Influence peddling conviction upheld; 3-year suspended sentence affirmed, confiscation reduced to proven heating unit value.

Prin sentința penală nr. 237 din 20 noiembrie 2009, Tribunalul Bihor, în baza art. 257 alin. (1) C. pen. corelat cu art. 1, art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 modificată l-a condamnat pe inculpatul D.M., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, la pedeapsa de 3 ani închisoare în regim de executare.

În baza art. 71 C. pen. i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 257 alin. (2) C. pen. s-a confiscat de la inculpat, în favoarea statului suma de 29.419.200 ROL.

În baza art. 192 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul în favoarea statului la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în sumă de 4.000 RON.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța analizând actele și lucrările dosarului, sub aspectul stării de fapt, a reținut următoarele:

La finalul anului 2001, inculpatul D.M. avea gradul de locotenent colonel de poliție (echivalat, în august 2002, cu gradul profesional de comisar de poliție ca urmare a dispozițiilor Legii privind statutul polițistului) și ocupa funcția de ofițer specialist I în cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Bihor, Serviciul Cercetări Penale. În virtutea acestei funcții, inculpatul D.M. îl înlocuia pe șeful Serviciului Cercetări penale. La sfârșitul lunii martie 2006 inculpatul s-a pensionat.

În perioada anilor 2001-2002 martora denunțătoare C.L. având calitatea de administrator la S.I. SRL V.M., în cadrul unor operațiuni comerciale derulate cu alte societăți, printre care și SC M., a emis CEC-uri, cu privire la care constatându-se lipsa de acoperire bancară, au fost demarate cercetări penale pentru săvârșirea infracțiunii de către aceasta a infracțiunii de înșelăciune prin CEC-uri.

În acest context martora l-a abordat pe inculpatul D.M. cu solicitarea de a o ajuta în aceste dosare penale, urmând ulterior o serie de vizite ale martorei denunțătoare la locuința inculpatului și la locul de muncă al acestuia.

Dosarele în care a fost implicată martora denunțătoare au fost repartizate ofițerilor de poliție G.F. și L.P. În dosarul instrumentat de martorul G.F., martora denunțătoare avea calitatea de parte vătămată, iar plângerea penală formulată de aceasta împotriva numitului H.V. avea caracter fictiv și era menită a-i servi drept apărare în dosarele în care era cercetată penal.

În cadrul cercetării penale ce a urmat, martora denunțătoare a fost citată calitate de parte vătămată, iar ulterior s-au emis mai multe mandate de aducere în localitatea V.M., cunoscută ca localitatea de domiciliu a martorei denunțătoare.

Martora denunțătoare nu a răspuns acestor solicitări și nu s-a prezentat în fața organelor de cercetare penală. Aceasta l-a căutat pe inculpatul D.M., la locuința acestuia, unde inculpatul l-a chemat pe martorul G.F. și i-a prezentat-o pe martora denunțătoare ca fiind partea vătămată pe care acesta o căuta, inculpatul arătând totodată că avea cunoștință de emiterea mai multor mandate de aducere cu privire la martoră.

În dosarul instrumentat de ofițerul de poliție L.P., martora denunțătoare C.L. avea calitatea de inculpată, iar acesta cunoștea relația pe care martora denunțătoare o avea cu inculpatul D.M. întrucât la una din chemările martorei denunțătoare la sediul poliției, aceasta a fost condusă pentru anchetă de către martorul L.P. din biroul inculpatului D.M.

Fiind convinsă de influența inculpatului D.M. asupra ofițerilor de poliție ce instrumentează cauze în care era implicată, martora denunțătoare în repetate rânduri, când s-a deplasat la locuința inculpatului, i-a dus acestuia diverse bunuri pe care inculpatul le-a acceptat.

Astfel martora denunțătoare a transportat la locuința acestuia cu ajutorul martorului V.C. o centrală termică, în valoare de 23.419.200 ROL, i-a dat inculpatului bunuri alimentare și suma de 200 dolari SUA, obținută în urma unui schimb valutar efectuat de martorul C.F., precum și bunuri alimentare depozitate în trei plase, în contextul deplasării martorei denunțătoare, de asemenea la locuința inculpatului, cu un taxi condus de martora B.T.

Relația dintre martora denunțătoare și inculpat a continuat, până la finele anului 2002, când inculpatul D.M. a plecat într-o misiune în Cehia, iar ulterior martora denunțătoare a fost arestată.

Sub aspectul relevanței probelor administrate în cauză, instanța de fond a menționat că depozițiile martorei denunțătoare sunt apreciate ca fiind concludente exclusiv în măsura în care aceasta se coroborează cu alte mijloace de probă, apreciate ca fiind obiective.

S-a considerat că această soluție se impune atât de principiu cât și raportat la elementele concrete ale cauzei. S-a afirmat că interpretarea acestei probe de principiu impune coroborarea strictă cu alte elemente obiective ale cauzei, întrucât în materia infracțiunilor de corupție, depozițiile martorei denunțătoare creează suspiciuni justificate atât sub aspectul obiectivitătii cât și sincerității martorului.

Moralitatea martorului denunțător, în practica judiciară, a fost apreciată ca fiind un element ce caracterizează și diferențiază, într-adevăr nu în esență, infracțiunea de trafic de influență, de infracțiunea de înșelăciune, în sensul că, în primul caz, persoana care dă banii sau bunurile este de rea credință și urmărește să obțină un drept, dându-i făptuitorului o sumă de bani sau bunuri, în timp ce în al doilea caz, persoana care dă banii sau bunurile este de bună-credință, fiind indusă în eroare de către făptuitor.

În mod logic motivația martorului denunțător în inițierea unei proceduri penale, prin denunțul său, poate fi una vindicativă sau în scopul realizării unor interese.

În speța de față, martora denunțătoare prin momentul în care a făcut denunțul penal cât și prin modul în care a relatat împrejurări concrete de comitere a faptei, a creat serioase dubii asupra obiectivitătii și sincerității sale. Astfel, fapta a fost săvârșită în cursul anilor 2002-2003, iar denunțul penal a fost făcut în anul 2006, într-o perioadă în care martora se afla în stare de arest preventiv. Apoi, există elemente asupra cărora declarațiile martorei denunțătoare creează contradicții. În concret, prima instanță s-a referit la abordarea telefonică a inculpatului D.M. de către martorul K.J., despre care aceasta a pretins că, în momentul acestei convorbiri telefonice, martorul se afla în apartamentul situat din localitatea Oradea, împreună cu fosta soție, martora K.I. și fiica martorei denunțătoare G.M. Acest aspect este contestat în fața instanței de către martorii K.J. și K.I. și este susținut, în mod constat, de către martora G.M.

Sunt de asemenea contradicții în ceea ce privește și modul de deplasare a martorei denunțătoare la locuința inculpatului, atunci când aceasta a fost însoțită de către martorele G.M. și K.I., cât și modul în care au decurs aceste vizite, respectiv numărul acestor vizite. Deși aceste elemente ar putea fi privite ca elemente de amănunt, au fost interpretate în apărare ca reflectând nesinceritatea martorului denunțător.

În opinia primei instanțe, aceste elemente nu modifică modul de interpretare al aceste probe, întrucât așa cum s-a arătat, s-a apreciat că, de principiu depoziția martorei denunțătoare trebuie privită cu circumspecție, în prezenta speță cu atât mai mult cu cât martora denunțătoare este autoarea unor fapte penale, pentru care execută pedepse privative de libertate, moralitatea sa fiind cu atât mai îndoielnică.

S-a arătat că depoziția martorei denunțătoare în prezenta cauză nu poate fi însă exclusă din materialul probator, întrucât faptele pe care aceasta le atribuie inculpatului se probează prin alte probe apreciate ca obiective în cauză.

Utilitatea parțială a depoziției martorei denunțătoare în lămurirea împrejurării cauzei, deși nu duce la exonerarea inculpatului, produce consecințe în ce privește alte soluții date în cauză, cum ar fi luarea măsurii confiscării și stabilirea cuantumului sumei confiscate.

Depozițiile martorilor K.J. și K.I. au fost apreciate ca fiind probe neconcludente în soluționarea cauzei, urmare lipsei de obiectivitate a martorilor.

Martorul K.J. este fratele martorei denunțătoare, iar martora K.I. este cumnata acesteia, respectiv fosta soție a martorului K.J. Martora K.I., la momentul audierii sale în fața instanței de judecată, executa o pedeapsă privativă de libertate, pentru comiterea unor infracțiuni economice, iar martorul K.J. a avut calitatea de inculpat în mai multe cauze, înregistrate pe rolul Tribunalului Bihor.

În mod evident aceste date, generează suspiciuni asupra moralității martorilor și obiectivitătii manifestate în cauză. De altfel, poziția acestor martori este oscilantă, în fața instanței fiind retractate o serie de susțineri făcute în cursul urmăririi penale și cu importanță atât în ce privește chestiuni esențiale ale cauzei cât și elemente de circumstanță.

În faza de urmărire penală, martora K.I. a declarat că, atunci când a însoțit-o pe martora denunțătoare la locuința inculpatului, aceștia au discutat în absența sa, martora susținând că s-a aflat la o țigară. În fața instanței, martora a retractat această afirmație. Tot cu ocazia audierilor efectuate în cursul urmăririi penale martora a declarat că personal, i-a dat inculpatului suma de 100 sau 200 dolari SUA, iar în fața instanței a declarat că nu i-a dat inculpatului nicio dată vreo sumă de bani.

Motivația martorei în ce privește retractarea declarațiilor date anterior a fost în sensul că modul de audiere adoptat în cursul urmăririi penale, a fost unul presant.

Deși potrivit art. 63 C. proc. pen. probele nu au valoare mai dinainte stabilită, aprecierea fiecărei probe fiind făcută de instanță în urma examinării tuturor probelor administrate, principiu ce în concret, oferă posibilitatea recunoașterii valorii probatorii unor probe administrate în faza de urmărire penală, cu excluderea celor administrate în faza de judecată, în speța de față, instanța de fond a apreciat că nu se poate face abstracție de calitatea acestor martori, de persoane cercetate penal și condamnate pentru infracțiuni economice, respectiv de moralitatea lor îndoielnică, și ca atare nici declarațiile inițiale ale acestora nu pot fi luate în considerare fără nici o rezervă.

Acest fapt, calitatea martorilor, în sine, nu exclude valoarea probatorie a acestor probe, însă conduita procesuală a martorilor care revin asupra declarațiilor inițiale demonstrează că, aprecierea de principiu a moralității îndoielnice a acestora, s-a obiectivat, devenind astfel un fapt cert.

Tribunalul a reținut că martorii își motivează neverosimil revenirile, martora K.I. arătând că audierile au fost presante, iar martorul K.J. că nu a putut să își citească personal declarația, datorită faptului că nu avea asupra sa ochelarii; că această declarație i-a fost citită de persoana care l-a anchetat și care i-a sugerat că dacă ar da anumite declarații despre inculpat cum ar fi, că inculpatul l-a vizitat pe martor în Austria, la locuința sa, că inculpatul a primit de la martor cadouri, implicit o mașină, i s-ar rezolva situația personală din acel moment, martorul făcând precizarea că, în contextul audierii sale se afla în stare de arest preventiv în Arestul Inspectoratului de Poliție Județean Bihor.

S-a arătat de asemenea că motivația martorei K.I., în sensul că audierea a fost presantă raportat la modul în care aceasta și-a modificat declarația, nu poate fi acceptată. Aspectele esențiale asupra cărora martora revine, în concret faptul de a-i fi dat personal bani inculpatului D.M., este un aspect de maximă importanță al audierii, inculpatul fiind cercetat tocmai pentru primirea unor sume de bani, astfel încât nefiind vorba de elemente de circumstanță, în opinia instanței, indiferent cât de presantă ar fi fost audierea, afirmarea unui astfel de fapt, nu putea fi rezultatul unei afirmații neconștientizate.

În ceea ce îl privește pe martorul K.J., în realitate martorul invocă nelegalitatea depoziției sale, dată în faza de urmărire penală, în condițiile în care art. 68 C. proc. pen. prevede că este oprit a se întrebuința mijloace de constrângere precum și promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obține probe, iar conform art. 64 alin. (2) C. proc. pen. probele ilegal obținute nu pot fi folosite ca mijloc de probă.

Această susținere a martorului nu a putut fi acceptată întrucât nu a rezultat din nici un mijloc de probă. Deși s-ar putea invoca faptul că o astfel de conduită a anchetatorului ar fi imposibil de probat, câtă vreme este vorba de o procedură nepublică și fără prezența obligatorie a apărătorului inculpatului, s-a apreciat că în lipsa oricărui element care să reflecte materializarea unei astfel de propuneri, cum ar fi asigurarea unui confort al martorului, aflat în detenție la data audierii, simplele afirmații ale acestuia nu pot fi luate în considerare. Cu toate că martorul era privat de libertate la data audierii sale, ceea ce crea oportunitatea utilizării unor mijloace de constrângere sau promisiuni, nu a putut fi ignorată nici condiția morală a martorului, de persoana acuzată de comiterea mai multor infracțiuni economice ce, în mod obiectiv, nu îngăduie acordarea în mod necondiționat de credibilitatea martorului.

S-a mai arătat că atât martorul K.J. cât și martora K.I. dovedesc subiectivism în cauză. Aceștia sunt în raporturi de familie cu martora denunțătoare C.L. Pe parcursul audierilor în fața instanței cât și cu ocazia confruntărilor realizate între cei trei martori au existat ostilități evidente. Acuzele virulente aduse martorei denunțătoare, urmare denunțului penal făcut împotriva inculpatului D.M., nu au survenit în mod strict pe fondul unor nemulțumiri privind implicarea celor doi martori în prezenta procedură penală, cât, în opinia instanței, datorită faptului că în raporturile comerciale pe care aceștia le-au derulat împreună, au avut neînțelegeri serioase, martora K.I. afirmând în fața instanței că se afla în proces cu martora denunțătoare C.L. Aceste resentimente manifestate de cei doi martori K.I. și K.J. față de martora denunțătoare C.L., alăturat elementelor sus menționate privind revenirea martorei K.I. asupra declarației anterioare, fără o justificare convingătoare, precum și calitatea acestor doi martori, care au fost judecați, respectiv condamnați pentru infracțiuni economice, sunt elemente, care în opinia instanței lipsesc aceste probe de credibilitate, motiv pentru care au fost înlăturate integral din materialul probator, respectiv atât în ce privește depoziția dată în faza de urmărire penală cât și depozițiile date în cursul judecății.

Deși s-ar putea susține că există un element asupra căruia depozițiile acestora se coroborează cu declarațiile martorei denunțătoare și că tocmai ostilitățile evidente dintre aceștia dau credibilitate martorilor în afirmarea acestei împrejurări, instanța nu a atribuit nici o valoare probantă depozițiilor celor doi martori. Aceștia au relatat împrejurarea în care inculpatul D.M. a întâlnit-o pe martora denunțătoareși anume în urma contactării telefonice a acestuia de către martorul K.J.

Instanța a reținut că și această împrejurare, sub aspectul locului de unde a sunat martorul K.J., respectiv din Austria (aspect susținut de martorul K.J.) sau din apartamentul situat în localitatea Oradea (aspect susținut de martora denunțătoare C.L. și fiica acesteia martora G.M.) este controversată.

S-a apreciat că, în pofida coroborării depozițiilor martorilor K.I. și K.J. cu depozițiile martorei denunțătoare sub aspectul contactării telefonice a inculpatului D.M. de către martorul K.J., pentru ca inculpatul să accepte să se întâlnească cu martora denunțătoare, aceste două probe analizate nu pot fundamenta în nici un fel hotărârea de condamnare. A admite ipoteza că, depoziția unui martor slujește aflării adevărului în ceea ce privește un element de circumstanță al cauzei, în condițiile în care toate celelalte susțineri ale martorului au fost înlăturate din motive de nesinceritate, lipsă de credibilitate, echivalează cu judecarea și condamnarea unei persoane pe baza afirmațiilor izolate, făcute de o persoană apreciată per ansamblu ca nesinceră. Totodată atunci când motivația martorului în a afirma un fapt sau altul este discutabilă urmare calității sale, faptul afirmat de acesta devine un fapt necredibil.

A apreciat instanța de fond că se impune și precizarea că, cei doi martori a căror depoziții se analizează, sunt persoane care s-au aflat în conflict cu organele judiciare, iar inculpatul a făcut parte tocmai din organele judiciare. Prin urmare și din această perspectivă motivația martorilor este discutabilă.

Față de aceste considerente depozițiile martorilor K.I. și K.J. date atât în cursul urmăririi penale cât și în fața instanței au fost înlăturate de prima instanță ca fiind necredibile.

De asemenea, au fost înlăturate ca neconcludente susținerile acestora făcute în contextul confruntărilor realizate între acești martori.

În ceea ce privește depozițiile martorilor G.M. și C.F., instanța de fond a reținut că martora G.M. este fiica martorei denunțătoare C.L., iar martorul C.F. este fostul soț al martorei denunțătoare.

Referitor la împrejurările relevante ale cauzei, martora G.M. relatează că a însoțit-o pe mama sa la locuința inculpatului de două, trei ori, pentru ca acesta să o ajute în dosarele penale în care era implicată, respectiv că, de fiecare dată, mama sa i-a dus inculpatului două, trei plase în care erau mezeluri, iar de la mama sa știa că aceasta i-a dat și bani inculpatului, martora precizând că personal nu a văzut acest lucru.

Aceste aspecte au fost afirmate de martoră în fața instanței de judecată, iar în cuprinsul aceleiași declarații, martora susține că, în singura dată când a intrat în locuința inculpatului, a văzut-o pe mama sa dându-i un plic acestuia, precizând că nu știe dacă mama sa i-a dat plicul inculpatului în mână sau i l-a strecurat în buzunar.

Tribunalul a constatat că martora a afirmat un fapt important și totodată s-a contrazis asupra acestuia, în concret fiind vorba de împrejurarea relatată în sensul că mama sa i-a dat bani inculpatului. Aceasta nu este singura contrarietate între afirmațiile făcute de martoră, însă este cea mai semnificativă.

Urmare îndoielii pe care o generează această contradicție, rezultată în aceiași declarație a martorei, urmare faptului că, martora este fiica martorei denunțătoare și, în acest fel, apare ca firească tendința acesteia de a credita faptele imputate de mama sa inculpatului, urmare faptului că sursa informațiilor deținute de martora G.M. este martora denunțătoare, cu privire la care, s-a apreciat de principiu, că face un astfel de denunț, din resentimente sau din interese, urmare tuturor acestor elemente depoziția martorei a fost apreciată ca fiind susceptibilă de subiectivism.

Deși s-ar putea susține că informațiile primite de martora G.M. de la martora denunțătoare C.L., i-au fost furnizate acesteia anterior denunțului penal făcut de martora denunțătoare C.L. și că în felul acesta nu sunt afectate de resentimentele sau interesele din momentul denunțului, s-a menționat că, în opinia instanței, această posibilitate nu conferă obiectivitate necondiționată depoziției martorei, întrucât așa cum s-a arătat, în cazul său, tendința de a-și proteja mama este firească și, în felul acesta, conduita procesuală părtinitoare a martorei este un element foarte probabil. În plus, martora s-a contrazis în ce privește un element esențial al cauzei.

Urmare acestor considerente instanța a apreciat, că depoziția martorei G.M. este concludentă doar în măsura coroborării sale cu alte probe obiective ale cauzei.

Martorul C.F. este fostul soț al martorei denunțătoare, iar poziția sa în cauză a fost una constantă, martorul nerevenind asupra declarațiilor sale inițiale. Acest martor a fost apreciat ca fiind un martor obiectiv, concluzie ce s-a desprins atât din poziția sa constantă, cât și din modul în care acesta a relatat faptele, respectiv cu echidistanță față de toate persoanele implicate în cauză. Cu caracter exemplificativ s-a menționat următoarea susținere a martorului: „În ce privește sumele de bani, pe care C.L. le-a dat inculpatului D.M., am cunoștință despre acest fapt întrucât știind că aceasta nu lucra cu valută, am întrebat-o de ce îi trebuiau dolari SUA, C.L. mi-a spus că trebuie să-i ducă inculpatului D.M. și că aceasta nu dorea să meargă cu bani românești. Eu nu știu ca inculpatul D.M. să-i fi cerut bani lui C.L. Eu cred că aceasta îi ducea bani întrucât se simțea obligată. Referitor la această chestiune eu nu pot să precizez că inculpatul i-ar fi cerut o sumă de bani lui C.L. Mai arat că nu am auzit nici o convorbire telefonică între inculpat și C.L. Atât despre bani cât și despre celelalte aspecte mai sus relatate am cunoștință exclusiv din relatările lui C.L.”

Având în vedere însă că însuși martorul C.F. a arătat că aspectele pe care le-a relatat în fața organelor judiciare, le cunoaște exclusiv din relatările martorei denunțătoare C.L., instanța a apreciat că depoziția martorului are valoare probantă certă doar în ceea ce privește constatările personale ale acestuia, respectiv în ce privește împrejurarea privind bunurile achiziționate, pentru a fi predate de martora denunțătoare inculpatului D.M. și banii în valută schimbați de martor pentru a fi de asemenea predați inculpatului, respectiv împrejurarea că martora denunțătoare s-a deplasat la locuința inculpatului, unde a fost însoțită de martor până în fața casei iar martora denunțătoare avea asupra sa bunurile achiziționate de martor pentru a-i fi predate inculpatului.

În ce privește celelalte aspecte relatate de martor, instanța de fond a arătat că acestea sunt relevante doar în măsura coroborării cu alte probe obiective, având în vedere că sursa informațiilor este martora denunțătoare C.L.

În ceea ce privește depoziția martorului V.C., aceasta a fost apreciată de instanță ca fiind o probă concludentă în cauză, poziția martorului fiind una obiectivă.

Împrejurarea esențială probată de acest martor este faptul că martora denunțătoare i-a dat inculpatului D.M. o centrală termică. În concret martorul a arătat că, la cererea martorei denunțătoare C.L., a transportat centrala termică la o locuință situată pe str. A., iar centrala respectivă a preluat-o de pe str. O. sau C., martorul precizând că nu își amintește cu exactitate acest aspect, și, de asemenea, că în acel context nu a distins persoana căreia i-ar fi fost destinată această centrală.

Martorul a mai relatat că, în momentul în care a transportat această centrală pe strada A., a deținut asupra sa factura primită de la firma de unde a ridicat centrala și că crede că la sfârșitul transportului a predat acea factură martorei denunțătoare C.L.

Această susținere a martorului se coroborează cu înscrisuri administrate în cauză, respectiv factura fiscală din care rezultă că la data de 9 iulie 2002 a fost achiziționată o centrală termică marca V. de la SC R.

Tribunalul a arătat că depoziția acestui martor ar putea suscita discuții asupra concludentei sale doar în privința a două aspecte și anume: - identificarea inculpatului D.M. ca fiind persoana, la locuință căreia a fost transportată centrala termică și obiectivitatea acestui martor, având în vedere că acesta aparține anturajului profesional al martorei denunțătoare, însuși martorul declarând că o cunoaște pe martora denunțătoare din anul 1990, când în urma unui anunț dat în ziar, prin care oferea servicii de transport de mărfuri, a fost contactat de către martora denunțătoare, cu care ulterior a avut o relație profesională de 2-3 ani.

În ceea ce privește primul aspect, atât în faza de urmărire penală cât și în faza de judecată, martorul a declarat că a transportat, la cererea martorei denunțătoare, o centrală termică la o adresă pe str. C.A. din localitatea Oradea, însă nu știe cine a locuit în imobilul situat aici. Conform actelor dosarului inculpatul D.M. locuiește în localitatea Oradea, pe str. C.A.

Identificarea inculpatului D.M. ca fiind persoana la locuința căreia martorul a transportat centrala termică rezultă în cauză atât dintr-o probă directă cât și din corelarea logică a tuturor datelor ce rezultă din celelalte probe. Astfel, instanța a constatat că martorul B.T., identifică locuința inculpatului ca fiind imobilul din str. A. Apoi atât martorul V.C. cât și martorul B.T. au declarat că, la cererea martorei denunțătoare, au transportat la locuința unei persoane pe str. C.A., centrala termică sus menționată cât și pe martora denunțătoare, iar din actele dosarului rezultă că inculpatul își are domiciliul pe str. C.A.

De asemenea, martorul C.F. a declarat că a însoțit-o pe martora denunțătoare la locuința de pe str. A., unde știa din spusele părții vătămate că locuia inculpatul, declarație ce se coroborează cu declarațiile martorului B.T. și V.C. sub aspectul locuinței vizitate de martora denunțătoare. însuși inculpatul a declarat că a fost vizitat la locuința sa de 4-5 ori de martora denunțătoare.

Toate aceste elemente, în opinia primei instanțe, au condus la concluzia logică, că locuința situată pe str. A., unde se deplasa martora denunțătoare aparține inculpatului D.M.

Posibilitatea ca martora denunțătoare să fi predat centrala termică unei alte persoane a cărei locuință să fie situată de asemeni pe str. A. este exclusă, atât în raport de cele sus menționate cât și datorită faptului că, declarația martorului V.C. cuprinde elemente de identificare topografică a imobilului la care a fost transportată centrala termică, care coincide din această perspectivă cu locuința inculpatului.

Martorul a declarat că, imobilul în discuție, de pe str. C.A. era situată la aproximativ 100 metri de calea ferată Oradea-Cluj, pe partea dreaptă a străzii cum se urcă.

Martorul C.F. la rândul său a declarat că locuința de pe str. C.A., unde a însoțit-o pe martora denunțătoare este situată după trecerea de cale ferată, respectiv după intrarea și înaintarea pe o stradă ce pornește de aici, unde în partea dreaptă a drumului se afla această locație, declarația martorului C.F. coroborându-se și sub acest aspect cu declarația martorului V.C.

Din această descriere și, având în vedere topografia orașului Oradea, în mod evident de o anumită notorietate locală, instanța de fond având cunoștință la rândul său de aceste date, s-a reținut că elementele topografice analizate, în mod distinct de considerentele de mai sus, identifică locuința la care a fost transportată centrala termică, ca fiind locuința inculpatului, adresa de domiciliu a acestuia, respectiv str. C.A., relevând că locuința se afla situată la începutul străzii, respectiv la mică distanță de trecerea de cale ferată.

Urmare raționamentelor de mai sus depoziția martorului V.C. a fost apreciată ca și concludentă și că dovedește cu certitudine împrejurarea că la locuința inculpatului D.M. a fost transportată o centrală termică la cererea martorei denunțătoare.

Acest martor a fost apreciat ca dovedind obiectivitate, în pofida relațiilor profesionale, de o anumită durată cu martora denunțătoare, întrucât modul în care s-a concretizat această relație profesională, respectiv efectuarea unor transporturi în beneficiul societății comerciale aparținând martorei denunțătoare, nu prefigurează un eventual interes sau profit al martorului, în confirmarea denunțului penal făcut de martora denunțătoare împotriva inculpatului D.M.

În altă ordine de idei, exceptând această probabilitate, tribunalul a constatat că, în cauză nu există date obiective care să reflecte vreun interes al martorei, iar aprecierile ipotetice, respectiv probabilitățile, câtă vreme nu corespund unor elemente de minimă concretizare, nu justifică aprecierea unei depoziții de martor ca fiind subiectivă.

Și depozițiile martorului B.T. au fost apreciate de instanța de fond ca fiind concludente și utile cauzei, martorul dovedind obiectivitate.

S-a arătat că, acest martor, asemenea martorului V.C., probează o împrejurare esențială a cauzei și anume că, martora denunțătoare s-a deplasat la locuința inculpatului D.M. și a intrat în locuință având asupra sa două, trei plase, pe care la revenire nu le mai avea, martorul probând în mod obiectiv susținerile martorei denunțătoare că i-a dus inculpatului în vizitele făcute la locuința acestuia, bunuri.

Locuința la care martorul arată că a transportat-o pe martora denunțătoare este indicată de acesta ca fiind pe str. A., conform declarației din faza de urmărire penală, și str. C.A., conform declarației din fața instanței, iar din actele dosarului rezultă că adresa inculpatului este str. C.A.

Totodată martorul descrie locul situării acestei locuințe, ca aflându-se la o distanță de 150-200 m de la trecerea liniei de cale ferată Oradea-Cluj, pe partea dreaptă a străzii, descriere ce corespunde cu descrierea făcută de martorul V.C.

Martorul B.T., la rândul său este o persoană din anturajul social al martorei denunțătoare, martorul declarând că, întrucât practica taximetria din anul 1996, a fost solicitat frecvent de martora denunțătoare, pentru a o transporta la diferite locații și, că printre aceste solicitări se regăsește și transportarea martorei denunțătoare la adresa de pe str. A., sus menționată.

În opinia primei instanțe, acest fapt în sine nu este de natură a sugera un anume subiectivism al martorului, împrejurarea de a cunoaște o persoană de mai mulți ani, nedovedind în nici un fel părtinirea acesteia. Totodată, s-a apreciat că în cauză nu există date certe care să ateste că martorul ar avea un interes și în felul acesta mărturia sa să fie una subiectivă. Din contră, s-a constatat că depoziția martorului se coroborează cu alte probe obiective respectiv depoziția martorului V.C. și, totodată poziția sa a fost una constantă, fără fluctuații, ceea ce sub, aspectul analizat, are relevanță.

Inadvertențele existente între declarația dată de martor în faza de urmărire penală și faza de judecată, au fost apreciate irelevante, arătându-se că au un caracter firesc având în vedere perioada scursă de la momentul faptului constat de martor și probat de acesta, respectiv momentul audierii sale. Martorul a declarat în faza de urmărire penală că, adresa la care a transporta-o pe martora denunțătoare este str. C.A., iar în faza de judecată că „crede” că această adresă era str. C.A., adresă ce coincide cu adresa de domiciliu a inculpatului.

În mod evident este vorba de adresa de domiciliu a inculpatului, respectiv str. C.A., descrisă și prin raportare la elemente topografice, în sensul că aceasta este situată la o distanță de 150-200 m, de la trecerea liniei de cale ferată Oradea-Cluj, pe partea dreaptă a străzii, descriere ce corespunde cu cea făcută de martorii V.C. și C.F. Tribunalul a arătat că această susținere a martorului, chiar lipsită de o maximă certitudine, se coroborează cu alte date din cauză, modul ușor incert în care martorul face această individualizare, fiind chiar firesc, raportat la poziția sa de transportator și nu de persoană aflată într-o relație directă cu locatarul imobilului de la adresa în discuție. Cu privire la acest aspect s-a remarcat faptul că tocmai această calitate a martorului ar putea crea suspiciuni privind sinceritatea sa în prezentarea unor astfel de date, putându-se obiecta, că transportul de persoane, în sine, este o activitate ce implică contactul cu numeroase persoane și numeroase locații, astfel încât memorarea unor astfel de date ar fi imposibilă.

În opinia primei instanțe, martorul este credibil, multiplele destinații la care acesta a transportat-o pe martora denunțătoare, indicate precis în declarația sa, cât și indicarea precisă a adresei și reședinței martorei denunțătoare, de unde o lua pe aceasta, dovedind că martorul B.T. era solicitat frecvent de martora denunțătoare și urmare acestor solicitări repetate, este firesc faptul reținerii adreselor la care martora denunțătoare era transportată.

Martorul B.T. a declarat în faza de urmărire penală că vizitele martorei denunțătoare C.L. la adresa de pe str. C.A. au avut loc în anul 2003 sau 2004, martorul precizând că nu își amintește exact acest fapt. În fața instanței, martorul a declarat că aceste vizite au fost făcute în cursul anilor 2005-2006.

S-a apreciat că această discrepanță nu reprezintă o revenire a martorului asupra declarației anterioare, câtă vreme toate celelalte date ale declarației sale, sunt neschimbate și permit plasarea în jurul anilor 2003-2004 a evenimentelor relatate de martor, iar datele relatate inconsecvent de martor sunt date, ce generează ușor și în mod firesc, erori.

Tribunalul a constatat că, în mod cert datele corecte sunt cele menționate în cursul urmăririi penale, respectiv anii 2003 sau 2004, întrucât audierea martorului având loc în anul 2006, în nici un caz martorul nu putea prezenta un eveniment din anul 2006 (anul audierii sale) ca fiind produs în urmă cu doi-trei ani, o astfel de eroare fiind necredibilă. În plus, în anul 2006 martora denunțătoare nu putea fi transportată la locuința inculpatului D.M. întrucât se afla în stare de arest preventiv încă din toamna anului 2004.

Declarațiile martorilor G.F. și L.P., ambii ofițeri în cadrul Poliției Judiciare din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Bihor, au fost apreciate ca fiind probe utile ale cauzei, cu mențiunea că, declarația martorului L.P. a fost apreciată ca fiind concludentă și utilă în soluționarea cauzei, doar în ceea ce privește declarația dată de acest martor în faza de urmărire penală, declarația din fața instanței fiind înlăturată din materialul probator ca nesinceră și vădit părtinitoare.

Aceste probe sunt aduse de acuzare pentru dovedirea împrejurării că privind implicarea efectivă a inculpatului D.M. în dosarele penale în care martora denunțătoare avea calitatea de inculpat, respectiv în dosarul penal în care era cercetată pentru plângerea penală formulată fictiv de martora denunțătoare împotriva numitului H.V. pentru a-i servi ca apărare în dosarul penal în care aceasta era cercetată pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prin CEC-uri.

Martorul G.F. a declarat că o cunoștea pe martora denunțătoare întrucât a cercetat plângerea penală formulată de aceasta împotriva numitului H.V.; că pentru a o aduce pe aceasta la audieri a emis mai multe mandate de aducere; că în urma acestor mandate martora denunțătoare nu s-a prezentat la sediul poliției, însă într-una din zile a fost sunat de inculpatul D.M., respectiv în timpul orelor de program, care l-a întrebat dacă este la birou, context în care martorul i-a răspuns că întârzie 10 minute; că inculpatul i-a cerut să treacă pe la locuința sa; că la locuința inculpatului se afla martora denunțătoare C.L. și atunci martorul practic a cunoscut-o pe aceasta; respectiv că inculpatul era în temă că martora denunțătoare a fost citată de către câteva ori de ofițerul G.F. la sediul poliției; că discuția ce s-a purtat a fost în sensul că inculpatul a prezentat-o martorului pe martora denunțătoare C.L. ca fiind persoana vătămată pe care acesta o căuta și, totodată i-a spus acestuia, că la rândul său, martora denunțătoare l-a căutat pe martor la sediul poliției; că indirect inculpatul nu i-a cerut să-i aplice martorei denunțătoarea un tratament favorizant; că a perceput-o pe aceasta ca fiind o cunoștință a inculpatului; că raportat la gestul inculpatului de a-l chema la locuința sa și de a-i prezenta partea vătămată dintr-un dosar pe care îl instrumenta, nu atribuie caracter penal acestui gest, însă nu i s-a părut un lucru normal și nu i s-a mai întâmplat ca un alt coleg de al său să îl pună într-o postură similară; că soluționând plângerea părții vătămate a dat o soluție de neîncepere a urmăririi penale, întrucât societatea comercială era inexistentă, iar avizele de expediție și facturile nu conțineau datele obligatorii de identificare a persoanei; că partea vătămată nu i-a spus că plângerea pe care o soluționa avea un caracter fictiv și că îi slujea propriei apărări în dosarul în care era cercetată, însă acest lucru l-a bănuit ulterior; că mențiunea făcută în declarația dată în faza de urmărire penală, în sensul că a aflat efectiv că era o plângere falsă, reprezintă o eroare de relatare, arătând că în realitate a bănuit doar acest fapt.

În opinia instanței de fond această probă a fost considerată, dincolo de orice îndoială, o probă incriminatore. Martorul G.F. este lucrător în cadrul Poliției Judiciare din Inspectoratul de Poliție Județean Bihor și avea în fază de lucru plângerea penală formulată de martora denunțătoare C.L. împotriva numitului H.V. Împrejurările concrete în care martorul G.F. a cunoscut-o pe martora denunțătoare C.L. dovedesc indiscutabil implicarea inculpatului D.M. în dosarele penale ale martorei denunțătoare.

Atitudinea inculpatului de a-l chema pe ofițerul de poliție ce instrumenta plângerea formulată de partea vătămată, la locuința sa, unde se afla martora denunțătoare și de a-l prezenta pe acesta martorei denunțătoare, are mai multe semnificații, respectiv odată în relația inculpatului cu martorul G.F. și apoi în relația acestuia cu martora denunțătoare.

Această atitudine a inculpatului, în opinia instanței, concretizează intenția acestuia de a convinge partea vătămată că are o influență efectivă asupra ofițerului de poliție. Inculpatul nu s-a rezumat la a lăsa ca, convingerea părții vătămate în sensul că poate influența ofițerii de poliție care instrumentează cauzele penale ale acesteia în a-i acorda un tratament privilegiat, să se formeze raportat strict la calitatea sa din acel moment și anume cea de ofițer specialist I în cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Bihor, Serviciul Cercetări penale, cu grad de comisar de poliție și în virtutea acestei funcții, locțiitor al Șefului Serviciului de Cercetări Penale.

Chemarea ofițerului de poliție ce instrumenta plângerea martorei denunțătoare la locuința sa și prezentarea martorei denunțătoare acestuia, în opinia instanței a fost considerat un fapt menit a crea martorei denunțătoare o convingere de neclintit asupra influenței pe care inculpatul pretindea că o are asupra ofițerilor din cadrul poliției judiciare. În condițiile în care inculpatul avea posibilitatea reală de a-i aborda pe acești ofițeri de poliție la locul de muncă, în concret martorul G.F. și inculpatul având același loc de muncă, întâlnirea dintre ofițerul de poliție G.F. și martora denunțătoare la locuința inculpatului exprimă intenția inculpatului de a dovedi influența pe care o are, iar premisa unei astfel de intenții, în mod logic, o constituie dorința acestuia de obține foloase materiale de la martora denunțătoare, căreia în felul acesta îi făcea dovada „influenței” sale și totodată o motiva la remunerarea acestor servicii.

Dincolo de intenția inculpatului de a-i demonstra martorei denunțătoare influența pe care o poate exercita asupra ofițerilor de poliție, în opinia instanței de fond, acest gest semnifică și o solicitare neechivocă, într-adevăr nu expresă, adresată martorului de a adopta o poziție de favoare față de martora denunțătoare. Deși martorul G.F. neagă acest aspect, urmare contextului în care a avut loc această întâlnire, o solicitare expresă nici nu era necesară.

În concret, inculpatul D.M., deși coleg cu martorul G.F. și având astfel posibilitatea abordării acestuia la locul de muncă, l-a chemat pe martor la locuința sa, respectiv în mediul său privat, familial, unde i-a prezentat-o pe martora denunțătoare, aceasta fiind în mod firesc asimilată de martor, urmare modului și locului în care i-a fost prezentată, ca o persoană foarte apropiată inculpatului.

Analizând mai departe semnificația acestui gest al inculpatului, s-a apreciat totodată că, dincolo de intenția de a-și dovedi influența, dincolo de efectul de a-l determina pe martorul G.F. să instrumenteze cu părtinire plângerea martorei denunțătoare, acest gest reflectă și înțelegerea anterioară existentă între inculpat și martora denunțătoare, privind ajutorul pe care inculpatul urma să îl acorde acesteia în dosarele sale penale. Acest aspect rezultă din însăși împrejurarea că martora denunțătoare nu s-a prezentat la sediul Poliției, unde a fost citată de mai multe ori, fapt cunoscut și de către inculpatul D.M., ci l-a căutat pe inculpat la locuința acestuia, unde apoi inculpatul l-a chemat pe ofițerul ce instrumenta această cauză.

În mod evident implicarea inculpatului D.M. în problemele juridice ale martorei denunțătoare a fost mult mai profundă decât susține acesta (simple consultații juridice), iar motivația faptei sale este în mod evident una pecuniară vizând în concret bunurile pe care inculpatul le primirea de la martora denunțătoare.

Prima instanță a exclus orice altă motivație a inculpatului D.M. în condițiile în care nu s-a probat că între inculpat și martora denunțătoare ar exista o relație, indiferent de orice natură, care să justifice un ajutor gratuit, oferit de către acesta martorei denunțătoare, evident și acest gest situat în afara deontologiei profesionale.

Urmare elementelor de fapt pe care le relevă depoziția martorului G.F., Tribunalul a considerat că acesta are un rol esențial în materialul probator, probând în mod cert atât elemente de ordin obiectiv cât și subiectiv ce definesc infracțiunea de trafic de influență.

S-a constatat că nu există date sau indicii în sensul că martorul G.F. ar fi fost interesat în cauză, sau că s-ar fi aflat în ostilități cu inculpatul. Drept urmare s-a concluzionat că depoziția acestuia nu este afectată de nici o suspiciune de subiectivism. În plus martorul G.F. este ofițer în cadrul Poliției Judiciare al Inspectoratului de Poliție Județean Bihor ceea ce întărește credibilitatea sa.

Martorul L.P. și-a modificat în fața instanței declarația dată în faza de urmărire penală. Motivația martorului a fost în sensul că, deși recunoaște semnătura aplicată pe declarația din faza de urmărire penală nu își explică neconcordanța dintre declarații; că maniera de audiere a fost în sensul că, martora relata faptele iar ofițerul ce efectua audierea tehnoredacta concomitent cele relatate de martor; că întrucât îl cunoștea pe acest ofițer din practica de zi cu zi, a avut încredere în fidelitate consemnărilor; că citea progresiv pe măsura redactării declaraților de pe monitorul calculator, însă poartă ochelari de vedere la scris și consideră că nu a citit cu atenție declarația bazându-se pe corectitudinea colegului său.

Tribunalul a considerat această motivație a martorului ca inacceptabilă, în condițiile în care martorul însuși este anchetator de profesie, fiind ofițer de poliție în cadrul Poliției Judiciare a Inspectoratului de Poliție Județean Bihor și cunoaște, la un nivel de profesionist, efectele unei declarații date în fața organelor de urmărire penală, respectiv consecințele inconsecvenței în astfel de declarații. A fost apreciată inacceptabilă și ipoteza privind o posibilă superficialitate profesională a martorului, pe fondul căreia martorul ar fi adoptat conduita pretinsă, de a nu-și lectura cu seriozitate declarația, întrucât procesul penal în care acesta era audiat ca martor demonstrează un caracter extrem de serios al procedurii în care era implicat, nicidecum unul derizoriu, pentru a fi justificată o oarecare indiferență față de rigorile acesteia.

În opinia instanței de fond, revenirea martorului asupra declarației date în faza de urmărire penală ilustrează intenția acestuia de părtinire a inculpatului, motiv pentru care declarația dată de acesta în faza de judecată a fost înlăturată în totalitate.

În faza de urmărire penală martorul a relevat ca împrejurare importantă în stabilirea vinovăției inculpatului, faptul că martora denunțătoare C.L., ce era inculpată în mai multe dosare pe care le instrumenta, dând curs unei citații, s-a deplasat la sediul Poliției unde martorul L.P. a întâlnit-o în biroul inculpatului D.M., sau ar fi văzut-o împreună cu inculpatul D.M. în curtea imobilului; că din biroul acestuia sau din locul în care inculpatul a stat de vorbă cu martora denunțătoare, a condus-o pe martora în biroul său pentru anchetă; că inculpatul nu i-a cerut niciodată informații despre cauza în care era învinuită martora denunțătoare, martorul L.P. specificând că, nici nu ar fi avut nevoie să îi dea aceste informații, întrucât ar fi putut să afle ceea ce îl interesa chiar de la martora denunțătoare C.L.

Tribunalul a reținut că această depoziție a martorului probează, în concret, contactele inculpatului D.M. cu martora denunțătoare C.L. și rostul acestor întâlniri, în mod evident, nu de a se purta discuții de complezență, cum a susținut constant inculpatul, ci discuții privind ajutorul pe care acesta putea să îl dea martorei denunțătoare în dosarele penale în care era cercetată, având în vedere că martora denunțătoare s-a întâlnit cu inculpatul, înainte de audierea acesteia de către martorul L.P.

Deși privind izolat, acest raționament ar putea apărea ca fiind facil, tribunalul a învederat că, coroborând aspectul relatat de martorul L.P. cu cele relatate de martorul G.F., în mod evident, întâlnirea martorei denunțătoare cu inculpatul s-a datorat înțelegerii anterioare a acestora privind implicarea inculpatului D.M. în dosarele penale ale martorei denunțătoare.

Tribunalul a apreciat că declarația martorului L.P. dată în faza de urmărire penală creează îndoieli serioase în ceea ce privește buna credință a acestuia, având în vedere conduita adoptată în fața instanței. Cu toate acestea declarația nu a fost înlăturată din materialul probator, întrucât împrejurarea relatată se integrează stării de fapt ce rezultă din probe obiective, fiind demonstrate cu certitudine întâlnirile inculpatului cu martora denunțătoare chiar la locuința sa, astfel încât rezerva firească în aprecierea depoziției din faza de urmărire penală, raportat strict la conduita martorului, ar fi nejustificată în contextul celorlalte date concrete ale cauzei.

Declarația martorului C.I. a fost considerată drept o probă utilă în cauză, deși aspectul pe care acesta îl probează nu ține de fapta ce constituie obiectul prezentei judecăți. Cu toate acestea, împrejurarea că inculpatul D.M. în cadrul raporturilor profesionale, dezvolta relații apropiate cu persoane cercetate penal, a fost apreciat ca un indiciu însemnat în stabilirea comportamentului infracțional al inculpatului.

Tribunalul a considerat că declarațiile inculpatului D.M. au o relevanță minoră, majoritatea aspectelor esențiale ale cauzei sunt contestate de către inculpat, declarațiile sale fiind astfel în contradicție cu celelalte probe obiective.

S-a arătat că, concludența parțială a declarațiilor date de inculpat vizează împrejurarea că acesta s-a întâlnit de mai multe ori cu martora denunțătoare, atât la locuința sa, la locul său de muncă, cât și în București. Aceste aspecte rezultă din declarația martorei denunțătoare cât și din declarațiile celorlalți martori audiați în cauză, respectiv martorii G.F., L.P., B.T., C.F., G.M.

În ceea ce privește împrejurarea că martora denunțătoare i-ar fi cerut inculpatului doar sfatul în problemele juridice pe care aceasta le avea, tribunalul a considerat că inculpatul este nesincer, probele administrate în cauză, dovedind cu prisosință contrariul. Totodată, s-a apreciat că problemele medicale ale inculpatului și ale martorei denunțătoare, invocate de acesta, nu justificau întâlnirea repetată la locuința inculpatului și în București, un astfel de subiect în mod firesc epuizându-se la o singură întâlnire, în condițiile în care aceste probleme medicale au survenit anterior, respectiv nu era vorba de afecțiuni medicale aflate în evoluție, care să suscită discuții succesive. Concomitența dintre aceste întâlniri și problemele juridice ale martorei denunțătoare, privită ca fapt în sine, sugerează că, în realitate aceste probleme sunt motivul real al întâlnirilor dintre inculpat și martora denunțătoare, indiferent de contextul acestora.

Inculpatul în apărare a mai invocat existența unei înscenări menite a-l înlătura din rândul persoanelor recomandabile pentru o anume funcție din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Bihor și pornirea ulterior, a unei acțiuni, cu caracter vindicativ, împotriva sa.

S-a constatat că aceste afirmații ale inculpatului nu sunt confirmate de alte probe obiective. Pretinsul scenariu pus la cale împotriva inculpatului, chiar real, nu îl exonerează pe acesta de răspundere penală, întrucât în esență „scenariul” invocat vizează abordarea martorei denunțătoare și determinarea acesteia de a face denunțul penal. Nu s-a invocat o anume „regizare” a faptei inculpatului, care, în opinia primei instanțe, rămâne dovedită în cauză prin probele analizate. Dacă s-ar da veridicitate susținerilor martorei denunțătoare privind chemarea sa la Direcția Națională Anticorupție și determinarea acesteia de a face denunțul penal, această chestiune ar avea relevanță doar dacă martora denunțătoare ar fi solicitat restituirea bunurilor și a banilor dați inculpatului.

Instanța de fond a apreciat că apărările inculpatului nu pot conduce la exonerarea de răspundere penală fiind înlăturate, instanța atribuind valoare probatorie declarațiilor acestuia doar în ceea ce privește relația sa cu martora denunțătoare și întâlnirile repetate, care rezultă și din alte probe.

S-a arătat că, prin actul de sesizare au fost susținute și alte împrejurări de fapt, respectiv abordarea telefonică a inculpatului D.M. în perioada în care acesta se afla într-o misiune în Cehia de către martora C.A. precum și abordarea martorului S.V., fost ofițer de poliție, de către inculpatul D.M. pentru ca acesta să o ajute pe martora denunțătoare să obțină un spațiu frigorific în vederea depozitării unei cantități mari de carne.

Tribunalul a constatat că aceste împrejurări nu au fost probate în fața instanței și, de altfel, nu modifică cu nimic datele cauzei.

Urmare considerațiilor anterioare privind analiza probelor administrate în cauză s-au apreciat ca fiind probate cu certitudine următoarele împrejurări de fapt: relația dintre inculpat și martora denunțătoare, în concret vizitele făcute de aceasta la locuința inculpatului cât și la locul său de muncă, ce sunt probate prin depoziția martorilor G.F., B.T., V.C., C.F. și G.M.; problemele juridice ale martorei denunțătoare în privința cărora inculpatul urma să îi determine pe ofițerii de poliție să adopte o conduită favorabilă martorei denunțătoare, ce sunt probate prin depozițiile ofițerilor de poliție G.F. și L.P.; acțiunea inculpatului de acceptare de bunuri, pentru sine, provenind de la martora denunțătoare, ce este dovedită prin depoziția martorilor V.C., B.T. și C.F. și înscrisuri aflate la dosar, ce atestă proveniența centralei termice predate acestuia.

S-a apreciat însă că, în cauză, nu se poate reține existența unei acțiuni de pretindere, întrucât orice dubiu profită inculpatului, acțiunea de acceptare având conotație mai puțin gravă, astfel că fapta inculpatului de primire de bani și bunuri de la martora denunțătoare nu poate fi apreciată decât ca, concretizând o acțiune de acceptare.

Această acceptare s-a produs la momentul primei remiteri de bunuri, acceptarea fiind obiectivată de faptul predării, în condițiile în care, nu se poate stabili în cauză un moment anterior al acceptării. În opinia instanței, prima remitere de bunuri echivalează cu acceptarea tuturor beneficiilor obținute, în momente diferite, de către inculpat, de la martora denunțătoare, în condițiile în care problemele juridice ale martorei denunțătoare sunt anterioare acestui moment și în felul acesta nu scindează rezoluția infracțională; solicitarea martorei denunțătoare viza probleme juridice, a căror soluționare nu putea fi decât succesivă, respectiv fără a se putea stabili de la început cu acuratețe și în mod complet, modalitatea de soluționare, și, ca atare, și plata beneficiilor urma să fie efectuată în timp, inculpatul având de la început o reprezentare generică a plății ce urma să se efectueze astfel.

Așadar instanța de fond a apreciat că infracțiunea de trafic de influență s-a consumat în momentul primei acceptări de bunuri, astfel încât, în pofida acceptărilor repetate de bani și bunuri, există o unitate naturală de infracțiuni. Influența pe care inculpatului a lăsat să se creadă că o are asupra ofițerilor de poliție ce instrumentează cauzele în care era implicată martora denunțătoare este probată prin declarația martorului G.F., iar primirea de bunuri de către inculpat de la martora denunțătoare este probată prin depoziția martorilor V.C., B.T., C.F. și înscrisuri ce atestă achiziționarea centralei termice.

Față de cele expuse, instanța de fond a constatat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență și dispus condamnarea inculpatului cu mențiunea că la încadrarea juridică au fost reținute și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 78/2000 și alin. (3) al art. 7 din aceeași lege, după punerea sa în discuție:

La individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului s-au avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. S-a apreciat că un rol esențial în stabilirea pedepsei îl are calitatea inculpatului, la data săvârșirii faptei, de ofițer specialist I în cadrul Inspectratului de Poliție Județean Bihor, Serviciul Cercetări Penale, locțiitor al șefului Serviciului Cercetări Penale și având gradul de comisar de poliție. Inculpatul făcea parte dintr-o structură judiciară, postura sa fiind aceea de a ancheta și de a dispune cu privire la fapte de natură infracțională. S-a arătat că prejudiciul enorm adus instituției în cadrul căreia acesta își desfășura activitatea și în mod corespunzător sentimentul profund de neîncredere față de organele judiciare, pe care în mod cert l-a generat fapta sa, reprezintă în elemente ce impun o sancționare severă a inculpatului.

Deși sub aspectul conținutului său concret, așa cum acesta a fost stabilit de către instanță, fapta inculpatului nu are o gravitate ridicată, specificul speței de față și care impune aplicarea unei sancțiuni aspre, este calitatea inculpatului. În plus inculpatul a dovedit nesinceritate, iar prezentarea sa constantă în fața organelor judiciare și lipsa antecedentelor penale sunt împrejurări ce pot fi valorificate exclusiv în sensul orientării pedepsei spre limita sa inferioară, valorificarea acestor elemente ca circumstanțe atenuante neavând justificarea în această cauză. În caz contrar s-a apreciat că pedeapsa ce s-ar putea aplica nu ar fi proporțională cu gravitatea faptei.

În ceea ce privește pedeapsa accesorie instanța i-a interzis inculpatului și dreptul de a alege, apreciind că lipsa de moralitate dovedită de inculpat în exercitarea unei profesii ce urma să asigure siguranța și stabilitatea climatului social, nu este compatibilă cu recunoașterea participării sale la alegerea persoanelor menite a conduce și gestiona interesele țării respectiv comunității.

În ceea ce privește măsura confiscării bunurilor și banilor primiți de inculpat de la martora denunțătoare, instanța a reținut ca fiind probată cu certitudine predarea unei centrale termice în valoarea de 23.419.200 ROL, conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei precum și având în vedere depoziția martorului V.C.

De asemenea, s-a apreciat ca fiind probată predarea unei sume de 200 dolari SUA, conform declarației date de martorul C.F., a cărei apreciere de genul 200-300 dolari SUA a fost interpretată ca reprezentând suma de 200 dolari SUA, dat fiind că orice eroare profită inculpatului. Deși acesta vorbește de realizarea unor schimburi valutare repetate, pentru ca martora denunțătoare să predea valuta astfel obținută inculpatului, instanța în raport de actele de predarea reținute ca fiind dovedite în cauză (predarea centralei termice, predarea unor bunuri când martorul C.F. a însoțit personal martora denunțătoare la locuința inculpatului și a constatat că aceasta avea asupra sa o plasă, respectiv bunurile predate în contextul în care martorul B.T. a constatat că martora denunțătoare a lăsat o plasă la locuința inculpatului) a apreciat că nu pot fi luate în considerare sume, posibil a fi predate în alte circumstanțe, respectiv sumele reclamate de martora denunțătoare, în condițiile în care instanța a stabilit că declarația acesteia nu are concludentă de sine stătătoare.

S-a reținut că împrejurarea în care martorul C.F. a însoțit-o pe martora denunțătoare la locuința inculpatului, fiind un fapt constatat personal de martor, corespunde unui act de predare, căruia instanța a prezumat că îi corespunde predarea sumei de 200 dolari SUA, față de declarația generică a martorului, care de altfel vorbește de mai multe sume în acest cuantum.

În ceea ce privește bunurile depozitate în plasă și predate în acest context precum și în cel relatat de martorul B.T., instanța a constatat că nu există elemente care să permită identificarea certă a acestora și nici a valorii lor, astfel încât nu au fost luate în calculul sumei apreciate ca impunându-se a fi confiscată.

Ca atare, s-a dispus confiscarea sumei totale de 29.419.200 ROL din care suma de 23.419.200 ROL, reprezentând valoarea centralei termice, iar suma de 6.000.000 ROL reprezintă echivalentul a 200 dolari ROL, avându-se în vedere cursul Băncii Naționale a României de 2,87 RON la data de 20 noiembrie 2009 și un curs mediu pe piața liberă de 3 RON.

S-a arătat că nu este posibilă confiscarea sumei precizate de organul de urmărire penală în condițiile în care s-a apreciat că declarația martorei denunțătoare are relevanță în măsura în care se coroborează cu probe obiective.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel Direcției Naționale Anticorupție, Serviciul Teritorial Oradea și inculpatul D.M., apreciind-o ca fiind netemeinică, respectiv nelegală și netemeinică.

Prin apelul declarat, parchetul a solicitat să se desființeze sentința în sensul de a se pronunța o hotărâre prin care inculpatului să i se aplice pedeapsa închisorii cu executare prin privare de libertate într-un cuantum sporit.

Inculpatul apelant D.M., prin apelul declarat a solicitat să se desființeze sentința, în principal în sensul de a se dispune achitarea sa, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar în subsidiar în sensul de a se dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei ce i-a fost aplicată.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 371 și 378 C. proc. pen., Curtea, în opinie majoritară a constatat că aceasta este legală, dar netemeinică sub aspectul individualizării pedepsei ce i-a fost aplicată inculpatului apelant, respectiv a modalității de executare a acesteia.

S-a reținut că prima instanță a făcut o justă apreciere și analiză a probelor administrate în cauză, pe baza cărora a reținut în mod corect starea de fapt, stabilind de asemenea corect vinovăția inculpatului apelant și încadrând juridic corespunzător fapta acestuia.

Curtea, la rândul său, a apreciat că în cauză s-a dovedit că inculpatul apelant a comis infracțiunea de trafic de influență.

Astfel, inculpatul apelant a lăsat-o pe martora denunțătoare să creadă că are influență asupra colegilor săi care instrumentau cauzele în care aceasta era cercetată pentru comiterea unor infracțiuni de înșelăciune și a acceptat bani și daruri direct de la aceasta.

Instanța de fond a făcut în acest sens referiri concrete la probele ce dovedesc aceste împrejurări, relevant fiind faptul că, din declarațiile martorilor C.F., V.C., B.T., G.F. și cea a martorului L.P. din faza de urmărire penală rezultă cu certitudine relația dintre inculpat și martora denunțătoare C.L., vizitele făcute de aceasta din urmă la domiciliul inculpatului apelant și locul de muncă al acestuia, precum și împrejurarea că inculpatul apelant a acceptat de la martora denunțătoare centrala termică, precum și 200 de dolari SUA.

Pentru că instanța de fond a făcut atât o trecere în revistă dar și o analiză detaliată și exhaustivă a probelor administrate în cauză, precizând și care sunt motivele pentru care a înlăturat ca și nesincere declarațiile martorilor K.I. și K.J. și a apreciat ca fiind concludente declarațiile martorei denunțătoare C.L. și ale martorilor G.M. și C.F. doar în măsura în care s-au coroborat cu alte probe obiective administrate în cauză, curtea nu va mai reitera aceste argumente, la care achiesează.

S-a apreciat relevant faptul că inculpatul a avut o relație, chiar dacă nu poate fi catalogată ca amicală, cu o persoană care a apelat la el tocmai în raport de funcția pe care acesta o deținea, pentru că avea probleme juridice, fiind cercetată pentru comiterea unor infracțiuni de înșelăciune.

Curtea a arătat că, în ipoteza în care, astfel cum a susținut inculpatul, i-ar fi spus acesteia, la prima întâlnire, că problemele sale sunt grave și ar fi sfatuit-o să-și angajeze un avocat pentru că nu o poate ajuta, nu au nicio explicație vizitele ulterioare ale martorei denunțătoare la domiciliul inculpatului apelant, vizite care este cert că s-au efectuat, împrejurare ce rezultă atât din declarația martorei denunțătoare, cât și din declarațiile martorilor V.C. și B.T., cei doi taximetriști, care au arătat că au transportat-o de mai multe ori pe martora denunțătoare la domiciliul inculpatului apelant, pe str. A. din Oradea.

Curtea a arătat că nu poate fi explicată atitudinea inculpatului apelant care l-a chemat pe martorul G.F., ce instrumenta plângerea depusă de martora denunțătoare împotriva unei persoane fictive pe nume H.V., plângere redactată de inculpat, potrivit susținerilor denunțătoarei, la domiciliul său, pentru a i-o prezenta pe martora denunțătoare.

Or, în aceste condiții, chiar dacă inculpatul apelant nu i-ar fi spus în concret martorei denunțătoare că-și va exercita influența asupra colegilor săi pentru a o ajuta, este evident că acest gest i-a dat de înțeles martorei că are influență asupra colegilor săi și că-i va determina să o ajute.

Chiar dacă martorii G.F. și L.P. au declarat că inculpatul apelant nu a intervenit niciodată în vreunul din dosarele care o priveau pe martora denunțătoare, acest aspect nu are relevanță, în cazul infracțiunii de trafic de influență, neavând importanță dacă influența se exercită sau nu, respectiv dacă influența presupusă produce sau nu rezultatul dorit.

De asemenea, Curtea a reținut că în speță s-a dovedit că inculpatul apelant a primit de la martora denunțătoare centrala termică pe care martora denunțătoare a achiziționat-o în mod cert, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar și din depoziția martorului V.C., cu ajutorul căruia martora denunțătoare a transportat centrala la domiciliul inculpatului apelant.

Astfel fiind, Curtea a apreciat că prima instanță a reținut în mod corect vinovăția inculpatului apelant, făcând o analiză corectă a probelor, în speță existând concordanță între situația de fapt așa cum s-a reținut și concluzia la care a ajuns instanța cu privire la aceasta, neputând fi primită susținerea apărării că am fi în prezența unor opinii personale sau deducții care nu ar rezultat din niciun mijloc de probă de la dosar, în speță nefiind aplicabil nici principiul in dubio pro reo. Curtea a reținut că prima instanță a făcut o aplicare a acestui principiu cu privire la foloasele pe care martora denunțătoare susține că inculpatul apelant le-ar fi acceptat și cu privire la care nu au existat alte probe relevante în context probator în afara declarației martorei.

Cu toate acestea, nu se poate niciun moment susține că, în raport de ceea ce în mod concret a reținut instanța de fond în sarcina inculpatului, nu ar exista probe certe, sigure și complete de vinovăție, sau că ar exista o îndoială cu privire la vinovăția inculpatului apelant.

Astfel fiind, sub aspect principal, s-a constatat că criticile formulate de inculpatul sunt nefondate.

Însă, dacă instanța de fond a făcut o corectă aplicare a principiului in dubio pro reo în ceea ce privește bunurile și sumele de bani pe care martora denunțătoare susține că le-ar fi dat inculpatului apelant, câtă vreme susținerile acesteia nu se coroborează cu alte probe relevante în context probator, Curtea a apreciat că în mod greșit a reținut ca fiind cert faptul că martora denunțătoare i-ar fi dat inculpatului apelant suma de 200 de dolari SUA.

Sub acest aspect s-a arătat că prima instanță a reținut că martorul C.F., soțul martorei denunțătoare, a susținut că aceasta i-ar fi dat de mai multe ori inculpatului apelant sume în cuantum de 200-300 dolari SUA, declarații care însă au fost înlăturate, pentru ca ulterior să se prezume că martora i-ar fi dat inculpatului apelant suma de 200 de dolari SUA, într-o ocazie în care martorul C.F. ar fi însoțit-o la domiciliul inculpatului apelant.

Or, chiar potrivit reținerii instanței de fond, martorul C.F. a dat o declarație generică în acest sens, vorbind de mai multe sume în acest cuantum, condiții în care nu se poate reține ca fiind certă nici predarea sumei de 200 de dolari SUA și în acest caz fiind incident principiul in dubio pro reo.

Cât privește cererea subsidiară, Curtea a reținut că, într-adevăr, din punct de vedere al cuantumului pedepsei, prima instanță a făcut o justă individualizare a pedepsei pe care i-a aplicat-o inculpatului apelant.

Judecătorul fondului a asigurat un echilibru între criteriile de individualizare a pedepsei și scopurile acesteia, proporționalizând just pedeapsa, în raport de fapta comisă de inculpat și de vinovăția acestuia.

Fapta inculpatului apelant, care a profitat de funcția pe care o deținea și a lăsat să se înțeleagă că are influență asupra colegilor săi și că și-o va exercita, acceptând în schimb bunuri a fost apreciată ca fiind una gravă, care aduce atingere relațiilor sociale privitoare la desfășurarea activității de urmărire penală și implicit încrederii și prestigiului de care trebuie să se bucure organele de urmărire penală.

Tocmai împrejurarea că inculpatul apelant făcea parte din aceste organe de urmărire penală, deținând și o funcție de conducere, face ca fapta să capete o gravitate sporită.

Cu toate acestea, chiar dacă inculpatul apelant a avut o atitudine nesinceră și oscilantă, nu se poate face abstracție de timpul trecut de la data comiterii faptei, de împrejurarea că anterior, ca de altfel și ulterior, inculpatul apelant a avut un comportament corect, este integrat social, are o familie, dar și grave probleme de sănătate.

Curte a apreciat astfel că, pentru realizarea scopului pedepsei, în special sub raportul capacității inculpatului apelant de a se îndrepta, nu este necesară executarea efectivă a pedepsei, ținând seama de împrejurarea că pentru inculpatul apelant, în raport și funcția pe care a deținut-o, trecând de cealaltă parte a barei, din rolul de acuzator în cel de acuzat, procesul penal în sine a constituit un avertisment mai mult decât serios.

În raport de aceste considerente, prin decizia penală nr. 53/A/2012 din 19 aprilie 2012, Curtea de Apel Oradea, în majoritate, a admis apelul inculpatului, a desființat în parte sentința penală apelată și rejudecând s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de trei ani închisoare ce i-a fost aplicată inculpatului apelant, pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit conform art. 862 C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului apelant s-a suspendat și executarea pedepsei accesorii aplicate, care, în opinia curții, au fost corect individualizate.

În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 864 alin. (2) C. proc. pen.

S-a redus valoarea sumei confiscată de la inculpat de la 29.419.200 ROL până la 23.419.200 ROL.

S-a respins ca nefondat apelul parchetului, apreciindu-se neîntemeiate criticile formulate.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate au rămas în sarcina statului.

În opinie separată, s-a apreciat că se impunea achitarea inculpatului D.M. în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. și înlăturarea măsurii confiscării, arătându-se în esență că probatoriul administrat în cauză nu a fost de natură a înlătura prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul.

Relevant sub acest aspect a fost considerat faptul că martorii G.F. și L.P. au declarat că inculpatul apelant nu a făcut nicio intervenție în dosarele pe care le instrumentau și care o vizau pe martora denunțătoare, nici în prezența acesteia și nici cu altă ocazie.

Referitor la centrala termică pretins a fi primită de către inculpatul apelant de la martora denunțătoare, s-a arătat că nu s-a demonstrat fără putință de îndoială, faptul că aceasta a fost descărcată la domiciliul inculpatului apelant, declarațiile martorului V.C. nefiind concludente în acest sens. Astfel, acesta nu a putut preciza decât faptul că a transportat centrala pe str. A., fără să poată indica numărul casei și cine locuia acolo, martorul neputând de altfel preciza nici unde a fost deplasată centrală și nici locul exact în care a fost instalată. De asemenea, martorul a arătat că nu poate indica nici cui i-a fost destinată centrala, precizând că s-au prezentat pentru a o descărca din mașină mai multe persoane.

În aceste condiții, în raport de aceste dubii, coroborate cu împrejurarea că martora a formulat denunțul la aproximativ 4 ani după data comiterii pretinsei fapte, că nu a putut indica atunci când a fost întrebată în ce ar fi constat ajutorul pe care inculpatul apelant i l-ar fi promis, sau ar fi lăsat să se înțeleagă că i-l va da, precum și că aceasta a arătat că nu i-a cerut niciodată în mod expres să facă ceva, s-a apreciat că nu se poate reține în sarcina inculpatului comiterea infracțiunii de trafic de influență.

Faptul că inculpatul l-a chemat pe colegul său, martorul G.F. la domiciliul său unde i-a prezentat-o pe martora denunțătoare, îl făcea pasibil cel mult de răspundere disciplinară, în raport de împrejurarea că, așa cum a declarat martorul, atât în faza de urmărire penală cât și în cea a cercetării judecătorești, inculpatul nu i-a cerut niciun moment să o ajute în vreun fel pe martora denunțătoare nici cu acea ocazie și nici ulterior.

Susținerile martorei denunțătoare au fost considerate neverosimile și prin prisma faptului că sumele de bani și bunurile pretins a fi date inculpatului apelant aveau o valoare substanțială, acoperind aproape prejudiciile cauzate de către aceasta prin comiterea infracțiunilor pentru care era cercetată, or, firesc ar fi fost să achite prejudiciile, iar nu să le dea unei persoane care, potrivit chiar susținerilor sale, nu i-a promis nimic.

În aceste condiții, s-a apreciat că în cauză acuzarea nu a putut dovedi dincolo de orice îndoială vinovăția inculpatului apelant, iar instanța de fond deși a făcut analiză justă a probelor administrate în cauză, înlăturând unele dintre ele, nu și-a dus până la capăt raționamentul, pentru că, într-adevăr, declarația martorei denunțătoare, în raport de moralitatea acesteia, precum și de datele concrete ale cauzei, creează serioase dubii cu privire la obiectivitatea și sinceritatea sa.

Cum declarația sa nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză, s-a apreciat că în speță era aplicabil principiul in dubio pro reo, nefiind în prezența unei certitudinii a vinovăției inculpatului apelant, care să fie întemeiată probe decisive, complete, sigure și în măsură să reflecte realitatea obiectivă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Oradea și inculpatul D.M.

Parchetul a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 14 și 17 C. proc. pen., criticând modalitatea de individualizare a pedepsei atât în privința cuantumului cât și a modalității de executare, și greșita apreciere a probelor care a condus la diminuarea sumei ce a făcut obiectul confiscării speciale.

Criticile inculpatului au fost încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., acesta susținând în esență că hotărârea de condamnare este rezultatul unei grave erori de fapt, situația de fapt reținută neavând corespondent în probele administrate.

Analizând decizia recurată atât prin prisma criticilor formulate și a cazurilor de casare invocate, cât și din oficiu, în limitele prevăzute de dispozițiile art. 3859 alin. (3)C. proc. pen., Înalta Curte reține următoarele:

Asupra recursului declarat de inculpatul D.M.

Astfel cum s-a arătat anterior, recurentul a criticat soluția de condamnare arătând că aceasta este rezultatul unei grave erori de fapt, în cauză nefiind administrate probe din care să rezulte că i-ar fi promis denunțătoarei o intervenție asupra lucrătorilor de poliție care îi instrumentau cauzele. S-a susținut că martora denunțătoare a avut o atitudine oscilantă în declarațiile date, acestea fiind în contradicție cu cele ale martorilor K.J. și K.I. care conturează o stare de fapt diferită de cea reținută de organul de urmărire penală prin rechizitoriu. De asemenea, s-a învederat faptul că ofițerii de poliție ce instrumentau dosarele denunțătoarei au arătat că inculpatul nu a intervenit în nici un fel în sensul în favoarea acesteia.

Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile, art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a comis o gravă eroare de fapt având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare. Astfel cum instanța supremă a definit eroarea gravă de fapt prin decizia în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009, aceasta constă într-o greșită examinare a probelor administrate, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există, sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existența unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de fapt presupune deci reținerea unei împrejurări esențiale fără ca probele administrate să o susțină sau o nereținere a unei astfel de împrejurări esențiale, deși probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

În cauză, Înalta Curte nu a identificat în cadrul situației de fapt niciun aspect esențial stabilit de instanța de apel care să vină în contradicție evidentă și necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale. Recurentul face referire la declarațiile martorilor K.J. și K.I., însă aspectele învederate de cei doi martori, și care au fost înlăturate de către prima instanță cu motivare că aceștia nu prezintă credibilitate, nu au nici un fel de relevanță în raport de situația de fapt stabilită în apel care a condus la menținerea soluției de condamnare.

Astfel, Curtea de apel, dând o nouă apreciere materialului probator administrat în cauză, a constatat că susținerile martorei denunțătoare privind împrejurarea că i-ar fi înmânat inculpatului D.M. și diverse sume de bani nu se coroborează cu alte date și împrejurări ce rezultă din ansamblul probator, astfel că a reținut că singurul bun ce a fost acceptat de inculpat, lăsând să se înțeleagă că are influență asupra ofițerului de poliție care instrumenta plângerea sa penală, a fost o centrală termică.

Înalta Curte constată că situația de fapt, astfel cum a fost stabilită, este în concordanță cu conținutul probelor și în acest sens se au în vedere declarațiile martorului V.C. care a arătat că, la cererea martorei denunțătoare C.L., a transportat o centrală termică la o locuință din str. A. din Oradea, casa fiind situată la aproximativ 100 m de linia ferată, pe partea dreaptă a străzii; declarația martorului B.T., taximetrist care precizează că, la solicitarea denunțătoarei a transportat-o pe aceasta de câteva ori la o casă situată pe str. C.A., știind că respectivul imobil aparține unui polițist pe nume D.M., acesta fiind amplasat pe partea dreaptă a străzii, la cca 150-200 m de la trecerea liniei de cale ferată; împrejurarea că inculpatul domiciliază pe str. A.; declarațiile martorului G.F., care a susținut că, având în instrumentare plângerea penală formulată de către martora denunțătoare, inculpatul i-a solicitat să se deplaseze la domiciliul său, unde se alfa și partea vătămată C.L., D.M. facându-i cunoștință cu aceasta și discutând aspecte legate de plângere; declarația martorei denunțătoare C.L. care a arătat că, auzindu-l pe inculpat că urmează să-și schimbe centrala termică, s-a oferit să îi procure una, acesta acceptând propunerea sa; factura fiscală din care rezultă că la data de 9 iulie 2002 a fost achiziționată o centrală termică marca V. de la SC R. SRL. De asemenea Înalta Curte reține că martorul G.F. relatează că întâmplarea legată de chemarea sa de către inculpat la domiciliul său s-a petrecut „vara, cred că în luna iulie”, în aceeași perioadă în care a fost achiziționată și centrala termică.

Acest context probator susține starea factuală stabilită de instanță dar și concluzia că inculpatul a acceptat să primească centrala termică lăsând să se înțeleagă că are influență asupra ofițerului de poliție care instrumenta cauza penală pornită ca urmare a plângerii formulate de către martora denunțătoare. Înalta Curte reține că simplul gest de a-l chema pe martorul G.F. la domiciliul său, de a i-o prezenta pe C.L. și de a discuta pe tema plângerii, care reprezenta în realitate un mijloc de apărare în dosarul penal în care era cercetată, este suficient pentru a-i da acesteia de înțeles că are influență asupra martorului.

Celelalte aspecte invocate de recurent, legate de împrejurarea că atât G.F. cât și martorul L.P. au învederat în declarațiile date împrejurarea că niciodată inculpatul nu a intervenit în cauzele pe care le instrumentau și care o priveau pe martora denunțătoare C.L. sunt fără relevanță pentru reținerea infracțiunii de trafic de influență. Aceasta întrucât pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 257 C. pen. este suficient ca persoana să accepte primirea de foloase lăsând să se creadă că are influență (ce poate fi reală sau chiar presupusă) asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă un act ce intră în sfera atribuțiilor acestuia de serviciu. În ipoteza în care se și intervine pe lângă respectivul funcționar pentru a-l determina la o acțiune sau inacțiune ilicită, se ridică problema săvârșirii și a altei infracțiuni (respectiv instigare la abuz în serviciu, complicitate la luare și dare de mită, după caz).

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată total neîntemeiate criticile formulate, în cauză nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., dar nici cel prevăzut de pct. 12 teza I al aceluiași articol, prin prisma căruia a fost făcută analiza anterioară.

Asupra recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Oradea

O primă critică formulată de parchet se referă la greșita aplicare a legii de către instanța de apel, care a redus cuantumul sumei ce a fost confiscată de la inculpat. În cauză au fost invocate dispozițiile art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. Ministerul Public învederând faptul că, din probatoriul administrat în cauză ar rezulta faptul că și suma de 200 dolari SUA a fost primită de către inculpatul D.M.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu poate fi cenzurat din perspectiva niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. Deși se susține greșita aplicare a legii, parchetul critică în realitate situația de fapt reținută de către instanța de apel, căci reducerea sumei ce a făcut obiectul măsurii de siguranță a confiscării speciale nu este rezultatul unei interpretări sau aplicări greșite a dispozițiilor legale în materie, ci a reaprecierii stării de fapt. Astfel, constatând că probatoriul administrat în cauză nu este suficient pentru a susține concluzia că inculpatul a primit și suma de 200 de dolari SUA, sub acest aspect declarațiile denunțătoarei C.L. necoroborându-se cu alte probe, Curtea de apel a dat eficiență principiului in dubio pro reo și a reținut că singurul bun primit de inculpat a fost o centrală termică. Pe cale de consecință, conform art. 257 alin. (2) C. pen. a dispus confiscarea de la inculpat numai a contravalorii bunului primit, respectiv a sumei de 23.419.200 ROL.

Motivul de recurs nu ar putea fi circumscris nici cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., singurul de altfel care permite cenzurarea situației de fapt astfel cum aceasta este criticată de către parchet, întrucât constatarea instanței de apel nu a produs consecințe sub aspectul laturii penale, în cauză nefiind dispusă o soluție de achitare.

Nici criticile formulate în temeiul dispozițiilor art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. nu sunt întemeiate.

În ceea ce privește cuantumul sancțiunii penale aplicate, Înalta Curte constată că acesta a fost stabilit în condițiile unei analize plurale a tuturor criteriilor prevăzute de dispozițiile art. 72 C. pen., pedeapsa de 3 ani închisoare respectând principiul proporționalității care trebuie să existe între gravitatea concretă a faptei (determinată de calitatea inculpatului de ofițer de poliție, acesta nesocotind cu bună știință standardele de conduită impuse de statutul său profesional), scopul urmărit și urmarea produsă (obținerea de foloase materiale în contextul traficării influenței pe care o avea asupra colegilor săi de serviciu, aspect de natură a afecta credibilitatea și prestigiul instituției al cărei angajat era), dar și datele care caracterizează persoana favorabil persoana inculpatului astfel cum acestea rezultă din înscrisurile în circumstanțiere depuse la dosar.

Modalitatea de individualizare a executării pedepsei este de asemenea corectă, Înalta Curte apreciind că simpla pronunțare a hotărârii de condamnare constituie un avertisment puternic pentru inculpat și că există garanții reale că, chiar și fără executarea pedepsei, acesta nu va mai periclita sistemul valorilor sociale ocrotite de lege, prin săvârșirea de noi infracțiuni. Pe lângă circumstanțele personale favorabile inculpatului, instanța de recurs are în vedere și împrejurarea că, în toată perioada ulterioară comiterii infracțiunii din prezenta cauză de peste 10 ani, acesta nu a mai fost implicat în săvârșirea de alte fapte penale.

În raport de considerentele anterioare, în baza dispozițiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Înalta Curte de Casație și Justiției va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Oradea și intimatul inculpat D.M.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul intimat inculpat la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărarea din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Celelalte cheltuieli judiciare ocazionate cu soluționarea recursului rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Oradea și intimatul inculpat D.M. împotriva deciziei penale nr. 53/A din data de 19 aprilie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul intimat inculpat la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărarea din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Celelalte cheltuieli judiciare ocazionate cu soluționarea recursului rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 23 octombrie 2012.