Nationalized property restitution: In-kind return and absolute nullity of alienation of notified properties pending judicial resolution.

Prin sentința civilă nr. 1134 din 17 iunie 2010 a Tribunalului Constanța a fost admisă acțiunea principală și cererea conexă formulate de reclamanta B.J., astfel cum au fost precizate, în parte.

S-a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii, prin restituire în natură sau echivalent, în ceea ce privește imobilele ce au format obiectul acțiunii principale și cererii conexe, astfel:

S-a dispus restituirea în natură către reclamantă a imobilului situat în Constanța, bd. Mamaia nr. 198 (200), lotul nr. 42, județul Constanta.

Au fost obligați pârâții Primarul mun. Constanta, Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța la acordarea de bunuri în compensare egale valoric și caracteristici cu suprafața de teren și construcțiile situate în Constanța, str. Vasile Lupu, careul T, județul Constanța.

Au fost obligați aceiași pârâți la restituirea în natură a construcției imobilului situat în Constanța, str. Vasile Lupu, (lotul 9 careul T), având următoarele vecinătăți: - N - str. V Lupu pe lg. 12,27 ml între pct. A și B; - S - vecin P.A. pe lg. 12,27 ml. și între pct. C si D; - E - vecin M.I. pe lg. 20, 20 ml și între pct. B si C; - V - vecin G.G. pe lg. de 20,04 ml. și între pct. A și D; în suprafață de 64,50 mp. ce nu a fost înstrăinată locatorului I.G. în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995 și a terenului în suprafață de 246,87 mp aferent imobilului situat la adresa mai sus menționată, identificat prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expert ing. B.E. la 26 februarie 2008.

Pentru construcția înstrăinată conform Legii nr. 112/1995, pârâții autorități locale au fost obligați la acordarea unui bun în compensare de aceeași valoare și caracteristici.

A fost respinsă cererea privind restituirea în natură a construcției înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Pârâții Municipiul Constanța, Primarul mun. Constanța și Consiliul Local Constanța au fost obligați la acordarea de bunuri în compensare echivalente valoric și de aceleași caracteristici imobilului situat în municipiul Constanța, str. Vasile Lupu nr. 47, fost 51, județul Constanța, ce a fost identificat în cauză prin pct. A-B-C-D, prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expert ing. Brumă Eugen și a planului de situație anexat acestuia.

A fost respinsă cererea privind restituirea în natură către reclamantă a imobilului mai sus menționat.

S-a dispus anularea dispoziției nr. 3298 din 4 decembrie 2003, emisă de către Primarul municipiului Constanța.

S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 27 septembrie 2006 încheiat între Municipiul Constanța și SC C. SRL, în ceea ce privește imobilul situat în municipiul Constanța, B-dul. Mamaia, lotul 40, județul Constanța.

Pârâții autorități locale și SC C. SRL au fost obligați la restituirea în natură a imobilului menționat.

S-a dispus totodată asupra modalității de acoperire a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9545 lei (onorarii de expertiză, onorariul apărătorului ales) și a celei de 2400 lei reprezentând onorariul apărătorului ales.

Au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active și a inadmisibilității acțiunii.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel, în termen legal, atât reclamanta, cât și pârâții.

Prin decizia nr. 345/ C din 04 iulie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a admis apelul formulat de apelanta reclamantă B.J. și de apelanții pârâți Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local Constanța, împotriva sentinței civile nr. 1134 din 17 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul civil nr. 93/118/2010.

A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că:

A obligat pârâții Municipiul Constanța, Primarul Municipiului Constanța și Consiliul Local Constanța să propună acordarea de despăgubiri, reclamantei, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul - teren de 244 mp și construcții - situat în str. Vasile Lupu și pentru spațiul locativ vândut numitei P.M. din imobilul situat în str. Vasile Lupu, conform contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, precum și pentru terenul aferent acestuia, care nu pot fi restituite în natură.

A obligat pârâții să restituie în natură, reclamantei, imobilul situat în mun. Constanța, str. Vasile Lupu, cu excepția spațiului locativ vândut conform Legii nr. 112/1995 și a terenului aferent acestuia, de 34,10 m.p., cu rămânerea în coproprietate indiviză asupra terenului aferent curții imobilului.

A respins, ca nefondat, apelul civil formulat de apelanta pârâtă SC C. SRL Constanța, împotriva aceleași sentințe civile.

A menținut restul dispozițiilor hotărârii apelate.

A obligat apelantul pârât SC C. SRL la plata, către apelanta reclamantă B.J., a 5.400 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

A respins cererea apelanților Municipiul Constanța, Consiliul Local și Primarul mun. Constanța privind acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

1. În privința nelegalității conexării Dosarelor nr. 93/118/2010 și 976/118/2006 - motiv de critică formulat de SC C. SRL și fondat pe dispozițiile art. 164 și 165 C. proc. civ., iar ca temei de reformare - art. 304 pct. 9 și 312 alin. (3) C. proc. civ.

În speță, cererea reclamantei înregistrată la 21 iulie 2006 sub nr. 976/118/2006 la Tribunalul Constanța a urmărit - printr-o motivare care a anticipat considerentele deciziei XX/2007 a Î.C.C.J., secțiile unite, - soluționarea unitară a situației juridice a celor patru imobile ce au aparținut antecesorilor săi, invocându-se existența notificării prevăzute de lege pentru toate acestea și lipsa răspunsului primăriei conform Legii nr. 10/2001.

La termenul din 18 ianuarie 2007 se prezintă de către autoritatea locală dispoziția din 04 decembrie 2003 a Primarului Mun. Constanța, de respingere a notificării pentru imobilul din B-dul Mamaia, iar la termenul din 12 aprilie 2007 reclamanta prezintă dovada înregistrării separate a contestației prin care cere anularea dispoziției menționate și restituirea în natură a bunului (Dosar nr. 3435/118/2007 al Tribunalului Constanța). În această ultimă cauză se formulează la termenul din 17 mai 2007 o cerere completatoare, în sensul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Municipiul Constanța și SC C. SRL și autentificat din 27 iunie 2006 la B.N.P. – V.P., care privea imobilul din B-dul Mamaia, vizat de dispoziția contestată.

Prin încheierea din 6 septembrie 2007, tribunalul decide conexarea Dosarului nr. 3435/118/2007 (privind contestația și nulitatea contractului) la Dosarul nr. 976/118/2006 (de obligare autorității locale să răspundă notificării pentru cele patru imobile), soluția fiind dată pe considerentul că aceste două litigii se poartă între aceleași părți, punându-se în discuție în ambele situația juridică a imobilului din B-dul Mamaia.

Confruntată ulterior cu complexitatea probelor în cauza conexă (fiind administrată inclusiv o expertiză a scrisului la I.N.E.C. București), la termenul din 3 aprilie 2008 instanța de fond a dispus disjungerea și soluționarea separată a celor două cauze, pe considerentul că acțiunea conexă - reînregistrată ulterior disjungerii ca 9605/118/2008 - ține în loc judecata primei înregistrate (976/118/2006).

Cererea de suspendare a judecății Dosarului nr. 976/118/2006 până la soluționarea cauzei inițial conexate și ulterior disjunse, pe motivul că cel puțin pentru imobilul sus-menționat nu se poate da o dezlegare până nu se clarifică legalitatea dispoziției primarului și valabilitatea contractului de vânzare, a fost respinsă de tribunal prin încheierea din 11 iunie 2009.

Așadar, cu toate că situația juridică a imobilului din B-dul Mamaia urma a fi clarificată în dosarul disjuns în care se ridica problema primirii dispoziției de către reclamantă și formularea în termen a contestației, dar și legalitatea actului translativ de drepturi încheiat de primărie la 27 iunie 2006, tribunalul a pronunțat sentința civilă nr. 759 din 18 iunie 2009 prin care s-a tranșat asupra tuturor celor patru imobile - respingându-se ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată din acțiunea inițială pentru imobilul menționat, pe considerentul inexistenței vreunei notificări a reclamantei pentru acest bun.

Apelul formulat de reclamanta B.J. împotriva acestei soluții a fost admis conform Deciziei civile 255/ C din 9 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, sentința fiind desființată iar cauza trimisă spre rejudecare tribunalului; s-a reținut, în esență, că există o legătură între cererile conexate și ulterior disjunse, în mod greșit pășindu-se la soluționarea pe fond a cauzei pentru toate cele patru imobile, în modalitatea arătată.

După reînregistrarea sub nr. 93/118/2010 a cauzei trimise în rejudecare, la termenul din 8 aprilie 2010 tribunalul dispune din nou conexarea celor două cauze (respectiv, cel disjuns – nr. 9605/118/2008 la cel vechi – nr. 976/118/2006, devenit după desființarea din apel 93/118/2010).

În acest context, critica vizând modalitatea tehnică în care s-a procedat la conexare nu este întemeiată, pentru că instanța de fond a aplicat corect în cea de-a doua conexare principiul rezultant din disp. art. 164 C. proc. civ., potrivit cu care cauza nou înregistrată este conexată celei care a prilejuit prima sesizare a instanței. În cauză se constată că traseul jurisdicțional al primei cauze nu a schimbat situația inițială, anume, că prima acțiune a fost cea a obligării autorității locale să soluționeze notificările, cea de-a doua privind legalitatea dispoziției din 4 decembrie 2007 a Primarului Mun. Constanța și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 27 iunie 2006 pentru imobilul din B-dul Mamaia. Astfel fiind, în mod corect Dosarul nr. 9605/118/2008 rămas pe rolul Tribunalului Constanța după disjungere a fost conexat la Dosarul inițial nr. 976/118/2006 - devenit după retrimiterea din apel nr. 93/118/2010.

Pe de altă parte, nu este fondată nici susținerea privind atingerea adusă principiului relativității hotărârilor judecătorești prin conexarea după rejudecare a celor două litigii, pentru că măsura de soluționare împreună a unor cauze pentru o mai bună administrare a actului de justiție nu vatămă în vreun mod drepturile subiective ori cele procesuale ale societății apelante, legate exclusiv de soluția dată asupra imobilului cumpărat, iar nu de cea care vizează celelalte imobile revendicate.

Soluția prefigurată în apel, de desființare cu trimitere în vederea judecării separate a litigiului privind valabilitatea contractului încheiat de această societate pentru unul din imobilele pretinse de reclamantă, nu este așadar întemeiată, singurele apărări putând fi cantonate la nedesăvârșirea fondului acestui raport litigios și la neadministrarea întregului probator, iar nu la judecata împreună a acestui dosar cu un altul, în care reclamanta și-a formulat pretențiile pentru toate imobilele antecesorilor săi.

În raport de toate aceste considerente, critica referitoare la nelegalitatea conexării celor două cauze urmează a fi înlăturată ca neîntemeiată.

2. Cât privește modalitatea de soluționare a tuturor excepțiilor vizând inadmisibilitatea cererii reclamantei, ridicate de pârâți - motiv de critică formulat de Municipiul Constanța, Consiliul Local și Primarul Mun. Constanța, cât și de SC C. SRL - temei de reformare conform art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

O primă excepție de inadmisibilitate s-a referit la capătul 1 de cerere al acțiunii inițiale, prin care reclamanta a solicitat să se constate că autoritatea locală nu a răspuns notificării formulate. Curtea va reține însă că soluția primei instanțe a răspuns indubitabil acestei apărări, câtă vreme însăși autoritatea locală recunoaște că a emis o dispoziție doar pentru imobilul cumpărat de SC C. SRL, nu și pentru cele din B-dul Mamaia și str. Vasile Lupu. Soluția instanței de fond, pronunțată sub imperiul considerentelor deciziei XX/2007 a Înalta Curte de Casație Justiție, secțiile unite, confirmă această situație prin dezlegarea dată, în sensul stabilirii situației juridice a tuturor imobilelor în litigiu și a măsurilor reparatorii care se impun în fiecare caz în parte.

Câtă vreme reclamantei nu i s-au comunicat, mai înainte de promovarea cererii de chemare în judecată, dispozițiile primarului cu privire la imobilele pretinse a fi restituite în natură, nu se poate invoca inadmisibilitatea cererii în constatarea lipsei răspunsului pe care conform legii unitatea deținătoare urma să-l dea petentei, astfel că tribunalul a reținut corect că inițierea procedurii prealabile administrative obligatorii naște în aceste condiții un drept de contestare (prin sesizarea instanței), pentru confirmarea drepturilor cuvenite.

O a doua excepție de inadmisibilitate s-a raportat la greșita reținere de către instanța de fond a existenței vreunei notificări a reclamantei pentru imobilul din B-dul Mamaia, lotul 40 și lipsa argumentelor care au fundamentat soluția dată.

Atât SC C. SRL, cât și autoritățile locale au susținut că pentru acest imobil nu a existat nici o notificare, reclamanta formulându-și direct în instanță pretențiile vizând restituirea în natură; că lipsa acestei proceduri prealabile obligatorii a determinat și situația înstrăinării acestui bun către societatea menționată.

Curtea a reținut, sub un prim aspect, că o motivare lacunară asupra excepției inadmisibilității nu atrage desființarea cu trimitere, dacă din considerente și soluția pronunțată reiese fără echivoc că instanța a atins și problema în discuție. În speță, tribunalul a lămurit faptul că prin notificările din 30 aprilie 2001 și din 14 februarie 2002 reclamanta a solicitat restituirea în natură și a acestui imobil cu adresa actuală B-dul Mamaia (pretinzându-se măsuri reparatorii pentru bunurile antecesorilor din str. Vasile Lupu și B-dul Mamaia).

Instanța de fond a arătat că pentru acest ultim imobil există actul de vânzare prin care autorii reclamantei au dobândit în proprietate imobilul situat în Constanța, lotul nr. 40, careul 348, împreună cu construcția aflată pe acesta, compus din suprafața de 347,80 mp, preluat ulterior în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 330 din anexă.

Curtea a reținut totodată că prin indicarea globală, cu vechile adrese, a imobilelor autorilor săi și atașarea la notificări a titlurilor de proprietate (între care și actul de proprietate menționat), se consideră îndeplinită cerința procedurii prealabile a notificării, persoana îndreptățită nefiind obligată să indice cu adrese poștale actuale imobilele astfel revendicate.

În consecință, nu are nici o relevanță faptul că imobilele pretinse ca fiind poziționate la nr. poștale x/ y au în prezent o altă adresă, ori că reclamanta nu a indicat în notificare nr. 202 (sau), câtă vreme cererea reclamă neechivoc două imobile situate pe B-dul Mamaia, după cum sunt și cele două titluri de proprietate ale numitului M.G.

Societatea apelantă a mai susținut, totodată, că lipsa notificării pentru imobilul sus-menționat reiese și din faptul nesemnării notificărilor din 30 aprilie 2001 și 14 februarie 2002 de către titularele cererii, aspecte care reies din răspunsurile la interogatoriu.

Pe acest aspect, instanța de apel a reținut că notificarea la care se referă art. 21 din Legea nr. 10/2001 intră în sfera înscrisurilor sub semnătură privată, pentru a căror validitate nu este cerută existența unei forme solemne și depunerea semnăturii celui vizat înaintea unei autorități publice; notificarea este, potrivit art. 1176 C. civ. și urm., privită ca fiind recunoscută de titularul cererii dacă nu contestă el însuși că actul exprimă voința și consimțământul său, și aceasta indiferent dacă semnătura depusă pe notificare este a petentului în persoană ori a unui mandatar.

Recunoașterea la interogatoriu a faptului că notificările nu poartă semnătura vreuneia din notificate (B.J. și defuncta sa soră C.S.), ca și negarea de către apelanta societate a semnăturii acestora nu are nici o relevanță din moment ce, odată depuse, ele au fundamentat demersurile administrative și judiciare ulterioare ale titularelor dreptului evocat. În materia acestor înscrisuri, nesemnarea notificării de către titularul însuși al dreptului pretins nu atrage nulitatea pentru lipsa consimțământului, câtă vreme titularul nu invocă această situație ori absența vreunui mandat general (public sau ocult) pentru procedura administrativă prealabilă, care implică întocmirea, semnarea și depunerea actului la autoritățile prevăzute de lege pentru prezervarea dreptului.

Situația arătată nu neagă dreptul celui pretins vătămat să conteste valabilitatea actului, însă ca și în cazul oricărei petiții adresate autorității sau al cererii de chemare în judecată promovate de mandatar, ratificarea demersului administrativ sau judiciar de către titularul dreptului exclude invocarea unei nemanifestări explicite a consimțământului acestuia.

În raport de toate aceste considerente, critica vizând greșita înlăturare a excepției inadmisibilității acțiunii reclamantei pentru imobilul din B-dul Mamaia, pe motivul inexistenței notificării, urmează a fi respinsă ca nefondată.

3. Asupra greșitei dezlegări date excepției de tardivitate în contestarea dispoziției din 4 decembrie 2003 a Primarului Mun. Constanța - motiv de apel invocat de toți apelanții pârâți prin prisma disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe acest aspect, care în critică a fost legat și de existența unor neconcordanțe între adresa consemnată în notificare și cea reală a reclamantei, Curtea a avut în vedere că relevant este faptul că probele au demonstrat necomunicarea dispoziției către reclamanta B.J., până la momentul prezentării actului în instanță.

Expertiza criminalistică efectuată la 02 iunie 2009 a confirmat că semnătura de pe dovada de comunicare a dispoziției primarului, datată 6 februarie 2004, nu aparține numitei B.J., condiții în care comunicarea actului a fost făcută în instanță, în cursul soluționării Dosarului nr. 976/118/2006, contestația împotriva acestei dispoziții fiind înregistrată ulterior sub nr. 3435/118/2007, la 11 aprilie 2007 (termenul de contestare curgând de la comunicare, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

Susținerea potrivit căreia această probă urma a fi completată cu cele referitoare la persoana cu care locuia B.J. la data primirii comunicării (pentru a se analiza ipoteza primirii de către un terț, dar în numele reclamantei, a dispoziției) și verificarea ulterioară a semnăturii acelor persoane cu cea depusă pe actul ce atestă comunicarea, nu poate fi primită; textul legii este de strictă interpretare, în sensul că termenul de contestare curge de la momentul la care partea interesată a luat cunoștință de actul emis de autoritatea locală, iar dovada de comunicare atestă, până la proba înscrierii în fals, înmânarea dispoziției către B.J. - ceea ce expertiza grafologică a infirmat.

În consecință, critica va fi respinsă, neputându-se susține că tardivitatea contestației se calculează în raport de data prezumtivei comunicări din 06 februarie 2004.

4. Criticile legate de lipsa calității procesuale active a reclamantei - ca excepție de fond ridicată de apelanta pârâtă SC C. SRL.

Apelanta pârâtă a susținut că instanța de fond a dat o dezlegare unitară acestei excepții, stabilind că reclamanta este îndreptățită să se adreseze instanței. Că nu s-a observat însă că această apărare a fost invocată din perspectiva mai multor aspecte, nerezolvate de judecătorul fondului, respectiv, al inexistenței notificării pentru imobilul asupra căruia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu societatea și, legat de aceasta, a lipsei calității reclamantei de a contesta pe temeiul legii a dispoziției menționate și de a invoca nulitatea absolută a contractului; numai titularul notificării are această îndrituire, prin accesul deschis de procedura specială.

Aceste apărări urmează însă a fi înlăturate, întrucât dacă reclamanta nu avea notificare, nu își găsește rațiunea emiterea unei dispoziții a primarului, iar dacă aceasta a fost emisă în soluționarea unei cereri fondate pe Legea nr. 10/2001, în mod evident partea nemulțumită are deschisă conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, calea contestației.

Pe de altă parte, este prezumată a fi îndeplinită calitatea de a invoca nelegalitatea contractului de vânzare-cumpărare în condițiile în care legea specială definește sancțiunea ca fiind nulitatea absolută, norma instituită prin art. 45 din Legea nr. 10/2001 privind un interes care ține de ordinea publică.

În ce privește lipsa procedurii prealabile obligatorii asupra imobilului din B-dul Mamaia deduse din dispozițiile art. 22 din lege, așa cum s-a arătat și la pct. 3.2., este evident că indicarea în notificarea din 30 aprilie 2001 a faptului că solicitarea de restituire privește și „imobilul din Constanța, B-dul Mamaia y” este suficientă în a stabili că partea a urmărit acordarea măsurilor reparatorii atât pentru cele două imobile menționate în str. Vasile Lupu, cât și pentru cele consemnate încă de la data preluării de stat cu două numere poștale distincte, respectiv, B-dul Mamaia.

Că este așa reiese din faptul că reclamanta se afla în posesia titlurilor de proprietate ale autorului său pentru cele două ultime imobile menționate (cel dobândit ca lot 40 careul 348 în suprafață de 347,80 m.p. cu construcție pe teren, conform contractului de vânzare-cumpărare din 29 ianuarie 1931 (fila 52 Dosar fond 976/118/2006), încheiat de soții G. cu lt. O.S.; cel dobândit ca lot 42 careul 348 loc de casă în suprafață de 350 m.p., conform contractului încheiat la 30 iulie 1934 de soții G. cu D.F. (fila 68 Dosar fond 976/118/2006)).

Din adresa S.P.I.T. Constanța (fila 84 Dosar fond 976/118/2006) rezultă că încă anterior preluării conform Decretului 92/1950, aceste două imobile din fostul Bd. Regina Maria (ulterior Lenin, ulterior Mamaia) aveau rol fiscal separat, fiind înregistrate de G.M. ca două proprietăți distincte, ambele fiind însă naționalizate.

Primul imobil a fost identificat cu ocazia administrării expertizei topo P.G.L. (filele 68-76 apel), lucrarea depusă la termenul din 20 iunie 2011 stabilind pe baza suprapunerii planurilor de detaliu că imobilul - lot 40 careu 348 consemnat în titlul reclamantei, reprezentând teren de 347,80 mp, se suprapune în prezent peste terenul cu actuala adresă poștală B-dul Mamaia, din care societatea apelantă deține un spațiu comercial pe o suprafață de 134 mp, înscrisă în CF, precum și peste terenul în suprafață de 213,80 mp și locuința administrată de R.A.E.D.P.P. Constanța, situată pe acesta.

În legătură cu acest imobil (asupra căruia se face referire și în criticile legate de nulitatea contractului de vânzare-cumpărare), Curtea va reține că prin adresa din 25 mai 2007 a Direcției Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanța se comunică (fila 91 Dosar fond 976/118/2006) corespondența dintre cele două adrese poștale, arătându-se că imobilul lot 40 avea la data preluării de către stat adresa „B-dul Regina Maria”, avea la naționalizare adresa „B-dul Regina Maria”, în prezent fiind B-dul Mamaia.

În fine, cel de-al doilea imobil reprezentând lotul 42 a fost identificat prin expertiza P.D. efectuată la termenul din 11 decembrie 2008 ca fiind la actuala adresă Mamaia.

Sub acest aspect, este suficient a conchide că reclamanta nu a notificat primăria doar pentru unul din cele două imobile situate pe B-dul Mamaia, cum se tinde să se susțină de către pârâții apelanți, procedura prealabilă administrativă referindu-se la toate cele patru imobile preluate abuziv de stat de la G.M., fiind irelevantă împrejurarea că cererea pentru ultimele două a fost grupată sub pct. 3 din notificare, cu mențiunea adreselor „198/200”.

Chiar dacă instanța de fond a raportat greșit problema dispoziției 3298/2003 la imobilul din Mamaia (când în realitate ea s-a referit la lotul 42, iar nu la fostul lor 40), ceea ce este relevant este că instanța de fond a reținut în ansamblu că și pentru acest ultim imobil - lot 40 - a existat o notificare, reclamanta B.J. urmând procedura prealabilă prevăzută de art. 22 din lege și legitimându-și astfel din toate punctele de vedere calitatea procesuală activă (ca persoană notificatoare, îndreptățită la restituire și ca succesoare legală a fostului proprietar).

5. În privința lipsei unei identificări corecte a imobilului din B-dul Mamaia și a existenței unor inadvertențe generate de probele administrate la fond pentru stabilirea concordanței cu fosta proprietate G. (motivul 3 de apel formulat de SC C. SRL), se vor avea în vedere considerentele mai sus enunțate, cu trimitere directă la expertiza topografică și la concluziile acesteia, probă administrată în apel, în acord cu disp. art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

În mod adițional față de concluziile instanței de fond, se va avea în vedere că prin adresa S.P.I.T. Constanța din 26 aprilie 2007 (filele 115-118 Dosar fond 976/118/2006) se clarifică situația înscrierilor în registrele matricole a imobilelor regăsite pe fostul Bd. Regina Maria, în succesiunea adreselor poștale din 1942 la zi. Din datele astfel comunicate rezultă fără echivoc faptul că notificarea apelantei reclamante privește actualul imobil din B-dul Mamaia (restituit în natură de instanța de fond, soluție neapelată) și B-dul Mamaia (imobilele de la nr. actuale nefăcând obiectul prezentului litigiu, aparținând unor terțe persoane).

6. În ce privește greșita dezlegare dată nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 2006 încheiat între Municipiul Constanța și SC C. SRL Constanța - temei de reformare invocat de toți apelanții pârâți.

Instanța de apel constată că argumentele aduse, legate de respectarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul încheierii actului translativ, de recunoașterea investițiilor efectuate de societate pe perioada închirierii spațiului comercial și de buna credință a părților în raportul contractual, nu pot fi apreciate ca relevante de o manieră care să conducă la reformarea hotărârii instanței de fond.

Textul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevede explicit că „Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/ sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi.”

Situația de fapt, potrivit cu care reclamanta avea depusă totuși o notificare pentru imobilul constituind lotul 40, careul 348 - situat în prezent la adresa din B-dul Mamaia , dar care a rămas nesoluționată până la momentul înstrăinării spațiului comercial către SC C. SRL nu mai pune așadar în discuție chestiunea bunei sau relei credințe a societății cumpărătoare, asupra acestui aspect urmând a se statua în analiza raportului contractual dintre părțile care au încheiat actul translativ de drepturi.

Ceea ce este relevant în prezentul litigiu este că, astfel cum s-a demonstrat în speță, B.J. a adresat Primăriei Constanța notificare pentru două imobile situate în str. Vasile Lupu și alte două din B-dul Mamaia (identificate prin expertizele topografice ca fiind la numerele actuale, iar Primarul a soluționat prin dispoziția din 4 decembrie 2003 doar notificarea pentru imobilul din Mamaia nr. y (fostul lot 42 careu 348).

Fără a mai relua argumentele legate de nesoluționarea notificării pentru cel de la nr. (fostul lot 40), Curtea a reținut că soluția primei instanțe în legătură cu nulitatea contractului x/2006 este corectă, fiind menținută.

7. Asupra modalității în care instanța de fond a stabilit măsurile reparatorii prin echivalent pentru imobilele din str. Vasile Lupu nr. 35 și 47 – critică formulată de apelanții pârâți Municipiul Constanța, Primarul și Consiliul Local Constanța.

Din interpretarea dată textelor art. 10 din Legea nr. 10/2001 și a prevederilor corespondente din Normele metodologice de aplicare unitară a legii, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, pentru spațiile locative ce au făcut obiectul înstrăinării conform Legii nr. 112/1995 și pentru terenurile aferente acestora (pentru care Legea nr. 1/2009 a recunoscut ulterior o vocație la cumpărare a subdobânditorului construcției) se acordă măsuri reparatorii constând în despăgubiri conform legii speciale.

Cum măsura acordării de teren în echivalent sau alte bunuri similare în compensare nu se poate dispune pentru spațiile locative vândute către chiriași, soluția instanței de fond dată pentru aceste două imobile din str. Vasile Lupu este nelegală, urmând să se recunoască reclamantei dreptul de a i se acorda, la propunerea autorităților locale, despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

8. Asupra criticilor formulate de apelanta reclamantă B.J., cât și de apelanții pârâți Primarul, Municipiul și Consiliul Local Constanța pentru soluția dată asupra imobilului din str. Vasile Lupu, instanța le-a constatat întemeiate.

Adoptând soluția de restituire în natură către reclamantă a imobilului din str. Vasile Lupu, instanța de fond a raportat greșit situația juridică a spațiului locativ deținut de I.G. conform contractului de închiriere, asimilându-l celui cumpărat de numita P.M. în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 pentru o suprafață utilă de 34,10 mp.

În consecință, soluția instanței de fond a fost schimbată în sensul menținerii dispoziției de restituire în natură a acestui imobil, dar cu indicarea spațiului locativ care excede acestei măsuri și care vizează locuința cumpărată de P.M. (nu de I.G.) și cu excepția prefigurată de Legea nr. 1/2009 pentru terenul aferent acestui spațiu - de 34,10 mp, cu rămânerea în coproprietate indiviză asupra terenului aferent curții acestui imobil, în limitele dreptului de proprietate recunoscut fiecăruia dintre coproprietari.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., apelantul pârât SC C. SRL a fost obligat la plata, către apelanta reclamantă B.J., a 5.400 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

În măsura în care culpa procesuală revine părții cu interese concordante în prezentul litigiu (care însă a pierdut procesul), iar nu apelantei reclamante, a fost respinsă cererea apelanților Municipiul Constanța, Consiliul Local și Primarul mun. Constanța privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții SC C. SRL, Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local Constanța.

În motivarea recursului pârâta SC C. SRL a arătat următoarele.

Recurenta a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând încălcarea dispozițiilor art. 295 C. proc. civ. privind refacerea sau completarea probelor în calea de atac a apelului, probe solicitate în legătura cu soluționarea excepției de tardivitate a contestației formulate de reclamanta B.J., încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., a principiului aflării adevărului.

Prin cererea de apel, în vederea soluționării criticilor formulate privind excepția tardivității contestației, a solicitat administrarea unor probe suplimentare cu care a vrut sa dovedească faptul ca, chiar în condițiile în care s-a stabilit prin expertiza grafologica ca semnătura de pe dovada de comunicare nu aparține reclamantei, acest lucru nu înseamnă ca nu a luat cunoștința de comunicare, existând posibilitatea reala ca aceasta dovada sa fi fost semnata de o alta persoana împreuna cu care reclamanta locuiește.

În acest sens a solicitat a se face aplicarea dispozițiilor art. 295 C. proc. civ. prin încuviințarea, în apel a următoarelor probe: interogatoriul reclamantei B.J., în condițiile în care la instanța de fond acesta a refuzat sa semneze interogatoriul ce i-a fost luat; adresa către Asociația de Proprietari căreia ii aparține apartamentul reclamantei pentru a comunica daca în februarie 2004 împreuna cu reclamanta mai locuiau și alte persoane, respectiv cine sunt acestea, obligarea reclamantei de a prezenta înscrisuri semnate de persoanele împreuna cu care locuia în perioada februarie 2003 în apartament, care sa poarte semnătura acestora pentru a verifica daca exista o identitate intre semnătura existenta pe dovada de comunicare și semnătura acestor persoane.

Instanța de fond a respins aceste probe nemotivat deși ele întruneau toate condițiile prevăzute de lege pentru a putea fi încuviințate. Astfel, erau în legătura cu unul din motivele de apel invocate, erau concludente, pertinente și utile soluționării cauzei .

Administrarea acestor probe era în concordanta cu principiul aflării adevărului astfel cum se regăsește reglementat în dispozițiile art. 129 C. proc. civ.

Cu privire la nelegalitatea hotărârii de conexare a Dosarului nr. 9605/118/2008 la dosarul 93/118/2010, în sensul încălcării disp. art. 164 C. proc. civ, dar și a disp. art. 165 C. proc. civ., soluția instanței de apel reprezintă o încălcare a acestor texte de lege.

Invocându-se decizia civila nr. 255/ C din 9 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanta, reclamanta a impus instanței de judecata conexarea unui dosar în care probele fuseseră administrate în totalitate cu privire la alte imobile, cu un dosar unde probele erau în curs de administrare, care privea un raport juridic total distinct și anume o contestație împotriva dispoziției primarului vizând imobilul din Constanta Bd-ul. Mamaia.

Prin aceasta hotărâre s-a încălcat principiul relativității hotărârilor judecătorești. care produc efecte numai intre părțile din proces. În Dosarul nr. 976/118/2006 parata SC C. SRL nu era parte în proces, astfel încât dispozițiile acesteia nu erau obligatorii. De altfel și interpretarea deciziei este greșita în sensul ca instanța de apel a constatat ca instanța de fond nu s-ar fi pronunțat asupra cererii de conexare a celor doua dosare formulata în primul ciclu procesual al Dosarului nr. 976/118/2006.

Prin urmare nu era obligatoriu ca cererile sa fie conexate și s-ar fi putut repune în discuție daca instanța se considera investita și cu o cerere de restituire a imobilului din Bd-ul. Mamaia sa procedeze la suspendarea judecații pana la soluționarea Dosarului nr. 9605/118/2008.

S-au ignorat considerentele pentru care pricinile au fost disjunse prin încheiere ce nu a fost atacata cu apel de către reclamanta B.J.

Conexarea s-a făcut greșit în sensul ca deși Dosarul a fost înregistrat cu nr. 93/118/2010 nu s-au respectat regulile potrivit cu care dosarul mai nou trebuie conexat la dosarul cu nr. mai vechi, aceste reguli fiind inversate.

Argumentația instanței de apel nu are legătura cu motivul de apel formulat. Aceeași judecători care au soluționat apelul în prezenta cauza, au soluționat și apelul în primul ciclu procesual în Dosarul nr. 976/118/2006, și prin Decizia nr. 255/ C au desființat hotărârea primei instanțe indicând instanței de fond, ca la rejudecare, sa dispună conexarea cu Dosarul nr 9605/118/2010, adică cu dosarul disjuns. Acesta obligație impusa de instanța de apel a constituit justificarea măsurii conexării și nu buna administrare a justiției.

Aceasta măsura a fost vătămătoare pentru interesele societății căreia i-au fost opuse probe la administrarea cărora nu a participat, cum ar fi o expertiza extrajudiciara care ar fi fost de natura sa lămurească identificarea imobilului cu proprietatea autorului reclamantei.

În acest context se poate vorbi despre o incompatibilitate a membrilor completului de judecata de a soluționa acest apel, în condițiile în care, anterior aceeași judecători s-au pronunțat asupra necesitații conexării celor doua dosare prin Decizia civila nr. 255 din 2 noiembrie 2009, decizie în care SC C. SRL nu a fost parte fiindu-i impusa de către instanțe în mod nelegal conexarea dosarelor.

Daca instanța de apel a argumentat soluția de conexare a celor doua dosare în sensul ca în Dosarul nr. 976/118/2006 instanța ar fi rămas sesizata cu o cerere de obligare a autorității locale sa soluționeze notificarea și cu privire la imobilul din b-dul Mamaia urmează a se constata ca instanța de fond nu s-a pronunțat prin dispozitiv asupra acestei cereri.

Cu privire la nelegalitatea încheierii interlocutorii prin care Tribunalul Constanta a respins excepția de tardivitate privind contestația formulata de B.J. împotriva dispoziției primarului din 4 decembrie 2003 soluția instanței de apel reprezintă o încălcare a art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Ceea ce a întârziat judecarea cauzei și a determinat disjungerea acestei cereri de celalalt dosar a fost soluționarea acestei excepții care a impus inclusiv administrarea de probe.

Astfel, pretinsa notificare a lui B.J. a fost formulata în februarie 2002 împreuna cu defuncta C.S., notificare care viza imobilul din B-dul. Mamaia. La 4 dec.2003 prin dispoziția primarul se pronunța asupra acestei cereri în sensul respingerii acesteia. În luna februarie 2004 dispoziția primarului este comunicata la adresele indicate prin notificare fiecăreia dintre cele doua notificatoare. Pe dovada de comunicare poștala transmisa lui Butoi Iustina apare o semnătura contestata de aceasta. Prin expertiza grafologica, în procedura cercetării înscrisului, s-a stabilit ca semnătura de pe dovada de comunicare nu-i aparține lui B.J. Instanța a considerat suficienta aceasta proba pentru a pronunța o încheiere interlocutorie de respingere a excepției tardivității, ignorând ipoteza în care ar fi posibil ca semnătura de pe dovada de comunicare sa aparțină unei persoane care locuiește cu reclamanta B.J. și care a semnat primind corespondenta în locul acesteia.

Recurenta a solicitat instanței de apel suplimentarea probelor în ceea ce privește luarea la cunoștința a dispoziției de către reclamanta B.J., probe ce nu au fost admise.

Susținând ca reclamanta nu a făcut nici o notificare, adresele pe care și le-a indicat în pretinsele notificări, fata de adresa din acțiunea formulata sunt diferite, ceea ce ar fi putut crea o situație ce nu poate fi imputata părților de buna credința, cărora li s-a comunicat în scris ca procedura administrativa a Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul din Mamaia nr. s-a finalizat, existând toate dovezile de comunicare în acest sens.

Deși a semnalat instanței de fond, și de apel, in scris și oral, inadvertențele dintre notificare și cererea de chemare în judecata, pentru a stabili daca obiectul judecații este în concordanta cu notificările făcute, instanța nu s-a pronunțat cu privire la aceste aspecte, nu le-a lămurit prin motivare, așa cum impun disp. art. 261 pct. 5 C. proc. civ. în sensul de a în latura susținerile sale care au constituit fundamentul a doua excepții vizând inadmisibilitatea acțiunii formulata în temeiul Legii 10/2001, respectiv lipsa calității procesuale active a reclamantei în cererea întemeiata pe acest act normativ. Astfel nu au fost respectate prevederile art. 129 C. proc. civ.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, respectiv a inexistentei procedurii prealabile administrative a notificării, în legătura cu imobilul din Bd-ul Mamaia, în mod greșit instanța s-a pronunțat în sensul menținerii soluției instanței de fond, fără a se raporta la motivele invocate de parata. Instanța de fond nu a soluționat excepția invocata pe motivul inexistentei procedurii prealabile. Din acest punct de vedere hotărârea instanței de fond nu era motivata, deci era nula de drept rejudecarea cauzei. Motivele invocate de instanța de apel sunt nelegale.

Pentru a se putea formula contestație în baza Legii nr. 10/2001 și cerere de restituire a unui bun, este necesar ca reclamanta sa facă dovada existentei unei notificări, în termen legal, cu privire la bunul respectiv.

Notificarea reprezintă o manifestare de voința a persoanelor îndreptățite, în sensul de a beneficia de masurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Semnătura de pe notificare reprezintă manifestarea consimțământului părții. Parata SC C. SRL a înțeles sa solicite instanței sa facă o verificare de scripte, cu prilejul soluționării cauzei, prin compararea semnăturii existente pe notificarea din 14 februarie 2002 cu specimenele de semnătura pe care reclamanta le-a dat în fata instanței de judecam în vederea efectuării expertizei grafologice, semnături ce se regăsesc în Dosarul nr. 3435/118/2007. În susținerea punctului de vedere potrivit cu care reclamanta nu a formulat notificare cu privire la acest imobil, invocă și răspunsul la interogatoriul luat acesteia, unde la întrebarea nr. 1 întrebata daca a semnat vreo notificare privind retrocedarea imobilului din Bd-ul. Mamaia, aceasta răspunde „nu am semnat”. Recunoașterea de la interogatoriu, consemnata de judecător, se coroborează pe de o parte cu lipsa semnăturii de pe notificări, dar și cu inadvertențele din cuprinsul notificărilor, inclusiv în legătura cu adresa de comunicare a dispoziției.

Aceasta demonstrează justețea susținerilor recurentei privitoare la tardivitatea contestației (respinsa de instanța), dar și cu privire la inexistenta notificării ca manifestare de voința a declanșării procedurii de restituire, formulata personal de reclamanta B.I.

În loc sa analizeze aceste aspecte și sa răspundă conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ. la argumentele părții, prima instanța de fond a considerat în mod generic ca reclamanta a urmat procedura prealabila administrativa obligatorie și deci acțiunea este admisibila.

Argumentele instanței de apel se refera la faptul ca, chiar daca nu sunt semnate, notificările produc efecte fiind înscrisuri sub semnătura privata ce nu necesita forme solemne. Se pretinde ca atâta vreme cat titularul își „recunoaște” notificarea și nu contesta el însuși acest act, acesta este apt sa producă efecte „indiferent daca semnătura depusa pe notificare este a patentului în persoana ori a unui mandatar". In cauza însă notificarea fie nu a fost semnata de loc, fie a fost semnata în fals fără a exista vreo dovada ca acest act, care declanșează procedura administrativa, ar fi fost întocmit în baza unui mandat.

Instanța de apel a ignorat răspunsul lui B.J. la interogatoriu în sensul ea nu a semnat niciun act în legătura cu retrocedarea acestui imobil.

Cu privire la lipsa calității procesuale active recurenta a arătat că instanțele de fond nu s-au raportat documentația care a stat la baza emiterii dispoziției atacate, astfel:

a) în condițiile inexistentei notificării formulata de reclamanta în condițiile Legii nr. 10/2001 aceasta nu este titulara dreptului de a contesta o dispoziție privind restituirea unui imobil, după cum nu este titulara dreptului de a solicita nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare încheiat intre SC C. SRL și Municipiul Constanta.

b) reclamanta nu este titulara dreptului dedus judecații, în legătura cu imobilul din Bd-ul. Mamaia.

În continuare recurenta a prezentat situația de fapt care consideră că ar fi trebuit să rezulte din interpretarea probelor administrate în cauză, raportat la stabilirea obiectului notificării, și anume că nu exista notificare pentru imobilul x, și că M.G. și soția sa S.G. nu au avut vreodată în proprietate acest imobil, concluzia fiind că reclamanta nu este persoana îndreptățita în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, care definește persoana îndreptățita ca fiind persoana care este fost titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, sau moștenitor al acestuia, imobilul fiind preluat abuziv.

Recurenta a arătat în continuare că reclamanta B.J. a justificat notificarea făcând referire la actul de naționalizare și la descrierea imobilului, în acest act de naționalizare. Explicația este nerelevanta cată vreme tabelul existent la fila 3 din raportul de expertiza rezulta ca: intre proprietatea de la nr. x și y se mai afla un lot, respectiv lotul 41 de 350 m.p. cu nr. stradal 200, aparținând proprietarului D.I., ceea ce înseamnă ca proprietățile lui G.M. au fost întotdeauna separate, fără a se putea naște vreo confuzie rezultata din relația de vecinătate a celor doua proprietăți.

Daca vor fi înlăturate motivele de apel privind lipsa unei notificări valabile, recurenta solicită a se reține ca în realitate B.J. s-a referit prin cele doua notificări la proprietatea identificata la nr. 3 din tabelul din expertiza, proprietate aflata la nr. x în anul 1936, respectiv la nr. y în prezent.

Cu privire la nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare încheiat intre Municipiul Constanta și SC C. SRL, contract autentificat din 27 septembrie 2006 de B.N.P. - V.P., în mod greșit s-a apreciat ca au fost încălcate disp. art. 21 alin. (5) din lege, ignorându-se probele administrate în legătura cu procedura de încheiere a actului de vânzare-cumpărare, actele ce au stat la baza încheierii acestui act, demersurile făcute de parata societate comerciala privind lămurirea situației juridice a acestui imobil. Buna credința a societății este de necontestat și nu trebuie ignorata.

Reclamanta invoca drept temei al constatării nulității absolute a contractului art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificata și completata prin Legea nr. 247/2005. Potrivii acestui text de lege, sub sancțiunea nulității absolute pana la soluționarea procedurilor administrative si, după caz, judiciare, este interzisa înstrăinarea bunurilor mobile, notificate potrivit Legii nr. 10/2001.

În raport de situația mai sus expusa și de documentația care a stat la baza întocmirii contractului de vânzare-cumpărare, condițiile prevăzute de art. 21 alin. (5) privind Legea nr. 10/2001 nu sunt îndeplinite. Astfel, legiuitorul a înțeles sa sancționeze numai actele de vânzare cumpărare încheiate mai înainte de finalizarea procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv proceduri administrative sau judiciare. In cazul de fata s-a demonstrat ca vânzarea spațiului comercial, în baza Legii nr. 550/2002 s-a făcut după epuizarea termenului de 30 de zile de la comunicarea dispoziției emisa de primar, în legătura cu pretinsele notificări ale reclamantei.

Constatând ca nu a fost înregistrata contestație împotriva dispoziției, Primarul Municipiului Constanta a înțeles sa aplice legea care-i permite sa vândă bunurile aflate în patrimoniul Municipiului Constanta societății comerciale, chiriașa de mai mulți ani în spațiul comercial, care a efectuat investiții ce au împiedicat degradarea imobilului construcție, sporindu-i valoarea și permițându-i să rămână în circuitul civil. Nu se poate invoca vreun motiv de nelegalitate a actului. Adresele invocate mai sus demonstrează ca atât Comisia de aplicare a Legii nr. 550/2002 cat și SC C. SRL s-au interesat despre situația juridica a bunului în mod repetat pentru a exclude orice încălcare a legii, diligentele depuse de vânzător și cumpărător, în acest sens fiind dovedite prin probele administrate.

Buna credința a părților contractante este de necontestat în cazul de fata, iar condiția finalizării procedurii, cel puțin aparent, era îndeplinita din actele aflate în dosarul de vânzare. Textul invocat de reclamanta face parte integranta din Legea nr. 10/2001 care trebuie interpretata în ansamblul normelor și în spiritul determinat de legiuitor pentru scopul urmărit. În acest sens, nu pot fi ignorate dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care actele juridice de înstrăinare sunt lovite de nulitatea absoluta cu excepția cazurilor în care actul a fost încheiat cu buna credința.

În motivarea recursului Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local Constanța au arătat următoarele.

Un prim motiv de recurs ii reprezintă soluționarea greșita a excepției inadmisibilității invocata de către parații Municipiul Constanta prin Primar, Consiliul Local Constanta și Primarul Municipiului Constanta cu privire la primul capăt de cerere al acțiunii inițiale promovata de către reclamanta, ce se referea la imobilul situat în Constanta, bd. Mamaia, atâta timp cât cu privire la acest imobil s-a finalizat procedura administrativa neputându-se retine un refuz al autorității de a soluționa notificarea, astfel încât instanța de fond nu mai poate sa dispună direct restituirea prin hotărâre judecătoreasca. Singura cale procedurala deschisa reclamantei pentru restituirea imobilului este cea a contestației împotriva dispoziției din 04 decembrie 2003, contestație ce a fost formulata, formând obiectul Dosarului nr. 3435/118/2007, aflat pe rolul Tribunalului Constanta, prin care s-a solicitat anularea dispoziției de respingere a restituirii în natura a imobilului.

Instanța de fond deși a fost investita sa se pronunțe pe doua excepții de inadmisibilitate de către parații Municipiul Constanta prin Primar, Consiliul Local Constanta și Primarul Municipiului Constanta, cu privire la primele doua capete de cerere formulate de către reclamanta, aceasta omite a se pronunța cu privire la excepția inadmisibilității primului capăt de cerere formulat de către reclamanta prin care aceasta solicita sa se constate ca Primarul Municipiului Constanta nu a răspuns notificării formulata în baza Legii nr. 10/2001 si, ca urmare, solicita pe fond ca parații sa fie obligați la restituirea în natura a imobilului situat în Constanta, Bd. Mamaia.

Instanța de apel analizând criticile formulate în apel apreciază ca instanța de fond a analizat prima excepție de inadmisibilitate invocata, pronunțându-se în sensul respingerii acestei excepții. Instanța de apel în mod greșit respinge aceasta critica, fiind intr-o grava eroare, atâta vreme cat se retine ca prin Dispoziția nr. 3298 din 04 decembrie 2003 a fost soluționata notificarea privind restituirea imobilului cumpărat de SC C. SRL. Prin Dispoziția mai sus amintită unitatea administrativa a soluționat notificarea privind imobilul situat în Constanta, B-dul Mamaia și nicidecum pe cel ce reprezintă lotul 40 și de afla pe B-dul Mamaia.

Un alt motiv de recurs vizează excepția inadmisibilității celui de-al doilea capăt de cerere al acțiunii inițiale pe care instanța în mod greșit a respins-o, reținând ca reclamanta B.I. a urmat procedura prealabila administrativa obligatorie. Excepția inadmisibilității viza imobilul situat în Constanta, Bd. Mamaia, lotul 40, pentru care reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, însă instanța retine ca reclamanta a urmat procedura prealabila administrativa obligatorie, fără a argumenta pe ce probe își întemeiază convingerea.

Atât instanța de fond cat și cea de apel au apreciat în mod greșit ca notificările formulate de către reclamanta privesc ambele imobile situate în Bd Mamaia. Din totalitatea înscrisurilor aflate la dosarul cauzei privind lotul nr. 40 ce a fost înstrăinat către SC C. SA rezultă că acesta nu se afla și nu s-a aflat niciodată la nr. poștale 198-200. Așadar, nu se poate retine ca prin indicarea nr. poștal 198-200 reclamanta s-a referit la cele 2 imobile.

Pe fondul cauzei, în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, acesta este inadmisibil întrucât prin notificarea înregistrata din 30 aprilie 2001, reclamanta a solicitat restituirea în natura a imobilelor situate în str. Vasile Lupu, precum și a imobilului situat în Bd. Mamaia, nr. x (y) și nu și pentru imobilul situat în Bd. Mamaia nr. z. Susținerile reclamantei potrivit cu care în Decretul de naționalizare nr. 92/1950 la poziția 329 sunt vizate doua imobile, situate în Bd. Mamaia sunt greșite, întrucât în condițiile în care ar fi vizat într-adevăr cele doua imobile din Bd. Mamaia, s-ar fi consemnat ca este vorba despre Bd. Mamaia nr. x (y) și Bd. Mamaia nr. z, așa cum în mod distinct sunt enumerate și imobilele situate pe str. Vasile Lupu. Or, cele doua imobile au fost cumpărate prin acte de vânzare-cumpărare separate, ele fiind despărțite de un alt lot, respectiv lotul nr. 41, deci nu este posibila nici susținerea teoriei ca cele doua imobile formează un tot unitar.

Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 este de reținut ca reclamanta nu a urmat procedura administrativa, în sensul de a notifica unitatea deținătoare a imobilelor, în vederea restituirii acestora.

Referitor la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 2006, încheiat intre Municipiul Constanta și SC C. SRL asupra imobilului situat în Bd. Mamaia, soluțiile instanței de fond și instanței de apel sunt eronate întrucât din probele administrate în cauza rezulta fără niciun fel de dubiu ca au fost respectate toate dispozițiile legale în vigoare. La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat nu era formulata nicio notificare în baza Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în Constanta, Bd. Mamaia, lotul 40.

La data de 10 decembrie 2012 recurenta pârâtă SC C. SRL prin lichidator D.I.P.U.R.L. a formulat un motiv de recurs pretins a fi de ordine publică, întemeiat pe prevederile art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în completarea motivelor de recurs formulate inițial, prin care a invocat nelegalitatea hotărârii recurate pentru încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât hotărâre s-a pronunțat cu încălcarea formelor de procedură privind citarea și reprezentarea părților în judecată, reclamanta aflând-se în procedura de lichidare din anul 2011, iar lichidatorul D.I.P.U.R.L. a fost numit la data de 6 aprilie 2011.

Conform prevederilor art. 252 din Legea nr. 31/1990 mandatul de reprezentare al administratorilor încetează la momentul preluării funcției de către lichidator, de când dreptul de reprezentare a societății revine exclusiv lichidatorului.

Nelegalitatea regulilor imperative privind citarea și reprezentarea recurentei în fața instanței de apel (art. 87 pct. 2 coroborat cu pct. 5 C. proc. civ.) atrage incidența sancțiunii prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Dispozițiile legale privind citarea au caracter imperativ deoarece au fost prevăzute pentru respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare. Fiind în prezența unei nulități exprese față de prevederile art. 89 C. proc. civ. vătămarea se prezumă. Chiar dacă nu ar fi prezumată vătămarea soluția instanței de apel îi este vătămătoare, întrucât soluția instanței de apel îi este nefavorabilă.

La termenul din 11 decembrie 2012 recurenta a precizat cererea menționată anterior în sensul că procedura de lichidare a început în anul 2007, la 6 aprilie 2011 fiind numit un alt lichidator, iar lichidatorul judiciar a declarat că își însușește recursul formulat de pârâtă prin G.T.

Înalta Curte a constatat nefondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește motivul de recurs invocat la termenul din 11 decembrie 2012 prin care se susține încălcarea prevederilor referitoare la citarea pârâtei SC C. SRL prin lichidatorul judiciar în fața instanței de apel, Înalta Curte a constatat că acesta nu reprezintă un motiv de ordine publică.

Pârâta a fost citată în apel la sediul indicat de aceasta prin reprezentantul G.T. În realitate recurenta pârâtă invocă nelegala reprezentare a societății care ar fi trebuit reprezentată de lichidatorul judiciar, situație care a intervenit în timpul procesului.

Or, sancțiunea nelegalei reprezentări atrage nulitatea actului săvârșit de către parte în condițiile art. 161 C. proc. civ., iar nu a hotărârii, dar nu s-a pus această problemă cu privire la actele săvârșite de societate prin acest reprezentant în apel, atâta timp cât singura parte care putea invoca această neregularitate, reclamanta, nu a declarat recurs, neavând interesul să facă acest lucru, atâta timp cât hotărârea îi era favorabilă.

În speță, aplicarea acestui text de lege a fost făcută chiar de către lichidatorul judiciar în recurs, când la termenul din 11 decembrie 2012 a declarat că își însușește recursul formulat prin G.T.

Trimiterea la prevederile art. 89 alin. (1) C. proc. civ. pentru a susține încălcarea unor norme imperative privind citarea nu este corectă, având în vedere că, pe de o parte, acestea se referă la condiția înmânării citației cu cel puțin cinci zile înainte de termen, iar pe de altă parte, acest text de lege reglementează un caz de nulitatea relativă, care nu poate fi invocat în recurs decât de partea față de care s-a săvârșit neregularitatea, în termenul de motivare a recursului, nefiind un motiv de ordine publică.

În ceea ce privește celelalte motive de recurs invocate de către pârâta SC C. SRL, ținând cont că în majoritate se suprapun cu cele formulate de către pârâții Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local Constanța, Înalta Curte va analiza împreună recursurile urmând a evidenția motivele specifice fiecărei părți.

Este nefondat motivul de recurs formulat de către pârâta SC C. SRL prin care se susține nelegale respingere a probelor solicitate în legătura cu soluționarea excepției de tardivitate a contestației formulate de reclamanta B.J. Aceste probe au fost respinse ca fiind nerelevante raportat la faptul că s-a făcut dovada conform concluziilor expertizei criminalistice că semnătura de pe dovada de comunicare nu este a reclamantei, ceea ce se coroborează cu declarația acesteia în sensul că nu primit această comunicare.

Dovada comunicării unui act și a datei comunicării, în funcție de care se apreciază dacă a început să curgă termenul de contestare, se face cu procesul verbal ce atestă comunicarea actului persoanei interesate, aceste acte oficiale neputând fi completate cu probe extrinseci.

Art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată nu reglementează situații în care s-ar aplica principiul echipolenței.

Ca atare, încercările reclamantei de a administra probe în sensul că reclamanta ar fi luat cunoștință despre Dispoziția din 04 decembrie 2003 (prin care a fost soluționată notificarea privind imobilul din Bd. Mamaia) la data menționată în dovada de comunicare de la persoanele care locuiau împreună cu aceasta și care ar fi primit comunicarea reprezintă probe extrinseci care nu erau utile soluționării excepției tardivității contestării dispoziției menționate anterior, fiind legate mai degrabă de o eventuală plângere penală pentru fals în declarații îndreptată împotriva reclamantei, or, nu acesta era obiectul acestui litigiu.

Astfel instanța a respectat prevederile art. 167 alin. (1) raportat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Este nefondat și motivul de recurs prin care se susține nelegalitatea hotărârii de conexare a Dosarului nr. 9605/118/2008 la Dosarul nr. 93/118/2010, prin raportare la prevederile art. 164 și art. 165 C. proc. civ.

Sunt nefondate susținerile în sensul că judecătorii care au pronunțat decizia atacată cu prezentul recurs ar fi fost incompatibili să se pronunțe cu privire la critica legată de conexarea dosarelor, întrucât ar fi dispus această măsură anterior prin Decizia civila nr. 255/ C din 9 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanta. După cum se poate observa prin acea decizie a fost desființată Sentința nr. 759/2009 pe motiv că prima instanță de fond nu s-a pronunțat cu privire la cererea de conexare, iar nu pentru că ar fi respins-o în mod nelegal. Astfel, acești judecători nu au analizat prin acea decizie dacă se impune sau nu conexarea celor două dosare, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune această măsură.

Criticile referitoare la decizia civila nr. 255/ C din 9 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanta menționată anterior sunt neavenite, având în vedere că obiectul prezentului recurs nu îl constituie acea decizie, care putea fi atacată în mod separat dacă părțile erau nemulțumite de acea soluție și care nefiind atacată a devenit irevocabilă.

Faptul că recurenta pârâtă nu a fost parte în acel dosar nu este relevant având în vedere că prin acea decizie nu s-a dispus conexarea dosarului cu încălcarea principiului contradictorialității, ci s-a dispus doar discutarea și pronunțarea instanței asupra acestei măsuri. Astfel, nu se poate susține întemeiat că i s-ar fi opus, în ceea ce privește măsura conexării, o hotărâre pronunțată într-un litigiu în care nu a fost parte, cu încălcarea principiului relativității hotărârilor judecătorești.

Scopul conexării este evitarea pronunțării de soluții contradictorii în pricini legate între ele. În speță, cele două litigii aveau în comun soluționarea notificării referitoare la imobilul cumpărat de către recurentă prin contractul a cărui nulitate se cerea a fi constatată, de asemenea, în Dosarul nr. 9605/118/2008, alături de contestarea dispoziției emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.

Obiectul învestirii instanței în cele două litigii rezultă atât din conținutul cererilor cât și din dispozitivul sentinței.

Faptul că anterior se dispusese disjungerea cauzelor, întrucât s-a apreciat că una dintre ele se poate judeca mai repede, nu reprezenta un impediment pentru rediscutarea conexării, pentru cazul în care a dispărut motivul de întârziere.

Nu se poate reține vătămarea invocată de către recurentă, urmare a conexării, în sensul că i s-ar fi opus probe la administrarea cărora nu a luat parte, având în vedere că această măsură a fost dispusă când ambele litigii se aflau în curs de judecată în primă instanță, partea putând solicita comunicarea acestor acte, în cazul în care aprecia că îi sunt utile pentru pregătirea apărării, și solicita la rândul său administrarea de probe în combaterea lor. De altfel, în condițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ. și în apel se putea administra orice probă utilă cauzei, ceea ce s-a și întâmplat în cauză, la baza soluției instanței stând proba cu expertiză administrată nemijlocit în fața instanței iar nu eventuala expertiză extrajudiciară pretins a fi depusă la dosarul conexat la cel în care era parte recurenta pârâtă.

Faptul că anumite probe au fost administrate în apel pentru prima dată nu afectează dreptul la apărare al părților având în vedere că apelul are efect devolutiv, provocând o nouă judecare a fondului cauzei în limitele stabilite prin cererea de apel.

Este nefondată și susținerea în sensul că s-ar fi dispus în mod greșit conexarea dosarului mai vechi la cel mai nou, instanța de apel reținând în mod corect că relevantă este data cererii de chemare în judecată, iar nu numărul dosarului (care se poate schimba în timp prin raportare la eventuale trimiteri spre rejudecare, cum s-a întâmplat și în cazul de față), art. 164 alin. (3) C. proc. civ. făcând trimitere la instanța mai întâi învestită iar nu la instanța al cărei număr de dosar este mai vechi. De altfel, chiar dacă s-ar fi întâmplat așa, nu este dovedită vătămarea recurentei în acest caz.

Contrar susținerilor recurentei pârâte, potrivit cărora, deși instanța de apel a argumentat soluția de conexare a celor doua dosare pe faptul ca în Dosarul nr. 976/118/2006 instanța ar fi rămas sesizata cu o cerere de obligare a autorității locale sa soluționeze notificarea și cu privire la imobilul din b-dul Mamaia, nu ar fi observat că prima instanță de fond nu s-a pronunțat prin dispozitiv asupra acestei cereri, analizând dispozitivul sentinței se poate observa că prima instanță de fond a obligat primăria să restituie și imobilul din B-dul Mamaia.

Sunt nefondate și motivele de recurs privind greșita soluționare a excepției de tardivitate a contestației formulate împotriva dispoziției din 04 decembrie 2003 prin care a fost soluționată notificarea privind imobilul din B-dul Mamaia, având în vedere că instanțele de fond au reținut necomunicarea acestei dispoziții către reclamantă, semnătura de pe dovada de comunicare fiind constatată falsă, ca urmare a administrării unei expertize grafoscopice.

Nefăcându-se dovada comunicării nu se poate susține în mod întemeiat că a început să curgă termenul de decădere pentru formularea contestației. Această dispoziție i-a fost comunicată reclamantei în cursul procesului pornit în 2006, în cadrul căruia solicita restituirea imobilelor care au făcut obiectul notificării în cauză, tocmai pe motivul că nu s-a răspuns la notificare.

Astfel, nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care leagă începerea cursului termenului de decădere de comunicarea dispoziției persoanei interesate.

Sunt nefondate și motivele de recurs prin care se susține nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul soluționării excepției de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată raportat la inexistența notificării cu privire la imobilul din b-dul Mamaia.

În primul rând faptul că prima instanță de fond a motivat sumar netemeinicia excepției nu poate reprezenta un motiv de desființare a sentinței, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., așa cum corect a reținut instanța de apel, atâta timp cât prima instanță s-a pronunțat pe fondul cauzei, motivarea primei instanțe putând fi suplinită de către instanța ierarhic superioară în căile de atac. De altfel, excepția de inadmisibilitate este o excepție de ordine publică putând fi invocată și direct în recurs, astfel că nu i s-a produs nicio vătămare părții dacă prima instanță nu a analizat detaliat argumentele pârâților în susținerea acestei excepții, atâta timp cât acest neajuns a fost îndreptat prin considerentele deciziei din apel.

În ceea ce privește faptul că notificarea nu ar fi fost semnată de către titularele cererii, această omisiune nu poate duce prin sine la anularea notificării, atâta timp cât reclamanta și-a însușit notificarea, a declarat că reprezintă manifestarea sa de voință, mai înainte de a interveni sancțiunea respingerii notificării pentru acest motiv. De altfel, unitatea deținătoare s-a pronunțat prin dispoziția contestată pe fondul notificării privind imobilul din b-dul Mamaia, respingând ca nedovedită notificarea, iar nu ca nesemnată sau formulată de o persoană fără calitate de reprezentant, pornind de la premisa că notificarea reprezintă manifestarea de voință a titularelor menționate în notificare.

Rațiunea intervenirii acestor sancțiuni este aceea de a nu permite formularea unor cereri în numele unor persoane care nu și-au dat acordul pentru valorificarea acelor drepturi. Intervenirea sancțiunii nu se mai justifică în cazul în care titularul cererii își însușește cererea, recunoaște că acea pretenție reprezintă manifestarea sa de voință, această interpretare fiind confirmată și de prevederile art. 133 C. proc. civ.

Acesta este și sensul reținut de către instanța de apel, iar această concluzie nu intră în contradicție cu reținerea faptului că procesul verbal de comunicare a dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001, care nu poartă semnătura reclamantei nu poate reprezenta o dovadă de comunicare valabilă.

Explicația rezidă în acest caz în rațiunea intervenirii decăderii, și anume sancționarea persoanei care a lăsat să treacă termenul de formulare a contestației, sancțiune ce presupune cunoașterea de către această persoană a faptului că s-a emis acea dispoziție și conținutul acesteia. Acesta este motivul pentru care comunicarea trebuie făcută persoanei împotriva căreia curge termenul de decădere. Or, dacă semnătura de pe dovada de comunicare nu este a persoanei împotriva căreia curge termenul de decădere și care este menționată drept persoana care a primit comunicarea, aceasta duce la concluzia necomunicării legale a dispoziției.

Referitor la conținutul notificării, din perspectiva faptului dacă a privit și imobilul din b-dul Mamaia nr. , recurenta pârâtă susține că instanța de apel nu a analizat argumentele sale referitoare la inadvertențelor sesizate între conținutul notificărilor și cererea de chemare în judecata, pentru a stabili daca obiectul judecații este în concordanta cu notificările făcute.

Această susținere nu este reală, instanța de apel analizând în mod detaliat înscrisurile dosarului raportat la expertizele efectuate în cauză, astfel cum rezultă din considerentele deciziei atacate.

Astfel, este nefondat și motivul de recurs privind nelegala soluționare a excepției inadmisibilității capătului de cerere privitor la restituirea imobilului din B-dul Mamaia (adresa actuală), pe motivul că nu s-ar fi formulat notificare cu privire la acesta, susținut în ambele recursuri.

Instanța de apel a analizat conținutul notificării prin care se solicita, printre altele, restituirea imobilului din Bd-ul Mamaia prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză, iar motivele recurenților prin care se critică modul în care instanța de apel a interpretat probele pentru a ajunge la concluzia că notificarea viza ambele loturi nr. 40 și 42 aflate pe B-dul Regina Maria (în prezent), dar și cu privire numerotarea actuală a lotului 40, de pe B-dul Mamaia, nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 alin. (1) C. proc. civ. vizând temeinicia hotărârii iar nu nelegalitatea acesteia.

Acestea sunt motivele pentru care nu sunt fondate nici susținerile recurentei pârâte SC C. SA în sensul că reclamanta nu ar fi făcut dovada că autorul său ar fi fost proprietarul imobilului din B-dul Mamaia, în sensul că nu ar fi făcut dovada identității dintre lotul nr. 40 și acest imobilul aflat în prezent la y. De altfel această afirmație nu este susținută nici măcar de autoritatea locală.

Ceea ce este evident este faptul că inclusiv la data naționalizării cele două loturi erau evidențiate sub un singur număr, de exemplu din adresa din 3 decembrie 2003 rezulta ca în perioada 1942 - 1951 M.G. figura cu imobilul de pe Bd-ul. Regina Maria, cu doua numere matricole, respectiv 132 și 133, iar din actul de naționalizare rezulta ca pe numele lui M.G. a fost naționalizat imobilul din B-dul. Lenin.

Or, nu se poate susține întemeiat că în actul de naționalizare figura imobilul de la nr. x (în prezent B-dul Mamaia nr. y), întrucât la data naționalizării nu se schimbase numerotarea imobilelor.

Aceste neconcordanțe privind numerotarea stradală nu pot decât să facă credibilă afirmația reclamantei în sensul că prin modul în care a formulat notificarea a înțeles să se refere la ambele loturi din B-dul Mamaia.

Ca atare, înaintea de soluționarea notificării, unitatea deținătoare trebuia să lămurească această problemă, raportat și la actele de proprietate atașate notificării.

Este nefondat și motivul de recurs formulat de autoritatea locală prin care se susține nelegalitatea respingerii excepției de inadmisibilitate a capătului de cerere al acțiunii inițiale promovata de către reclamanta, ce se referea la imobilul situat în Constanta, bd. Mamaia nr. x, întrucât pentru imobilul din B-dul Mamaia, actual nr. y, reprezentând lotul nr. 42 din careul nr. 348, a fost emisa dispoziția din 04 decembrie 2003 de către Primarul Municipiului Constanta, a cărei contestare ar face obiectul unui alt dosar.

Susținând acest motiv de recurs recurentele pârâte ignoră faptul că dosarul având ca obiect contestația formulată împotriva dispoziției din 04 decembrie 2003 a fost conexat la dosarul având ca obiect cererea de restituire a imobilelor care au făcut obiectul notificării. Or, atâta timp cât a fost constatată întemeiată contestația, nu se putea pronunța o soluție în care, pe de o parte, să se dispună restituirea imobilului din B-dul Mamaia nr. x, actual nr. y și, pe de altă parte, să se respingă ca inadmisibilă aceeași cerere, o cerință a unei hotărâri fiind aceea de a nu conține dispoziții potrivnice.

Afirmația instanței de apel privitoare la recunoașterea de către autoritatea locală că ar fi emis dispoziția de soluționare a notificării privitoare la imobilul din B-dul Mamaia nr. y (adresa actuală), dedusă din modul de formulare a apelului, nu este de natură să schimbe fondul considerentelor pentru care a fost apreciată ca neîntemeiată această excepție. Mai mult, în argumentarea soluției referitoare la motivele de apel privind dezlegarea dată nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 2006 instanța de apel pornește de la premisa că prin dispoziția din 4 decembrie 2003 a fost soluționată notificarea pentru imobilul din B-dul Mamaia nr. y (fostul lot 42 careu 348), astfel că instanța de apel nu s-a aflat în eroare sub acest aspect, cum susțin recurenții.

De altfel, din referatul care a stat la baza emiterii dispoziției din 04 decembrie 2003 rezultă că însăși autoritatea locală s-a aflat într-o confuzie cu privire la imobilul cu privire la care a fost emisă dispoziția, având în vedere că, deși se susține în acest referat că imobilul s-ar afla în lotul 42 (care ar corespunde cu fosta adresă b-dul Lenin), menționează ca titlu de proprietate al autorilor reclamantei actul de vânzare din 29 ianuarie 1931 prin care s-a dobândit lotul 40. Aceste mențiuni sunt de natură să confirme susținerea că au fost atașate notificării titlurile de proprietate pentru ambele loturi, reținere care nici nu a fost contrazisă de autoritatea locală.

Motivele de recurs referitoare la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei se bazează pe aceleași argumente legate de inexistența notificării cu privire la imobilul din str. Mamaia nr. fiind astfel nefondate pentru motivele expuse cu prilejul analizării motivelor legate de excepția inadmisibilității.

Sunt nefondate și motivele de recurs referitoare la nelegalitatea interpretării prevederilor Legii nr. 10/2001, raportat la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare prin care SC C. SRL a dobândit imobilul din B-dul Mamaia nr. y (adresa actuală).

Potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată „Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/ sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi.”

Atâta timp cât dispoziția din 04 decembrie 2003 nu a fost comunicată în mod legal nu a început să curgă termenul de contestare, ca atare nu se poate susține întemeiat că s-ar fi respectat acest text de lege, întrucât contractul ar fi fost încheiat după împlinirea termenului de 30 de zile de la comunicarea acesteia.

Mai mult contractul în cauză a fost încheiat după ce reclamanta a formulat acțiunea prin care solicita primăriei să-i fie soluționată notificarea, menționând expres în această cerere toate imobilele la care se referea notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce trebuia să creeze o îndoială cu privire la modalitatea de comunicare și soluționare a notificării prin dispoziția din 04 decembrie 2003.

Pe de altă parte, ținând cont că legea sancționează cu nulitatea absolută, sancțiune prevăzută expres de lege la data încheierii contractului în cauză, contractele încheiate cu privire la imobilele notificate potrivit acestei legi, a căror situație juridică nu a fost deplin stabilită, aflându-se în procedura de soluționare administrativă sau judiciară, singurele condiții care trebuie verificate sunt acelea privitoare la formularea unei notificări cu privire la imobilul care a făcut obiectul contractului și încheierea contractului înainte de finalizarea procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, în acest caz reaua credință (incluzând lipsa unor diligențe suficiente pentru a afla stadiul procedurilor în temeiul Legii nr. 10/2001) fiind prezumată. În cauză s-a făcut dovada îndeplinirii acestor condiții.

Referirea recurentei pârâte SC C. SRL la prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care reglementează o excepție de la constatarea nulității absolute a contractelor având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil pentru cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință, nu are legătură cu situația de fapt în speță, acest articol privind situația contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a legii, iar excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 7, 9 și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâta SC C. SRL și de pârâții Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local Constanța împotriva Deciziei nr. 345/ C din 04 iulie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2013.