Enforcement of property restitution compensation contingent on state budget allocations and financial resource limits

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2684 din 03 septembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 2445/117/2010 de Tribunalul Cluj, a fost admisă acțiunea reclamanților D.N.D. și C.E. împotriva pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, reprezentată prin Direcția pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și, în consecință, a fost obligată pârâta la întocmirea documentelor de plată a despăgubirilor bănești stabilite prin Hotărârea nr. 40/2007 emisă de Comisia Județeană Cluj pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. De asemenea a fost obligată pârâta să dispună, în baza dispozițiilor art. 18 pct. 4 din Normele pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, plata despăgubirilor bănești stabilite prin Hotărârea nr. 40/2007 în favoarea reclamanților, prin virarea lor conform H.G. 1277/2007 în contul acestora. A fost de asemenea obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 1.785 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând admiterea recursului, rejudecarea cauzei în fond și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii formulate.

Instanța, din oficiu, a pus în discuția părților excepția de necompetență materială a Tribunalului în soluționarea în primă instanță a cauzei, iar prin Decizia nr. 1871 din 10 mai 2011 a Curții de Apel Cluj a fost admis recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, casată sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare în primă instanță la Curtea de Apel Cluj, dispunându-se totodată repartizarea aleatorie a dosarului ca și cauză directă.

În soluționarea cauzei, instanța a reținut că cererea reclamanților vizează efectuarea unei operațiuni ulterioare parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 290/2003, deoarece aceștia au obținut hotărârea comisiei județene în temeiul art. 8 alin. (2) din Legea nr. 290/2003.

S-a apreciat că această operațiune ulterioară vizează o obligație "de a face", obligație ce urmează a fi îndeplinită de o autoritate centrală, sub aspectul instanței competente fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Cauza a fost repartizată aleatoriu ca și cauză directă, pe rolul Curții formându-se Dosarul nr. 620/33/2011, iar prin sentința civilă nr. 440/2011 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, acțiunea formulată a fost admisă, instanța dispunând obligarea pârâtei la întocmirea documentelor de plată a despăgubirilor bănești datorate prin Hotărârea nr. 40/2007, adoptată de Comisia Județeană Cluj pentru Legea nr. 290/2003, precum și obligarea pârâtei să dispună, în baza dispozițiilor art. 18 pct. 4 din Normele de aplicare a Legii nr. 290/2003, plata despăgubirilor bănești stabilite prin Hotărârea nr. 40/2007, în favoarea reclamanților, prin virarea lor, conform H.G. nr. 1277/2007, în contul acestora. A fost de asemenea obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 2985 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin Hotărârea nr. 40/2007 emisă de Comisia Județeană Cluj pentru aplicare Legii nr. 290/2003, verificată pe cale administrativă de pârâtă sub aspectul conformității cu legea atât în substanță cât și din punct de vedere formal procedural și găsită conformă, s-a admis cererea reclamanților privind acordarea despăgubirilor bănești în sumă de 277.800,94 lei.

S-a constatat, de asemenea, că de la data emiterii acestui act administrativ de autoritate a trecut o perioadă lungă de timp fără ca autoritatea pârâtă să procedeze la punerea în executare efectivă, prin întocmirea documentelor de plată și efectuarea plății efective, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (5) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate si Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare aprobate prin H.G. nr. 1120/2006.

Curtea a mai reținut că cererea privind plata despăgubirilor recunoscute reclamanților a fost înregistrată la pârâtă sub nr. 1929 din martie 2008, pârâta neprocedând la onorarea acesteia conform dispozițiilor legale.

A apreciat instanța că răspunsurile pârâtei pe parcursul acestei perioade de timp, conform cărora dosarul depus pentru plata despăgubirii este incomplet, s-au dovedit a fi lipsite de consistență faptică și juridică, pârâta recunoscând în instanță, pe parcursul judecării litigiului, împrejurarea că dosarul depus de reclamanți este complet, invocând însă existența unui alt impediment al plății despăgubirilor, respectiv lipsa alocării resurselor financiare de plată.

În atare context, modul în care pârâta a tratat cererea reclamanților și motivul invocat pe parcursul soluționării cauzei golesc practic de conținut dreptul la despăgubiri recunoscut definitiv în favoarea reclamanților de autoritatea publică competentă.

Drept urmare, instanța a constatat existența refuzului executării actului administrativ prin care a fost stabilit dreptul la despăgubiri, asimilat refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri adresate unei autorități publice.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, prin prisma motivului de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a invocat dispozițiile art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006, susținând că din economia acestui text de lege rezultă că plata despăgubirilor este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație.

A opinat recurenta că prevederile aceluiași text de lege privind eșalonarea plății pe parcursul a doi ani consecutivi, sunt aplicabile doar în situația în care sunt alocate suficiente fonduri de la bugetul de stat pentru plata despăgubirilor.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că în perioada 2007-2009 autorității i-a fost alocată de către Ministerul Finanțelor Publice pentru plata despăgubirilor o sumă totală de 704.085.968 lei, din această sumă Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 fiindu-i alocate:

- 52.911.909,15 lei în anul 2007;

- 17.567.560, 94 lei în anul 2008;

- 20.389.425, 80 lei în anul 2009;

A mai precizat recurenta că fondurile au fost alocate autorității din bugetul de stat, fiind acordate în baza a trei acte normative, respectiv Legea nr. 9/1998, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 290/2003.

Prin motivele de recurs s-a mai arătat că, la data de 17 decembrie 2007, Instituția Prefectului Județului Cluj - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a emis pe numele reclamanților Hotărârea nr. 40, prin aceasta stabilindu-se cu titlu de despăgubire suma de 277.803,94 lei, reprezentând compensații bănești pentru bunurile deținute de autorii C.V. și E., abandonate și sechestrate în satul Viișoara - județul Hotin.

S-a mai precizat că prin cererea introductivă reclamanții au solicitat obligarea la plata întregii sume stabilite ca despăgubire, apreciindu-se totodată că, în absența disponibilităților bănești ale statului, raportat la dificultățile prin care trece economia țării, prin admiterea acțiunii s-ar stabilii în sarcina Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților o obligație imposibil de realizat și care este de natură să afecteze principiul egalității de tratament, recunoscut atât în plan intern cât și în plan european.

Înalta Curte, examinând motivele de recurs formulate de pârâtă, acțiunea și legislația aplicabilă, constată că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare:

Astfel, la data de 17 decembrie 2007, Instituția Prefectului Județului Cluj - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a emis pe numele reclamanților Hotărârea nr. 40, prin aceasta stabilindu-se cu titlu de despăgubire suma de 277.803,94 lei, reprezentând compensații bănești pentru bunurile deținute de autorii C.V. și E., abandonate și sechestrate în satul Viișoara - Județul Hotin.

După cum a arătat și recurenta, conform art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006 compensațiile se achită beneficiarilor în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat.

Or, în cauză s-a susținut că nu au fost alocate fonduri bugetare cu această destinație, situație în care operează motive obiective, care justifică neexecutarea hotărârii comisiei, iar reclamanții nu au făcut dovada că pârâții au primit suma datorată de la bugetul de stat și au refuzat să le-o achite.

Înalta Curte va avea în vedere, la soluționarea prezentei cauze, și împrejurările concrete în care trebuia să acționeze statul român prin autoritățile sale.

În acest context trebuie precizat că, după înlăturarea regimului comunist, statul român a înțeles să adopte mai multe categorii de legi reparatorii, care implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari, indemnizare de natură a avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului.

Instanța europeană a arătat în cauza Broniowski c/Pologne, că situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri.

Apreciind asupra compatibilității legislației naționale cu normele Convenției, Înalta Curte are în vedere și un alt criteriu, propriu jurisprudentei Curții Europene a Drepturilor Omului, anume acela al proporționalității măsurii, al echilibrului care trebuie să existe în materie de protecția dreptului individual de proprietate și exigențele apărării unor interese generale (cauza Saggio c/Italie).

Lipsa de resurse financiare a Statului român, în raport de amploarea numărului de solicitări, este de natură a justifica măsura și a nu înfrânge echilibrul între dreptul individual și interesele generale ale ansamblului statului.

Având în vedere că până la data introduceri acțiunii nu s-a făcut dovada că au existat suficiente sume alocate prin bugetul de stat cu această destinație, așa cum prevede H.G. nr. 1120/2006, se constată că recursul declarat este fondat, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 440/2011 din 8 septembrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal și se va modifica atacată, în sensul respingerii acțiunii reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 440/2011 din 8 septembrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanții D.N.L. și C.E., ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 septembrie 2012.