State liability for moral damages from unjustified criminal prosecution and media exposure: inapplicability of judicial error norms and vicarious liability for prosecutorial acts

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă la data de 14 februarie 2011 sub nr. 11466/3/2011, reclamanta T.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 600.000 lei reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin trimiterea sa în judecată de către D.N.A., pentru „săvârșirea" infracțiunii de trafic de influență, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta arată că la data de 01 septembrie 2005 a fost invitată la sediul P.N.A. unde i s-a adus la cunoștință că prin rezoluția nr. 265 din 30 august 2005 s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de complicitate la infracțiunile de dare și luare de mită, precum și pentru infracțiunea de trafic de influență.

Cu aceeași ocazie i s-a adus la cunoștință faptul că începerea urmăririi penale s-a dispus ca urmare a denunțului formulat de numitul C.S., director general al SC Q.I. Inc SRL, înregistrat la PNA la data de 7 octombrie 2004, deci, cu aproape un an de zile înainte de declanșarea urmăririi penale.

În opinia reclamantei, întregul dosar penal și demararea urmăririi penale împotriva sa și a altui învinuit (ulterior, inculpat în acest dosar, în persoana judecătorului B.V.), au fost inițiate la presiunea unui grup de „investitori" străini – evrei - care, sub aparența unui contract de asociere în participațiune, „au pus mâna" pe un imobil al statului român, respectiv Cazinoul de la Casa V., și din cauza „activității infracționale" și a judecătorului menționat, s-a anulat autorizația de construire a unei extinderi a acestui cazinou, ceea ce a avut drept consecință sistarea posibilității acestor investitori de o obține profit, știut fiind că, în Israel jocurile de noroc sunt interzise.

Reclamanta a susținut că la începutul lunii septembrie 2003, denunțătoarea SC Q.I. Inc SRL a început lucrările de construire extindere a cazinoului situat pe terenul ce se învecinează cu imobilul din Calea Victoriei, proprietatea numitei M.D.; dat fiind ca lucrările de construire demarate de denunțătoare au provocat grave degradări ale imobilului proprietatea numitei M.D., reclamanta a fost contactată de fostul său client, M.M.R. și, ulterior, și de fosta sa soție a acestuia, întrucât împreună au decis acționarea în justiție a titularului autorizației de construire în vederea anulării acesteia; la acea dată, niciunul dintre ei nu știa despre ce societate este vorba și nici ce grup financiar se afla în spatele acesteia.

Într-o primă etapă, acțiunea având ca obiect anularea autorizației de construire s-a soldat cu respingerea acesteia ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile a notificării organului administrativ; sentința nu a fost recurată.

Ulterior, la data de 28 noiembrie 2003, după efectuarea procedurii prealabile cu Primăria Municipiului București, reclamanta a promovat o nouă acțiune, având ca obiect principal anularea autorizației de construire și capăt de cerere accesoriu de obligare a beneficiarului autorizației, respectiv denunțătoarea SC Q.I. Inc SRL, la 150.000 euro despăgubiri reprezentând contravaloarea reparării imobilului din Calea Victoriei, ca urmare a degradărilor produse până la acel moment de lucrările de construire deja executate.

Această acțiune a fost repartizată, aleatoriu, judecătorului B.V., care, la termenul de judecata din 17 decembrie 2003, a admis cererea numitei M.D., formulată de reclamanta din prezenta cauză în calitate de avocat, dispunându-se suspendarea lucrărilor de construire până la soluționarea definitivă a cauzei.

La termenul din 11 februarie 2004, fiind mandatata de tatăl fostului său client - M.M.R., respectiv M.V., reclamanta a formulat cerere de intervenție în interes propriu pentru acesta, care avea calitatea de proprietar al apartamentului nr. 2 din același imobil, cerere având același obiect principal și accesoriu (despăgubiri în sumă de 35.000 euro, în acest caz).

Prin sentința civilă nr. 2156 din 26 mai 2006, instanța (în complet format din judecător B.V.) a admis acțiunea principală a numitei M.D. și cererea de intervenție în interes propriu formulată de M.V., a dispus anularea autorizației de construire emisă de Primăria Municipiului București și a obligat pârâta SC Q.I. Inc SRL la plata sumei totale de 162.000 euro cu titlu de despăgubiri materiale către reclamanta și intervenient (fata de 185.000 euro cât se solicitase, în mod cumulat).

Pe parcursul derulării acestei prime faze procesuale, împreuna cu clienții săi, reclamanata a luat legătura cu reprezentanții denunțătoarei, în vederea soluționării cauzei pe cale amiabilă, dar nu s-a ajuns la nicio înțelegere.

După derularea procesului în primă instanță, reclamanta a fost contactată personal de liderul grupului financiar evreiesc, numitul F.R., care i-a „propus" să renunțe la faza procesuală a recursului, pe motiv ca deține „probe" din care rezultă „cum a câștigat acest dosar" și, în cazul în care va continua procesul civil, va formula plângere penală împotriva judecătorului și a numitului M.M.R.

Reclamanta învederează că, în concret, era vorba de mai multe fotografii care-l reprezentau pe judecătorul B.V. într-o mașină, lângă o mașină, acasă, la serviciu etc. La întrebarea justificată a reclamantei ce reprezintă, de fapt, aceste fotografii, i s-a replicat ca mașina respectiva reprezintă „o donație" făcută de clientul său, M.M.R., judecătorului B.V.

Atunci reclamanta i-a comunicat numitului F.R. că nu are cunoștință de nicio mașină, de nici o firmă a clientului său și că a câștigat procesul civil datorită argumentelor juridice evidente decurgând din textele de lege privind disciplina în construcții (Legea nr. 50/1991) și celor privind domeniul monumentelor istorice (Legea nr. 422/2001, în special, art. 8 potrivit căruia este interzisă orice construcție, în mediul urban, pe o rază de 100 m de jur împrejurul unui monument istoric).

În etapa recursului - din dosarul civil enunțat -, soluția a fost reformată în parte, modificându-se suma acordată cu titlu de despăgubiri – de la 162.200 euro la 101.768 euro (66.768 euro pentru numita M.D. și 35.000 euro pentru intervenientul M.V.), fiind menținută însă soluția dată capătului principal de cerere, respectiv, anularea autorizației de construire.

În faza contestației în anulare (în care reclamanta nu a mai avut calitatea de avocat), s-a menținut soluția anularii autorizației, cauza fiind trimisă spre rejudecare numai pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor.

S-a mai arătat de către reclamantă că, inițial, organele DNA au început urmărirea penală împotriva sa pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de dare și luare de mită, raportat la autoturismul N. la care anterior s-a făcut referire, preluându-se din denunțul SC Q.I. Inc SRL susținerea că „autoturismul a fost dat mită prin intermediul avocatei.”

Lămurindu-se că reclamanta nu a avut nicio cunoștință despre acest autoturism, procurorii au dispus scoaterea sa de sub urmărire penală pentru cele două infracțiuni complementare, dar, din oficiu, au apelat la o alta „găselniță”, reținându-se în sarcina sa infracțiunea de trafic de influență.

Pentru a proceda în acest sens, procurorii DNA au făcut apel la conținutul convorbirilor telefonice purtate cu clientul său, M.M.R., și cu una dintre prietenele sale, d-na C.M.F., la acea dată judecătoare la C.A.B. - Secția de Contencios Administrativ, care, întâmplător, a făcut parte din completul de judecată care a judecat recursul din respectiva cauză civilă.

Reclamanta învederează că aceste convorbiri ale sale cu d-na jud. F. s-au referit, toate, la starea de sănătate a bunicii sale, internată la acea vreme la Spitalul Universitar (care, ulterior, la scurt timp, chiar a decedat) și la starea de sănătate a tatălui său, care avea probleme cu vederea, niciun pasaj din aceste convorbiri nereferindu-se la procesul civil aflat pe rolul Curții de Apel București.

Cu toate acestea, în baza Rechizitoriului din data de 28 octombrie 2005, înregistrat la Curtea de Apel București, Secția a II-a Penală sub nr. 3483 din 31 octombrie 2005, Departamentul Național Anticorupție din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din cadrul Ministerului Public, reclamanta a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, faptă prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Potrivit sentinței penale nr. 185 din data de 16 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a Penală în Dos. nr. 34762/2/2005, reclamanta (cat si ceilalți doi inculpați) a fost achitată in baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen.

În baza Deciziei nr. 510 din data de 12 februarie 2008 pronunțată în același dosar, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală a respins ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, și, pe cale de consecință, a menținut soluția instanței de fond, respectiv achitarea reclamantei.

În ce privește cauza de față, reclamanta a arătat că o perioada de aproximativ 2 ani și jumătate, începând cu data de 30 august 2005, data Rezoluției nr. 265 a D.N.A., în baza căreia s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa, și până la data de 12 februarie 2008, data pronunțării soluției definitive și irevocabile de achitare, a fost supusă unei permanente stări de tensiune care, ulterior, i-a afectat sănătatea, precum și oprobiului public, atât la nivelul colegilor săi avocați, cat si la nivelul întregii societăți, i-a fost știrbită atât onoarea și demnitatea personală, cât mai ales profesională, fiindu-i încălcate drepturile și libertățile fundamentale prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care solicită obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri în cuantum de 600.000 lei, reprezentând daune morale.

Reclamanta susține că D.N.A., ca reprezentant al Statului Român, prin procurorii săi, a încălcat dispozițiile art. 6 par. l din CEDO, dat fiind că, în cursul derulării primei faze procesuale, DNA a tergiversat soluționarea cauzei prin „demersul" său de a solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție strămutarea cauzei la o altă instanță de același grad din țară, pe motiv ca unul dintre inculpați este judecător la Tribunalul București, iar altul este avocat în cadrul Baroului București, aspecte care, în opinia DNA ar fi putut influența completul de judecată al Curții de Apel București. Întrucât Î.C.C.J. a acordat termen pentru soluționarea cererii de strămutare, respectând principiul celerității, fără a dispune suspendarea soluționării cauzei pe fond, iar C.A.B., ca instanță de fond, a acordat termen imediat după termenul acordat de Î.C.C.J. pentru soluționarea strămutării, se susține de către reclamantă că numai D.N.A. este răspunzătoare de tergiversarea soluționării cauzei penale.

De asemenea, reclamanta a arătat că D.N.A. este răspunzătoare pentru încălcarea art. 6 par. 2 din Convenția Europeană prin fapta procurorului care a dispus trimiterea sa în judecată, deși la dosarul cauzei, în faza de urmărire penală, nu au existat probe care să răstoarne prezumția de nevinovăție.

S-a mai susținut că prezumția de nevinovăție de care beneficia în baza art. 6 par. 2 din CEDO, i-a fost încălcată de procurorii D.N.A., prin fapta acestora de a o denigra cu bună știință în mediul în care își desfășura activitatea, chiar la nivelul cel mai înalt al baroului, că s-au adus grave prejudicii atât imaginii sale profesionale, cat si prestigiului profesiei reclamantei de avocat.

De asemenea, declarațiile publice ale fostului ministru al justiției, reprezentant al statului, au încălcat prezumția de nevinovăție, de vreme ce s-a vorbit de o persoană „coruptă”, deci de o persoană care a săvârșit o infracțiune de corupție, înainte ca o instanța de judecata să-i stabilească vinovăția printr-o hotărâre definitivă; aceeași situație, respectiv încălcarea prezumției de nevinovăție, se desprinde și din articolele din ziarele de la acea vreme, articole care aveau la bază comunicate ale biroului de presă al D.N.A.

Toate aceste fapte au aduse grave prejudicii imaginii și prestigiului profesional al reclamantei, punându-și amprenta, inevitabil, și asupra clientelei sale.

Reclamanta a mai susținut că prezumția de nevinovăție a fost încălcată de procurorii D.N.A. și prin faptul ca aceștia au considerat drept mijloace de probă convorbirile telefonice dintre reclamantă și clientul său, M.M.R., în calitatea sa de mandatar al tatălui sau, situație în care acesta se subrogă în toate drepturile și obligațiile mandantului, convorbiri apărate de principiul confidențialității și al secretului profesional.

Pe lângă răspunderea statului pentru fapta proprie, răspundere determinată de încălcarea unor drepturi recunoscute și garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta a arătat că își întemeiază acțiunea, în subsidiar, și pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., text de lege ce instituie o răspundere civilă pentru fapta altuia.

Procurorii D.N.A., în calitatea lor de reprezentanți ai Statului, se fac vinovați de atragerea oprobiului public asupra reclamantei, nu numai prin prezentarea cazului în mass media, dar și prin expunerea reclamantei la disprețul public în „calitate” de inculpat, prin citarea, invitarea, aducerea sa în incinta instanțelor de judecată (în care era cunoscută ca un avocat corect, cinstit și bine pregătit profesional) și a parchetului, ca inculpat, în mod repetat, timp de 2 ani și jumătate pentru o faptă pe care nu a săvârșit-o, aspecte care i-au adus o gravă atingere onoarei și demnității, creându-i un sentiment de frustrare accentuată, de dezumanizare, care și-a pus amprenta asupra întregii sale personalități.

Toate acestea au avut consecințe directe și asupra clientelei reclamantei care, nefiind de specialitate și punându-și toate speranțele în capacitatea și profesionalismul său, au început să o privească cu suspiciune, doar unii dintre clienții săi îndrăznind să o întrebe despre ce este vorba, pe când alții au renunțat la serviciile sale, ceea ce, în mod evident i-a afectat imaginea și prestigiul profesional, în condițiile în care „învinuirea” ce i se aducea și pentru care a fost trimisă în judecată și pentru care a fost judecată o perioada de 2 ani și jumătate se referea strict la o infracțiune „în legătura cu serviciul", context în care activitatea sa profesională de avocat a avut de suferit nu numai moral, dar și material.

În privința daunelor materiale, acestea sunt determinate, pe de o parte, de pierderea clientelei în acea perioadă, iar, pe de altă parte, de cheltuielile efective suportate pentru tratarea sănătății sale (chitanțe și facturi pentru internare, consultații, medicamente, tratament cu raze X la Institutul Oncologic), toate acestea fiind consecințe directe ale „fabricării” acestui dosar penal și ale trimiterii sale în judecată fără niciun suport legal.

Pe lângă răspunderea statului pentru fapta proprie, răspundere determinată de încălcarea unor drepturi recunoscute și garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta a arătat că își întemeiază acțiunea, în subsidiar, și pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., text de lege ce instituie o răspundere civilă pentru fapta altuia.

Procurorii D.N.A., în calitatea lor de reprezentanți ai Statului, se fac vinovați de atragerea oprobriului public asupra reclamantei, nu numai prin prezentarea cazului în mass media, dar și prin expunerea reclamantei la disprețul public în „calitate” de inculpat, prin citarea, invitarea, aducerea sa în incinta instanțelor de judecată (în care era cunoscută ca un avocat corect, cinstit și bine pregătit profesional) și a parchetului, ca inculpat, în mod repetat, timp de 2 ani și jumătate pentru o faptă pe care nu a săvârșit-o, aspecte care i-au adus o gravă atingere onoarei și demnității, creându-i un sentiment de frustrare accentuată, de dezumanizare, care și-a pus amprenta asupra întregii sale personalități.

Toate acestea au avut consecințe directe și asupra clientelei reclamantei care, nefiind de specialitate și punându-și toate speranțele în capacitatea și profesionalismul său, au început să o privească cu suspiciune, doar unii dintre clienții săi îndrăznind să o întrebe despre ce este vorba, pe când alții au renunțat la serviciile sale, ceea ce, în mod evident i-a afectat imaginea și prestigiul profesional, în condițiile în care „învinuirea” ce i se aducea și pentru care a fost trimisă în judecată și pentru care a fost judecată o perioada de 2 ani și jumătate se referea strict la o infracțiune „în legătura cu serviciul", context în care activitatea sa profesională de avocat a avut de suferit nu numai moral, dar și material.

Prin sentința civilă nr. 2076 din 05 decembrie 2011, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 200.000 lei cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța această sentință, în baza probelor administrate în cauză, instanța de fond a reținut că, în urma denunțului formulat de către numitul C.S., reprezentant al SC Q.I. INC SRL, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Secția de Combatere a Corupției, s-a format dosarul nr. 265/P/2004, în care la data de 28 octombrie 2005 s-a întocmit rechizitoriul prin care reclamanta a fost trimisă în judecată alături de alți doi inculpați: M.M.R. și B.V., acesta din urmă fiind judecător la Tribunalul București.

Prin sentința penală nr. 1895 din 16 noiembrie 2006 pronunțată de C.A.B. - Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta și ceilalți doi inculpați din dosar au fost achitați, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. pentru infracțiunea de trafic de influență, apreciindu-se de către instanța penală de fond că situația de fapt reținută prin rechizitoriu nu se circumscrie normelor de drept penal, nefiind prevăzută de legea penală.

Soluția instanței penale de fond a fost menținută de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin Decizia nr. 510 din 12 februarie 2008, a respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J - D.N.A. împotriva sentinței penale nr. 185 din 16 noiembrie 2006 a C.A.B. - Secția a II - a Penală.

În considerentele deciziei Înaltei Curții, s-a reținut faptul că „acuzarea nu ia în seama apărările inculpaților și declarațiile de martori, afirmând ca aceștia au reușit să-și construiască apărarea în mod concertat. Sunt acuzați inculpații și martorii, că beneficiază de abilitate și o bogată experiență în purtarea unui dialog codificat, afirmație periculoasă pentru un stat de drept și un sistem în care acuzațiile trebuie să se întemeieze pe probe și nu pe prezumții irefragabile ale organelor de anchetă.”

Tribunalul a mai constatat că în hotărârea penală de primă instanță s-a reținut: „Nu există nicio probă referitoare la o pretinsă traficare a influenței și prieteniei dintre inculpata T.C. și martora F. C.M., judecătoare în completul de recurs", iar în hotărârea penală a instanței de recurs s-a reținut: „Este certa, totodată, existența unor raporturi de asistență juridică și reprezentare între inculpatul M.M.R., care acționa în interesul fostei sale soții, și a tatălui sau, și inculpata T.C., care acționa în calitate de avocat, mandatat să asiste și să reprezinte părțile în cauza invocată.

Nu există, însă, probe indubitabile privind existența unei înțelegeri frauduloase între cei doi inculpați, pentru efectuarea unor demersuri de influențare a magistraților, care au participat la soluționarea cauzei civile în recurs, cauza în care figurau ca părți fosta soție și tatăl inculpatului M.M.R. Nu sunt probe certe că inculpatul M.M.R. a oferit sau a dat, iar inculpata T.C. a pretins sau a primit, așa cum se pretinde în acuzare, sume de bani în scopul deturnării actului de justiție ce urma sa fie înfăptuit de anumiți magistrați din cadrul instanței de recurs.”

Înalta Curte a mai reținut că învinuirile aduse inculpaților se bazează pe prezumția de infracționalitate cu care tratează acuzarea actele juridice și raporturile juridice de drept civil dintre inculpați sau dintre inculpați și martori.

Față de cele anterior redate, prima instanță din cauza de față a apreciat că s-a produs o încălcare a dreptului persoanei la libertate, siguranță și demnitate, aspect ce converge la dovedirea existenței unui prejudiciu moral.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, tribunalul a apreciat că suma de 200.000 RON este îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral suferit, având în vedere că valoarea daunelor morale trebuie stabilită doar la momentul producerii prejudiciului, respectiv perioada 28 octombrie 2005 (data întocmirii rechizitoriului în dosarul penal) - 12 februarie 2008 (data pronunțării Înaltei Curți asupra recursului declarat de Parchet în dosarul penal).

Din acest punct de vedere, prima instanță a reținut că pretențiile privind daunele morale au rolul de a diminua prejudiciul suferit ca urmare a afectării vieții de familie prin supunerea reclamantei oprobriului public prin mediatizarea excesivă a cauzei.

În aprecierea cuantumului daunelor morale, literatura și practica de specialitate au în vedere importanța valorilor lezate, dar și persoana care suferă vătămarea. Valoarea, așa cum este ea analizată în doctrină, are nu numai un conținut obiectiv, fiind expresia unor cerințe sau necesități umane, ci și un conținut subiectiv, constând în prețuirea dată de către subiect acestei valori.

În consecință, prejudiciul va fi cu atât mai important cu cât valoarea lezată este mai importantă pentru partea vătămată.

Astfel, instanța a avut în vedere faptul că reclamanta, avocat în cadrul Baroului București, a fost suspendată din această calitate ca urmare a intensei mediatizări asupra situației sale de inculpată într-un dosar de mită și de trafic de influență, cu conotații negative față de persoana inculpată, că personalitatea, viața, onoarea și prestigiul reclamantei, raportat la faptele sale anterioare, au fost prejudiciate în mod evident.

Totodată, instanța de fond a reținut faptul că reclamantei, datorită intensei mediatizări a cauzei, i-a fost cauzat un prejudiciu de imagine, fiindu-i încălcată astfel o componentă a vieții private, motiv pentru care își găsesc pe deplin aplicabilitatea prevederile art. 8 din CEDO.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră în art. 10 par. 1 faptul că „orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.”

Tribunalul a mai reținut că în hotărârea din 8 iulie 1986 pronunțată în Cauza Ligens contra Austriei, Curtea Europeană a afirmat că "libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei astfel de societăți, una dintre condițiile primordiale ale progresului acesteia și ale dezvoltării fiecăruia. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea se aplică nu numai informațiilor sau ideilor acceptate sau considerate ca inofensive sau indiferente, ci și acelora care rănesc, șochează sau îngrijorează statul sau o anumită parte a populației.

Așa o cere pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu ar exista o societate democratică".

Cu toate acestea, prima instanță a apreciat că prin declarațiile publice ale fostului ministru al justiției, reprezentant al statului, care vorbea despre reclamantă ca de o persoana „coruptă”, deci de o persoana care a săvârșit o infracțiune de corupție, înainte ca o instanța de judecata să stabilească vinovăția reclamantei printr-o hotărâre definitivă, precum și prin comunicatele ale biroului de presa al D.N.A., care a oferit date din dosarul de urmărire penală, statul este răspunzător de declarațiile date în acest sens și prin care s-a inoculat afirmația că „inculpații (printre care se număra și reclamanta) ar fi vinovați” de infracțiunile pentru care ulterior, au fost trimiși în judecată.

Producerea prejudiciului personal nepatrimonial și raportul de cauzalitate au fost deduse de instanță în speță din natura faptei ilicite reținute și ansamblul împrejurărilor producerii acesteia, având în vedere că o altă probă directă este aproape imposibilă; totodată, în jurisprudență s-a stabilit în mod constant că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, fiind necesar însă să fie avute în vedere criterii obiective la fixarea despăgubirii pentru repararea prejudiciului.

Criteriile ce au constituit fundamentul cererii de chemare în judecată au avut în vedere consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei reclamantei pe tot parcursul desfășurării procesului penal, elemente de care instanța a trebuit să țină seama, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Prin urmare, pentru stabilirea despăgubirilor echivalente daunelor morale, instanța a avut în vedere consecințele negative suferite de reclamantă pe plan fizic și psihic, importanța și gradul de atingere a valorilor morale lezate, intensitatea perceperii consecințelor vătămării, gradul de afectare a situației profesionale și sociale a persoanei păgubite.

Or, din acest punct de vedere, tribunalul a apreciat că suma de 200.000 lei acordată cu titlu de daune morale respectă principiul proporționalității anterior evocat.

În cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor, dar atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, astfel că, la stabilirea cuantumului acestor daune, tribunalul a avut în vedere intensitatea și gravitatea lor pentru a putea repara prejudiciul moral produs.

Instanța a mai apreciat că trebuie făcută o raportare a sumei solicitate de reclamantă la durata procesului penal soluționat definitiv la aproape 3 ani de la data întocmirii rechizitoriului în dosarul penal nr. 265/P/2004, la onoarea, creditul moral, poziția socială avută de reclamantă înainte de a se dispune trimiterea sa în judecată în cadrul dosarului penal menționat, acestea fiind criterii care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamantă.

Chiar dacă o cuantificare exactă a prejudiciului moral suferit de reclamantă este imposibilă, apreciind totuși că despăgubirile ce se acordă trebuie să fie proporționale cu prejudiciul ce se impune a fi reparat, tribunalul, prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiilor evocate, a apreciat că prin stabilirea unor despăgubiri de 200.000 lei se va realiza o compensare bănească echitabilă a daunelor suportate de reclamantă, care a fost supusă unei permanente stări de tensiune ce i-a afectat sănătatea, precum si oprobriului public, atât la nivelul colegilor săi avocați, cat și la nivelul întregii societăți, i-a fost știrbită atât onoarea și demnitatea personală, cât mai ales profesională, în concret, punându-și amprenta inevitabil si asupra clientelei sale.

În termen legal, împotriva acestei sentințe au promovat apel atât reclamanta cât și pârâtul, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, fiecare dintre părți aducând critici proprii de nelegalitate și netemenicie sentinței atacate.

Prin decizia civilă nr. 190A din 8 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.

Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a reținut că principiul răspunderii civile delictuale este enunțat în art. 998 din C. civ., potrivit căruia „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara”.

Totodată, principiul răspunderii civile delictuale enunțat de art. 998 C. civ. se coroborează cu prevederile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. și cu acelea cuprinse în art. 52 alin. (3) din Constituție.

Astfel, potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen. „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare”, iar conform art. 52 alin. (3) din Constituție „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”.

În acest context legal, instanța de apel a apreciat că dispozițiile legale ce reglementează răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare nu trebuie aplicate restrictiv situațiilor prevăzute limitativ de art. 504 C. proc. pen., ci trebuie interpretate în acord cu prevederile constituționale arătate și cu dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care reglementează dreptul de compensare în caz de eroare judiciară astfel: „Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în Statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.”

Instanța de apel, la rândul său, a constatat situația de fapt reținută de tribunal, referindu-se la cele dispuse prin rezoluția nr. 265 din 30 august 2005 a procurorilor din cadrul DNA, prin rechizitoriul din 28 octombrie 2005, precum și soluțiile pronunțate de instanțele penale prin sentința penală nr. 1895 din 16 noiembrie 2006, Curtea de Apel București - Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie și, respectiv, decizia penală nr. 510 din 12 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția Penală, în sensul achitării reclamantei apelante în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. pentru infracțiunea de trafic de influență, apreciindu-se de către instanțele penale (încă de la fond) că situația de fapt reținută prin rechizitoriu nu se circumscrie normelor de drept penal, nefiind prevăzută de legea penală.

Față de cele reținute, curtea de apel a apreciat că tribunalul în mod just a constatat că procedurile judiciare din fața organelor de urmărire penală, finalizate cu trimiterea în judecată a apelantei reclamante, au fost susceptibile de a produce suferințe pe plan moral, social și profesional de natură a-i leza demnitatea și onoarea.

Susținerea apelantului pârât în sensul că apelanta reclamantă nu ar avea dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite întrucât aceasta nu a fost condamnată pe nedrept și nici nu a fost privată de libertate, a fost înlăturată de instanța de apel care apreciat că aceasta contravine principiului răspunderii civile delictuale și spiritului art. 504 C. proc. pen., care raportează răspunderea statului pentru repararea prejudiciului adus persoanei care a suferit de pe urma procedurilor judiciare, de achitarea acesteia, fără distincție, indiferent de temeiul achitării și de infracțiunea pentru care a intervenit achitarea.

În speță, obligarea Statului la repararea pagubei decurge din raporturile de drept public și are drept cauză eroarea judiciară, reprezentată în speță de trimiterea în judecată a apelantei reclamante prin rechizitoriul din data de 28 octombrie 2005, urmată de achitarea acesteia dispusă de instanțele de judecată.

Instanța de apel a apreciat că acordarea daunelor morale în favoarea apelantei reclamante se justifică atâta vreme cât cercetările penale, finalizate cu trimiterea în judecată a apelantei reclamante, au fost intens mediatizate, iar declarațiile publice ale fostului ministru al justiției și comunicatele biroului de presă al DNA, care au oferit date din dosarul de urmărire penală, au indus opinia că apelanta reclamantă este vinovată de săvârșirea unor infracțiuni de corupție.

În acest mod a fost nesocotită prezumția de nevinovăție, principiu consacrat de art. 23 alin. (11) din Constituția României, care prevede că, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, persoana este considerată nevinovată.

Toate acestea au produs suferințe pe plan fizic, moral, social și profesional de natură a fi lezat sănătatea, demnitatea și onoarea reclamantei precum și consecințe negative în plan social, pretențiile morale fiind întemeiate pe prevederile art. 51 alin. (3) din Constituția României (în prezent, art. 52 alin. (3)), coroborate cu art. 504 alin. (1) C. proc. pen. și art. 998 C. civ., cu referire la art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, curtea de apel a reținut că această problemă nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci dimpotrivă, ea presupune o evaluare și o apreciere complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, putând fi supuse puterii de apreciere a instanței de judecată. Prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.

Repararea integrală a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.

Nu poate fi reținută nici valoarea solicitată de către persoana ce a suferit prejudiciul moral, deoarece, daca ar fi așa, determinarea unui astfel de prejudiciu ar fi lăsată doar la aprecierea subiectivă a părții interesate.

Acordarea prejudiciului moral semnifică o reparație morală de principiu, iar în lipsa unor criterii legale de determinare a cuantumului unor astfel de despăgubiri, practica judiciară a stabilit că despăgubirile morale nu trebuie să constituie un motiv de îmbogățire fără justă cauză.

În speță, instanța de apel a apreciat că daunele morale acordate apelantei reclamante conferă acesteia o satisfacție echitabilă, în operațiunea de cuantificare a daunelor morale tribunalul având în vedere atât suferințele fizice și psihice suferite de apelanta reclamantă cât și jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care, atunci când acorda despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.

Despăgubirile morale nu pot fi deturnate de la scopul lor, prin majorare, așa cum solicită reclamanta în apelul său, deoarece i-ar conferi acesteia un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală și consecințele acesteia.

În aceste condiții, curtea de apel a apreciat că suma acordată de prima instanță reprezintă o justa și integrală reparație, suma solicitată de reclamantă, de 900.000 RON fiind exagerată și s-ar constitui într-o sursă de îmbogățire fără justă cauză.

În ceea ce privește criticile formulate de apelantul pârât, referitoare la cuantumul mare al daunelor morale acordate de prima instanța, instanța de apel le-a înlăturat pentru argumentele deja expuse.

În termen legal, împotriva acestei decizii au promovat recurs atât reclamanta T.C., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

1. Recurenta reclamantă, prin motivele recursului său a învederat că acestea privesc doar cuantumul daunelor morale acordate de instanțele de fond (200.000 lei, față de 900.000 lei, astfel cum a solicitat prin cererea formulată la prima instanță, ulterior precizată), critici care, în opinia sa se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, recurenta arată că instanța europeană a reținut în mod constant că orice violare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului prevăzute în Convenția sa, îndreptățește la daune morale care constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umana, valori care se refera nu numai la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea sa corporală, dar și la cinste, demnitate, onoare, prestigiul profesional și alte valori similare.

Asemenea Curții Europene, în planul jurisprudenței naționale, instanța supremă a statuat că la stabilirea cuantumului daunelor morale, trebuie să se aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, iar pentru aplicarea acestor criterii este necesar ca cel care pretinde daunele morale să producă un minim de argumente sau indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile nepatrimoniale ocrotite de Constituție i-au fost afectate.

Pentru stabilirea daunelor morale legislația română nu cuprinde criterii unitare și general valabile pentru cuantificarea acestor daune, dar, așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, dacă legislația nu cuprinde aceste criterii „unitare și general valabile" cu ajutorul cărora se pot stabili în mod just daunele morale acordate, instanțele, în aprecierea cuantumului daunelor morale ce le acorda, pot apela la precedentul judiciar care, deși nu este izvor de drept civil, totuși, alături de doctrina, „prezintă utilitate în interpretarea și aplicarea corectă a normelor cuprinse în actele normative, ca și în perfecționarea legislației civile.”

În opinia recurentei, este justă constatarea instanței de apel în sensul că în materie de despăgubiri morale, Curtea Europeana a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci, dimpotrivă, judecând în echitate, raportează cuantumul despăgubirilor morale ce urmează a fi acordate la importanța valorilor morale lezate ale persoanei vătămate, luând în considerare și consecințele concrete suferite de persoana respectivă.

Recurenta mai arată că instanța de apel a reținut ca argumente în menținerea soluției instanței de fond numai „.suferințele pe plan moral, social și profesional de natură să lezeze demnitatea și onoarea reclamantei”, ca și faptul că „a fost nesocotită prezumția de nevinovăție, atâta vreme cât cercetările penale, finalizate cu trimiterea în judecată a apelantei reclamante, au fost intens mediatizate, iar declarațiile publice ale fostului ministru al justiției și comunicatele biroului de presa al DNA, care au oferit date din dosarul de urmărire penală, au indus opinia că apelanta reclamanta este vinovată de săvârșirea unor infracțiuni de corupție".

Chiar dacă instanța de apel concluzionează că „Toate acestea au produs suferințe pe plan fizic, moral, social si profesional de natura a fi lezat sănătatea, demnitatea și onoarea reclamantei, precum și consecințe negative în plan social.", recurenta susține că acesta este un criteriu general valabil pentru toate cazurile de acordare a daunelor morale, dar prejudiciul moral, așa cum a reținut și instanța de apel, diferă de la o persoană la alta, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.”

Or, în acest context, urmează ca, la stabilirea daunelor morale, a cuantumului prejudiciului moral ce se acordă unei persoane căreia i-au fost lezate sănătatea și integritatea sa corporală, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul profesional și alte valori similare, să fie avute în vedere în mod preponderent, importanța și gradul de atingere a valorilor morale lezate și, mai ales, intensitatea perceperii consecințelor vătămării de către persoana astfel vătămată.

Recurenta arată, astfel cum a susținut și prin motivele de apel că sănătatea este valoarea cea mai importanta ce i-a fost lezată ca urmare a declanșării procesului penal din vina exclusivă a procurorilor DNA, ca reprezentanți ai Statului Roman, stresul acumulat și starea de tensiune prin care a trecut o perioada de aproape 3 ani, punându-și amprenta nu numai la acel moment - al producerii efective a prejudiciului, ci pentru întreaga sa viață, întrucât sănătatea îi este afectată și în prezent din cauza consecințelor negative ale acestui proces penal, iar aceste consecințe nu pot fi doar cele de la data producerii prejudiciului, așa cum instanța de apel a reținut.

În continuarea motivelor de recurs, recurenta reclamantă prezintă în amănunt investigațiile medicale efectuate de-a lungul timpului, dovedite cu actele medicale depuse la dosarul cauzei, arătând că în anul 2009 a fost diagnosticată cu cancer, urmare a căruia la data de 27 aprilie 2009 a suferit o histerectomie totală cu anexectomie bilaterala; ulterior a urmat un tratament cu raze X în perioada 5 iunie -20 iulie 2009 la Institutul Oncologic București.

Chiar dacă examenele periodice la computer-tomograf au concluzionat „fără semne de recidivă tumorală”, ca efect al razelor X aplicate în zona pelviana, începând cu vara anului 2010, a început să acuze dureri la mers, astfel că în aprilie 2011 a fost diagnosticată cu „stenoza 90% pe artera ililacă, ext. Bilateral, ax femuropopliteu permeabil bilateral”, astfel că i s-a recomandat pe lângă evitarea efortului fizic, a stresului și a temperaturilor extreme, implantarea unor stenturi în zona afectată.

Acestei operații a fost supusă la data de 11 mai 2011 la Spitalul Militar, intervenția chirurgicală constând în implantarea unui număr de 5 stenturi în zona pelviană (artera iliacă externă stg. și femurală comună), respectiv în zona expusă razelor X la care a fost supusă în vara anului 2009.

Starea de confort locomotoriu nu a durat decât câteva luni, astfel că a fost necesară reluarea investigațiilor; în ianuarie 2012 recurentei i s-a pus un nou diagnostic: „restenoza intrastent artera iliacă externă bilateral (stânga dreapta). Restenoză arteră femurală comună stângă.”, fiindu-i recomandată o nouă intervenție chirurgicală pentru „curățarea” stenturilor aplicate cu mai puțin de un an în urmă.

Astfel, chiar daca „valoarea daunelor morale trebuie stabilita raportat la momentul producerii prejudiciului" asupra valorilor lezate ale păgubitului, daca printre aceste valori se număra și sănătatea persoanei, ca una dintre valorile cele mai de preț ale oricărui individ, se impune, opiniez, o analiza mai atenta din partea oricărui judecător, care este chemat sa „cuantifice": faptul ca, periodic, din cauza stresului suferit in urma cu 6 ani, sănătatea mea are de suferit, subsemnata.

Recurenta arată că a învederat instanței toate aceste aspecte pentru a evidenția nu numai consecințele negative asupra sănătății sale, dar și importanța și gradul de atingere a acestei valori lezate – sănătatea - poate cea mai importanta dintre valorile lezate, precum și intensitatea perceperii consecințelor vătămării acestei valori de către persoana astfel vătămată; astfel, recurenta va fi supusă periodic unor analize și intervenții chirurgicale care se vor perpetua și își vor pune amprenta pe întreaga sa viață, dat fiind că zona afectată ca urmare a razelor X, respectiv membrele inferioare o ajută nu numai la mers, dar și la practicarea profesiei sale de avocat.

Drept urmare, consecințele negative pe care le-a suferit ca urmare a stresului declanșat de procesul penal inițiat de procurorii DNA (reprezentanți ai Statului român) nu s-au epuizat odată cu finalizarea acestui proces prin achitarea sa printr-o hotărâre definitivă, ci acestea și-au pus amprenta pe întreaga sa viață, cel puțin din punct de vedere al sănătății sale.

b. Un alt criteriu pe care reclamanta l-a evidențiat prin motivele de apel și pe care instanța de apel nu l-a avut în vedere la stabilirea valorilor lezate care au determinat cererea sa de acordare a daunelor morale în cuantumul precizat, tocmai în scopul judecării „în echitate” a prezentei cauze, rezidă în prevederile art. l din Protocolul nr. l la Convenție referitor la protecția proprietății.

Astfel, trimiterea sa în judecata pentru o faptă penală pe care nu a săvârșit-o, dar catalogată ca o infracțiune „în legătură cu serviciul", i-a adus grave prejudicii nu numai raportat la viața privată, socială și de familie, dar mai ales la imaginea și probitatea profesională, cu repercusiuni directe și imediate asupra clientelei sale.

Chiar daca Baroul București nu a dispus măsura suspendării recurentei din profesie (așa cum abuziv au solicitat procurorii DNA), perioada de aproape 3 ani de denigrare publică, și-a pus amprenta și asupra clientelei sale în calitate de avocat, devenită din ce în ce mai putină și din ce în ce mai suspicioasă și reticentă față de învinuirile ce i-au fost aduse pe nedrept, întrucât, din cauza stresului a fost nevoită să facă mult mai puține angajamente, forțată fiind de împrejurări să se concentreze mai mult asupra situației și statutului său din dosarul penal.

Recurenta precizează că instanța europeană în jurisprudența sa a statuat că dreptul asupra clientelei este un drept de proprietate, cu valoare economică, având în vedere că rezultă din exercitarea unei activității profesionale; or, recurenta, prin cabinetul său de avocatură dispunea de o clientelă de pe urma căreia își asigura veniturile, fiind, de altfel, singura sa sursă de obținere de venituri necesare asigurării unui nivel de trai normal atât pentru aceasta, cât și pentru familia sa (părinții săi, fiind bolnavi și cu pensii modeste).

În consecință, recurenta consideră că instanța de apel trebuia să se aplece cu mai multă atenție și asupra acestui aspect și să-l aibă în vedere la stabilirea cuantumului prejudiciului ce i-a fost cauzat, deoarece aceste valori morale lezate au inclus și imaginea sa profesională și prestigiul profesiei de avocat și au fost grav afectate fie prin „pierderea" clientelei deja avută în acea perioadă, fie prin neîncrederea - aparentă sau fățișă - a clienților care au contactat-o ulterior, dar în fața cărora a purtat o bună perioadă de timp stigmatul de „inculpat.”

c. Recurenta mai arată că instanța de apel nu a analizat și un alt aspect invocat prin motivele de apel, anume, susținerea că procurorii DNA, ca reprezentanți ai Statului roman, prin „acțiunile" lor, i-au încălcat un drept esențial prevăzut de Convenția Europeana a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la respectarea vieții private și de familie prevăzut de art. 8: „Orice persoana are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale".

Prin acțiunile abuzive și ilicite ale procurorilor DNA, i s-au încălcat atât integritatea morală și viața socială, cât și dreptul la imagine în relațiile cu semenii săi, subsemnata suferind ca urmare a percepției formate de ceilalți (mai ales de clientela proprie), față de trimiterea în judecată pe nedrept și neîntemeiat de către procurorii DNA.

În concret, acest drept a fost încălcat prin: înregistrarea convorbirilor sale telefonice, pe mobil și în mediul ambiental, în lipsa unor indicii temeinice de săvârșire a unei fapte penale; urmărirea sa de către ofițerii politiei judiciare acasă, la instanțe, la întâlnirile cu prietenii și clienții, fără să existe probe concludente ale săvârșirii unei fapte penale; înregistrarea convorbirilor sale telefonice de către SRI, pentru o faptă penală pentru care acest serviciu nu are nicio competență; recurenta reclamantă face referire la Cauza Botta contra Italiei, pronunțată de Curtea Europeană la 24 februarie 1998.

Convenția Europeană permite ingerința statului în exercitarea dreptului la viața privată doar dacă ingerința este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim, este necesară într-o societate democratică și este proporțională cu scopul urmărit.

Având a se pronunța asupra faptului dacă Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Roman de Informații îndeplinește condițiile de previzibilitate impuse de art. 8 din Convenție, Curtea a reținut ca aceasta lege abilitează autoritățile competente că pot aduce atingere drepturilor persoanelor numai cu scopul de a preveni și contracara amenințări privitoare la siguranța națională, dar motivul acestor ingerințe nu este definit cu suficientă precizie.

Or, pentru ca un sistem de supraveghere secretă să fie compatibil cu dispozițiile art. 8 din Convenție, el trebuie să conțină garanții care sunt aplicabile controlului asupra serviciilor care exercită această activitate.

Curtea a reținut ca sistemul roman de colectare și arhivare a informațiilor nu conține asemenea garanții și nici o procedură adecvată de control, ceea ce a condus la concluzia că dreptul intern în materie nu prezintă calitățile de claritate cerute de condiția previzibilității legii.

Raportat la speța, recurenta învederează instanței de recurs ca în încheierea din data de 2 noiembrie 2006 (pag. 4), instanța Curții de Apel București care a soluționat cauza penală pe fond a reținut: „Din probele existente la dosar rezultă foarte clar că înregistrarea telefonică cu privire la comunicarea minutei a fost făcută de către SRI, organ ce nu are competență, conform Legii nr. 51 privind siguranța națională, decât în domeniul repartizat prin legea organică".

De asemenea, în Sentința penala nr. 185 din data de 16 noiembrie 2006 (pag. 20) se retine: „Nu s-a putut determina momentul în care ar fi intervenit înțelegerea infracțională (înainte de a ajunge dosarul la Curtea de Apel București, în timpul cât se afla acolo, după ce a fost repartizat pe completul de judecată, etc.), nu s-a putut dovedi prin interceptările telefonice fapta de pretindere a unei asemenea sume pentru traficarea unei influențe sau prietenii cu judecătoarea respectivă și nici nu s-a făcut dovada unei asemenea promisiuni, deși cei trei inculpați și judecătoarea F.M.C. erau interceptați telefonic, supravegheați și urmăriți fizic și efectiv de către organele de urmărire penală, 24 ore din 24 ore.”

Față de aceste aspecte, recurenta solicită instanței de recurs a constata că prin faptele ilicite de ascultare a convorbirilor telefonice și de supraveghere și urmărire „24 ore din 24 ore", procurorii DNA, ca reprezentanți ai Statului român, i-au încălcat drepturile fundamentale prevăzute de art. 8 din CEDO, respectiv dreptul la viața privată și de familie, nimănui nefiindu-i permis, și mai ales statului, să aibă vreo ingerință în exercitarea dreptului la viața privată a oricărei persoane, decât dacă acea ingerință este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim, este necesară într-o societate democratică și este proporțională cu scopul urmărit, condiții care, așa cum rezultă din hotărârile penale citate, nu erau îndeplinite, astfel că s-a săvârșit o gravă și grosolană imixtiune în viața privată a recurentei.

Recurenta învederează că valorile lezate la care a făcut referire prezintă o importanță covârșitoare pentru aceasta, pe primul loc situându-se sănătatea, fără de care daunele acordate vor rămâne fără conținut atât timp cât starea sănătății nu îi va mai permite să profeseze avocatura, profesie pe care o practică cu profesionalism, mândrie, corectitudine și cinste încă din 1993.

d. Recurenta a combătut argumentul instanței de apel care a reținut că „Despăgubirile morale nu pot fi deturnate de la scopul lor, prin majorare, așa cum solicită reclamanta în apelul sau, deoarece i-ar conferi acesteia un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală și consecințele acesteia.”, în condițiile în care reclamanta nu a solicitat în apel un cuantum majorat față de pretențiile sale de la prima instanță, astfel cum au fost precizate.

Or, prin motivele de apel a criticat soluția primei instanțe pentru cuantumul redus al daunelor morale acordate, solicitând instanței de apel ca, procedând la o analiză atentă și corectă a împrejurărilor de fapt prezentate, să procedeze la o apreciere justă și temeinică a daunelor morale solicitate și, aplicând principiul acordării unei satisfacții echitabile și rezonabile, așa cum a statuat Curtea Europeana a Drepturilor Omului, să admită în totalitate acțiunea așa cum a fost precizată.

Referitor la precizările sale de la termenul din 9 noiembrie 2011, dată la care s-a și judecat fondul cauzei și în baza cărora și-a mărit pretențiile solicitate prin cererea introductivă de la 600.000 lei la 900.000 lei, recurenta învederează că această „majorare” a fost determinată de renunțarea sa la capătul de cerere privind despăgubirile materiale, motivat de faptul că, mare parte din aceste despăgubiri constau în cheltuielile ocazionate de internări tratamente, medicamentație etc., întrucât nu este în posesia decât a câtorva chitanțe sau facturi care să acopere toate aceste cheltuieli.

e. Recurenta contestă și cele reținute de instanța de apel cu privire la temeiul juridic al acțiunii, curtea de apel reținând că "pretențiile morale sunt întemeiate pe prevederile art. 51 alin. (3) din Constituția României (în prezent, art. 52 alin. (3)), coroborate cu art. 504 alin. (1) C. proc. pen. și art. 998 C. civ., cu referire la art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale".

Se arată de către recurentă că și-a întemeiat acțiunea în principal pe dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și, în subsidiar, raportat la dreptul intern, pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.; de asemenea, citează dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, precum și cele ale art. 504 C. proc. pen.

În opinia recurentei, răspunderea statului pentru erorile judiciare este o răspundere proprie asemănătoare răspunderii proprii a unei persoane juridice reglementata de art. 35 din Decretul nr. 31/1954.

Recurenta conchide că față de situația de fapt din cauza penală, în care nu a fost privată de libertate pe parcursul procesului penal și nici nu a fost condamnată definitiv, pentru ca apoi, în rejudecare, să fie achitată, este evident că în privința sa nu a fost săvârșită o eroare judiciară în sensul art. 504 C. proc. pen.; în consecință, nici nu putea să își întemeieze demersul în justiție pe dispozițiile acestui text pentru a se antrena răspunderea proprie a statului în calitatea de persoană juridică, în sensul celor dispuse prin art. 35 din Decretul nr. 31/1954.

Se mai arată de recurentă că această formă de răspundere proprie, consacrată de norme speciale se completează cu răspunderea pentru fapta altuia, consacrată de norme generale; or, potrivit regulilor de interpretare logică, norma specială se aplică în mod prioritar, iar norma specială se completează cu norma generală, în măsura în care nu derogă de la ea.

Concluzionând, art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 96 din Legea nr. 303/2004 și art. 504 C. proc. pen. sunt norme speciale care reglementează doar răspunderea statului pentru fapta proprie; acestea derogă doar de la normele generale privind răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie și, de aceea, se completează cu normele generale privind răspunderea pentru fapta altei persoane, norme cuprinse în Codul Civil, printre care și răspunderea comitentului pentru fapta prepusului prevăzută de art. 1000 alin. (3) C. civ., aplicabilă în cauza de față.

În acest context, este evident, opinează recurenta, că nu pot fi invocate nici dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție care se referă strict la „Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară", atât timp cât dispozițiile din dreptul intern, respectiv art. 504 C. proc. pen. nu își găsesc aplicabilitatea în cauza de față.

2. În recursul său, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a prevalat, de asemenea, de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul pârât susține că soluția instanței de apel este nelegală, în condițiile în care în speța dedusă judecății nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii statului.

Astfel, trimiterea în judecată a recurentei reclamante pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, nu s-a finalizat printr-o condamnare definitivă, întrucât aceasta a fost achitată prin sentința penală nr. 185 din 16 noiembrie 2006 a Curții de Apel București - Secția a II-a Penală, hotărâre confirmată ulterior și de către Înalta Curte de Casație si Justiție prin decizia penală nr. 510 din 12 februarie 2008.

În aprecierea recurentului, actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria „erorilor judiciare”, atât timp cât pe întreaga perioadă a cercetării penale apelanta-reclamantă a beneficiat de prezumția de nevinovăție, care, în speță, s-a și concretizat prin dispozițiile hotărârii definitive de achitare a acestuia pentru fapta în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată.

Motivele reținute de instanța de apel în considerentele hotărârii recurate, în sensul încălcării principiului prevăzut de art. 23 alin. (11) din Constituția României, pe de o parte sunt neîntemeiate, iar pe de altă parte, nu sunt de natură să atragă răspunderea Statului Român.

Instanța de apel a apreciat că în speță se justifică acordarea de daune morale întrucât „cercetările penale .au fost intens mediatizate, iar declarațiile publice ale fostului ministru al justiției și comunicatele biroului de presă al DNA au indus opinia ca apelanta reclamantă este vinovată.”

Recurentul arată că în mod evident mediatizarea unui caz nu conduce automat la încălcarea prezumției de nevinovăție; prin urmare, în speță nu se poate pune semnul egalității între aceasta mediatizare și presupusa încălcare a prezumției de nevinovăție de care se bucura reclamanta, de către autoritățile implicate în cercetările penale.

De asemenea, nici declarațiile publice ale fostului ministru al justiției și comunicatele biroului de presă al DNA nu pot conduce la concluzia ca organele de cercetare penală au încălcat prezumția de nevinovăție, nefiind făcută nicio dovadă în acest sens.

În concluzie, nu există absolut niciun indiciu în sensul că ar fi fost nesocotită prezumția de nevinovăție și cu atât mai puțin în sensul că mediatizarea de care se face vorbire în considerentele hotărârii recurate ar fi influențat în vreun fel autoritățile care s-au ocupat de cercetarea penală.

În același sens, recurentul învederează că în raport de dispozițiile potrivit art. 504 alin. (1) – (3) C. proc. pen., instanța de apel în mod eronat a dispus acordarea de daune morale având în vedere că în prezenta cauză niciuna din situațiile descrise de această normă nu este întrunită în speță, întrucât în privința recurentei reclamante nu a intervenit nicio hotărâre de condamnare pe nedrept, aceasta nu a fost privată de libertate și nici nu s-a luat împotriva sa vreuna din măsurile preventive prevăzute de Codul de procedură penală (respectiv: reținere, obligare de a nu părăsi localitatea, obligare de a nu părăsi țara ori arestare preventivă), iar sentința penală de achitare a intervenit ca urmare a sesizării instanței prin rechizitoriul parchetatului, și nu în urma rejudecării cauzei penale sau ulterior luării vreunei măsuri preventive.

Se mai arată de recurent că stabilirea și acordarea de despăgubiri în condițiile CEDO, presupune producerea unei erori judiciare, astfel cum este definită de Codul de procedură penală.

Mai mult, chiar dacă instanța ar aprecia că pricina de față ar putea fi soluționată pe baza temeiului de drept indicat de reclamantă prin cererea de chemare in judecată, recurentul solicită instanței de recurs să observe că din jurisprudența Curții Europene în aplicarea art. 1 Protocolul 1 la Convenție reies regulile de verificare a acestei pretinse încălcări: privarea de bun să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional.

În alta ordine de idei, și raportat la temeiul de drept invocat, recurentul învederează că art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, permite statelor să dispună privarea de libertate a unei persoane suspecte de comiterea unei infracțiuni în cadrul unei proceduri penale. O astfel de privare de libertate este justificată de necesitatea prezentării suspectului în fața unei instanțe care să decidă asupra fondului acuzației penale îndreptate împotriva sa.

În consecință, rezultă în mod cert faptul că măsura dispusă împotriva reclamantei nu a fost una abuzivă, ci întemeiată întrucât din nicio probă a dosarului nu rezultă caracterul nelegal al măsurii de trimitere în judecată, astfel încât nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii statului pentru eroare judiciară.

În sfârșit, recurentul pârât aduce critici și cu privire la cuantumul exagerat al despăgubirilor morale acordate reclamantei prin decizia recurată.

Se consideră de către recurent că instanța de apel trebuia să constate dificultatea de evaluare a acestor daune, pentru că ori de câte ori este vorba de solicitare de reparare a unor suferințe ordin moral, atare cerere nu trebuie interpretată în sensul obținerii unor sume fără corespondent în realitate, deoarece este necesară realizarea unei analize în funcție de particularitățile fiecărei cauze pentru a se realiza o individualizare judiciară a acestora.

Astfel, în considerarea definiției răspunderii juridice ce revine inclusiv statului român ca subiect de drepturi și obligații, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, principiile acestei răspunderi se află în strânsă legătură cu principiile fundamentale ale dreptului, cu referire la principiul justeței sau al proporționalității răspunderii juridice.

În conformitate cu acest principiu, se impune corelarea răspunderii sau a sancțiunii cu gravitatea faptei săvârșite, sub aspectul pericolului ei social, al întinderii pagubei, a formei de vinovăție cu care a fost săvârșită, printr-o corectă și concretă individualizare sau proporționalizare.

Toate aceste criterii se subordonează aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.

Recurentul susține că reclamanta nu a oferit indiciile necesare pentru a se concluziona că situația a fost creată ca efect al punerii în mișcare a acțiunii penale, că a suferit prejudicii de ordin material și moral, astfel că în mod nelegal instanța de fond a obligat Statului Român la plata daunelor morale.

Având în vedere considerentele expuse, recurentul învederează că acțiunea reclamantei era nefondată și, prin urmare, se impunea respingerea cererii, câtă vreme aceasta nu se află în una dintre situațiile expres reglementate de lege care să-i confere calitatea de victimă a unei erori judiciare săvârșite într-un proces penal.

Totodată, recurentul susține că, în comparație cu sumele acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispozițiilor art. 41 din Convenție (reparație echitabilă), suma confirmată de curtea de apel este exagerată, instanța europeană având o poziție mai moderată din acest punct de vedere; se face trimitere la o serie de Cauze CEDO, între care: Cauza Țară Lungă c. României, Cauza Konolos, Cauza Constantin și Stoian împotriva României etc.

Recurenta reclamantă a depus întâmpinare la motivele de recurs formulate de pârât, solicitând respingerea recursului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat, pe baza argumentelor dezvoltate în cuprinsul întâmpinării.

În această etapă procesuală nu au fost administrate alte înscrisuri de niciuna dintre părți.

Ambele recursuri vor fi admise pentru cele ce urmează.

Cum funcția primordială a soluționării recursului este aceea de a pune hotărârea judecătorească recurată în acord cu dispozițiile legii, în raport cu motivele expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că problema temeiului juridic al cererii deduse judecății reprezintă o chestiune disputată între părți, după cum există un dezacord cu privire la același aspect între soluția primei instanțe (care, de altfel, este nemotivată în drept în ce privește mecanismul angajării răspunderii pârâtului) și decizia instanței de apel, recurenta reclamantă însăși concepând critici referitoare la reținerea în apel a unui temei juridic pe care îl consideră inaplicabil.

Pentru corecta calificare a cererii de chemare în judecată, este necesară în primul rând observarea temeiurilor de fapt ale cererii, astfel cum au fost reținute de instanțele de fond.

Astfel, se constată că prin cererea de chemare în judecată recurenta reclamantă a solicitat daune morale în sumă de 900.000 le, potrivit precizării de la fila 392 dosar primă instanță, pentru următoarele fapte, pe care reclamanta le-a calificat ca fiind ilicite, în contextul în care a invocat dispozițiile art. 1000 alin. (3), prevalându-se și de dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului:

- derularea urmăririi penale împotriva sa în perioada 30 august 2005 (data rezoluției DNA) – 12 februarie 2008 data pronunțării soluției definitive de achitare de către Înalta Curte de Casație și Justiție, împrejurarea de natură a o supune unei permanente stări de tensiune care i-a afectat în mod grav și iremediabil sănătatea, imaginea și reputația profesională;

- încălcarea de către DNA (în calitate de reprezentant al statului) a dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin tergiversarea soluționării cauzei ca urmare a formulării unei cereri de strămutare de la instanța din București, în cursul judecății penale;

- încălcarea de către DNA a art. 6 par. 2 din Convenția Europeană prin fapta procurorului care a dispus trimiterea în judecată a reclamantei, deși la dosarul cauzei, în faza de urmărire penală, nu au existat probe care să răstoarne prezumția de nevinovăție; în același context a invocat și încălcarea prezumției de nevinovăție ce opera în favoarea sa, prin fapta procurorilor DNA de a o denigra cu bună știință în mediul în care își desfășura activitatea ceea ce a cauzat grave prejudicii imaginii și prestigiului profesional al reclamantei, avocat de profesie;

- declarațiile publice ale fostului ministrul al justiției, reprezentant al Statului prin care s-a încălcat prezumția de nevinovăție întrucât s-a vorbit de o persoană coruptă, deci, de o persoană care a săvârșit o infracțiune de corupție, înainte ca instanța de judecată să îi stabilească vinovăția printr-o hotărâre definitivă;

- încălcarea prezumției de nevinovăție prin articole din presă de la acea vreme, articole ce aveau la bază comunicate ale DNA;

- prezumția de nevinovăție a fost încălcată de procurorii D.N.A. și prin faptul ca aceștia au considerat drept mijloace de probă convorbirile telefonice dintre reclamantă și clientul său, M.M.R., în calitatea sa de mandatar al tatălui sau, convorbiri apărate de principiul confidențialității și al secretului profesional; în acest context, s-a invocat ulterior, și încălcarea dreptului la viață privată ocrotit și garantat de art. 8 din Convenția europeană.

- procurorii DNA, în calitatea lor de reprezentanți ai Statului, se fac vinovați de atragerea oprobriului public asupra reclamantei, nu numai prin prezentarea cazului în mass media, dar și prin expunerea sa la disprețul public în „calitate” de inculpat, prin citarea, invitarea, aducerea sa în incinta instanțelor de judecată (în care era cunoscută ca un avocat corect, cinstit și bine pregătit profesional) și a parchetului, ca inculpat, în mod repetat, timp de 2 ani și jumătate pentru o faptă pe care nu a săvârșit-o.

Recurenta, în cuprinsul cererii introductive a conchis că prin toate aceste fapte au fost aduse grave prejudicii imaginii și prestigiului său profesional, ceea ce, inevitabil, și-a pus amprenta și asupra clientelei sale (în lăgătură cu care a invocat încălcarea art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție).

Față de cele anterior redate, Înalta Curte reține că urmează a se avea în vedere că acestea sunt temeiurile de fapt ale cererii, astfel că celelalte elemente și motive noi invocate în căile de atac, inclusiv în cuprinsul motivelor de recurs, nu vor putea fi analizate, întrucât se opun dispozițiile art. 316 rap. la art. 294 alin. (1) C. proc. civ.; fiecare asemenea faptă pretins ilicită de către recurenta reclamantă, adaugă obiectului cererii de chemare în judecată, față de temeiul delictual al acțiunii (lato sensu), care, teoretic, are aptitudinea de a genera o reparație proprie.

Ca temei de drept, recurenta reclamantă a invocat dispoziții ale Convenției europene a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului a căror încălcare, în opinia sa, atrage răspunderea Statului Român pentru faptă proprie (în contextul art. 52 alin. (3) din Constituție, coroborat cu art. 504 C. proc. pen.), dar și prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ., text de lege instituie o răspundere civilă pentru fapta altuia.

Referitor a aceeași chestiune a temeiului juridic al acțiunii, se constată că prima instanță nu a indicat norma sau normele de drept incidente, fie dintre cele indicate de reclamantă, fie cele pe care le-a aplicat în cercetarea pricinii, după o eventuală calificare a cererii, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ.; mai mult decât atât, se constată că „faptele ilicite” reținute de prima instanță sunt cele pe care le-a redat prin extrase din hotărârea penală, fără a realiza o verificare proprie a obiectului cauzei de față, evident, diferit față de obiectul de analiză al instanței penale, argumentarea cu privire la cuantumul daunelor morale neputând să suplinească absența analizei în concret a elementelor angajării răspunderii civile delictuale pe temeiul normelor pe care le-a considerat aplicabile; astfel, era necesară indicarea și descrierea faptelor reținute pe bază de probe, stabilirea caracterului ilicit al acestora, prejudiciul pe care l-au generat, legătura de cauzalitate, vinovăția făptuitorului și, în fine, repararea prejudiciului prin intermediul daunelor acordate al căror cuantum trebuia, de asemenea, motivat.

Cu toate că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat prin motivele sale de apel, în principal, aspecte legale de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată (și, în subsidiar, legate de cuantumul daunelor morale acordate), instanța de apel a reținut (fără a motiva înlăturarea celor invocate de recurenta reclamantă însăși ca temei al cererii și fără a demonstra demersul propriu de calificare a cererii), că aceasta trebuie analizată în raport cu dispozițiile art. 998 C. civ. care se coroborează cu prevederile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., dar și cu cele cuprinse în art. 52 alin. (3) din Constituție; în plus, curtea de apel a stabilit că dispozițiile art. 504 C. proc. pen. nu trebuie interpretate restrictiv, ci în acord cu prevederile constituționale indicate, dar și cu dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care reglementează dreptul de compensare în caz de eroare judiciară, text care, de altfel, se referă la o condamnare penală definitivă care este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind îndeplinită în speță.

Raționamentul anterior lipsește de temei legal decizia recurată, pentru următoarele considerente:

Ambii recurenți susțin inaplicabilitatea în speță a prevederilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., text care prevede, de asemenea, o premisă specifică, anume, condamnarea definitivă a unei persoane urmată de achitare, caz în care această normă, într-adevăr, nu poate fi reținută ca temei al cererii, în condițiile în care recurenta reclamantă nu a fost supusă vreunei măsuri privative de liberate (reținere, arestare, ori chiar obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara) în cursul derulării procedurii judiciare penale împotriva sa, dar și având în vedere cele ce urmează.

Cu toate acestea, se constată că faptele enumerate de recurentă pe care le-a reclamat a fi ilicite sunt, fie fapte, acțiuni, activități ori acte procedurale îndeplinite în ce o privește în cursul procesului penal derulat împotriva sa în anul 2005 (derularea urmării penale, întocmirea rechizitoriului și trimiterea sa în judecată, tergiversarea procesului prin formularea unei cereri de strămutare, interpretarea și aprecierea dată de procurorii DNA unor mijloace de probă precum convorbirile telefonice în sensul dovedirii vinovăției sale), fie fapte sau consecințe generate de existența procedurilor judiciare penale al căror subiect a fost (declarațiile publice ale fostului ministru al justiției, comunicate de presă ale DNA, deteriorarea stării sale de sănătate, afectarea imaginii sale publice și a prestigiului profesional propriu, pierderea sau diminuarea clientelei etc.).

În consecință, întrucât toate acestea gravitează în jurul unui proces penal, în acest context, în demersul de calificare a cererii nu putea fi ignorate temeiul juridic cel mai adecvat, anume art. 504 C. proc. pen., ca normă specială în materie, dat fiind principiul specialia generalibus derogant.

Însă, art. 504 C. proc. pen. este inaplicabil speței, contrar celor stabilite de instanța de apel (care, pentru a reține incidența textului, pe calea unei interpretări extensive, a adăugat la lege), întrucât, așa cum deja s-a arătat, recurenta reclamantă nu a fost privată de libertate și nici nu a fost condamnată pentru ca ulterior să fie achitată, ci trimiterea sa în judecată s-a soldat cu pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare; pentru același motiv, nu intră în discuție nici art. 3 din Protocolul 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ale omului, norma europeană având premise similare cu cele deja enunțate, contrar celor reținute de instanța de apel.

Odată infirmată incidența în speță a normei speciale, trebuie identificat textul legal pe temeiul căruia cererea de chemare în judecată să fie analizată, sens în care instanța este obligată prin dispozițiile art. 3 C. civ. (deși cererea de chemare în judecată este formulată ulterior intrării în vigoare a Noului C. civ., faptele reclamate sunt săvârșite anterior acestei date, astfel că sunt aplicabile prevederile Codului civil de la 1865, sens în care prevede art. 6 alin. (2) NCC).

Astfel, recurenta reclamantă invocă, în principal, prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și, în subsidiar, dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

Înalta Curte constată însă că în mecanismul de aplicare a Convenției, invocarea directă a dispozițiilor Convenției nu este posibilă, soluție dispusă și prin prevederile art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea Convenției intrând în discuție când standardul unei norme din dreptul intern (stricto sensu, acte normetive adoptate de autoritățile române în procesul de legiferare, întrucât lato sensu și Convenția este parte a dreptului intern) este inferior standardului european, astfel încât, dacă se constată de instanță în acest sens, norma internă va fi înlăturată de la aplicare și se va face aplicarea directă a prevederilor convenționale (Convenția și jurisprudența Curții); prin urmare, este necesară evaluarea prioritară a cererii pe temeiul dispozițiilor dreptului intern.

Pentru a se statua cu privire la eventuala incidență a art. 1000 alin. (3) C. civ. (text invocat de reclamantă) trebuie a se observa contextul în care se plasează norma specială înlăturată de la aplicare.

Art. 52 alin. (3) din Constituție prevede că „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea satului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.”

Or, legea organică prin care au fost stabilite condițiile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor care, la art. 96 alin. (3) și (4), prevede astfel:

„(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.”

Din coroborarea dispozițiilor constituționale, cu prevederile art. 504 și cu cele din Legea nr. 303/2004, reies următoarele concluzii:

- statul răspunde patrimonial doar pentru erori judiciare (o răspundere obiectivă specială, sui generis, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru faptă proprie, astfel cum recurenta susține);

- dacă erorile judiciare sunt săvârșite în procesele penale, repararea prejudiciilor cauzate prin acestea sunt stabilite de Codul de procedură penală (anume, art. 504 C. proc. pen.; întrucât art. 96 alin. (3) nu circumstanțiază, reiese că în contextul art. 504 C. proc. pen. este posibilă repararea atât a prejudiciilor materiale cât și a celor morale;

- în cazul în care erorile judiciare sunt generate de alte procese decât cele penale statul răspunde patrimonial numai pentru repararea prejudiciilor materiale (deci, nu și a celor morale) și numai în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

Ca atare, rezultă din acest context legal, că recurenta reclamantă afirmă și invocă răspunderea statului pentru anumite fapte pretins ilicite, săvârșite în cursul sau în legătură cu un proces penal, fapte care nu sunt erori judiciare și în consecință acestea, dacă au produs prejudicii morale, nu pot fi reparate pe temeiul art. 504 C. proc. pen., ci în baza art. 1000 alin. (3) C. civ.

Or, pentru analiza cererii pe temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ. - răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, o răspundere pentru fapta altuia, întemeiată pe ideea de garanție – instanța era ținută să analizeze, iar recurenta reclamantă să demonstreze condițiile specifice acestui tip de răspundere pentru fapta altuia: astfel, pentru a fi angajată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este necesar a se demonstra ca în persoana prepusului căruia i se impută fapta să fie întrunite condițiile generale ale răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998 – 999 C. civ., anume: fapta ilicită a prepusului, existența prejudiciului, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, vinovăția prepusului în comiterea faptei ilicite.

În plus, condițiile speciale pentru incidența art. 1000 alin. (3) C. civ. presupun a se demonstra, pe lângă cele anterior enumerate, și existența raportului de prepușenie, precum și faptul că prepusul a săvârșit fapta în funcțiile ce i-au fost încredințate.

Instituirea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului oferă posibilitatea victimei de a se adresa, la alegerea sa, pentru întreaga despăgubire, fie numai comitentului, fie comitentului și prepusului (deodată ori succesiv), fie numai prepusului.

Observând cele enunțate prin cererea de chemare în judecată, rezultă că recurenta reclamantă impută faptele descrise Direcției Naționale Anticorupție, procurorilor (posibil, de caz), fostului ministru al justiției, precum și, generic, mass mediei care a mediatizat procesul penal etc.

În aceste condiții este prioritar a se demonstra că între fiecare dintre aceștia (presupuși făptuitori) și Statul Român chemat în judecată exista, la data săvârșirii faptei, un raport de prepușenie potrivit criteriilor doctrinare ce definesc această noțiune: existența raportului de subordonare care își are temeiul că pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredințat o unei persoane fizice o anumită însărcinare; esențial este ca, la momentul săvârșirii faptei cel chemat în judecată în calitate de comitent avea autoritatea de a da instrucțiuni celui care îndeplinea atribuțiile încredințate, de a-i supraveghea, îndruma și controla activitatea desfășurată în exercitarea acestor atribuții.

Totodată, în legătură cu faptele imputate DNA și procurorilor, instanța va trebui să statueze asupra caracterului licit sau ilicit al acestora (dispunerea unor măsuri de cercetare penală, efectuarea unor acte de procedură în cursul procesului penal sau formularea unor cereri prevăzute de Codul de procedură penală în etapa judecătorească a procesului penal, emiterea unor comunicate de presă etc.), sens în care vor fi observate dispozițiile O.U.G. nr. 43/2002, dispozițiile Codului de procedură penală, Legea nr. 554/2001 etc.; de asemenea, se constată că deși ambele instanțe au reținut că i s-a produs recurentei un prejudiciu prin comunicatele de presă emise de DNA nu s-a făcut nicio referire la conținutul acestor comunicate, nici la momentul la care ele au fost lansate în spațiul public (în etapa secretă a urmăririi penale ori ulterior acesteia) și nici nu s-a demonstrat în conținutul considerentelor depășirea limitelor legale prevăzute de actul normativ ce reglementează accesul la informațiile de interes public.

De asemenea, nici cu privire la declarațiile fostului ministru al justiției, instanța de apel nu a redat conținutul acestora și nu s-a indicat momentul la care acestea au fost făcute, cu ce prilej, în ce context etc.; și din acest punct de vedere, pentru lămurirea tuturor circumstanțelor pricinii, instanța de rejudecare urmează a observa prevederile Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel analizând cererea pe baza unui temei juridic inaplicabil a pronunțat o decizie cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, în plus, nu a constatat neanalizarea fondului cauzei de către tribunal, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., se vor admite ambele recursuri, se va modifica în tot decizia recurată, iar în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (forma textului după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, față de data formulării cererii și având în vedere și Decizia în interesul legii nr. 2 din 18 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) vor fi admise ambele apeluri, sentința apelată va fi anulată, iar cauza trimisă spre evocarea fondului de instanța de apel, întrucât niciuna dintre părți nu a solicitat în mod expres prin cererea de apel sau prin întâmpinare trimiterea spre rejudecare la prima instanță.

Celelalte critici ale recurentei reclamante (privind cuantumul daunelor morale) vor fi analizate de instanța de rejudecare, întrucât la acest moment nu se poate statua asupra lor; soluția s-a impus și în ce privește apelul său care a conținut critici similare, repararea prejudiciului pretins cu titlu de daune morale trebuind a fi analizată de instanță în contextul normelor indicate.

PETRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta T.C. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 190A din 8 mai 2012 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă.

Modifică decizia recurată, admite apelurile declarate de reclamanta T.C. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva sentinței nr. 2706 din 5 decembrie 2011 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă.

Anulează sentința apelată și trimite cauza instanței de apel pentru evocarea fondului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 martie2013.