instanță între entitatea investită cu soluționarea notificării și unitatea deținătoare.

De asemenea, s-a mai reținut că, în apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a criticat și împrejurarea că prima instanță a admis petitul vizând constatarea nevalabilității titlului statului, apelantul apreciind acest capăt de cerere ca lipsit de interes și, pe cale de consecință, inadmisibil, însă prin decizia instanței de recurs s-a statuat că aceste susțineri sunt nefondate, apreciindu-se că este întrunită cerința interesului, ca o condiție de exercițiu al dreptului material la acțiune, întrucât analiza celorlalte cereri ale reclamanților depinde de constatările în legătură cu acest petit, și că împotriva hotărârii primei instanțe a declarat apel și intervenienta Fundația S., care a fost respins prin decizia civilă nr. 151/A/2009 a Curții de Apel Alba Iulia. Decizia din apel nu a fost criticată în recurs cu privire la soluționarea apelului intervenientei, astfel că sub acest aspect există autoritate de lucru judecat.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții B.F.M. și B.H.H., care, indicând art. 304 pct. 7 și art. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate, au arătat următoarele;

Instanța de apel a făcut o apreciere eronată a probelor administrate, omițând să se pronunțe pe înscrisurile pe care reclamanții le-au depus spre a fi supuse analizei judecătorești, iar hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, și, totodată, este contradictorie și nemotivată, deoarece face abstracție de prevederile art. 2 alin (2), art. 18 lit. c), art. 29 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, cât și de Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

S-a mai arătat, că instanța de apel, deși se afla în rejudecarea cauzei, în mod eronat și în totală contradicție cu faptele, a stabilit că dispozițiile art. 2 pct. 5 din H.G. nr. 800/1992 și Decizia nr. 176/1992 a Curții Supreme de Justiție nu au relevanța asupra situație juridice a Fundației pentru Tineret Sibiu, și că această decizie a instanței supreme nu vizează fundațiile județene pentru tineret și nici obligația acestora de a se înscrie în Registrul asociațiilor și fundațiilor pentru a dobândi personalitate juridică.

Acest aspect este important, deoarece doar entitatea cu personalitate juridică poate dobândi drepturi și obligații patrimoniale iar instanța supremă a stabilit prin decizia nr. 176/1992 că fundațiile județene pentru tineret, deși au activitatea reglementată de prevederile Decretului-lege nr. 150/1990, trebuie să se supună prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 21/1924, să-și prezinte patrimoniul și să se înscrie în Registrul asociațiilor și fundațiilor, în vederea dobândirii de personalitate juridică.

Instanța de apel a recunoscut faptul că soluționarea plângerii împotriva încheierii de carte funciară se face în procedură necontencioasă și că această recunoaștere ar fi trebuit să aibă drept rezultat concluzia că decizia de carte funciară nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu este una necontencioasă, însa în mod surprinzător instanța de apel încălcă prevederile art. 331 C. proc. civ., susținând că aceasta decizie de carte funciara, deși este dată în materie necontencioasă, transmite proprietatea statului asupra imobilului către „Fundația pentru Tineret Sibiu", având astfel putere de lucru judecat.

Potrivit art. 331 C. proc. civ., cererile în materie necontencioasă nu urmăresc să stabilească un drept potrivnic fața de o altă persoană.

În fapt, această decizie de carte funciară a Tribunalului Sibiu, pronunțată într-o procedură grațioasă, fără putere de lucru judecat, nu este aptă de a conferi titlu de proprietate Fundației pentru Tineret Sibiu, astfel că instanța de apel ar fi trebuit să rețină faptul că, spre deosebire de procedura contencioasă, procedura necontencioasă, prin care s-a dispus intabularea intimatei Fundația pentru Tineret Sibiu ca fiind proprietara imobilului, se caracterizează prin lipsa unui titlu și prin inexistența unui conflict de interese.

Instanța de apel a arătat că soluționarea plângerii împotriva încheierii de carte funciară se face în procedură necontencioasă, potrivit dispozițiilor art. 52 din Legea nr. 7/1996, însă dispozițiile au un caracter special și derogator de la prevederile art. 331-339 C. proc. civ. deoarece plângerea este supusă controlului instanțelor de contencios administrative, instanțe ce asigură contradictorialitatea între titularul cererii și celelalte persoane interesate.

Or, această opinie a instanței de apel se află în totală în contradicție cu faptele, fiind una pur teoretică, cu trimitere la modalitatea de dezlegare în prezent a plângerii împotriva încheierii de carte funciară.

Prin urmare, cercetarea titlului Fundației pentru Tineret Sibiu este perfect admisibilă prin prezenta cerere, prin care s-a cerut, între altele, și rectificarea cărții funciare, potrivit art. 34 pct. 2 și următoarele din Legea nr. 7/1996.

Deoarece decizia de carte funciara nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu este pronunțată în procedura necontencioasă, prin ea nestabilindu-se un drept potrivnic față de o altă persoană, Tribunalul Sibiu neasigurând contradictorialitatea între titularul plângerii împotriva încheierii de carte funciară, „Fundația pentru Tineret Sibiu", și alte persoane interesate (Municipiul Mediaș spre exemplu), soluția instanței de apel este una netemeinică și contradictorie, atât în prezentarea faptelor cât și în motivare.

Potrivit H.G. nr. 978/2002, publicată în M. Of. nr. 689 bis la 19 septembrie 2002, imobilul cauzei pendinte face parte din domeniul public.

S-a mai arătat, că instanța de apel a stabilit în mod nelegal că prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001 sunt incidente oricărui act de înstrăinare, chiar și actelor de donație dintre particulari, iar pentru a se opri la o astfel de opinie, a reținut că legiuitorul nu a impus nicio condiție în privința calității persoanelor care au încheiat actul de înstrăinare, nefăcând distincție după cum acesta a fost încheiat de persoane juridice de drept public, persoane de drept privat ori persoane fizice, deoarece din întreaga economie a Legii nr. 10/2001 se înțelege că, pentru a fi supus sancțiunii nulității, actul de înstrăinare trebuie să fie încheiat între stat, prin reprezentanții săi, și particulari, și că jurisprudența constantă a Înaltei Curți contrazice flagrant soluția instanței de apel, care opiniază că prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001 sunt incidente oricărui act de înstrăinare, chiar și actelor de donație dintre particulari.

În concluzie, s-a arătat că se impunea constatarea nulității contractului de donație atât pentru faptul că Fundația pentru Tineret Sibiu nu a dobândit personalitate juridică prin înscrierea în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor, decizia 176/1992 a Curții Supreme de Justiție referindu-se în mod evident la fundațiile județene pentru tineret ce fac obiectul Decretului-lege nr. 150/1990, cât și pentru motivul instituit de principiul nemo dat quod non habet, potrivit căruia UTC nu a putut transmite un drept de proprietate asupra imobilului, deoarece nu a avut niciodată un astfel de drept, astfel că, Fundația Pentru Tineret Sibiu nu putea înstrăina către „Fundația G."- Filiala Mediaș ceea ce nu avea, iar înscrierea în evidențele tabulare a dreptului de proprietate al Fundației pentru Tineret Sibiu s-a făcut prin calificarea greșită a dreptului de folosință și administrare în drept de proprietate, motiv pentru care prin acțiunea introductivă s-a solicitat rectificare cărții funciare, potrivit prevederilor art. 34 pct. 2 din Legea nr. 7/1996.

În raport cu prevederile art. 948 și 966 C. civ., art. 34 și 35 din Decretul nr. 31/1954, s-a arătat că acest contract de donație încheiat între pârâte este nul absolut, deoarece delegarea numitului F.C., din partea Fundației pentru Tineret Sibiu, pentru a primit donația, pentru donatară, adică „Fundația G." - Filiala Mediaș, contravine normelor de drept.

Mai mult, fundațiile pentru tineret înființate în baza Decretului-lege nr. 150/1990 nu au dreptul de a-și înstrăina patrimoniul, acesta fiind afectat în mod permanent în vederea realizării scopului stabilit.

Chiar și legiuitorul, pentru a veni în ajutorul instanțelor de judecată, a stabilit cât se poate clar, prin intermediul art. 20 din Legea nr. 146/2002, că orice înstrăinare a patrimoniului acestor fundații este lovită de nulitate.

S-a conchis, că, în speță, se impune să se pronunțe o hotărâre care să prevadă nevalabilitatea titlului avut de stat, de „Fundația pentru Tineret Sibiu" și de „Fundația G." - filiala Mediaș, și să fie obligată,,Fundația G." - filiala Mediaș, să le lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Mediaș, jud. Sibiu, înscris în CF Mediaș nr. 11670, A+1, sub nr. topo 3059/514.

Pârâtele nu pot opune principiul eror comunis facit jus, deoarece acesta produce efecte dacă, între alte condiții de strictă interpretare, este întrunită și cerința caracterului oneros a actului juridic subsecvent. Nici măcar titlul subdobânditorului de bună-credință, ceea ce nu este cazul în speță, nu poate fi pus la adăpost de efectele nulității titlului statului, dacă este cu titlu gratuit.

În continuare, s-a arătat că instanța de apel a refuzat să se pronunțe asupra adreselor nr. 10844 din 01 septembrie 2010 a Comisiei interne de aplicare a Legii nr. 10/2001 a Primăriei municipiului Mediaș și nr. 10036 din 27 august 2010 a Guvernului României - Instituția Prefectului - Județul Sibiu, ambele depuse la dosarul cauzei la termenul din 17 septembrie 2010 în recurs, potrivit cărora nu se pot acorda măsuri reparatorii, deoarece imobilul nu a fost înstrăinat de nicio instituție a statului român, iar la baza unei decizii pentru acordarea de masuri reparatorii ar trebui să existe actul prin care s-a realizat transferul de proprietate, informații cu privire la entitatea care în numele statului a înstrăinat imobilul, cât și temeiul de drept în baza căruia s-a fi realizat un eventual transfer de proprietate.

De asemenea, s-a mai arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii formulate de reclamanți de a analiza dacă procedura Legii nr. 10/2001 este una efectivă, care să asigure prin parcurgerea sa obținerea de măsuri reparatorii sau despăgubiri de natura celor preconizate de legiuitor și dacă se constată că procedura nu este efectivă, să se analizeze daca au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios în termenii antepenultimului paragraf din considerentele expuse în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți - Secțiile Unite.

La considerentele Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a ÎCCJ - Secțiile Unite, a făcut trimitere și Înalta Curte în decizia de casare cu trimitere, dispunând să se analizeze admisibilitatea cererii în revendicare și din această perspectivă.

Potrivit Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a I.C.C.J., în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a I.C.C.J. prevede expresis verbis că atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției și dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor poate fi admisă fără despăgubire acestuia.

Or, intimata – pârâtă „Fundația G."- Filiala Mediaș nu are la rândul ei un bun în sensul Convenției, așa cum au reclamanții, aceasta neputând pretinde despăgubiri, deoarece imobilul a fost „expropriat” din domeniul public al Municipiului Mediaș în lipsa oricărui act legislativ de proprietate care să transmită imobilul din patrimonial statului către vreun terț.

În concluzie, reclamanții au arătat că, potrivit art. 2 alin (2) din Legea nr. 10/2001 și Capitolului I pct. 2 din Normele metodologice de aplicare a acesteia, și-au păstrat calitatea de proprietar avută la data preluării imobilului de către stat și că sunt îndreptățiți la restituirea în natură sau la acordarea de masuri reparatorii/despăgubiri, aflându-ne sub protecția art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărare drepturilor omului, deci deține atât un bun, cât și o speranță legitimă, deoarece Legea nr. 10/2001 a fost adoptată după ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului de către Statul Român.

S-a mai arătat, că soluția instanței de apel, potrivit căreia dreptul de a primi despăgubiri de la Statul Român s-ar fi prescris, este nelegală, astfel că s-a solicitat să fie desființată.

În continuare, reclamanții au redat istoricul imobilului începând cu momentul preluării acestuia de către stat la zi.

Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., instanța constată următoarele;

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricini”, iar din dezvoltarea criticilor formulate de către reclamanți se constată că, invocând acest motiv de recurs, aceștia formulează critici în ceea ce privește netemeinicia deciziei recurate în sensul că instanța de apel a făcut o apreciere eronată a probelor administrate, omițând să se pronunțe asupra înscrisurilor pe care le-au depus spre a fi supuse analizării judecătorești, astfel că soluția instanței de apel este una nemotivată.

Aceste critici nu se circumscriu niciunuia din motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., potrivit căruia pe calea recursului împotriva unei hotărâri pronunțate în apel se pot formula numai critici de nelegalitate, astfel că sancțiunea este aceea a neprimirii și analizării lor.

Critica formulată de reclamanți potrivit căreia instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii formulate de aceștia, de a analiza dacă procedura Legii nr. 10/2001 este una efectivă, care să asigure prin parcurgerea sa obținerea de măsuri reparatorii sau despăgubiri de natura celor prevăzute de legiuitor și, dacă se constată că procedura nu este efectivă, să se analizeze dacă au deschisă calea acțiunii în revendicare în raport de cele statuate prin decizia nr. 33 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, ce vizează neanalizarea unui motiv de apel, se constată că se circumscrie art. 304 pct. 7 C. proc. civ., însă este nefondată, deoarece instanța de apel, în raport de obiectul acțiunii pendinte stabilit de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, acțiunea în revendicare, pe dreptul comun, potrivit art. 480-481 C. civ., a răspuns criticilor formulate de reclamanți, prin motivele de apel, privind admisibilitatea acțiunii în revendicare pe dreptul comun în raport și de dispozițiile deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, iar considerentele deciziei recurate pe acest aspect nu sunt contradictorii, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs.

În ceea ce privește critica potrivit căreia instanța de apel nu a analizat susținerea reclamanților, formulată prin motivele de apel, potrivit căreia aceștia aveau deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului în litigiu față de dispozițiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, se constată că este nefondată, deoarece instanța de apel a analizat această critică și a constatat că nu în toate situațiile acțiunea în revendicare promovată de reclamanți este inadmisibilă, însă, în condițiile dreptului comun, a reținut că aceasta este nefondată și că reclamanții nu se pot prevala de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO cu privire la imobilul în litigiu.

Criticile formulate de reclamanți întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că sunt nefondate, pentru cele ce urmează;

Astfel, critica formulată de către reclamanții potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 331 C. proc. civ., care prevede că cererile în materie necontencioasă nu urmăresc să stabilească un drept patrimonial față de o altă persoană, se constată că este nefondată.

În baza deciziei nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu, admițându-se apelul împotriva încheierii nr. 2463/1999 a Serviciului de Carte Funciară din cadrul Judecătoriei Mediaș, s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea pârâtei Fundația pentru Tineret Sibiu, decizie ce a fost investită cu formulă executorie și în temeiul căreia a fost înscris în CF 11670 Mediaș dreptul de proprietate al acestei pârâte, iar decizia civilă nr. 176/1992 a Curții Supreme de Justiție reprezintă o decizie de speță și nu are relevanță asupra situației juridice a acestei pârâte, așa cum legal a reținut și instanța de apel.

În ceea ce privește efectele deciziei nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu, prin care s-a consfințit dreptul de proprietate al pârâtei Fundația pentru Tineret Sibiu asupra imobilului în litigiu, se constată că a fost pronunțată în procedura necontencioasă, reglementată de dispozițiile Legii nr. 7/1996, ce au caracter special în raport de dispozițiile cu caracter general reglementate de Codul de procedură civilă, art. 331-339, iar reformarea unei asemenea hotărâri judecătorești se poate face numai în căile extraordinare de atac.

Cu privire la efectele înscrierii în CF a deciziei nr. 1717/1999 pronunțată de Tribunalul Sibiu, în anul 1999, se constată că la data respectivă era în vigoare Legea nr. 7/1996 în forma inițială, care, în art. 27 alin. (1), prevedea că „înscrierile în cartea funciară devin opozabile față de terți de la data înregistrării cererii….”, text de lege ce a fost modificat prin art. 1 pct. 36 din Titlul XII din Legea nr. 247/2005, devenind art. 25 din legea republicată.

Or, caracterul necontencios al procedurii de înscriere în CF nu înlătură efectul de opozabilitate față de terți, inclusiv față de reclamanți, a înscrierii dispuse.

Pe de altă parte, se constată că, deși reclamanții susțin că au solicitat rectificarea înscrierii din CF, întrucât greșit a fost calificat dreptul înscris în favoarea pârâtei de rangul 2 ca drept de proprietate în loc de drept de administrare, potrivit art. 34 pct. 2 din Legea nr. 7/1996, republicată, în vigoare la data introducerii acțiunii, 11 ianuarie 2008, prin cererea de chemare în judecată reclamanții nu au formulat un petit în acest sens, astfel că aceste critici formulate de reclamanți se constituie într-o cerere nouă formulată direct în recurs, care nu poate fi primită și analizată față de art. 315 alin. (4) coroborat cu art. 296 C. proc. civ.

În ceea ce privește critica potrivit căreia pârâta Fundația pentru Tineret Sibiu nu are personalitate juridică, se constată că este nefondată, deoarece aceasta a luat ființă în temeiul legii, Decretul nr. 150/1990 și a dobândit personalitate juridică de utilitate publică, potrivit art. 1 din acest act normativ, ope legis.

Criticile formulate de reclamanți potrivit cărora nelegal a reținut instanța de apel că prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001 sunt incidente oricărui act de înstrăinare, chiar și actelor de donație dintre particulari, se constată caracterul nefondat al acestora.

Astfel, potrivit art. 45 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, (1) „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării”, și (5) „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Ulterior, termenul de un an prevăzut de alin. (5) al art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109 și nr. 145/2001 până la 14 august 2002.

Aceste critici vizează modul de soluționare de către instanțele de fond și apel a petitului privind constatarea nulității absolute a actului de donație nr. 472 din 22 martie 2000, încheiat între pârâtele Fundația pentru Tineret Sibiu și Fundația G. - Filiala Mediaș, pe excepția prescripției dreptului la acțiunea în nulitatea actului de donație, formulată de către reclamanți.

Prin această dispoziție legală, legiuitorul a prevăzut un termen de prescripție special al dreptului la acțiune, ce vizează, așa cum legal a reținut și instanța de apel, numai actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, fără să se facă vreo distincție după cum aceste acte ar fi fost încheiate între persoane fizice, persoane juridice de drept public sau privat.

Prin urmare, se constată că dreptul la acțiune al reclamanților în constatarea nulității actului de donație având ca obiect imobilul în litigiu, ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, încheiat între pârâtele de ordinul 2 și 3 este supus termenului de prescripție special reglementat de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel că acțiunea în nulitatea actului de donație trebuia formulată de reclamanți până la 14 august 2002.

Or, față de data promovării cererii în constatarea nulității contractului de donație, la 11 ianuarie 2008, se constată că în mod corect instanțele de fond și apel au soluționat acest capăt de cerere pe excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților.

Celelalte critici formulate de reclamanți cu privire la fondul acestui capăt de cerere, respectiv cele privind condițiile de fond și formă care trebuiau respectate la încheierea contractului de donație, câtă vreme instanțele de fond și apel au soluționat legal acest capăt de cerere pe excepția prescripției dreptului la acțiune, nu vor fi primite și analizate.

În ceea ce privește criticile formulate de reclamanți potrivit cărora instanța de apel a soluționat greșit acțiunea în revendicare formulată de aceștia în raport de dispozițiile dreptului comun, ale deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și ale art. 1 din Primul protocol adițional la CEDO, se constată că sunt nefondate pentru cele ce succed;

Obiectul acțiunii deduse judecății la prima instanță l-a constituit și acțiunea în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului situat în Municipiul Mediaș, înscrise CF 11670 A+1, nr. top. 3059/514, imobil ce a fost preluat de stat abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950.

În drept, acest petit al acțiunii s-a întemeiat pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ.

Instanța de fond, deși nu a arătat expres, a respins acest capăt de cerere pe excepția inadmisibilității acțiunii, iar instanța de apel, prin decizia recurată, a menținut soluția primei instanțe.

Cu privire la excepția admisibilității acțiunii formulate de reclamanți, deși nu s-a arătat expres, prima instanță a reținut că imobilul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât a fost preluat abuziv de stat, prin naționalizare și pe baza unor ordine de rechiziție, în perioada de referință prevăzută de acest act normativ cu caracter special, aspect necontestat de către reclamanți, iar instanța de apel a reținut că este „de neprimit o acțiune în revendicare a reclamanților pentru imobilul în litigiu, care se circumscrie dispozițiilor legii speciale”.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „Bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

Față de aceste dispoziții legale, se constată că odată cu apariția Legii nr. 10/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condițiile acestei legi, care, în art. 2, menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii.

În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de reparație trebuia să formuleze notificare în condițiile și în termenul prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept și anume „specialia generalibus derogant". Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

De asemenea, decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, vizând chiar problema în discuție, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, „potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale”.

În speță, se constată că reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu, dar procedura prevăzută de acest act normativ nu a fost finalizată.

Însă, acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând, în decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, aceasta din urmă are aplicabilitate și trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, și dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea acestuia la valoarea actuală de circulație a imobilului.

Decizia dată de instanța supremă în recurs în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare, prin comparare de titluri, în raporturile juridice create între foștii proprietari și actuali proprietari ai imobilelor preluate de stat abuziv.

Astfel, Înalta Curte a reținut că într-o acțiune în revendicare este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește noțiunea de „bun", Curtea Europeană a decis că poate să cuprindă atât „bunurile existente”, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO, „bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate ( a se vederea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, par.23, etc.).

În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, prin neexercitare, așa cum este cazul în speță, ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006, par.29, etc.).

Or, jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-au pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul restituirii în natură, hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010, parag.143.

În speță, cât privește fondul pretențiilor deduse judecății, se constată că reclamanții au sesizat instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare promovată ulterior intrării în vigoarea Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea unor imobile de la alte persoane decât statul. Atât reclamanții, cât și pârâta de ordinul trei au pretins că dețin un titlu asupra imobilului în litigiu, primii invocând dreptul autorului lor asupra imobilului în litigiu, iar pârâta contractul de donație.

Atât în doctrină, cât și în jurisprudență este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părți fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor părților, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat.

Reclamanții pretind că titlul lor de proprietate este mai caracterizat, deoarece, spre deosebire de titlul lor, cel al pârâtei provine la un neproprietar, însă, această susținere nu poate fi avută în vedere, deoarece dreptul de proprietate al reclamanților nu este consolidat și nici nu este actual.

Astfel, imobilul în litigiu a fost naționalizat de stat în baza Decretul nr. 92/1950, dar acest aspect, prin el însuși, nu este de natură a demonstra că titlul pârâtei este mai puțin caracterizat în comparație cu cel al reclamanților, întrucât, chiar dacă actul de preluare de către stat a fost contestat de către reclamanți, iar instanțele de fond și apel au reținut că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut abuziv, la data dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă de ordinul 3, pârâta de ordinul 2 beneficia de calitatea de proprietar.

Or, acest lucru este important, deoarece în acțiunea în revendicare în care ambele părți invocă existența unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este suficientă, fiind necesar a se stabili și care din cei doi autori, la data dobândirii, era un verus dominus sau, cel puțin, beneficia de aparențe mai puternice că îndeplinește această calitate.

În ceea ce îi privește pe reclamanți, se constată că aceștia nu dețin un titlu mai preferabil, deoarece bunul a ieșit din patrimoniul autorului lor, ca efect al preluării de către stat, iar dreptul lor de proprietate nu a fost consolidat prin nicio hotărâre administrativă sau judiciare ulterioară, de natură a readuce bunul în patrimoniul proprietarului inițial sau al moștenitorilor acestuia.

De aceea, recunoașterea nevalabilității titlului cu care a fost preluat imobilul de către stat nu atrage protecția oferită de către Convenție dreptului de proprietate invocat de către reclamanți.

Mai mult, reclamanții nu se poate prevala de garanții în justiție pentru un drept pe care nu l-au dobândit, deoarece dreptul de proprietate aflat inițial în patrimoniul autorului lor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, instanța europeană constatând că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între simpla speranță de restituire, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o speranță legitimă, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară, cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004.

Față de aceste considerente, se constată că reclamanții nu dețin un bun și un drept la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum aceștia pretind, pe calea acțiunii în revendicare, potrivit art. 480-481 C. civ.

Referitor la titlul pârâtei „Fundația G. – Filiala Mediaș”, se constată că, într-adevăr, aceasta justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea sa înăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu și drept ce pot fi astfel opus oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, deținând un bun și bucurându-se de garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea titluri corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții Europene.

Prin urmare, constatarea faptului că reclamanții nu au un bun, în sensul Convenției și un titlu valabil, în sensul dreptului intern, face inutilă analiza criteriilor de preferabilitate la care s-au referit aceștia, respectiv, înstrăinarea unui bun de către un non dominus.

În ceea ce privește criticile formulate de reclamanți potrivit cărora decizia recurată este nelegală, întrucât a făcut abstracție de prevederile art. 2 alin. (2), art. 18 lit. c) și art. 29 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, cât și ale Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată următoarele;

Prin decizia pronunțată în recurs, în primul ciclu procesual, obligatorie pentru instanța de apel, potrivit art. 315 C. proc. civ., s-a dispus ca, „având în vedere că prima instanță a făcut aprecieri în legătură cu persoana Fundației G. Mediaș, în raport de situația de la momentul formulării notificării, ajungând la concluzia că aceasta, deși are calitatea de unitate deținătoare, nu este totuși unitate investită cu soluționarea notificării, caz în care ar fi aplicabile prevederile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 10/2001”, și că „acest raționament juridic interesează admisibilitatea cererii în revendicare, în măsura în care, cu ocazia rejudecării, s-ar admite în fond cererea în constatarea nevalabilității actelor juridice succesive, prin care imobilul a intrat în patrimoniul celor două pârâte, impunându-se observarea modificării aduse, prin Legea nr. 247/2005, atât art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precum și calitatea Fundației G. Mediaș de persoană juridică de drept public sau privat”, instanța de apel, în rejudecare, trebuie să verifice admisibilitatea acțiunii în revendicare în raport de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, precum și calitatea de persoană juridică de drept public sau privat a Fundației G. Mediaș, numai dacă se admite capătul de cerere în constatarea nevalabilității actelor juridice succesive prin care imobilul a intrat în patrimoniul celor două fundații pârâte.

Or, acest capăt de cerere nu s-a admis, iar instanța de apel a conchis că o asemenea analiză nu se impune, după care a analizat îndreptățirea reclamanților de a primi măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, conchizând că pârâta de ordinul 3, care deținea imobilul la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este o persoană juridică de drept privat și că, în aceste condiții, reclamanților nu li se poate restitui, în cadrul procedurii speciale prevăzută de acest act normativ, în natură, imobilul în litigiu, ci pot să obțină măsuri reparatorii fie prin compensare cu alte bunuri sau servicii, fie prin acordarea de despăgubiri.

Aceste considerente sunt străine de natura pricinii, acțiune în revendicare pe dreptul comun, astfel că nelegal instanța de apel și-a fundamentat soluția și pe aceste considerente.

De precizat că, procedând astfel, instanța de apel a prejudiciat fondul procedurii inițiate de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001, și nefinalizată, deoarece îndreptățirea reclamanților la restituirea în natură a imobilului în litigiu sau la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, potrivit legii speciale, nr. 10/2001, poate fi analizată numai în cadrul procedurii judiciare reglementată de acest act normativ.

De aceea, și criticile formulate de reclamanți, potrivit cărora instanța de apel a soluționat pricina nelegal, în sensul că a făcut abstracție de prevederile Legii nr. 10/2001, sunt nefondate.

Criticile potrivit cărora, greșit, instanța de apel a respins cererea pentru obligarea pârâtului Statul Român la despăgubiri pentru imobilul în litigiu, ca fiind prescrisă, se constată că sunt nefondate, întrucât, aceasta fiind o acțiune personală, îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia termenul de prescripție este de 3 ani.

În speță, acest termen a început să curgă la 22 decembrie 1989, când a încetat violența morală asupra celor îndreptățiți la restituirea unui drept încălcat, și s-a încheiat la 22 decembrie 1992, astfel că dreptul la acțiune al reclamanților pentru acordarea de despăgubiri formulată la 11 ianuarie 2008, pe calea comun, este prescris, așa cum legal a reținut instanța de apel.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții - reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.F.M. și B.H.H. împotriva deciziei nr. 11 din 23 februarie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia - Secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2013.