Compensation for abnormally taken immovable property: judicial obligation of administrative authority to issue compensation title under Law 247/2005 and reasonable time standards

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 624 din 27 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții M.C.I. și T.G., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligând-o să soluționeze dosarul de despăgubire și să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul solicitat de reclamanți, evaluat la suma de 4.543.600 lei. Prin aceeași sentință, instanța de judecată a respins cererea reclamanților de obligare a conducătorului autorității pârâte la plata amenzii prevăzute de lege și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că apărările invocate de pârâtă cu privire la lentoarea procesului de soluționare a dosarelor de despăgubire nu sunt fondate și, oricum, nu pot paraliza dreptul reclamanților de a li se stabili grabnic dreptul la despăgubirile cuvenite, drept pe care jurisprudența CEDO îl consideră ca fiind un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ.; în motivarea recursului, se susține, în esență, că în mod eronat prima instanță a dispus obligarea la emiterea titlului de despăgubire, de vreme ce nu poate fi reținută vreo culpă în sarcina recurentei cu privire la tergiversarea procedurilor care se află în curs de desfășurare și care sunt foarte complexe.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

În mod corect, în raport de dispozițiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să finalizeze procedura administrativă și să emită decizia de stabilire a despăgubirilor cuvenite reclamanților.

Examinând cererea de recurs, Înalta Curte constată cu prioritate că recurenta nu formulează critici veritabile și efective în raport cu legalitatea hotărârii primei instanțe, sugerând și indicând mai degrabă executarea benevolă a obligațiilor ce-i revin în legătură cu dosarul reclamanților, potrivit procedurii administrative prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Analizând hotărârea primei instanțe și calea de atac exercitată împotriva acesteia și prin prisma art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, de vreme ce nu subzistă potrivit art. 304 din același cod cauze de nelegalitate de natură a conduce la modificarea sau la casarea hotărârii atacate.

Instanța de fond a analizat temeinic și pertinent probele administrate în cauză pe baza cărora a stabilit necesitatea obligării autorității recurente la soluționarea dosarului de despăgubire și la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul solicitat de reclamanți.

Și referirile primei instanțe la jurisprudența CEDO dezvoltată în aplicarea art. 6 cu privire la termenul rezonabil, apar ca fiind pe deplin justificate și susținătoare ale soluției adoptate.

În acest sens Înalta Curte reafirmă, în acord cu cele statuate deja în practica sa consolidată în această materie, că stăruința persoanelor îndreptățite în soluționarea dosarelor înregistrate pe rolul autorității recurente, neurmată de soluționarea efectivă pe intervale de timp îndelungate, în raport și de data emiterii actelor de propunere a acordării de măsuri reparatorii, este de natură a afecta dreptul respectivelor persoane la soluționarea în termen rezonabil a cererilor lor, în raport cu prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

În mod corect a reținut, deci, prima instanță temeinicia acțiunii reclamanților, apreciind că soluția se impune pentru mobilizarea pârâtei la emiterea titlului de despăgubire, prin forța de constrângere a justiției, tocmai pentru ca dreptul reclamanților să nu fie golit de conținut; aceasta, cu atât mai mult cu cât prima instanță nici nu a fixat termene precise de executare și nici nu a prevăzut alte sancțiuni, reținând că etapele transmiterii, înregistrării și evaluării au fost, într-adevăr, parcurse în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanților.

Apreciind, așadar, față de considerentele arătate, că în cauză nu este incident nici unul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. ca fiind de natură a atrage modificarea hotărârii primei instanțe, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) din același cod va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 624 din 27 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2012.