State liability for judicial error: compensation for unlawful preventive detention and reduction of material and moral damages to a proportionate amount

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14 mai 2009, reclamantul D.E.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 12.600.000 lei, cu titlu de daune morale cauzate de efectele privării sale de libertate și a restrângerii libertății prin arestarea ilegală și prin interdicția de a părăsi localitatea de domiciliu și apoi țara, la plata sumei de 150.000 lei cu titlu de daune materiale, precum și la plata cheltuielilor de judecată, în situația în care pârâtul se va opune admiterii acțiunii.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost acuzat, inculpat și apoi arestat preventiv, fiind trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de omor deosebit de grav, tâlhărie și nerespectarea regimului armelor și munițiilor.

Reclamantul susține că a fost reținut în data de 12 decembrie 2004, iar apoi, din data de 15 decembrie 2004, a fost arestat preventiv până în data de 27 octombrie 2005, dată de la care a avut interdicția de a părăsi Brașovul, până la 7 februarie 2007.

Prin sentința penală nr. 65/S din 7 februarie 2005 a Tribunalului Brașov, reclamantul a fost achitat, soluția fiind menținută atât de Curtea de Apel Brașov prin decizia penală nr. 44/AP din 15 mai 2008, cât și de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia penală nr. 3871 din 25 noiembrie 2008.

În aceste condiții, reclamantul arată că este victima unei grave erori judiciare, astfel că, în raport de dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen., cererea sa este admisibilă, fiind îndeplinite toate condițiile care să atragă răspunderea pârâtului.

În privința prejudiciului material, reclamantul arată că acesta constă în toate cheltuielile ocazionate cu acest demers judiciar.

Tot în cadrul prejudiciului material, reclamantul susține că se include și contravaloarea imobilului pe care mama sa a fost nevoită să îl vândă pentru a face față procesului penal în care reclamantul era inculpat.

Cu privire la daunele morale, reclamantul solicită a fi acordate, în primul rând pentru privarea de libertate în mod nelegal și pentru suferințele și umilințele îndurate și încercate în perioada arestului preventiv, atât la arestul IPJ Brașov cât și în Penitenciarul de Maximă Siguranță Codlea.

Daunele morale sunt justificate și în raport de restrângerea libertății pentru câțiva ani, prin înlocuirea arestului preventiv cu măsura preventivă de a nu părăsi localitatea și țara.

Pentru justificarea daunelor morale, reclamantul arată că i-a fost afectată imaginea în societate, dar și respectul de sine, cazul său fiind excesiv mediatizat, atât în mass media locală, cât și în cea națională, fiind prezentat la ore de maximă audiență, fiind tratat cu apelativul „criminalul” în articolele care s-a scris pe această temă.

Din această cauză, reclamantul susține că a fost lipsit de afecțiunea celor dragi, că logodnica din acea perioadă l-a părăsit, că a avut tentative de sinucidere și că au existat încercări de intimidare a martorilor săi, astfel că daunele cerute nu pot șterge suferința acumulată și îndurată.

În susținerea cererii, reclamantul a depus la dosar hotărârile penale de care a făcut vorbire în acțiune, copii de pe mai multe articole din ziar și a solicitat proba testimonială, în cadrul căreia au fost audiați martorii B.V. și C.M.A., declarațiilor acestora fiind consemnate și atașate la dosar la termenele din 24 noiembrie 2009 și, respectiv la termenul din 11 mai 2010.

A fost atașat dosarul penal nr. 18/62/2005 al Tribunalului Brașov.

Prin sentința civilă nr. 864 din 25 mai 2010, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul D.E.A. și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 150.000 lei daune materiale și a sumei de 2.000.000 lei daune morale.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 65/S din 7 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr. 18/62/2005, s-a dispus achitarea reclamantului din prezenta cauză în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor de omor deosebit de grav, prev. de art. 174 - 176 lit. b), d) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., tâlhărie prev. de art. 211 alin. (2) lit. d) și c) și alin. (21) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., și nerespectarea regimului armelor și munițiilor prev. de art. 279 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

Prin aceeași sentință s-a constatat că reclamantul a fost reținut 24 de ore în perioada 13-14 decembrie 2004 și arestat preventiv în perioada 15 decembrie 2004 - 14 martie 2005 și 15 martie 2005 - 27 octombrie 2005.

Totodată, în baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a fost revocată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea Brașov, dispusă față de reclamant prin decizia nr. 637/R din 27 octombrie 2005 a Curții de Apel Brașov.

Instanța penală a reținut că se conturează un puternic dubiu cu privire la săvârșirea de către reclamantul din prezenta cauză a infracțiunilor de omor deosebit de grav, tâlhărie și nerespectarea regimului armelor și munițiilor, deoarece mijloacele de probă administrate în cauză nu reprezintă dovezi convingătoare de vinovăție a reclamantului, neavând forța necesară pentru a răsturna prezumția de nevinovăție ce operează în favoarea acestuia.

Această sentință a fost menținută de către Curtea de Apel Brașov, care, prin decizia penală nr. 44/AP din 15 mai 2008, a respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și de partea vătămată C.D., precum și de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3871 din 25 noiembrie 2008, prin care au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov și de partea vătămată C.D.

Față de situația de fapt reținută mai sus, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată de reclamant este întemeiată în parte, în raport de dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

În cursul procesului penal, reclamantul din prezenta cauză a fost privat de libertate în perioada 13 decembrie 2004 și 27 octombrie 2005, aspect reținut în sentința penală nr. 65/S din 07 februarie 2007 a Tribunalului Brașov.

Această privare de libertate, urmată de achitarea prin hotărâre definitivă, se circumscrie situației prevăzute de art. 504 C. proc. pen. în cauză neanalizându-se dacă măsura a fost luată cu respectarea prevederilor legale, acest aspect nefăcând obiectul procesului de față, ci a plângerii îndreptată împotriva măsurii arestării.

Caracterul de eroare judiciară este dat de faptul că, ulterior acestei măsuri, s-a constatat că, de fapt, mijloacele de probă administrate în cauză nu reprezintă dovezi convingătoare de vinovăție a reclamantului, neavând forța necesară pentru a răsturna prezumția de nevinovăție ce operează în favoarea acestuia.

La stabilirea caracterului de eroare judiciară, tribunalul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., și că pârâtul răspunde nu ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie, ci potrivit normei speciale prevăzută de art. 506 C. proc. pen., care arată că, pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Potrivit art. 505 C. proc. pen., în ceea ce privește felul și întinderea reparației, la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Astfel, în aprecierea consecințelor produse asupra persoanei și familiei, tribunalul a avut în vedere atât prejudiciul material, cât și prejudiciul moral suferit, conform art. 998 C. civ.

În ceea ce privește prejudiciul moral, tribunalul a reținut că existența acestuia este dovedită prin declarațiile martorilor audiați în cauză, respectiv B.V. și C.M.A., precum și pe calea prezumției simple, întrucât, odată constatată eroarea judiciară ce a condus la privarea de libertate a persoanei, este de necontestat încălcarea onoarei și a demnității acesteia.

Totodată, la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri din care rezultă că a avut loc o intensă mediatizare a cauzei, astfel că reclamantului i-a fost încălcat dreptul la imagine, componentă a vieții private, apărat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, drept ce este apărat erga omnes și care este încălcat cu atât mai mult atunci când o persoană este denunțată public că a săvârșit o infracțiune, iar ulterior se reține contrariul.

Constatându-se că privarea de libertate a reclamantului a fost determinată de o eroare judiciară, rezultă că s-a produs o încălcare a art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, relativ la dreptul persoanelor la libertate, siguranță și demnitate, astfel că și acest aspect converge la dovedirea existenței unui prejudiciu moral.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, tribunalul a reținut, văzând cele de mai sus, prin raportare și la perioada în care reclamantul a fost privat de libertate, că suma de 2.000.000 RON este îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral suferit, având în vedere că valoarea daunelor morale trebuie stabilită doar la momentul producerii prejudiciului, respectiv perioada 13 decembrie 2004 - 27 octombrie 2005.

În ceea ce privește prejudiciul material suferit, acesta trebuie să fie consecința directă a erorii judiciare, respectiv între acesta și prejudiciu să fie dovedită legătura de cauzalitate.

În detalierea daunelor materiale solicitate, reclamantul a arătat că acestea reprezintă onorariul avocaților angajați în cauzele penale, contravaloarea chiriei în perioada în care avea interdicția de a părăsi municipiul Brașov, onorariile de expertiză judiciară, cheltuielile de transport atât pentru sine cât și pentru membrii familiei, care au venit la fiecare termen de judecată, contravaloarea pachetelor de alimente și de alte produse primite în perioada arestului preventiv.

Tribunalul a reținut că în cursul procesului penal, reclamantul a achitat mai multe sume de bani cu titlu de onorariu de avocat și onorarii pentru expertizele efectuate în cauză, depunând în acest sens contractele de asistență judiciară, precum și chitanțele doveditoare ale plăților, astfel că tribunalul a apreciat că plata acestora reprezintă consecința directă a privării de libertate, motiv pentru care a obligat pârâtul la plata acestor sume, în condițiile art. 505 C. proc. pen. și art. 998 C. civ.

De asemenea, tribunalul a constatat că reclamantul a făcut dovada și a contravalorii pachetelor de alimente și de alte produse de care avea nevoie în locul de detenție, aspect ce rezultă din adresa din 06 iulie 2009 eliberată de către Penitenciarul Codlea, precum și a sumelor de bani ce i-au fost trimise de către sora sa pe perioada soluționării procesului penal.

Tribunalul a constatat că reclamantul a făcut și dovada achitării cheltuielilor de transport ocazionate de proces de către membrii familiei sale, precum și a sumelor de bani achitate cu titlu de chirie pe perioada cât a avut interdicția de a părăsi municipiul Brașov.

Având a soluționa apelurile declarate împotriva acestei sentințe, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

Astfel cum s-a reținut și de către prima instanță, reclamantul D.E.A. a fost reținut într-o cauză penală la data de 13 decembrie 2004, iar apoi, din data de 15 decembrie 2004, a fost arestat preventiv până în data de 27 octombrie 2005, dată de la care a avut interdicția de a părăsi Brașovul, până Ia 7 februarie 2007.

Prin Sentința penală nr. 65/S din 7 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr. 18/62/2005, rămasă definitivă prin respingerea căilor de atac exercitate împotriva acesteia, s-a dispus achitarea reclamantului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunilor de omor deosebit de grav, prevăzute de art. 174 - 176 lit. b), d) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., tâlhărie prevăzută de art. 211, alin. (2) lit. d) și c) și alin. (21) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., și nerespectarea regimului armelor și munițiilor prevăzut de art. 279 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

Prin aceeași sentință s-a constatat că reclamantul a fost reținut 24 de ore în perioada 13-14 decembrie 2004 și arestat preventiv în perioada 15 decembrie 2004 - 14 martie 2005 și 15 martie 2005 - 27 octombrie 2005.

Față de cele reținute anterior, în mod corect tribunalul, în aplicarea dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., a constatat că reclamantul are dreptul la repararea pagubei întrucât, în cursul procesului penal, a fost privat de libertate și i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, privarea sau restrângerea de libertate ilicită fiind stabilită în speță printr-o hotărâre definitivă de achitare.

Curtea a apreciat deci ca fiind vădit neîntemeiată critica pârâtului, în sensul că nu ar rezulta care ar fi normele de drept intern și internațional încălcate și care ar conferi măsurii arestării preventive un caracter de ilegalitate.

Pârâtul ignoră prin aceste susțineri chiar rațiunea instituirii acestei răspunderi a statului, o răspundere cu un evident caracter obiectiv, exclusiv pentru săvârșirea unor erori judiciare, lato sensu.

De altfel, printr-o jurisprudență constantă a Curții Constituționale (care a determinat și adoptarea Legii nr. 281/2003, act normativ care a pus în concordanță aceste dispoziții legale C. proc. pen. cu deciziile adoptate anterior) s-a statuat, ținându-se seama și de art. 5 pct. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (prin prisma art. 20 din Constituție), asupra neconstituționalității oricăror limitări aduse de legiuitor a ipotezelor în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

Pe de altă parte, prin aceleași decizii s-a apreciat că prevederile art. 504 C. proc. pen. erau neconstituționale numai sub raportul sferei lor de aplicare, nu și sub acela al condițiilor reparării pagubelor pricinuite prin erorile judiciare, întrucât art. 48 alin. (3) din Constituție lasă la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale în care dreptul la reparații poate fi exercitat.

Condiția sus-menționată - aceea a luării unei măsuri de privare sau restrângere de libertate în mod nelegal - a fost însă apreciată constant în jurisprudența Curții Constituționale, ca, de altfel, și în cazul altor cerințe impuse de lege pentru exercitarea dreptului la acces liber la justiție, ca fiind în concordanță cu dispozițiile constituționale ale art. 21 și art. 126 alin. (2), reținându-se în plus, față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că acest drept nu este absolut și poate fi ca atare subiectul unor limitări sau condiționări atâta timp cât nu este atinsă însăși substanța sa.

Această condiție este însă întrunită în prezenta cauză, cum deja s-a menționat, astfel încât curtea a constatat că ceea ce este necesar a fi analizat în continuare în exercitarea controlului judiciar specific acestei faze procesuale este doar aspectul cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului, aspect ce a format obiectul criticilor din apel formulate de toți apelanții împotriva sentinței primei instanțe - critici cărora li s-a răspuns în continuare prin considerente comune.

Dispozițiile art. 504 C. proc. pen., reglementând obligația de plată a daunelor de către stat în cazul erorilor judiciare, au în vedere reparația integrală a prejudiciului cauzat persoanei care a fost condamnată sau arestată pe nedrept, potrivit principiilor ce rezultă din prevederile art. 998 și art. 999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

În conformitate cu aceste prevederi legale, poate fi acoperit prin plata unor despăgubiri bănești numai prejudiciul care este cert, sub ambele aspecte, al existenței și al întinderii sale.

Din această perspectivă, curtea a reținut ca fiind fondate criticile formulate de apelantul Ministerul Public referitoare la faptul că tribunalul a acordat în totalitate suma care s-a solicitat cu titlu de despăgubiri materiale, deși potrivit dispozițiilor legale avea posibilitatea - și trebuie adăugat, prin prisma dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., și obligația - de a cenzura cuantumul acestora.

Curtea a remarcat împrejurarea că la dosar, volumul II, au fost depuse de reclamant toate înscrisurile reprezentând cheltuielile pe care acesta le-ar fi efectuat pe parcursul procesului.

Or, deși a reținut că daunele trebuie să fie consecința directă a erorii judiciare, tribunalul, având în vedere simplul fapt al depunerii unor acte doveditoare, fără a se proceda la o analiză detaliată a acestora, a acordat reclamantului suma solicitată cu titlu de daune materiale.

Deși este evident că reclamantul a suportat o serie de cheltuieli legate de asistența juridică acordată în procesul penal (fiind necesar a se înlătura în totalitate ca fiind lipsite de orice fundament afirmațiile pârâtului privind caracterul voluptoriu al acestora), onorariile de expertiză judiciară, precum și cheltuieli legate de transport, chirie, plata pachetelor de alimente și de alte produse primite în perioada arestului preventiv și altele asemenea, instanța trebuia să le cenzureze în privința sumelor solicitate, neputând acorda decât acele daune certe sub aspectul întinderii acestora.

Principiul reparațiunii integrale a prejudiciului impune acoperirea de către stat a tuturor cheltuielilor generate de fapta ilicită, inclusiv cele efectuate în cursul procesului penal, reclamantul având prin urmare dreptul la sumele reprezentând onorariile achitate avocaților în ambele faze ale procesului (urmărirea penală și cercetarea judecătorească). Dovada achitării efective a sumelor cu acest titlu trebuie făcută de reclamant prin chitanțele eliberate, potrivit reglementărilor legale privind desfășurarea activității de avocatură, în temeiul unor contracte de acordare a asistenței juridice în procesul penal ce a determinat angajarea răspunderii patrimoniale a statului, în condițiile art. 504 C. proc. pen.

Având în vedere aceste cheltuieli, precum și cele mai sus enumerate, curtea a solicitat reclamantului întocmirea în apel a unei note de calcul detaliate referitoare la înscrisurile depuse, notă depusă la dosar și prin care chiar reclamantul confirmă că din toate aceste rezultă doar o sumă de 51.998 lei reprezentând cheltuielile dovedite în acest mod, diferența - semnificativă - până la suma pretinsă în fața primei instanțe, de 150.000 lei, neputând fi justificată în acest mod sau printr-un alt mijloc de probă administrat în cauză.

Referitor la veniturile pe care acesta le-ar fi câștigat anterior privării sale de libertate, trebuia avut în vedere că – trecând și peste antecedentele personale ale reclamantului astfel cum sunt reliefate de organele judiciare în dosarul penal, figurează în aceste evidențe ca neavând o ocupație, dar cu un trecut infracțional – nu s-a probat faptul că reclamantul era beneficiarul unui contract de muncă, respectiv că era beneficiarul unei remunerații cu caracter de continuitate primită în temeiul acestuia și pe care ar fi putut să o încaseze în perioada în care a fost privat de libertate pentru munca prestată, depozițiile martorilor audiați nerelevând date certe referitoare la angajarea reclamantului anterior reținerii și arestării sale.

De asemenea, împrejurarea că, în timpul procesului, mama reclamantului ar fi fost obligată să-și înstrăineze garsoniera în care locuia pentru a face față cheltuielilor, dincolo de lipsa unor acte de proprietate ale imobilului și a unor acte de vânzare-cumpărare care să ateste acest fapt, nu ar putea fi reținută la stabilirea întinderii daunelor materiale, fără a se proba neechivoc legătura de cauzalitate directă dintre privarea de liberate a reclamantului și o eventuală înstrăinare a imobilului care nu îi aparținea.

Curtea a reținut în concluzie că, deși reclamantul a solicitat suma de 150.000 lei cu titlu de daune materiale, pretențiile menționate nu au fost probate în totalitate și, întrucât în cadrul procesului civil reclamantului îi revine sarcina probei, conform art. 1169 C. civ., instanța neputându-se substitui acestuia în administrarea de probe, chiar și în aplicarea dispozițiilor procedurale privind rolul său activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., curtea a considerat că nu pot fi acordate decât despăgubiri bănești în cuantum de 51.998 lei.

În ceea ce privește celelalte pretenții bănești, reprezentând daunele morale solicitate în cadrul acțiunii de față, curtea, văzând prevederile art. 504 C. proc. pen. care instituie o răspundere a statului pentru arestarea pe nedrept a unei persoane, fără a face distincție între prejudiciul material și cel moral, consideră, în acest sens, că orice arestare și inculpare pe nedrept produce celui în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege.

Fără îndoială că producerea prejudiciului personal nepatrimonial și raportul de cauzalitate pot fi deduse în speță chiar din natura faptei ilicite reținute și ansamblul împrejurărilor producerii acesteia, descrise și în hotărârile penale pronunțate în cauza sus-menționată, având în vedere că o altă probă directă este aproape imposibilă, iar în jurisprudență s-a stabilit în mod constant că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, fiind necesar însă să fie avute în vedere criterii obiective la fixarea despăgubirii pentru repararea prejudiciului .

Criteriile legale ce se regăsesc în dispozițiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen., care au constituit fundamentul cererii de chemare în judecată au în vedere durata privării de libertate, consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, elemente de care instanțele trebuie deci să țină seama, cu respectarea însă a principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Prin urmare, pentru stabilirea despăgubirilor echivalente daunelor morale, instanța trebuia să aibă în vedere consecințele negative suferite de reclamant pe plan fizic și psihic, importanța și gradul de atingere a valorilor morale lezate, intensitatea perceperii consecințelor vătămării, gradul de afectare a situației profesionale și sociale a celui păgubit.

Cu toate acestea, curtea a constatat că tribunalul a acordat, pentru o perioadă de arest preventiv nelegal de aproape 10 luni, suma de 2.000.000 lei (RON) cu titlu de daune morale, sumă apreciată de instanța de apel ca fiind excesivă și încălcând în mod vădit principiul proporționalității mai sus-menționat.

Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor, dar atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar prima instanță avea posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească cuantumul sumei de bani potrivit pentru a repara prejudiciul moral produs.

Plecând chiar de la criteriile oferite de textul legal, curtea a apreciat că trebuia făcută o raportare a sumei solicitate de reclamant la durata privării de liberate și la natura măsurii ce a determinat privarea de libertate - fiind evident că o condamnare definitivă ca urmare a unei erori judiciare are consecințe mult mai însemnate asupra victimei respectivei erori, inclusiv prin prisma imaginii acesteia în societate, decât măsura arestării preventive în procesul penal, în cursul căruia cel arestat se bucură totuși de prezumția de nevinovăție și se poate apăra în acest sens.

Or, în acest context, nu trebuie omisă nici împrejurarea că reclamantul a fost achitat definitiv și, prin urmare, eliberat din arest, în condițiile în care organele judiciare s-au confruntat cu o atitudine procesuală necorespunzătoare a celui inculpat, curtea remarcând că prin hotărârile judecătorești penale ce justifică tragerea la răspundere a Statului Român în condițiile art. 504 C. proc. pen., s-a reținut că declarațiile inculpatului au fost „evident parțial nesincere” (decizia penală nr. 44/Ap din 15 mai 2008 a Curții de Apel Brașov, pag.10).

Această lipsă de loialitate procesuală, chiar dacă nu înlătură obligația organelor judiciare de a stabili adevărul în cauză și, pe cale de consecință, nu permite nici înlăturarea caracterului de eroare judiciară stabilită de instanța civilă în temeiul dispozițiilor exprese ale legii nu poate rămâne însă fără nicio urmare pe planul stabilirii cuantumului despăgubirilor ce i se cuvin apelantului-reclamant.

Onoarea, creditul moral, eventuala poziție socială sunt criterii care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamant.

Sub acest aspect, curtea a apreciat că sunt întemeiate și criticile formulate de apelantul Ministerul Public, în sensul că prima instanță a ignorat profilul moral al reclamantului privit prin prisma trecutului său infracțional.

Susținerile reclamantului privind denigrarea sa în presă - având în vedere inexistența unei legături directe de cauzalitate cu faptul ilicit al arestării nelegale, precum și impactul deosebit pe care l-a avut fapta de care a fost acuzat în societate, aspect ce nu putea să nu fie reflectat ca atare de presă - sunt neîntemeiate, astfel încât criticile acestuia privitoare la ignorarea mediatizării excesive ca un criteriu de stabilire a despăgubirilor nu pot fi primite.

Curtea a respins și criticile reclamantului referitoare la neluarea în considerare de către tribunal a consecințelor produse asupra persoanei sale și asupra familiei, prima instanță menționând suferințele cauzate acestuia în perioada detenției, astfel cum au fost reliefate de depozițiile martorilor și actele depuse la dosar de reclamant, cu respectarea art. 1169 C. civ.

Instanțele nu pot ține seama în acest context de simplele afirmații nedovedite ale reclamantului în legătură cu presiunile la care ar fi fost supus din partea organelor de anchetă și nici de posibile neîmpliniri în plan afectiv în relațiile cu persoane apropiate, neputându-se stabili o conexiune directă între arestarea sa și aceste urmări arătate de reclamant, care pot fi cel mult apreciate mai larg, ținând seama de ansamblul suferințelor ce pot fi pricinuite oricărei persoane de o astfel de eroare judiciară .

De asemenea, prejudiciul moral nu poate fi determinat prin aprecieri privind eventuale oportunități de a desfășura activități sau de a continua activități care erau în curs la momentul lipsirii de libertate.

Chiar dacă o cuantificare exactă a prejudiciului moral suferit de reclamant este imposibilă, apreciind totuși că despăgubirile ce se acordă trebuie să fie proporționale cu prejudiciul ce se impune a fi reparat, curtea, prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiilor evocate, a apreciat că prin stabilirea unor despăgubiri de 150.000 lei se va realiza o compensare bănească echitabilă a daunelor inerente suportate de reclamant.

În consecință, prin decizia nr. 492A din 10 mai 2011, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a admis apelurile declarate de pârâtul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 864 din 25 mai 2010, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă.

A fost schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 51.998 lei - daune materiale și a sumei de 150.000 lei - daune morale.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul D.E.A., împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva susmenționatei hotărâri, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, reclamantul D.E.A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate.

1. În dezvoltarea recursului său, reclamantul D.E.A. a susținut, invocând dispozițiile art. 5 pct. 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție, art. 504 și următoarele C. proc. pen., art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că hotărârea instanței de apel este nelegală sub aspectul cuantumului despăgubirilor civile acordate, morale și materiale, fără a se ține seama de existența mai multor elemente necesar a fi reținute în operațiunea de cuantificare a acestor despăgubiri.

În acest sens a susținut că nu s-a ținut seama de faptul că prin inculparea sa, cu poate consecințele evocate, i-a fost afectată imaginea în societate, că mediatizarea excesivă a cazului său și folosirea, la ore de maximă audiență și în articole de presă a apelativului „criminalul” la adresa sa, a avut importante consecințe ce au constat în afectarea imaginii sale în societate, a provocat neîncrederea vecinilor și cunoscuților față de el, dar și un comportament de respingere și chiar de agresivitate la adresa sa din partea trecătorilor, care erau convinși că este un criminal.

La aceasta se adaugă și celelalte suferințe și traume produse în timpul desfășurării urmăririi penale, prin modalitatea în care a fost aceasta desfășurată (interogatorii prelungite, percheziții domiciliare abuzive, nerespectarea prezumției de nevinovăție), suportarea regimului de penitenciar, îndepărtarea de familie pe durata arestării preventive, dar și faptul că în urma luării și prelungirii măsurilor preventive dispuse de autoritățile statului a fost părăsit și de logodnica sa, situație ce a fost de natură a acutiza suferințele produse prin fapta imputată.

Ca urmare, în determinarea echivalentului prejudiciului moral suferit, instanțele ar fi trebuit să se raporteze la suferința produsă prin măsura preventivă dispusă de autoritățile statului, dar și la urmările produse.

De asemenea, a mai arătat că după punerea în libertate, a fost nevoit să îndure în continuare consecințele măsurilor dispuse, concretizate în aversiunea semenilor față de persoana sa, cât și, dat fiind înlocuirea măsurii arestării preventive cu altă măsură preventivă, interdicția de a părăsi localitatea, cu imposibilitatea de a-și găsi o gazdă ori un loc de muncă, situație ce s-a perpetuat pe toată durata menținerii acestei măsuri, respectiv timp de 16 luni.

A susținut ca fiind, de asemenea, dovedit și cuantumul daunelor materiale solicitat, în care trebuie inclus și beneficiul nerealizat, constând în veniturile pe care le-ar fi obținut (chiar și fără forme legale ) în situația în care ar fi fost angajat.

Prin motivele de recurs înregistrate la data de 15 septembrie 2011, reclamantul a susținut că prin decizia atacată instanța de apel în mod greșit a soluționat cererea sa de despăgubiri prin raportare la încălcarea dreptului la imagine, dat fiind campania de presă virulentă desfășurată împotriva sa, fiind necesar ca autoritățile judiciare să răspundă pentru încălcarea prezumției de nevinovăție stipulate de art. l alin. (1) C. proc. pen., potrivit căreia nicio persoană nevinovată să nu fie victima unei erori judiciare și să nu fie condamnată pe nedrept, astfel cum s-a întâmplat în cazul său.

Mediatizarea excesivă a cazului său a condus la aplicarea de către autoritățile judiciare a măsurii arestării preventive, justificată de judecători pe ideea pericolului pentru odinea publică, dar și pe percepția publică potrivit căreia dacă nu s-ar aplica această măsură, s-ar induce opinia că justiția nu-și face datoria.

Prin arestarea preventivă dispusă pentru o faptă pentru care ulterior a fost achitat i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările aduse dreptului său nepatrimonial la libertate, cu toate consecințele sale, inclusiv a unor considerente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiindu-i afectate acele atribute ce influențează relațiile sociale - onoarea, reputația - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia tipică în durerea morală pe care a încercat-o.

La evaluarea prejudiciului, instanța de apel nu a ținut seama de daunele provocate în perioada detenției, cât și consecințele ireparabile pe care hotărârea de arestare le-a lăsat asupra întregii sale vieți. In acest sens, indicând condițiile de detenție specifice penitenciarului, astfel cum au fost acestea reliefate și de martorii audiați în cauză, a susținut că despăgubirea, astfel cum a fost stabilită în apel, este mult subevaluată și nu ține seama de traumele puternice ce i-au fost produse pe durata detenției, consecințele acesteia produse asupra sa și a familiei sale, fiind insuficientă pentru a acoperi prejudicial moral ce i-a fost produs prin fapta autorităților.

Și după punerea în libertate, măsura restrictivă dispusă asupra sa, a produs importante consecințe în planul vieții private și profesionale, fiindu-i afectată viața de familie, imaginea și sursele de venit, impunându-se repararea integrală de către stat a pagubei suferite.

Cuantumul sumei stabilite cu titlu de reparație pentru executarea unui număr de peste 314 zile de închisoare trebuia astfel stabilit, astfel încât dreptul său să nu apară ca fiind teoretic și iluzoriu, ci efectiv și concret, ceea ce poate fi asigurat doar prin majorarea cuantumului daunelor morale.

Cât privește prejudiciul material, a arătat că instanța de apel nu a ținut seama de veniturile de care a fost lipsit pe durata detenției, care anterior arestării era de 1500 lei/lună și nici de chiria pe care rudele sale au fost nevoite să o achite până în prezent, existând legătura de cauzalitate pretinsă de lege între arestarea sa nelegală și vânzarea garsonierei proprietatea mamei sale, scopul fiind necesitatea susținerii cheltuielilor pe care le-a presupus procesul penal declanșat împotriva sa.

Este cert și prejudiciul material determinat de diferența de preț a aceleiași garsoniere, vândută la un preț mult inferior valorii de piață și pe care l-a evaluat la suma de 45.000 de euro.

Susținând existența legăturii de cauzalitate între prejudiciul solicitat și eroarea judiciară imputată, a solicitat acordarea unor daune materiale în cuantum total de 294.747 lei.

2. Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a susținut, în dezvoltarea motivelor de recurs invocate, art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., următoarele:

- în cauză nu sunt incidente prevederile textului de lege reținut de instanțe, art. 504 C. proc. pen., întrucât reclamantul nu s-a aflat în situația reglementată de această normă, respectiv nu a fost pronunțată o hotărâre definitivă de achitare în urma rejudecării cauzei.

Nu este întrunită nici ipoteza textului art. 504 alin. (3) C. proc. pen., întrucât achitarea reclamantului s-a dispus în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. și nu în temeiul art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., condiție cerută expres de dispoziția legală menționată.

În mod greșit s-a reținut că după adoptarea Legii nr. 281/2003, Curtea Constituțională ar fi pronunțat o decizie prin care să constate neconstituționalitatea acestor dispoziții legale.

Conformitatea acestora cu principiile consacrate de Convenția europeană a drepturilor omului a fost reținută și de instanța europeană în cauza Micuț - Tănăsescu împotriva României, care a luat act de modificarea ulterioară a faptelor, a dreptului intern relevant pus de acord cu principiile consacrate de Convenție.

Deși face referire la jurisprudența constantă a Curții Constituționale, anterioară modificării Codului de procedură penală, reține în mod eronat, prin raportare la dispozițiile art. 5 pct. 5 din Convenție, neconstituționalitatea oricăror limitări aduse de legiuitor ipotezelor în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în procesele penale concluzie contrazisă de normele și jurisprudența convențională.

Dreptul la libertate fizică al persoanei nu poate fi unul absolut, acesta fiind susceptibil de limitări serioase, fiind necesar ca în cadrul litigiilor al căror fundament juridic îl reprezintă aceste dispoziții să se facă în primul rând o analiză pertinentă a tuturor împrejurărilor, de fapt și de drept care particularizează cauza.

Din acest motiv, de cele mai multe ori, Curtea a refuzat să constate o violare a art. 5 lit. c) din Convenție, rezultată din simplul fapt că o persoană arestată nu a fost ulterior condamnată penal pentru fapta care a condus la arestarea sa (cauza Cenoiu și alții împotriva României, cauza Baka împotriva României).

Achitarea dispusă în procesul penal nu echivalează automat cu nelegalitatea măsurii restrângerii de libertate, dispozițiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen. stabilind condițiile necesar a fi îndeplinite, pentru ca privarea sau restrângerea de libertate să fie nelegale.

Instanța ar fi avut obligația de a analiza caracterul măsurii preventive de libertate în raport de prevederile art. 5 din Convenție, cu atât mai mult cu cât aceasta a constituit obiect de critică adus hotărârii primei instanțe, analiză ce nu a fost făcută, instanța de apel limitându-se în a prelua motivarea lapidară a instanței de fond.

Din analiza considerentelor deciziei civile criticate rezultă că instanța de apel a statuat asupra nelegalității măsurii privative de libertate numai prin prisma pronunțării în cauza penală a unei hotărâri definitive de achitare.

Constatarea nelegalității măsurii privative de libertate se realizează în urma analizei detaliate a condițiilor în care s-a dispus această măsură.

Or, deși reține că prevederile art. 504 C. proc. pen. erau neconstituționale numai sub aspectul sferei lor de aplicare, nu și sub acela al condițiilor reparării pagubelor pricinuite prin eroare judiciară, aspect cu privire la care nu sunt obiecțiuni, instanța de apel analizează, în mod nelegal, caracterul măsurii privative de libertate dispusă cu privire la reclamant, considerând că aceasta nu este legală, justificat de faptul că reclamantul nu a fost condamnat definitiv.

Aceasta înseamnă că instanța de apel, în realitate, nu a analizat aplicarea/incidența dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. în raport de situația concretă, reală a reclamantului, astfel cum aceasta a fost expusă și cum rezultă din actele dosarului, din care rezultă că măsura privativă de libertate a fost dispusă cu respectarea atât a prevederilor legale interne cât și a principiilor consacrate de Convenția europeană a drepturilor omului.

A învederat că la data emiterii mandatului de arestare existau motive întemeiate care să conducă la concluzia că reclamantul este autorul faptei de omor imputată (sens în care s-a făcut trimitere și la constatările efectuate în cauză).

Au existat, de asemenea, indicii concludente că reclamantul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin distrugerea ori prin alterarea mijloacelor materiale de probă, sens în care au relevat solicitarea adresată mamei sale de a se debarasa de anumite obiecte fără nicio explicație plauzibilă.

Multitudinea motivelor invocate și reținute de instanța penală, prevăzute de dispozițiile legale, au justificat astfel luarea măsurii preventive dispusă cu privire la reclamant.

Si menținerea/prelungirea acestei măsuri a fost justificată, atât prin raportare la prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenția europeană, pericolul pentru ordinea publică decurgând din gravitatea infracțiunilor, dar și din reacția publică la săvârșirea lor, ceea ce justifică arestarea preventivă, cel puțin pentru o perioadă de timp.

În motivarea încheierilor prin care s-a dispus prelungirea măsurii de arestare preventivă s-a reținut gravitatea infracțiunii, faptul că urmărirea penală nu a fost finalizată, necesitatea administrării probatoriului (cauza Al Akidi împotriva Bulgariei, în care instanța europeană a admis faptul că gravitatea faptei comise poate fi unul dintre motivele care să justifice menținerea unei persoane în stare de arest).

În speță, a fost demonstrată temeinicia măsurii arestării preventive dispusă cu privire la reclamant, în raport de toate garanțiile impuse de Convenție cu referire la dreptul la libertate pretins încălcat, ca și a menținerii sale.

Respectarea prevederilor Convenției rezultă și din înlocuirea măsurii de arestare preventivă cu măsura interdicției de a părăsi localitatea, în momentul în care instanțele au considerat că nu mai subzistă motivele care au condus la luarea măsurii arestării preventive.

Cât privește durata procedurii, au învederat că aceasta nu poate fi apreciată ca nerezonabilă, având în vedere că, în speță, întreaga procedură s-a desfășurat pe durata a aproximativ doi ani de zile pentru cele trei grade de jurisdicții, ceea ce corespunde marjei admisă de instanța europeană (cauza Reiner și alții împotriva României, cauza Baka împotriva României).

Deși instanța de apel a redus cuantumul exagerat al daunelor materiale și morale acordate de prima instanță, sumele cuantificate în apel sunt în continuare supraevaluate, hotărârea instanței de control judiciar fiind, din acest motiv dar și pentru lipsa considerentelor care să susțină această soluție, criticabilă, fapt ce atrage incidența în cauză a prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Au învederat că numai o apreciere echilibrată a prejudiciului moral ar putea compensa dificultatea cuantificării sale, practica judiciară fiind aceea care a oferit o aplicare concretă a criteriilor prevăzute de art. 505 C. proc. civ., pentru stabilirea felului și întinderii reparației.

Făcând trimitere la practica judiciară în materie, recurenta a invocat necesitatea ca în operațiunea de evaluare a prejudiciului moral să fie respectat criteriul echității.

Respectarea acestui criteriu impune ca suma de bani acordată în scopul acoperirii sale să fie justă, echitabilă prin raportare la gravitatea prejudiciului moral, care poate fi reprezentat de alterarea gravă a integrității fizice sau mentale a persoanei vătămate, a capacității sale de muncă etc.

Nu rezultă, din considerentele hotărârii instanței de apel, care au fost valorile morale lezate prin măsura dispusă de autoritățile statului, instanța limitându-se în a face referire la „ansamblul suferințelor ce pot fi pricinuite oricărei persoane”.

Chiar și în ipoteza în care se constată o anumită încălcare a drepturilor recunoscute de Convenție, este necesar ca acordarea unei indemnizări să fie subordonată dovezii producerii unui prejudiciu ce trebuie făcută de cel interesat, rezultat din această încălcare pentru că, în domeniul art. 5 paragraful 5 din Convenție, calitatea de victimă este de conceput chiar în absența unui prejudiciu, dar nu există obligație de reparație, fără să existe un prejudiciu material ori moral ce are a fi reparat.

Însăși constatarea încălcării dispozițiilor Convenției reprezintă o satisfacție echitabilă suficientă a acoperirii prejudiciului moral suferit de reclamant (sens în care a fost invocată cauza O’Hara împotriva Regatului Unit al Marii Britanii).

În cuantificarea prejudiciului reținut a fi cuvenit reclamantului, instanța nu a corelat răspunderea juridică reținută în sarcina statului cu cea a gravității faptei săvârșite, rezultând astfel o încălcare a echilibrului necesar a fi existent între ele, și astfel o apreciere eronată a sumei acordate cu titlu de prejudiciu moral. Aceasta se stabilește, potrivit jurisprudenței în materie, prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci prin raportare la criterii rezultând din cazul concret dedus judecății și în baza unor probe.

Sub aspectul cuantumului și invocând criteriul echității necesar a fi respectat, recurenta a susținut (făcând trimitere la cauzele Țară Lungă, Temișan, Oancea, Jinga împotriva României) ca fiind greșită cuantificarea prejudiciului moral la nivelul reținut de instanța de apel, fiind necesar, în raport de particularitățile cauzei (antecedentele penale ale reclamantului), redimensionarea nivelului acestora în sensul reducerii.

Deși instanța de apel a decis o diminuare a cuantumului daunelor materiale, nu a justificat/nu a arătat motivele în baza cărora a acordat suma de 51.998 lei cu acest titlu.

Nu au fost analizate criticile din apelul său privind modalitatea în care se suportă cheltuielile avansate de părți în cauză și din care rezultă - art. 193 C. proc. pen. – că statul nu are nicio obligație în asemenea cauze. Pe cale de consecință, cheltuielile făcute de reclamant în cursul procesului penal, rămân în sarcina acestuia și nu mai pot face obiectul unui alt litigiu, întrucât hotărârea penală sub aspectul pretențiilor civile a intrat în puterea lucrului judecat. Cheltuielile efectuate de reclamant și solicitate cu acest titlu reprezintă cheltuieli voluptorii, acesta putând fi reprezentat, potrivit art. 171 C. proc. pen., de un apărător din oficiu în scopul apărării drepturilor sale. Pe de altă parte, în cauza Micuț - Tănăsescu împotriva României și judecând cu echitate, Curtea europeană a redus cuantumul sumei pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată considerând rezonabil să acorde reclamantului suma globală de 600 euro.

A acorda despăgubiri materiale într-un cuantum exagerat, echivalează cu lipsirea de finalitate a acestei instituții și transformarea ei într-un mijloc de câștig nemeritat.

Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului său și, în urma rejudecării cauzei, schimbarea în tot a sentinței tribunalului, în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

3. Recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a susținut, în dezvoltarea recursului său, următoarele:

- hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care s-a susținut că deși art. 505 C. proc. pen. stabilește criterii de cuantificare a daunelor morale, instanța s-a raportat la jurisprudența națională și convențională relevantă, cu referire la care s-au făcut trimitere (decizia nr. 1481/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauza Konols împotriva României, cauza Calmanovici, Pantea contra României).

După cum rezultă din motivarea instanței, unicul element avut în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale l-a constituit durata privării de libertate, care, în raport de jurisprudența menționată, apare exagerat de mare.

Luând drept reper și valoarea salariului mediu brut pe economie pe anul 2011, și în condițiile în care nu s-a reținut, suplimentar, nici un alt aspect de natură să circumstanțieze favorabil persoana reclamantului, suma de 150.000 lei, se dovedește a fi nejustificată.

Deși judicios reținute - lipsa de loialitate procesuală, profilul moral al reclamantului, etc. - elementele menționate nu au fost valorificate pe deplin în procesul de individualizare a indemnizării pentru paguba cauzată de eroarea judiciară.

Curtea de apel a făcut o greșită aplicare a legii și în privința soluționării capătului de cerere privind daunele materiale, cu referire la care s-a arătat ca fiind greșită reținerea ca îndeplinită a cerințelor art. 1169 C. civ., întrucât pretențiile acordate cu acest titlu nu au fost dovedite până la concurența sumei acordate.

Suma stabilită este rezultatul însumării presupuselor cheltuieli efectuate de reclamant pe parcursul procesului penal, prezentate în nota de calcul depuse în apel, pe baza documentelor justificative anexate.

Din multitudinea acestor cheltuieli, trebuie reținute doar cele care au fost efectiv cauzate de starea de privare de libertate, pe perioada celor 11 luni de privare de libertate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. și care nu pot fi extinse și la perioada următoare finalizării procesului penal.

Instanța ar fi trebuit să înlăture cheltuielile ce nu s-au aflat în raport direct de cauzalitate cu arestul preventiv la care a fost supus reclamantul.

Din totalitatea chitanțelor doveditoare a plății onorariului de avocat, trebuiau reținute doar cele datând din perioada 13 decembrie 2004 – 27 octombrie 2005, regulă ce trebuia aplicată și celorlalte categorii de cheltuieli.

Nu poate fi acceptată susținerea reclamantului privind acordarea cheltuielilor și în perioada de după punerea în libertate, dreptul reclamantului la reparație își are izvorul în prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană a drepturilor omului, care consideră că are dreptul la despăgubiri persoana care este victima unei arestări/dețineri în condițiile contrare dispozițiilor art. 5. Aceeași instanță a decis că paragraful 1 al art. 5 din Convenție are în vedere libertatea individuală în accepțiunea ei clasică, adică libertatea fizică a persoanei, în al cărei domeniu de aplicare nu intră și obligarea de a nu părăsi localitatea.

Nu trebuiau astfel reținute cheltuielile cu întreținerea și plata chiriei pe perioada obligației de a locui în Brașov, deși nu s-a dovedit acest aspect, iar reclamantul avea domiciliul în Brașov și, oricum, la epoca menționată, se afla încă în perioada de interzicere de a se afla în municipiul București, aplicată prin ultima hotărâre de condamnare.

A mai învederat, făcând trimitere la aceeași sumă acordată cu titlu de despăgubiri materiale, că între documentele justificative a fost strecurată și o taxă anterioară, nr. 1053 din 29 martie 2003 (poz. 210 din tabelul centralizator) care nu numai că nu se află în raport cauzal cu starea de deținere, dar este mult anterioară acesteia, ceea ce denotă că instanța de apel nu a manifestat nicio preocupare în a verifica și cenzura temeinicia pretențiilor reclamantului, deopotrivă, sub aspectul daunelor materiale, cât și morale.

Au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii instanței de apel și, în urma rejudecării cauzei, reducerea cuantumului daunelor materiale și morale acordate reclamantului.

Recursurile nu sunt fondate.

Dispoziții legale relevante:

Art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenția europeană a drepturilor omului dispune: „Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: (.) (.)

c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața unei autorități judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice ale necesitații de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.”

Art. 5 alin. (3) din Convenția europeană a drepturilor omului: „Orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de alin. (1) lit. c) din prezentul articol (.) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții a prezentării persoanei în cauză la audiere.”

Art. 5 alin. (5) din Convenția europeană a drepturilor omului: „Orice persoană, victimă a unei arestări sau dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, are dreptul la reparații.”

Art. 504 C. proc. civ.:

(1) Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

(2) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

(3) Privarea sau restrângerea de liberate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii preventive sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 lit. j).

(4) Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.”

Art. 505 C. proc. pen.:

„La stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.”

Prin acțiunea formulată, reclamantul a solicitat repararea pagubei, cu privire la care a susținut că i-a fost cauzată, prin privarea de libertate în mod nelegal pe perioada 15 decembrie 2004 - 27 octombrie 2005, data de la care a avut interdicția de a părăsi localitatea Brașov, până la 7 februarie 2007.

Prin sentința penală nr. 65/S din 7 februarie 2007 a Tribunalului Brașov, rămasă definitivă prin respingerea căilor de atac exercitate împotriva acesteia, s-a dispus achitarea reclamantului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor de omor deosebit de grav, prevăzută și pedepsită de art. 174-176 lit. b), d) C. pen., cu aplicarea prevederilor art. 37 lit. a) C. pen., tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) și c) C. proc. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și nerespectarea regimului armelor și munițiilor prevăzut de art. 279 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

Prin aceeași sentință s-a constatat că reclamantul a fost reținut și arestat preventiv pe perioada menționată și s-a dispus revocarea măsurii interdicției de a părăsi localitatea Brașov, măsură ce fusese dispusă prin decizia penală nr. 637/R din 27 octombrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Brașov.

Cererea dedusă judecății a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 5 alin. (5) din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 504 și următoarele C. proc. pen.

Potrivit art. 504 C. proc. pen. „are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j)”.

Prin decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale s-a constata că dispozițiile art. 504 C. proc. pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul va răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

Iar din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului, textele de lege care vizează drepturi și garanții care fac obiectul de reglementare al acesteia se interpretează în conformitate cu dispozițiile sale, potrivit principiului preeminenței dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituția României.

Or, dreptul la libertate și siguranță este garantat de art. 5 din Convenție care în paragraful 1 lit. c) prevede, așa cum s-a arătat în preambulul considerentelor, că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii în fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, dreptul la despăgubiri în situația lipsirii de libertate fiind garantat de paragraful 5 al aceluiași articol.

Lit. c) a art. 5 din Convenție permite, astfel cum rezultă din expunerea ipotezelor sale, doar lipsirea de libertate dispusă în cadrul unei proceduri penale și în baza unor motive serioase pentru a avea loc o lipsire de libertate decisă în acest scop (Ciulla împotriva Italiei).

„Temeiul bănuielilor” pe care trebuie să se bazeze o arestare constituie un element esențial al protecției garantate de art. 5 paragraful 1 lit. c) împotriva lipsirii arbitrare de libertate. Existența unor bănuieli întemeiate presupune existența unor fapte sau informații care pot convinge un observator neutru și obiectiv că individul în cauză ar fi putut săvârși infracțiunea.

Or, la data luării măsurii preventive asupra reclamantului, bănuielile care vizau persoana în cauză aveau nivelul de credibilitate impus de norma menționată. Acestea se bazau pe o serie de fapte concrete și probe depuse la dosar, elemente care sugerau că reclamantul ar fi putut săvârși infracțiunile imputate.

La luarea măsurii de arestare preventivă asupra reclamantului, instanța a avut în vedere temeiurile legale prevăzute de legea națională, art. 148 lit. f) și h) C. proc. pen., dar și dispozițiile art. 136 din același cod, „referitoare la asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, cât și pentru a împiedica sustragerea reclamantului de la actele de cercetare penală ca urmau a se desfășura în continuare”.

În această privință, se constată astfel că motivele invocate în actele prin care s-a dispus luarea acestei măsuri sunt relevante și suficiente pentru a justifica arestarea preventivă a reclamantului la începutul anchetei, aspect constatat și prin decizia penală nr. 637/R din 27 octombrie 2005, pronunțat de Curtea de Apel Brașov, prin care s-a dispus revocarea măsurii preventive și înlocuirea sa cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea Brașov.

Însă, în ceea ce privește prelungirea detenției preventive pe o durată lungă, de peste 10 luni, se reține că, în accepțiunea convențională, este necesar ca autoritățile să ofere motive „relevante și suficiente” pentru a justifica necesitatea menținerii reclamantului în arest preventiv. Justificarea prelungirii arestării preventive se raportează, întotdeauna, la situația concretă a persoanei în cauză și, indiferent cât de scurtă, să fie demonstrată în mod convingător de către autorități, în caz contrar, prelungirea automată, prin folosirea unor formule lapidare, identice ori stereotipe, fiind de natură a contraveni garanțiilor stabilite de art. 5 alin. (3).

Nu este suficient ca privarea de libertate să fie dispusă conform legii naționale, ci trebuie să fie și necesară în circumstanțele specifice ale cauzei. Detenția unei persoane este o măsură atât de gravă încât este justificată numai în ultimă instanță, atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost analizate și s-a considerat că sunt insuficiente pentru a justifica interesul public sau individual – cauza McKey împotriva Regatului Unit.

Este de precizat că prin hotărârea de achitare, instanța penală a stabilit doar că „mijloacele de probă administrate pe tot parcursul procesului penal nu au reușit să dobândească statutul de dovezi convingătoare de vinovăție […]” și că „instanța constată că mijloacele de probă trebuie să aibă o anumită forță de convingere a organului judiciar pentru a justifica arestarea unei persoane, trimiterea în judecată și condamnarea”, conchizând în sensul că „nu poate fi pus semn de egalitate între indiciile temeinice ce au justificat arestarea inculpatului, probele care au justificat trimiterea în judecată și cele care ar fi trebuit să stea la baza unei soluții de condamnare”, ceea ce face să devină operantă asupra raportului juridic dedus judecății norma convențională menționată.

Se constată astfel că, în cursul procedurii judiciare, după ce a fost administrată o parte semnificativă a probelor propuse în cauză, iar martorii audiați au relevat dubiul privind vinovăția reclamantului, unul dintre aceștia indicând precis că reclamantul nu este persoana văzută la locul și momentul săvârșirii infracțiunilor, și în condițiile în care nu mai exista riscul invocat de influențare a acestora, după cum nici tulburarea socială pe care ar fi produs-o eliberarea reclamantului, ce a constituit unul dintre elementele hotărâtoare în luarea măsurii preventive, necesitatea menținerii măsurii restrictive nu mai era aceeași.

Este adevărat, prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot genera tulburări sociale care să justifice arestarea preventivă, cel puțin o anumită perioadă de timp. Cu toate acestea, în timp, un astfel de pericol scade în mod necesar, context în care, autoritățile judiciare trebuie să prezinte motive și mai specifice care să justifice persistența motivelor detenției.

Continuarea detenției nu se justifică într-o anumită cauză decât dacă indicii concrete demonstrează o cerință veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra respectării regulii respectării libertății individuale (Smirnova contra Rusiei, Degeratu împotriva României).

Or, în speță, instanțele au justificat menținerea măsurii preventive a reclamantului prin persistența motivelor care au justificat detenția și prin imperativele anchetei penale, motivare aproape stereotipă, preluată în toate actele de procedură privind menținerea acestei măsuri.

Or, în accepțiunea jurisprudenței instanței europene, odată cu trecerea timpului, instanțele naționale trebuie să aducă mai multe motive și justificări pentru justificarea prelungirii acestei măsuri, și nu să se limiteze la enumerarea sumară a acestor motive. Chiar dacă necesitatea desfășurării anchetei constituie un motiv ce poate justifica prelungirea privării de libertate (Garycki contra Poloniei), nu au fost oferite explicații pentru a justifica, odată cu trecerea timpului, cu privire la modul în care punerea în libertate a reclamantului ar fi împiedicat desfășurarea anchetei/cercetării judecătorești.

Se mai reține totodată și faptul că un alt argument în justificarea necesității menținerii măsurii preventive l-a constituit pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar fi putut reprezenta punerea în libertate a reclamantului. Deși nevoia de menținere a ordinii publice, inclusiv protecția oricărui acuzat, reprezintă un motiv ce poate justifica prelungirea privării de libertate, acesta nu poate fi considerat pertinent și suficient decât dacă este susținut de fapte care să arate că eliberarea deținutului ar afecta în mod real ordinea publică, În plus, detenția nu este legitimă, decât dacă ordinea publică este într-adevăr amenințată (Letellier contra Franței).

În speță, această trimitere la gravitatea faptelor săvârșite și la modul în care acestea au fost săvârșite, perspectiva unei pedepse severe nu pot completa lipsa de motivație menționată anterior. Este de subliniat astfel că instanțele nu au justificat în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi fost efectiv amenințată în cazul în care reclamantul ar fi fost liber. În plus, riscul unui impact negativ asupra opiniei publice descrește pe măsură ce trece șocul inițial provocat de infracțiune.

Nu poate fi omis nici faptul că art. 5 alin. (3) din Convenție impune instanțelor naționale, atunci când acestea se confruntă cu necesitatea prelungirii unei măsuri preventive, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislația națională ( Jablovski împotriva Poloniei).

Luând în considerare necesitatea înlocuirii măsurii menționate, după prelungirea arestării preventive în condițiile arătate, instanțele trebuiau să facă o analiză distinctă și să mențină o astfel de măsură restrictivă de libertate în aceleași condiții ca cele reliefate anterior.

Or, menținerea măsurii interdicției de a părăsi localitatea Brașov, pe toată desfășurarea cercetării judecătorești, până la finalizarea procedurii în fața primei instanțe, de aproximativ doi ani și în condițiile în care încă de la momentul adoptării sale se prefigura rezultatul cercetării judecătorești, se vădește a fi contrară prevederilor convenționale evocate și astfel generatoare de despăgubiri în condițiile art. 5 alin. (5) din Convenție și art. 504 C. proc. pen. din legea națională. De menționat că, relativ la măsura menționată, instanțele penale nu au făcut referiri cu privire la legalitatea/nelegalitatea sa, dispunând automat revocarea sa ca urmare a soluției de achitare a inculpatului de sub toate acuzațiile penale reținute în sarcina sa.

În acest context și pentru considerentele relevate ce vin să substituie, parțial, hotărârea instanței de apel, se reține ca legală soluția acestei instanțe, de a considera admisibilă acțiunea reclamantului și de a menține obligarea statului la despăgubiri către acesta.

Referitor la campania mass media desfășurată în perioada imediat următoare arestării sale și care ar fi fost de natură să aducă atingere dreptului său la respectarea vieții private, se reține că libertatea de exprimare și comunicare presupune și dreptul de a menționa procedurile judiciare și astfel, de a informa publicul cu privire la desfășurarea unei anumite proceduri judiciare, de interes public. Nu este dovedit în cauză că autoritățile statului ar fi fost cele care au susținut campania de presă de care se plânge reclamantul. Se mai observă, totodată, și că reprezentanții reclamantului au acordat interviuri și informat presa despre derularea cauzei. Nimic din dosar nu conduce la concluzia că, în evaluarea argumentelor prezentate de reclamant și a probelor aflate la dosar, judecătorii care s-au pronunțat în cauză au fost influențați de afirmațiile din presă.

În ceea ce privește criteriile de cuantificare a despăgubirilor se reține că, de principiu, art. 505 C. proc. pen. prevede că, la stabilirea întinderii reparației se va ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Detenția în regim de penitenciar și, în general, măsura arestării în sine este instituită ca o măsură de coerciție penală, care în mod evident provoacă suferințe psihice și fizice. De altfel, condițiile reale de detenție, expuse și de către reclamant - mizeria, supraaglomerarea, homosexualitatea – sunt elemente cunoscute, de notorietate. De asemenea, măsura ulterioară a interdicției de a părăsi localitatea, dispusă și menținută în condițiile evocate, a fost și ea de natură să-i producă un puternic disconfort determinat de imposibilitatea exercitării dreptului său la libertate, cu implicații și de natură materială.

Prin urmare, din perspectivă strict normativă, art. 505 alin. (1) C. proc. pen. instituie regimul juridic aplicabil întinderii despăgubirilor morale și/sau patrimoniale la care sunt îndreptățiți inclusiv cei care au fost privați în mod nelegal de libertate.

Din perspectivă jurisprudențială, trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate - aprecierea circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, în esență, prin raportare la tratamentul la care persoana în cauză a fost supusă de autoritățile penale și la consecințele nefaste pe care privarea de libertate le-a avut cu privire la viața sa particulară, socială astfel cum acestea au fost relevate de materialul probator administrat.

În cauza de față, în contextul normativ corect stabilit de instanțele fondului, s-a apreciat judicios că, prin privarea de libertate a reclamantului în mod nelegal, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, ceea ce înseamnă că dreptul reclamantului la repararea prejudiciului astfel produs este incontestabil.

În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au evidențiat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța de judecată are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral produs.

În acest sens, instanța de apel a reținut corect că nu se poate tăgădui că lipsirea de libertate cauzată de arestarea sa îi provoacă celui în contra căruia măsura a fost luată o suferință psihică semnificativă, el trebuind să suporte nu doar restrângerea severă a libertății de mișcare, ci și tensiunea și disconfortul continuu pe care situația de persoană încarcerată le presupun. Nu mai puțin, buna reputație a celui încarcerat este atinsă, percepția publică privitoare la persoana sa modificându-se în sens defavorabil. Tot astfel, suferința psihică produsă de lipsirea de libertate ajunge să fie amplificată de conștientizarea faptului că imaginea publică și reputația au de suferit.

În ceea ce privește cuantumul efectiv al despăgubirilor acordate, sub acest aspect recurenții având puncte de vedere diferite - de mărire, respectiv de scădere a cuantumului despăgubirilor - întrucât acesta se raportează explicit la modul de interpretare a probelor administrate, această critică excede competențelor instanței de recurs, întrucât vizează cu evidență un aspect de netemeinicie, și nu de nelegalitate a hotărârii atacate.

Instanțele anterioare au prezentat pe larg întreaga situație de fapt a dosarului pendinte, expunând în mod concret și considerentele legale pentru care au ajuns la soluția pronunțată în primă instanță, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios.

O situație de nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare.

Prin urmare, în fața instanței de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât, exclusiv, aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, și aceasta pentru că recurenții au beneficiat în mod concret de sistemul dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind în mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac, cu un caracter non-devolutiv, accentuat de textul art. 304 C. proc. civ.

Dar criticile expuse de reclamant cu referire la această componentă a despăgubirii nu sunt nici fondate, întrucât, astfel cum legal a reținut instanța de apel, nu a fost făcută dovada caracterului cert al prejudiciului pretins cu titlu de venituri neîncasate, acesta neputând prezenta un contract de muncă anterior reținerii, care ar fi putut confirma astfel legătura de cauzalitate între fapta imputată și prejudiciul pretins, după cum nu s-a putut demonstra o atare legătură între vânzarea garsonierei (proprietatea mamei reclamantului și nu proprietatea sa) și diferența de preț neîncasată, ori a sumelor achitate cu titlu de chirie.

Nici criticile din recursul pârâtei privind greșita obligare la plata sumelor achitate cu titlu de onorariu de avocat, nu sunt fondate, nefiind contestat cuantumul lor, ci doar faptul că acestea s-ar constitui în cheltuieli voluptorii și astfel nu ar fi datorate. Relativ la acest aspect se reține, pe de o parte, că legea nu face o atare distincție în materia analizată și că, pe de altă parte, exercitarea dreptului la apărare se constituie într-un element esențial al unui proces echitabil, recunoscut și consacrat constituțional și convențional, criticile pe acest aspect neputând fi primite.

Celelalte critici privind modalitatea de cuantificare, în condițiile neinvocării dispoziției legale încălcate în această operațiune, vizează aspecte de netemeinicie ce nu pot fi supuse controlului judiciar.

Se reține, de asemenea, că criticile din recursul parchetului privind acordarea unor sume ce exced perioadei de detenție, anterior sau ulterior acesteia, deși aceste sume au fost acordate încă de prima instanță, actele justificative fiind depuse în dosarul tribunalului (vol. II), nu au constituit obiect de critică în apelul exercitat de acesta împotriva hotărârii primei instanțe, criticile menționate vădindu-se a fi fost formulate și omisso medio.

Nu sunt fondate criticile întemeiate pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât hotărârea instanței de apel expune într-o manieră clară, logică și concisă argumentele de fapt și de drept ce au stat la baza hotărârii pronunțate, în speță nefiind identificată vreo ipoteză din cele prevăzute de norma menționată și de natură a atrage nelegalitatea hotărârii atacate.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, de reclamantul D.E.A. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 492A din 10 mai 2011 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2013.