Admissibility of common-law vindication for communist-era expropriated property subsumed by special restitution legislation and ECHR "no current asset" doctrine

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 606 din 18 iunie 2004, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului SC M. SA, a respins acțiunea formulată de reclamanții R.I.M., C.I.M. și R.I.A., împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar acțiunea reclamanților având drept obiect, astfel cum a fost precizat și completat, constatarea preluării abuzive, fără titlu a apartamentelor din București, și a cotelor părți comune ale imobilului a fost respinsă, a fost obligat pârâtul SC M. SA să se pronunțe prin decizie motivată asupra notificării nr. 638 din 11 iunie 2001, trimisă în temeiul Legii nr. 10/2001; constatarea ilegalității acțiunii de privatizare a societății pârâte și obligarea la restituirea în natură a bunului, a fost respinsă ca neîntemeiată; cererea de intervenție principală formulată de F.N.P. și D.J.E., având drept obiect revendicarea unei părți din același imobil, a fost respinsă ca neîntemeiată.

În motivarea hotărârii, s-a reținut că imobilul a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, că pârâta este o societate pe acțiuni, cu capital integral privat, urmarea privatizării efectuate în anul 1994 conform legii, fiind astfel deținător de bună-credință al imobilului și, drept urmare, are un titlu preferabil celui prezentat de reclamanți, situație în care reclamanții și intervenienții pot solicita obligarea pârâtei să emită o decizie motivată prin care să se facă o ofertă în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 1028/A din 06 mai 2005, Curtea de Apel București a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanți și de interveniente.

Prin decizia nr. 5201 din 26 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală a admis recursurile declarate de reclamanții C.I.A.M. și R.I.A. și intervenienții D.J.E., F.N.P. împotriva deciziei civile nr. 1028/A din 06 mai 2005 a Curții de Apel București Secția a III-a Civilă pe care a casat-o; a admis apelurile declarate de reclamanți și intervenienți împotriva sentinței civile nr. 606 din 18 iunie 2004 a Tribunalului București - Secția a III-a Civilă; a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, la data de 21 noiembrie 2007, sub nr. 40939/3/2007.

La data de 22 ianuarie 2008, reclamanții au depus prin serviciul registratură o cerere precizatoare, prin care au solicitat să se constate lipsa valabilității titlului statului asupra imobilului situat în București, să se dispună restituirea în natură către reclamanți a părților din imobilul situat în București, conform actului de partaj voluntar din 02 noiembrie 1947, proprietatea autorilor lor, respectiv: etajul VI complet, apartament A – de la etaj VII, prăvălia D - de la parter, împreună cu subsolul aferent, garsoniera B - de la etajul VIII, cota indiviză de 1/2 din: Biroul de la parter și magazia de la subsol care dă în curtea de lumină; cote indiviză forțată și perpetuă din: teren, scări, culoare, lifturi, calorifer și obligarea pârâtei SC M. SA să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul astfel cum este precizat la pct. 2 din petit.

Reclamanții, au solicitat instanței să ia act de renunțarea, în baza art. 246 C. proc. civ., la judecata capetelor de cerere prin care au| solicitat obligarea pârâtei SC M. SA ca, în calitate de deținător în sensul Legii nr. 10/2001, să se pronunțe prin decizie motivată asupra notificării nr. 638 din 11 iunie 2001 și „să se constate că privatizarea pârâtei s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale."

Prin cererea de intervenție formulată de F.N.P. și D.J.E. s-a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC M. SA, lăsarea în deplină proprietate și posesie imobilul compus din întregul etaj V, apartamentul notat cu litera B de la etajul VII, prăvălia notată cu C de la parter împreuna cu subsolul respectiv, depozitul; cota indiviză de 1/2 din biroul de la parter și magazia de la subsol care dă către curtea, de lumină; cota indiviză forțată și perpetuă din terenul în suprafață de 452 mp, scări, culoare, lifturi, calorifer.

Față de precizarea depusă la dosar la data de 22 ianuarie 2008, văzând și cadrul procesual indicat de reclamanți și intervenienți, tribunalul a luat act că reclamanții nu mai înțeleg să se judece în contradictoriu cu A.V.A.S. și Ministerul Finanțelor Publice.

În ședința publică din data de 11 martie 2008, s-a prezentat reclamantul R.I.A. care a declarat că renunță la judecarea capetelor 2 și 3 din cererea de chemare în judecată, prin care s-a solicitat obligarea SC M. SA să se pronunțe prin decizie motivată asupra notificării nr. 638/2001 și să se constate că privatizarea SC M. SA nu a respectat prevederile legale.

În ședința publică din data de 08 aprilie 2008, s-a depus la dosar procura dată în dată de 13 martie 2008 la Munchen, însoțită de apostilă, prin care C.I.A. a arătat că renunță la judecarea capetelor 2 și 3 din cererea de chemare în judecată precizată, prin care s-a solicitat obligarea SC M. SA, să se pronunțe prin decizie motivată asupra notificării nr. 638/2001 și să se constate că privatizarea SC M. SA nu a respectat prevederile legale.

În ședința publică din data de 08 aprilie 2008, instanța a pus în discuția părților excepția de inadmisibilitate a acțiunii, după apariția Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 716 din 15 aprilie 2008, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în baza art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea capetelor 2 și 3 de cerere, prin care s-a solicitat obligarea SC M. SA să se pronunțe prin decizie motivată asupra notificării nr. 638/2001 și să se constate că privatizarea SC M. SA nu a respectat prevederile legale.

Totodată, a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii, fiind respinsă cererea ca inadmisibilă.

Asupra excepției inadmisibilității acțiunii prin care reclamanții au solicitat să se constate preluarea abuzivă a imobilului din București, iar reclamanții și intervenienții au solicitat revendicarea imobilului în contradictoriu cu pârâta SC M. SA, invocată din oficiu de tribunal, instanța a reținut că imobilul revendicat de către reclamanți și intervenienți situat în str. Gutenberg a fost dobândit prin cumpărare de către autorii pârtilor – I.S.R. și D.S., conform contractului de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1941 și transcris sub nr. 13252/1941. Întregul imobil a fost preluat, conform Decretului nr. 92/1950, iar după 1990 imobilul a intrat în patrimoniul SC M. SA

În prezent, a reținut tribunalul, imobilul revendicat este în proprietatea pârâtei persoană juridică, SC M. SA, conform H.G. nr. 294/1991 și anexei la contractul de privatizare nr. 329/1994 pentru construcție și a titlului de proprietate din 22 februarie 1995, emis de Ministerul Transporturilor, referitor la teren.

Tribunalul a reținut că se observă ca pârâta este privatizată conform contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 iunie 1994 și a actului adițional din data de 24 februarie 2000. De la data privatizării, pârâta SC M. SA este organizată și funcționează în temeiul Legii nr. 31/1990, ca societate pe acțiuni cu capital social integral privat, statul nemaiavând calitatea de acționar deținător al capitalului social.

Imobilul a cărui revendicare se solicită, compus din construcție și teren în suprafața de 444 m.p., se află în proprietatea paratei.

Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație", astfel încât apare clar că legea stabilește admisibilitatea unei acțiuni în revendicare a unui bun preluat de stat fără titlu valabil, deci a unei acțiuni în revendicare a unui asemenea bun, de inexistența unei legi speciale de reparație.

Or, Legea nr. 10/2001 a constituit tocmai o asemenea lege specială de reparație, care a venit să reglementeze raporturile privind restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil. Legea nr. 10/2001, a reținut tribunalul, reglementează măsurile reparatorii ce vor fi acordate foștilor proprietari ai imobilelor preluate abuziv de stat prin raportare la organele și unitățile deținătoare ale administrației publice, regii autonome sau societăți cu capital de stat și organizații cooperatiste.

În speță, a apreciat tribunalul, sunt incidente prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001. Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 "pentru imobilele - terenuri și construcții - evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv corespunzător valorii de piață a imobilelor solicitate. În situația acestor imobile, măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea”.

În situația în care imobilul se află în patrimoniul unei societăți privatizate, se poate urma procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, notificarea trebuind înaintata entității care a efectuat privatizarea care va fi obligată să emită o decizie prin care va propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005

Potrivit art. 26 alin. (3) din același act normativ, a reținut tribunalul, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".

Din dispoziția art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 sus-citată, rezultă că, potrivit acestei legi speciale, se vor acorda despăgubiri persoanelor îndreptățite, pentru imobilele preluate de stat, însă numai dacă se urmează aceasta lege și dacă sunt îndeplinite anumite condiții.

Prin stabilirea de către o lege specială, în speță Legea nr. 10/2001, a unor termene pentru depunerea cererilor de restituire sau a unor instituții competente pentru a răspunde, decizii sau dispoziții ce pot fi atacate în instanță, nu se încalcă dreptul de proprietate sau accesul liber la justiție.

În mod constant, a reținut tribunalul, atât Curtea Constituțională, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, au statuat că, prin simpla stabilire a unor proceduri și a unor termene nu se încalcă liberul acces la justiție al persoanei interesate.

Tocmai pentru că, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot obține reparația prejudiciului cauzat de către stat numai în condițiile legii de față, iar acțiunea în revendicare a acestor imobile introdusă pe calea dreptului comun (întemeiată pe art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 480-481 C. civ.) este inadmisibilă, în condițiile în care o lege specială a stabilit că, ori de câte ori imobilele preluate abuziv nu au fost înstrăinate și se găsesc în administrarea, folosința sau exploatarea autorităților și instituțiilor publice, a regiilor autonome, societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, a societăților comerciale privatizate și organizațiilor cooperatiste, iar persoanele îndreptățite trebuie să se recurgă la procedura prealabilă prevăzută în această lege, legiuitorul a prelungit de mai multe ori termenele prevăzute inițial prin Legea nr. 10/2001, dând posibilitatea tuturor să afle și să se folosească de aceste dispoziții imperative.

Caracterul special al Legii nr. 10/2001, lege ce are prioritate față de dreptul comun, rezultă și din dispozițiile art. 47 din această lege, care statuează asupra situației în care au fost introduse acțiuni în revendicare până la intrarea în vigoare a acestei legi, devenind clar astfel că, de la intrarea ei în vigoare, aceasta reglementează în mod exclusiv raporturile dintre persoanele care se pretind proprietare ale unui imobil ce face obiectul acestei legi și a fost preluat abuziv de către stat și acesta din urmă.

Reclamanții au menționat faptul că au formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, aceasta reprezentând un motiv de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâta persoană juridică. Chiar dacă acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, nefiind supusă unui termen de prescripție, nu duce la concluzia că ea devine și admisibilă, atunci când o lege specială a stabilit modul și procedura de restituire.

Față de aceste aspecte, tribunalul a admis excepția inadmisibilității acțiunii în contradictoriu cu pârâta SC M. SA și a respins cererea de revendicare, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții C.I.A. și R.I.A., precum și intervenienții, apelurile fiind admise prin decizia civilă nr. 762 din 16 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 40939/3/2007.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în conformitate cu art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau după caz, a depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură. În speță, notificații au refuzat să emită decizia de care face vorbire dispoziția legală menționată. În această situație, în mod corect, reclamanții au solicitat instanței să se dispună restituirea în natură a imobilului în cauză, instanța putând suplini refuzul unității deținătoare de a soluționa notificarea și de a restitui imobilul, putând dispune în baza probelor administrate asupra cererii de restituire în natură.

Așadar, a reținut instanța de apel, în mod corect, reclamanții, în virtutea liberului acces la justiție, au investit instanța de judecată cu prezenta acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța de judecată putând să se pronunțe asupra cereri de restituire.

Este de menționat, a apreciat instanța de apel, că prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a stabili că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei /dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entități deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

De asemenea, instanța de control judiciar a reținut că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra cererii de intervenție în nume propriu formulată de către intervenienți, cât timp prin dispozitivul hotărârii s-a consemnat numai soluția cu privire la cererea reclamanților și nu și cu privire la cererea de intervenție.

Față de considerentele expuse, Curtea de Apel București, considerând întemeiat apelul declarat, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond, având în vedere faptul că prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului și reținând în greșit excepția inadmisibilității acțiunii, nepronunțându-se nici cu privire la cererea de intervenție în nume propriu, formulată de către intervenienți.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC M. SA, recurs care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 5961 din 25 mai 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală în dosarul nr. 40939/3/2007.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că este indiscutabil faptul că reclamanții, în al doilea ciclu procesual, și-au precizat acțiunea (filele 18 și 22 din dosarul nr. 40939/3/2007 al Tribunalului București), solicitând instanței să constate lipsa valabilității titlului statului asupra imobilului situat în București; să se dispună restituirea în natură a părții din imobilul respectiv, conform actului de partaj voluntar din 2 noiembrie 1947 și să fie obligată pârâta SC M. SA să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil

De asemenea, la punctul II din cererea precizatoare, reclamanții au cerut să se ia act că renunță la judecata capetelor de cerere, prin care au cerut obligarea pârâtei să răspundă la notificarea nr. 638/2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și la capătul de cerere privind constarea nelegalității privatizării pârâtei.

Intervenienții solicitaseră încă din primul ciclu procesual ca pârâta să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie partea din imobilul în litigiu care li se cuvine (fila 336 dosar nr. 6388/2011 al Tribunalului București).

Mai mult, atât reclamanții cât și intervenienții au precizat valoarea obiectului cererii (filele 40 și 41 dosar nr. 40949/3/2007 al Tribunalului București), rezultând astfel că au înțeles să formuleze o acțiune în revendicare.

Prin urmare, a reținut instanța de recurs, în mod greșit instanța de apel a reținut faptul că temeiul juridic al cererii formulate de reclamanți și intervenienți îl constituie dispozițiile Legii nr. 10/2001, temeiul juridic fiind de fapt art. 480 și art. 481 C. proc. civ., adică o acțiune în revendicare formulată atât de reclamanții cât și de intervenienți.

De asemenea, a apreciat instanța de recurs, în mod greșit instanța de apel a reținut că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii formulate de intervenienți, din cuprinsul dispozitivului sentinței civile nr. 716 din 15 aprilie 2008, rezultând că a fost admisă atât excepția inadmisibilității acțiunii civile formulate de reclamanți, cât și a cererii de intervenție.

Cu toate acestea, Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut soluția de desființare a sentinței primei instanțe, deoarece aceasta nu s-a pronunțat pe fondul acțiunii, care este o acțiune în revendicare, ci pe excepția inadmisibilității acesteia.

Prima instanță trebuia să analizeze dacă reclamanții și intervenienții au un titlu valabil și actual (se va tine cont de faptul că, potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de proprietate este apărat de Primul Protocol Adițional la C.A.D.O.L.F. numai în măsura în care acesta exista la data ratificării acestei Convenții prin Legea nr. 30/1994), să constate dacă aceștia dețin un astfel de titlu și să treacă la soluționarea în fond a cererii lor, ținând cont că pârâta deține un titlu valabil pentru imobilul respectiv, obținut în procesul de privatizare.

Prin urmare, a constatat instanța de recurs, prima instanță va face analiza titlurilor deținute de părțile în litigiu și va soluționa pe fond acțiunea în revendicare formulată de către reclamanți și intervenienți.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr. 40939/3/2007.

La data de 29 septembrie 2009, reclamantul R.I.A. a depus la dosar o precizare a temeiului de drept al acțiunii, fiind indicate în acest sens prevederile art. 480 și 481 C. civ., Constituția României - art. 11 și 20, art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1.

Pe parcursul soluționării cauzei a intervenit decesul intervenientei F.N.P., în calitate de moștenitor al acesteia fiind indicat F.P.

Prin sentința civilă nr. 910 din 13 mai 2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții C.I.A.M., și R.I.A., și cererea de intervenție formulată de intervenienții F.P. și D.J.E., în contradictoriu cu pârâta SC M. SA, așa cum au fost precizate, a fost constatată lipsa valabilității titlului statului asupra imobilului situat în București, s-a respins capătul din cererea principală și din cererea de intervenție cu privire la revendicare, ca neîntemeiat și s-au respins cheltuielile de judecată solicitate de reclamanți, ca neîntemeiate.

Analizând probele administrate în cauză tribunalul a constatat următoarele:

Instanța este învestită în prezent cu soluționarea unei acțiuni în revendicare imobiliară formulată de reclamanții C.I.A.M. și R.I.A. precum și cu soluționarea unei cereri de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții F.N.P. și D.J.E., ambele cereri în contradictoriu cu pârâta SC M. SA, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., așa cum au fost precizate pe parcursul judecății, prin care s-a solicitat să se constate lipsa valabilității titlului statului asupra imobilului situat în București, și să se dispună restituirea în natură, către reclamanți a părților din imobilul situat în București, conform actului de partaj voluntar din 02 noiembrie 1947, proprietatea autorilor lor, respectiv: etajul VI complet, apartament A – de la etaj VII, prăvălia D - de la parter, împreună cu subsolul aferent, garsoniera B - de la etajul VIII, cota indiviză de 1/2 din : biroul de la parter și magazia de la subsol care dă în curtea de lumină; cote indiviză forțată și perpetuă din : teren, scări, culoare, lifturi, calorifer și obligarea pârâtei SC M. SA să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul astfel cum este precizat la pct. 2 din petit, iar intervenienților în interes propriu să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul compus din întregul etaj V, apartamentul notat cu litera B de la etajul VII, prăvălia notata cu C de la parter împreuna cu subsolul respectiv, depozitul; cota indiviza de 1/2 din biroul de la parter și magazia de la subsol care da către curtea, de lumina; cota indiviza forțată și perpetua din terenul în suprafața de 452 mp, scări, culoare, lifturi, calorifer.

De precizat că, în urma decesului intervenientei F.P.N., a fost introdus în cauză în calitate de moștenitor al defunctei, numitul P.F.

Imobilul revendicat de către reclamanți și intervenienți este situat în str. Gutenberg a fost dobândit prin cumpărare de către autorii pârtilor – I.S.R. și D.S., conform contractului de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1941 și transcris sub nr. 13252/1941. Întregul imobil a fost preluat, conform Decretului nr. 92/1950, iar după 1990 imobilul a intrat în patrimoniul SC M. SA

În prezent, imobilul revendicat este în proprietatea pârâtei persoana juridica, SC M. SA, conform H.G. nr. 294/1991 și anexei la contractul de privatizare pentru construcție și a titlului de proprietate din 22 februarie 1995, emis de Ministerul Transporturilor, referitor la teren.

Pârâta este privatizata conform contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 iunie 1994 și a actului adițional din data de 24 februarie 2000. De la data privatizării, pârâta SC M. SA este organizata și funcționează în temeiul Legii nr. 31/1990, ca societate pe acțiuni cu capital social integral privat, statul nemaiavând calitatea de acționar deținător al capitalului social.

Imobilul a cărui revendicare se solicita, compus din construcție și teren în suprafața de 444 m.p., se afla în proprietatea paratei.

Referitor la capătul de cerere prin care se solicită să se constate că imobilul revendicat a intrat în proprietatea statului în mod abuziv, fără titlu valabil, s-a apreciat ca întemeiat. Astfel imobilul din str. Gutenberg, a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001 în categoria imobilelor preluate abuziv sunt incluse și cele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950.

Referitor la capătul din cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție în interes propriu având ca interes revendicarea, întemeiat pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., s-a considerat neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Acțiunea în revendicare întemeiată pe disp. art. 480-481 C. civ., aceasta este instrumentul juridic pe care legiuitorul îl oferă proprietarului neposesor pentru a cere restituirea bunului său, aflat în posesia altei persoane care nu are calitate de proprietar, motiv pentru care reclamantul trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 principiul restitutio în integrum, efect a ineficacității actelor de preluare a fost guvernat de dreptul comun al revendicării fondat pe disp. art. 480, 481 C. civ.

Prin Legea nr. 10/2001 se instituie măsuri reparatorii pentru imobile preluate de stat, cu titlu sau fără titlu valabil.

Prin consacrarea principiului restituirii în natură a imobilului, legea oferă posibilitatea redobândirii dreptului de proprietate asupra bunului preluat de stat, decizia/dispoziția de aprobare a restituirii în natură făcând dovada dreptului de proprietate a persoanei îndreptățite.

Prin urmare, reclamanții și intervenienții nu se află în situația în care dreptul lor de proprietate se bucură de protecția oferită de art. 480-481 C. civ.

Un asemenea demers judiciar poate fi parcurs numai în condițiile și cu respectarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, care constituie dreptul comun în materie.

Prin urmare, cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție în interes propriu trebuie respinse, deoarece reclamanții și intervenienții nu au parcurs procedura instituită de Legea nr. 10/2001, fără să se încalce art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Procedând astfel, nu se poate susține că reclamanții și intervenienții nu au avut asigurat accesul la justiție, atâta vreme cât li s-a asigurat o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului.

Conform jurisprudenței constate a organelor jurisdicționale ale convenției, art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 ocrotește bunurile actuale, iar nu speranța de a revedea recunoscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat pe o perioadă îndelungată de timp.

Reclamanții și intervenienții puteau solicita retrocedarea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 asigurându-se astfel respectarea principiului securității și stabilității raporturilor juridice în materia proprietății.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.

Pe de altă parte potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Prin decizia nr. XXXIII/2008, ICCJ a admis recursul în interesul legii și a statuat că în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În motivarea recursului în interesul legii s-a arătat că, deși avantajos prin accesul direct la instanțele judecătorești, dar rigid și conservator prin câmpul său de aplicare (întrucât a fost restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001, fiind înlocuit cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedură obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești.

Legea nouă extinde aplicarea principiului restitutio în integrum și, totodată, diversifică amplu gama măsurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice, caracteristice dreptului administrativ și, în parte, necunoscute dreptului civil comun.

Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.

Prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și art. 481 C. civ. Temeiul nașterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice.

Astfel, dacă actul de preluare, prin care statul a devenit proprietar constituie, ca entitate autonomă, facta praeterita, situația juridică pe care a generat-o, constând în calitatea de proprietar recunoscută statului, cu întreg complexul de drepturi și obligații pe care le implică, constituie o situație juridică cu persistență în timp - facta pendentia care, detașându-se de momentul constituirii sale, își continuă existența, intrând astfel în domeniul temporal de incidență a noii reglementări care, astfel, devine aplicabilă, fără a retroactiva.

Înalta Curte de Casație și Justiție a mai arătat că soluția a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care prevede că: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație."

Totodată s-a mai constatat și cele ce urmează prezintă o mare importanță în speța de față, că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială.

Este de precizat însă că o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanței judecătorești.

Declanșarea procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptățită persoanei juridice deținătoare.

Pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul căruia trebuie adresată notificarea, termen prelungit succesiv, sancțiunea nerespectării lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Concluzia Curții este aceea că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de legea specială, cât și în situația în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanței.

Potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.

Având în vedere motivarea instanței supreme cât și modalitatea în care legiuitorul a înțeles să reglementeze situația reparației în cazul imobilelor preluate abuziv, singura posibilitate pentru valorificarea dreptului de proprietate cu privire la care se susține că i-a fost încălcat de către stat îl reprezenta formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.

S-a avut în vedere și faptul că statul are o largă marjă de apreciere în ceea ce privește reglementarea măsurilor reparatorii care se acordă în cazul imobilelor preluate de stat, condiția fiind aceea ca procedura prevăzută să fie una clară, care să acorde o reparație efectivă și să nu reprezinte în sine o îngrădire a accesului la justiție.

Ceea ce interesează este faptul că reclamanții și intervenienții nu au înțeles să urmeze procedura Legii nr. 10/2001 care ar fi putut conduce atât la o reparație efectivă prin restituirea în natură, cât și la posibilitatea de a se analiza dreptul la despăgubiri bănești pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură.

Condiția esențială care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești, care îndeplinește condiția de tribunalul independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă. În acest sens CEDO s-a pronunțat în cauzele Glod contra României și Crișan contra României, etc.

Pe de alta parte, părțile au o astfel de cale, deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în fața tribunalului - secția civilă dispoziția emisă. Mai mult aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea și în cazul în care entitatea investită cu soluționarea notifică refuză să o soluționeze în termenul legal. În acest sens sunt deciziile IX/2006 și XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care prevăd competența tribunalului secția civilă de a soluționa cererile de obligarea a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării cât și de a soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a acesteia în termenul legal. Mai mult practica constată a instanțelor este în sensul de a soluționa orice contestație referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de legea 10/2001.

În acest sens, chiar prin hotărârea pilot în cauza Atanasiu contra României (paragraful 121) se reține că recursul în interesul legii admis prin decizia XX/2007 reprezintă o cale efectivă de acces la instanță, constatarea încălcării fiind determinată de faptul că anterior pronunțării acestei hotărâri reclamanta nu a putu să se adreseze instanțelor de judecată.

În acest sens în hotărârea pilot Atanasiu contra României în paragraful 118 se menționează că,, în ceea ce privește acțiunea întemeiată pe dispozițiile civile de drept comun Curtea apreciază că respingerea acestei motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6.1 din Convenție cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă.

Tot în cauza Anastasiu și alții contra României, se arată însă că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarului deposedat abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească, definitivă și executorie, prin care nu numai să se fi recunoscut calitatea de proprietar, ci să se fi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag.140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, cu condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.141, 142 și 143).

Raportat la considerentele sus menționate, s-a respins cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție în interes propriu, în ceea ce privește revendicarea, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul R.I.A.

În motivarea apelului s-au arătat următoarele:

În considerentele hotărârii, s-a reținut că preluarea imobilului de către stat a avut loc fără titlu și că această statuare este definitivă și irevocabilă, având în vedere că nu s-a formulat o cale de atac împotriva acesteia.

Temeiul de drept al acțiunii este - așa cum a fost deja reținut de ICCJ - o acțiune în revendicare bazată pe art. 480 și. urm. C. civ., a cărei soluționare trebuie să aibă loc prin comparare de titluri conform practicii de peste un secol.

Sub acest aspect, s-a învederat că dreptul reclamantului este mai bine caracterizat, întrucât provine de la adevăratul proprietar, este anterior titlului exhibat de SC M. SA, nu este viciat. Deci are preferință și înlătură titlul intimatei SC M. SA care provine de la Stat, care nu avea titlu, titlul acesta este viciat, dobândit ulterior.

S-a susținut că în mod greșit, instanța de fond a invocat criteriile Legii nr. 10/2001 și Hotărârea pilot CEDO din 12 octombrie 2010, deoarece acestea sunt în contradicție cu cele constatate și reținute în mod irevocabil.

Or, așa cum s-a reținut, reclamantul a învederat că nu se judecă în cadrul Legii nr. 10/2001.

În mod arbitrar, abuziv și eronat s-a invocat Hotărârea CEDO de mai sus întrucât conform Constituției României art. 20 alin. (2) reglementările internaționale au prioritate cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Or, în speță, codul civil asigură o protecție mai favorabilă întrucât - spre deosebire de Convenția Europeană a Drepturilor Omului - legislația internă: nu pune condiția existenței prealabile a unui bun în patrimoniu; nu lasă loc unei "largi marje de apreciere a Statului" privind garantarea dreptului de proprietate; nu plafonează cuantumul eventualelor despăgubiri; nu dispune o eșalonare a despăgubirilor în funcție de eventualele disponibilități ale trezoreriei; nu condiționează soluționarea unui actual litigiu de drept civil în funcție de o "viitoare" lege care ar putea fi promovată în următoarele 18 luni, etc.

Al doilea motiv de apel a privit faptul că instanța de fond a schimbat temeiul de drept al acțiunii, motivând și soluționând cauza pe un alt temei de drept - încălcare flagrantă, arbitrară și abuzivă a legii.

Reclamantul a relevat că instanța de fond a omis total apărările formulate în sensul celor de mai sus, apărări depuse în scris, aflate la dosar dar ignorate de judecător. Prin această omisiune deliberată instanța de fond a pronunțat o sentință nelegală și netemeinică.

Instanța de apel trebuie să se pronunțe cu privire la această apărare esențială, fără a o ocoli.

În subsidiar reclamantul a invocat toate motivele și argumentele dezvoltate în detailatele motive de apel depuse în numele sorei acestuia C.I.A.M.

În drept, nu a invocat nicio dispoziție legală.

În dovedirea susținerilor, nu a solicitat încuviințarea niciunui mijloc de probă.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și reclamanta C.I.A.M.

Primul motiv de apel a privit împrejurarea că, prin sentința apelată instanța fondului a respins cererea acesteia cu motivarea, în principal, că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Instanța a considerat că acțiunea în revendicare este inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dar a respins cererea ca neîntemeiată.

Motivarea instanței fondului în sensul inadmisibilității cererii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, este raportată la Decizia nr. 33/2008 dată în recursul în interesul legii în dosarul nr. 60/2007 al ICCJ Secții Unite și pe hotărârea pilot Atanasiu contra României.

Susținerile instanței de fond precum și interpretarea trunchiată a deciziei pilot cât și a deciziei de îndrumare, sunt greșite întrucât pe de o parte în Decizia nr. 33/2008 se arată în mod expres …” Dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare” fiind posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Pe de altă parte, făcând o greșită argumentație, cu trimiteri la spețe CEDO prezentate deformat și trunchiat, instanța fondului a acreditat ideea falsă a pierderii sau inexistenței titlului reclamantei de proprietate și a calității de dobânditor de drept de proprietate de bună–credință, a uzurpatorului acesteia SC M. SA.

În mod nelegal, prima instanță și-a motivat soluția invocând un „așa zis drept de proprietate” deși, în realitate, pârâta nu deține și nici nu prezintă un titlu de proprietate.

În realitate, SC M. SA este doar un detentor precar de rea-credință, care invocând greșit dispozițiile Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991 s-a înstăpânit prin acte administrative unilaterale și interne, inopozabile și necunoscute de reclamantă, asupra imobilului proprietatea acesteia. Apelanta-reclamanta și-a întemeiat această susținere pe faptul că, așa cum rezultă din probele existente la dosar, pârâta – intimată s-a privatizat prin vânzare – cumpărare de acțiuni, situație în care nu a dobândit în proprietate imobilul în litigiu, ci doar un drept de administrare al acestuia.

Susținerea instanței privind necesitatea recunoașterii titlului reclamantei de proprietate de către puterea judecătorească, anterior dobândirii imobilului acesteia, de către SC M. SA este de asemenea greșită și nelegală.

În speță, acțiunea în revendicare a unui bun imobil preluat de stat în mod abuziv și fără titlu valabil și evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale integral privatizată nu este inadmisibilă deoarece pe de o parte, legea specială prevede dreptul la redobândirea în natură a acestor imobile fără a prevede însă o procedură administrativă pentru aceasta, astfel încât dreptul se poate valorifica numai pe calea acțiunii în revendicare.

Pe de altă parte reclamanta a invocat aspectele statuate în mod obligatoriu prin Decizia nr. 33/09 iunie 2008 a ICCJ - Secții Unite, în sensul că „În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și CEDO, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice”.

Ori, această posibilitate, prevăzută într-o decizie obligatorie dată de ICCJ - Secțiile Unite, într-un recurs în interesul legii, nu poate fi suprimată niciodată prin „practica instanțelor”.

Privitor la acest motiv de apel, reclamanta a solicitat instanței să aprecieze asupra temeinicie lui și să constate că cererea acesteia în revendicare conform dreptului comun este admisibilă și legală și pentru că așa cum a statuat Decizia în Interesul legii a instanței supreme, în alte condiții ar fi afectat „un bun actual”, „un interes legitim”, o „speranță legitimă” ocrotite de CEDO.

Având în vedere obiectul de reglementare și scopul Comunității Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, nu poate fi primită susținerea primei instanțe în sensul că intimata pârâtă ar beneficia de un „bun” în sensul Convenției, în condițiile în care SC M. SA este o societate comercială, iar nu o persoană fizică ce beneficiază de protecția primei norme europene invocate.

Față de nelegalitatea și caracterul abuziv al preluării imobilului proprietatea autorului reclamantei, rezultă că reclamanții au un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO.

Existând o contradicție între ultima variantă a legii speciale și CEDO, această contradicție nu poate fi rezolvată decât prin prioritizarea reglementărilor CEDO, realizată prin recunoașterea admisibilității promovării unei acțiuni în revendicare de drept comun.

Având în vedere aspectele invocate, conform cărora acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, fiind un mod de garantare a unui drept fundamental este admisibilă, nefiind interzisă de legislația română, iar, pe de altă parte, având în vedere prevederile Constituției României și convențiile internaționale la care România este parte, urmează să fie înlăturate considerentele din hotărârea apelată care fac trimitere la Decizia nr. 33/2008.

Reclamanta a solicitat admiterea acestui motiv de apel, casarea sentinței și modificarea soluției în sensul aprecierii admisibilității cererii în revendicare și a priorității titlului reclamantei de proprietate care este bine conturat, în discrepanță cu lipsa titlului pârâtei SC M. SA care a deținut totdeauna cu rea credință imobilul proprietatea acesteia așa cum a fost precizat în petitul acțiunii principale.

Al doilea motiv de apel a privit faptul că hotărârea este în parte, lipsită de suport legal și dată cu aplicarea greșită a legii.

Argumentele avute în vedere în hotărârea pronunțată de instanța de fond se referă la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, acțiunea reclamantei nefiind analizată de Tribunalul București pe fond, pentru a se putea respinge ca neîntemeiată.

Astfel, prima instanță a încercat să demonstreze că nu se poate trece la analizarea titlurilor părților în proces, făcând trimitere la dispozițiile legii speciale, inaplicabile în speță față de obiectul și temeiul de drept al acțiunii. Instanța a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată, întemeindu-și soluția pe argumente de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare față de dispozițiile legii speciale.

Concret, deși temeiul de drept al cererii reclamantei este art. 480 C. civ, instanța fondului nu s-a preocupat de ceea ce presupune acest gen de acțiune, în schimb în mod cu totul nejustificat a făcut teoria incidenței legii speciale în situația imobilului în litigiu, dând îndrumarea reclamanților să urmeze calea prevăzută de aceasta, iar prin invocarea dispozițiilor art. 29 ajunge chiar la concluzia posibilității restituirii în natură. Ori, dacă imobilul este restituibil în natură pe calea legii speciale, cu atât mai mult în acțiunea prezentă, acesta trebuia restituit.

Pe de altă parte, soluția primei instanțe este greșită și din punctul de vedere al dispozițiilor legii speciale, întrucât numai în situația în care persoana îndreptățită nu ar fi formulat notificare în termenul prevăzut de aceasta, ar fi fost decăzută din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii în natură sau echivalent. Pentru alte situații Legea nr. 10/2001 nu prevede sancțiunea decăderii din dreptul de a mai solicita restituirea imobilului în natură printr-o acțiune în justiție.

Indicând pentru reclamanți că singura cale de urmat, cea prevăzută de legea specială, instanța se afla într-o gravă eroare cu privire la noțiunea de unitate deținătoare în accepțiunea Legii nr. 10/2001. Societățile comerciale cu capital privat nu au atribuții legale în procedura administrativă prevăzută de legea specială chiar dacă au calitatea de posesor al imobilului revendicat sau notificat, astfel cum este în speță SC M. SA.

Potrivit Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale, în situația imobilelor preluate de stat fără titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, fostul proprietar are dreptul la restituirea / redobândirea bunului său în natură. Ori, dreptul fiind implicit recunoscut prin lege, trebuie să existe și mijlocul procedural pentru recunoașterea și valorificarea lui. Cum legea specială nu prevede o procedură specială pentru această situație, nu însemna că dreptul recunoscut se stinge în vreun mod, ci doar că se valorifică pe calea dreptului comun, care completează legea specială.

Pentru considerentele învederate reclamanta a solicitat să se constate nelegalitatea sentinței și pe acest aspect a solicitat și admiterea acestui motiv de apel, modificarea în parte a sentinței în sensul restituirii în natură a imobilului în litigiu.

Al treilea motiv de apel a vizat faptul că instanța fondului are pronunțări contradictorii întrucât, deși toată motivarea hotărârii este pe inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, soluția pronunțată în dispozitiv este de respingere ca neîntemeiată.

Sentința este nelegală și netemeinică întrucât instanța de fond în considerarea, ca neîntemeiată, a cererii în revendicare, raportându-se la dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional al CEDO, îi dă o interpretare greșită, nesocotind atât dispozițiile art. 15 din Legea nr. 137/2002 pentru accelerarea privatizării, cât și art. 20 din Constituția României privind drepturile cetățenilor, ce vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, tratat la care România a aderat încă din anul 1948 mai înainte ca imobilul reclamantei să fi fost preluat de stat de la autorul acesteia.

Art. 17 din Declarație interzice oricărui stat să naționalizeze sau să exproprieze vreun bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire.

Art. 20 alin. (4) din Constituția României precizează că atunci când există neconcordanțe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, Declarația Universală a Drepturilor Omului ocrotește dreptul reclamantei de proprietate și sancționează preluarea fără titlu valabil a imobilului, cu consecința păstrării dreptului de proprietate în patrimoniul acesteia, astfel cum dispune și art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În aceste condiții normale interne, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 213/1998 sunt mai favorabile reclamantei, față de interpretarea dispozițiilor CEDO făcută de instanța fondului.

Prin urmare, chiar dacă dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional la CEDO s-ar interpreta în sensul expus de prima instanță, aceasta avea obligația să se conformeze normelor interne care îi sunt mai favorabile și recunosc dreptul reclamantei la restituirea în natură a imobilului, precum și dreptul pârâtei de a fi despăgubită cu valoarea de circulație a imobilului în cauză de către instituția implicată în procesul de privatizare.

Pe fond acțiunea reclamantei în revendicare este întemeiată, titlul acesteia provenind de la proprietarul originar, fiind în acest sens mai bine conturat și preferabil celui viciat al intimatei – pârâte.

Calitatea de proprietară a imobilului ca urmare a transmiterii acesteia prin moștenire legală, reprezintă o reflectare a două principii: prin acceptarea succesiunii o persoană dobândește pentru totdeauna calitatea de moștenitor al autorului său; dreptul de proprietate are caracter perpetuu.

Reclamanta arată că este indubitabil faptul că dreptul ei de proprietate și dreptul de moștenire nu pot fi limitate prin depoziții cuprinse într-un articol din legea specială.

Din analiza și coroborarea întregii jurisprudențe a Curții Europene prin raportare la preluarea abuzivă a imobilului, la lipsa valabilității titlului statului, rezultă că reclamanții în calitate de moștenitori ai proprietarului imobilului preluat abuziv cărora le-au fost transmise toate drepturile autorului lor cu privire la imobil, aceștia dețin „un interes” care le confirmă „ speranța legitimă” la restituirea în natură, cu aceeași valoare cu cea „de bun actual”, în timp ce intimata – pârâtă nu are „speranța legitimă” de a păstra bunul nici din perspectiva Legii nr. 10/2001 mai exact a art. 29 în interpretarea dată de Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale.

Ori, în jurisprudența europeană se desprinde următoarea interpretare a noțiunii de „bun”:

În cauza Viașu contra României, Curtea a reținut în paragraf 18 „noțiunea de bunuri” poate cuprinde „atât bunuri actuale” cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora poate pretinde că are cel puțin „speranța legitimă” să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate”.

În cauza Străin contra României Curtea Europeană a stabilit în paragraful 32 că „vânzarea de către stat a bunului unei persoane către terți de bună credință, chiar dacă este anterioară confirmării definitive de justiție a dreptului de proprietate a acelei persoane combinată cu absența totală a indemnizării, constituie o privare de proprietate contrară prevederilor art. 3 din Protocol”.

În speță pârâta intimată nu deține imobilul în baza unui titlu de proprietate, nu este proprietarul imobilului ci doar un detentor precar pentru teren, aceasta deține un certificat de atestare care nu este titlu de proprietate nefiind constitutiv de drepturi ci doar declarativ, mai mult fiind obținut cu titlu gratuit, dobânditorul terenului nu este ocrotit de lege; pentru construcție - pârâta nu a prezentat nici un act de proprietate; contractul de vânzare cumpărare acțiuni, în baza căruia s-a privatizat, nu constituie titlu de proprietate și nici nu este un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului, ci doar a unui drept de administrare.

Titlul pârâtei - intimate provine de la un non proprietar, de la stat, care la rândul său nu l-a deținut în baza unui titlu valabil, în timp ce așa cum s-a mai menționat titlul reclamanților apelanților - apelanți este titlu originar provenind de la autorul lor, care la rândul său l-a dobândit în baza unui contract de vânzare – cumpărare și a autorizației de construcție.

Instanța de contencios european a reținut că legislația internă reprezentată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu permite un remediu efectiv și eficient, având în vedere, pe de o parte, procedura greoaie și de durată pe care foștii proprietari și moștenitorii lor ar trebui să o parcurgă și faptul că sistemul de indemnizare creat de Legea nr. 247/2005 nu permite beneficiarilor acestei legi să primească „o indemnizație în raport cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost lipsiți, iar pe de altă parte și dacă ar parcurge întreaga procedură, executarea deciziei administrative sau judiciare s-ar face prin Fondul Proprietatea.

Ori, tot Curtea a stabilit că Fondul nu funcționează, astfel că accesul rămâne doar teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata de despăgubiri.

În aceste condiții nu se poate susține ca și contraargument valid că reclamanților nu trebuie să li se restituie în natură, întrucât li s-ar recunoaște un drept la despăgubiri prin echivalent.

Tot, Curtea Europeană a statuat că deși aparent Legea nr. 10/2001 oferă părților interesate accesul la procedura administrativă și ulterior la o procedură necontencioasă, acest acces rămâne iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata despăgubirilor în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu este posibilă.

Reclamanții au solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței pronunțate de prima instanță, în sensul admiterii cererii reclamanților de revendicare a imobilului așa cum a fost precizat în petitul acțiunii principale.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 287 C. proc. civ.

În dovedirea susținerilor, a fost solicitată proba cu înscrisuri.

Prin concluziile scrise depuse la filele 11-13 din dosarul de apel, apelanta C.I.A.M. a formulat critici suplimentare celor din motivele de apel formulate de către apărătorul acesteia și anume: că recunoașterea nevalabilității titlului statului înseamnă implicit recunoașterea că statul nu a avut nici un drept de proprietate, astfel încât nu putea să transmită nici un drept către intimata SC M. SA.

A doua critică se referă la faptul că instanța, în temeiul art. 727 C. proc. civ., trebuia să aplice din oficiu noile modificări ale dispozițiilor legale menționate, în raport de decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin decizia civilă nr. 120/A din 16 martie 2012,Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții – reclamanți C.I.A.M., și R.I.A. împotriva sentinței civile nr. 910 din 13 mai 2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV - a Civilă în contradictoriu cu intimatul–pârât SC M. SA și intimații-intervenienți D.J.E. și F.P.

Curtea de Apel a reținut următoarele:

Situația de fapt:

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1941 și transcris sub nr. 13252/1941, a fost dobândit de către I.S.R. și D.S. imobilul revendicat de către reclamanți și intervenienți situat în str. Gutenberg.

Astfel imobilul din str. Gutenberg, a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001 în categoria imobilelor preluate abuziv sunt incluse și cele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950.

În prezent, a reținut, în mod corect, instanța de fond că imobilul revendicat este în proprietatea pârâtei persoana juridica, SC M. SA, conform H.G. nr. 294/1991 și anexei la contractul de privatizare pentru construcție și a titlului de proprietate din 22 februarie 1995, emis de Ministerul Transporturilor, referitor la teren.

SC M. SA a fost privatizata conform contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 30 iunie 1994 și a actului adițional din data de 24 februarie 2000. De la data privatizării, pârâta SC M. SA este organizata și funcționează în temeiul Legii nr. 31/1990, ca societate pe acțiuni cu capital social integral privat, statul nemaiavând calitatea de acționar deținător al capitalului social.

Imobilul a cărui revendicare se solicita, compus din construcție și teren în suprafața de 444 m.p., se afla în proprietatea paratei.

În drept,

Se constată faptul că, în al doilea ciclu procesual, apelanții și-au precizat acțiunea (filele 18 și 22 din dosarul nr. 40939/3/2007 al Tribunalului București), solicitând instanței să constate lipsa valabilității titlului statului asupra imobilului situat în București; să se dispună restituirea în natură a părții din imobilul respectiv, conform actului de partaj voluntar din 2 noiembrie 1947 și să fie obligată pârâta SC M. SA să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil

De asemenea, la punctul II din cererea precizatoare, apelanții-reclamanți au cerut să se ia act că renunță la judecata capetelor de cerere, prin care au cerut obligarea pârâtei să răspundă la notificarea nr. 638/2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și la capătul de cerere privind constatarea nelegalității privatizării pârâtei.

Intervenienții solicitaseră încă din primul ciclu procesual ca pârâta să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie partea din imobilul în litigiu care li se cuvine (fila 336 dosar nr. 6388/2011 al Tribunalului București).

Mai mult, atât reclamanții cât și intervenienții au precizat valoarea obiectului cererii (filele 40 și 41 dosar nr. 40949/3/2007 al Tribunalului București), rezultând astfel că au înțeles să formuleze o acțiune în revendicare

Calificarea acțiunii deduse judecății a fost considerată ca fiind o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, conform art. 480 C. civ., și prin decizia civilă nr. 5961 din 25 mai 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală în dosarul nr. 40939/3/2007.

De asemenea, la data de 29 septembrie 2009, reclamantul R.I.A. a depus la dosar o precizare a temeiului de drept al acțiunii, fiind indicate în acest sens prevederile art. 480 și 481 C. civ., Constituția României - art. 11 și 20, art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1.

Au fost învederate aspectele sus-menționate pentru a ilustra natura juridică a acțiunii deduse judecății, stabilită în raport de manifestarea de voință a părților și a îndrumărilor obligatorii ale instanței de control judiciar, în conformitate cu art. 315 C. proc. civ.

Având în vedere aspectele învederate, natura juridică a acțiunii este o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., iar prima instanță a calificat în mod corect acțiunea dedusă judecății.

Pe fondul acțiunii în revendicare, soluția apelată este legală, fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 480 C. civ., pentru următoarele considerente:

Acțiunea în revendicare reprezintă acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar sau împotriva posesorului care invocă un drept de proprietate asupra bunului posedat (în sensul de drept la restituirea efectivă în natură a imobilului). Scopul declanșării acțiunii în revendicare îl constituie restituirea efectivă a bunului și reintrarea acestuia în patrimoniul proprietarului-reclamant.

Cel care declanșează litigiul invocă împrejurarea că are un drept de proprietate în patrimoniul său asupra imobilului litigios, în sensul de a obține restituirea efectivă în natură a bunului.

Cu privire la acest aspect, referitor la existența unui bun în patrimoniul apelanților-persoane fizice și inexistența unui bun în patrimoniul intimatei-pârâte SC M. SA, ce constituie motiv de apel comun, s-a reținut următoarele:

În cauza de față, apelanții-reclamanți R.I.A. și C.I.A.M. invocă existența unui vechi drept de proprietate (în sensul existenței unui drept de a obține restituirea efectivă în natură a bunului) asupra imobilului situat în București, str. Gutenberg.

Apelanții-reclamanți invocă ca titlul de proprietate contractul de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1941 și transcris și actul de partaj din anul 1947. În afara acestui titlu, apelanții-reclamanți nu mai invocă nicio hotărâre judecătorească și nicio dispoziție administrativă, prin care să li se recunoască dreptul de proprietate asupra bunului menționat.

În schimb, imobilul revendicat este în proprietatea pârâtei persoana juridica, SC M. SA, conform H.G. nr. 294/1991 și anexei la contractul de privatizare pentru construcție și a titlului de proprietate din 22 februarie 1995, emis de Ministerul Transporturilor, referitor la teren.

Pentru soluționarea acțiunii în revendicare, este necesar să se stabilească dacă apelanții-reclamanți mai au în patrimoniul lor un „bun”, atât din prisma legislației naționale cât și din prisma dispozițiilor europene, respectiv în raport de dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

Potrivit dreptul intern, respectiv art. 480 C. civ. din 1864, apelanții-reclamanți R.I.A. și C.I.A.M. nu mai au în patrimoniu lor un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr. 92/1950 și nu mai există posibilitatea de a obține restituirea efectivă a bunului și intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.

Astfel, sunt nefondate susținerile apelanților din cuprinsul motivelor de apel cu privire la existența în patrimoniul lor a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, având în vedere că aceștia nu mai pot invoca un bun actual, în lipsa unei hotărâri judecătorești sau a unei dispoziții administrative de recunoaștere a dreptului său.

Având în vedere că instanța de apel a confirmat susținerile primei instanțe cu privire la lipsa unui titlu actual al apelanților-reclamanți, este necesar să se analizeze dacă din perspectiva reglementărilor internaționale și a jurisprudenței europene se poate aprecia că R.I.A. și C.I.A.M. ar putea invoca existența unui bun actual în patrimoniul lor.

Dreptul intern este mai restrictiv față de reglementările europene în ceea ce privește existența unui bun actual, și nu așa cum susțin apelanții-reclamanți în cuprinsul motivelor de apel (existența unei reglementări interne mai favorabilă față de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența acesteia).

Din această perspectivă se pune în discuție împrejurarea dacă apelanții-reclamanți R.I.A. și C.I.A.M. ar mai putea avea în patrimoniul ei „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și dacă existența acestui bun ar putea da naștere în patrimoniul fostului proprietar la dreptul la restituirea efectivă a imobilului preluat abuziv, în condițiile în care acest imobil a fost dobândit cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data înstrăinării de către o terță persoană.

În acest sens, în jurisprudența actuală a Curții, se constată o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 01 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nici o abatere, în ceea ce privește conținutul conceputal al noțiunii de „bun”.

În concordanță cu soluția pronunțată de către instanța de fond, și în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, apelanții-reclamanți R.I.A. și C.I.A.M. nu mai au în patrimoniul lor nici un „bun” și nici o „speranță legitimă”, în legătură cu dreptul de a obține restituirea în natură a bunului preluat abuziv, de natură a se circumscrie ocrotirii art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

În acest sens, se invocă și jurisprudența din anul 2010 a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari a unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației adoptate de către un stat membru. (paragraful 136 din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, paragraful nr. 37 din cauza Mătieș împotriva României).

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un „bun”, în sensul noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin jurisprudența sa.

S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici o creanță condițională. (paragraful nr. 36 din cauza Mătieș împotriva României).

De asemenea, în paragraful nr. 135 din hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a reiterat viziunea Curții în sensul că fostele state comuniste nu au obligația generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalității de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.

Ceea ce este esențial este că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari dreptul de a obține restituirea efectivă a bunului și se aduce în discuție existența unui nou drept, care se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre, dacă sunt îndeplinite condițiile legale.

În cauză de față, s-a constatat că apelanții-reclamanți R.I.A. și C.I.A.M. nu mai au în patrimoniul lor un drept la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, însă în patrimoniul acestora se poate naște, în temeiul legislației speciale adoptate de către Statul Român, vocația de dobândi un nou drept, respectiv un drept la indemnizare, ca urmare a utilizării procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Astfel, în cadrul acțiunii în revendicare formulată de către fostul proprietar se compară situația intimatei-pârâte, care are în patrimoniul ei un drept de proprietate actual asupra imobilului litigios și situația apelanților-reclamanți R.I.A. și C.I.A.M., care nu au în patrimoniul lor un drept la restituirea efectivă a imobilului litigios.

Inexistența dreptului la restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv în patrimoniul acestora atrage drept consecință respingerea acțiunii în revendicare formulată, în condițiile dreptului comun, în temeiul art. 480 C. civ., deoarece apelanții-reclamanți R.I.A. și C.I.A.M. nu mai pot opune vechiul drept de proprietate, în scopul de a obține restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv, deoarece au pierdut acest drept în mod definitiv și irevocabil.

În patrimoniul acestora, s-ar fi putut naște numai un drept de indemnizare, în condițiile Legii nr. 10/2001, având în vedere notificarea formulată și depusă, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În raport de situația expusă și având în vedere că nu există nicio hotărâre judecătorească sau o dispoziție administrativă, care să recunoască acest vreun drept de indemnizare sau vreun drept actual de proprietate asupra bunului litigios, R.I.A. și C.I.A.M. nu beneficiază de nici un bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al CEDO.

În prezent, în cadrul acțiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun are relevanță numai împrejurarea că apelanții-reclamanți nu mai au în patrimoniul lor nici un „bun”, în sensul de drept la restituirea efectivă a imobilului litigios.

Astfel, toate criticile referitoare la existența în patrimoniul acestora a unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O., sunt nefondate.

Această împrejurarea este relevantă pentru soluționarea acțiunii în revendicare, deoarece ne aflăm în ipoteza în care apelanții-reclamanți nu pot invoca nici un drept la restituirea efectivă în natură a bunului, în schimb SC M. SA invocă un drept de proprietate actual asupra imobilului revendicat.

Argumentele invocate sunt în concordanță și cu decizia în interesul legii nr. 33 /2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a reținut faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă, atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului; dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.

Nu se poate face abstracție de dispozițiile Legii nr. 10/2001, în analizarea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., deoarece aceste dispoziții au fost invocate de către intimata-pârâtă SC M. SA în dovedirea valabilității actului său juridic de proprietate

Comparând cele două situații juridice se constată că poziția intimatei-pârâte este preferabilă, deoarece aceasta are în patrimoniul ei un drept de proprietate asupra imobilului, pe care îl posedă în fapt și invocă în favoarea lor un titlu valabil, în temeiul căruia au dobândit un drept actual.

Prin compararea titlurilor exhibate de către părțile litigante numai SC M. SA are un drept de proprietate asupra bunului în patrimoniul ei.

De asemenea, apelanții-reclamanți R.I.A. și C.I.A.M. nu au nicio speranță legitimă la redobândirea efectivă a imobilului litigios, chiar dacă ar fi formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, având în vedere că pârâta este o societate privatizată și că a dobândit imobilul prin contractul de privatizare, împrejurarea care ar determina incidența dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 25 noiembrie 2010.

Dreptul la un „bun”, de care beneficiază intimata-pârâtă este mai protejat din punct de vedere juridic și datorită efectelor principiul securității raporturilor juridice și a siguranței acestora.

În acest sens, în raport de faptul că intimata-pârâtă deține un „bun”, pe care îl posedă și cu privire la care exercită prerogativele de proprietari, nu se poate recunoaște în favoarea apelanților-reclamanți R.I.A. și C.I.A.M. efectul principal al acțiunii în revendicare, respectiv redarea posesiei asupra bunului.

Prin urmare, în raport de toate considerentele expuse, se impune a se da prioritate titlului de proprietate al pârâtului față de principiul securității raporturilor juridice.

Având în vedere considerentele expuse, nu sunt întemeiate criticile formulate de către apelanții-reclamanți R.I.A. și C.I.A.M. cu privire la existența în patrimoniul lor a unui bun actual asupra imobilului revendicat.

Cu privire la cea de-a doua critică formulată de către R.I.A. referitoare la schimbarea de către prima instanță a temeiul de drept și a faptului că nu a răspuns la apărările formulate este neîntemeiată, având în vedere că prima instanță a analizat cererea de chemare în judecată în raport de manifestarea sa de voință, reiterată prin precizarea depusă la data de 29 septembrie 2009, precum și în raport de îndrumările date de către instanța de control judiciar, prin decizia civilă nr. 5961 din 25 mai 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală în dosarul nr. 40939/3/2007.

În ceea ce privește celelalte motive de apel formulate de către C.I.A.M., se reține că primul motiv de apel a fost analizat odată cu cercetarea primului motiv de apel formulat de către R.I.A.

În completarea argumentelor expuse mai sus, se reține că este greșită susținerea apelantei C.I.A.M. cu privire la faptul că SC M. SA nu deține un titlu, ci că are calitate de detentor precar, deoarece societatea intimată deține un titlu de proprietate valabil, reprezentat de contractul de privatizare pentru construcție și respectiv, titlului de proprietate din 22 februarie 1995, emis de Ministerul Transporturilor, referitor la teren.

Intimata-pârâtă nu deține doar un drept de administrare, așa cum în mod eronat susține apelanta, ci este chiar titulara dreptului de proprietate asupra construcției și terenului, pe care le posedă și asupra cărora exercită toate prerogativele dreptului de proprietate.

De asemenea, cu privire la susținerea că intimata-pârâtă SC M. SA nu ar putea să dețină un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, deoarece este o societate comercială, și nu o persoană fizică ce ar putea beneficia de protecția normei europene, apelanta se află în eroare cu privire la sfera de aplicabilitate a normei europene menționate sub aspectul subiectelor de drept. Astfel, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocoalele acesteia este aplicabilă tuturor cetățenilor statelor semnatare, indiferent dacă sunt persoane juridice sau fizice.

Mai mult, prin jurisprudența sa, CEDO a statuat cu privire la încălcări ale dreptului ale Convenției privind persoane juridice (cauza SC Apron Dynamics SRL Baia Mare împotriva României, hotărâre din data de 2 noiembrie 2010 cauza SC Placebo Consult SRL împotriva României, hotărâre din data de 21 septembrie 2010, cauza Antica și Societatea R împotriva României, hotărâre din data de 02 martie 2010).

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, prima instanță a aplicat, în mod corect, dispozițiile art. 480 C. civ. din 1864, soluționând cauza pe fond, atât din prisma dispozițiilor interne (legislație și deciziile în interesul legii), cât și europene.

Tribunalul București nu a respins acțiunea în revendicare, ca efect al inadmisibilității acesteia, așa cum susține apelanta, ci a analizat pe fond cererea de chemare în judecată, în raport de susținerile și apărările părților, precum și a normelor juridice incidente în cauză.

Motivarea instanței de fond referitoare la existența procedurii de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001, nu a reprezentat un fine de neprimire pentru admiterea acțiunii promovate, ci evidențierea reglementărilor legale cu privire la posibilitatea de a obține restituirea bunului.

Prima instanță trebuia să se raporteze la dispozițiile Legii nr. 10/2001, deoarece intimata-pârâta a invocat în apărare normele juridice menționate, susțineri care trebuiau cercetate și soluționate.

Cu privire la reținerile Tribunalului București referitoare la existența notificării, instanța de apel constată că, într-adevăr, apelanții-persoane fizice au formulat notificarea nr. 638 din 11 iunie 2001, care se află în curs de soluționare la societatea SC M. SA și că societatea intimată nu s-a pronunțat asupra acesteia, așa cum a recunoscut prin concluziile orale formulate în fața instanței de apel, la interpelarea acesteia.

Obiectul prezentei cereri de chemare în judecată este revendicarea imobilului notificat, în temeiul art. 480 C. civ. din 1864, nu și obligația soluționării notificării nr. 638 din 11 iunie 2001, având în vedere manifestările de voință ale apelanților în fața celui de-al doilea ciclu procesual, în fața Tribunalului București, în ultimul ciclu procesual, precum și îndrumările instanței de control judiciar.

În raport de argumentele expuse, nu este fondat nici cel de-al doilea motiv de apel.

În ceea ce privește ultimul motiv de apel referitor la faptul că hotărârea instanței de fond cuprinde motivări contradictorii, este eronată această susținere, deoarece argumentele expuse de către prima instanță explică și dezvoltă dispozitivul sentinței pronunțate.

În ceea ce privește aspectele invocate prin concluziile scrise și anume faptul că recunoașterea că statul nu a avut nici un drept de proprietate, astfel încât nu putea să transmită nici un drept către intimata SC M. SA, această nevalabilitatea a actului de preluare nu produce nici un efect juridic asupra situației juridice a apelantei, atâta timp cât aceasta nu poate invoca că există în patrimoniul ei un drept de proprietate asupra bunului litigios, care face obiectul prezentei cauze.

Astfel, constatarea nevalabilității titlului statului nu produce ca efect constatarea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul fostului proprietar (în sensul de drept la restituirea efectivă în natură a bunului), deoarece bunul a ieșit în mod definitiv din patrimoniul statului și a intrat în patrimoniul altei persoane în temeiul unui titlu valabil, care nu a fost anulat.

Astfel, în practica anterior conturată a Curții Europene a Drepturilor Omului, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Dacă s-ar fi menținut această practică a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze în speță că recunoașterea, în cauza de față, a caracterului necontestat abuziv al preluării imobilului este suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul apelanților, nefiind necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună restituirea bunului.

Cu toate acestea, practica Curții Europene a cunoscut o modificare prin cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), în cuprinsul căreia s-a statuat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafele 141, 142 și 143).

Cu privire la cel de-al doilea aspect, și anume la faptul că instanța „trebuia să aplice din oficiu noile modificări ale dispozițiilor legale menționate, în raport de decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție”, nu se înțelege ce modificări trebuiau invocate din oficiu, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată modificat, respectiv revendicarea, pe calea dreptului comun, a imobilului litigios.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții R.I.A. și C.I.A.M.

Reclamanta C.I.A.M. a criticat decizia, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor de recurs fundamentate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. s-au dezvoltat următoarele argumente:

Hotărârea este nulă motivat de faptul că nu are număr de evidență.

Deși temeiul juridic și obiectul acțiunii îl constituie acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun (art. 480 c civ), instanța de apel preluând raționamentul primei instanțe,și-a argumentat decizia dată pe inadmisibilitatea acțiunii în revendicare și pe imposibilitatea restituirii în natură în procedură legii speciale, deși instanța nu a fost investită cu o asemenea cerere.

Instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecații, făcând totodată o greșită aplicare a legii, prin trimiterea la dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru a demonstra că reclamanții sunt îndreptățiți doar la despăgubiri prin echivalent, în timp ce societatea intimată are o "speranță legitimă" de păstrare a bunului proprietatea lor.

Ori, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) (fost art. 27 alin. (1)) din Legea nr. 10/2001 în forma de după declararea ca neconstituțională a modificării aduse de Legea nr. 247/2005 prin înlăturarea sintagmei "preluarea fără titlul valabil" (prin Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale), reclamanții au dreptul la restituirea în natură a imobilului preluat fără titlu valabil și care face obiectul cauzei.

Prin urmare, chiar și legea specială, Legea nr. 10/2001, conferă dreptul la restituirea în natură a imobilului.

Față de convergența soluțiilor conferite pe de o parte de acțiunea în revendicare, și pe de altă parte de Legea nr. 10/2001, în baza notificării pe care a formulat-o, hotărârea instanței de apel și motivarea acesteia în sensul că nu există decât posibilitatea de despăgubiri prin echivalent fără a se aduce atingere securității raporturilor juridice precum și a existentei "speranței legitime" în păstrarea de către societatea intimată a bunului din perspectiva legii speciale, nu își găsesc aplicabilitatea în speță, tocmai datorită posibilității legale de restituire în natură a imobilului în litigiu.

Este nelegală susținerea instanței de apel potrivit căreia contractul de privatizare nr. 329/1994 ar reprezenta titlul legal de proprietate al intimate, știut fiind că privatizarea intimate s-a făcut prin vânzare - cumpărare de acțiuni și nu de active.

Greșit este și raționamentul conform căruia, faptul că certificatul de atestarea a dreptului de proprietate al intimate nu a fost anulat, dă preferabilitate acestuia față de titlul reclamanților, care provine de adevăratul proprietar.

Condiționarea admiterii acțiunii în revendicare de anularea titlul de proprietate al intimatei, este o creație a instanței întrucât nu există în nici o dispoziție legală în materia revendicării, în acest sens.

Mai mult decât atât din perspectiva Convenției și jurisprudenței CEDO, reținerea unei astfel de condiționări care operează doar pentru proprietarii imobilelor naționalizate, reprezintă o încălcare atât a art. 14 din Convenție, cât și o ingerință în dreptul de proprietate al proprietarilor imobilelor naționalizate.

Formularea notificării de către reclamanți, în baza Legii nr. 10/2001, nu poate afecta dreptul acestora de a obține restituirea în natură pe calea unei acțiuni judiciare de drept comun, în condițiile în care notificarea nu a fost soluționată nici până în prezent, în caz contrar fiind încălcat principiul liberului acces la justiție reglementat de art. 6 din CEDO și art. 21 din Constituție.

Instanța a ignorat faptul că reclamanții în calitate de moștenitori ai fostului proprietar, dețin un "bun" (în realitate un interes patrimonial) cu aceeași valoare ca și "bun actual", în sensul Convenției, având astfel dreptul la restituirea în natură a imobilului.

Pentru stabilirea existenței în patrimoniul reclamanților a unui "bun" în sensul Convenției, trebuie pornit de la premise că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de revendicarea unui imobil preluat fără titlu de stat.

Raționamentul constant al jurisprudenței de contencios european a fost preluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și în anul 2010 la momentul pronunțării hotărârii "pilot” din cauza Maria Atanasiu contra României, în care se face trimitere la cauzele Păduraru, Străin, Viasu, Faimblat, SA.

Din analiza și coroborarea jurisprudenței Curții Europene, rezulta că reclamanții, în calitate de moștenitori ai fostul proprietar al imobilului preluat abuziv, cărora le-au fost transmise toate drepturile aparținând autoarei, dețin un "interes patrimonial" ("valoare patrimonială") ce confirmă o "speranță legitimă": la restituirea în natură . cu aceeași valoare cu cea de "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța are posibilitatea să analizeze legalitatea modului de preluare a imobilului, analiza prezentând aceeași relevanță, indiferent daca e în dispozitiv sau în considerentele hotărârii pronunțate (cauza Reichardt împotriva României din 13 februarie 2009).

Totodată, în cauza este îndeplinită și condiția "ingerinței" Statului în dreptul de proprietate, fapt ce încalcă art. 1 din Protocol.

În sensul celei de a 2 a teze din primul paragraf al art. 1 din primul Protocol Adițional al Convenției, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.

Interesul pe care Curtea Europeană l-a arătat întotdeauna reparației prin acordarea de despăgubiri a fost numai în măsura în care aceasta este efectivă și plătită într-un timp rezonabil, ceea ce nu este cazul în cadrul legislativ actual.

Instanța nu a ținut seama de faptul că titlul reclamanților, provenind de la proprietarul originar, este preferabil celui viciat al intimate SC M. SA.

Potrivit art. 480 C. civ. și art. 1 al Primului Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, cererea trebuia soluționată potrivit dreptului comun în materia revendicării imobiliare, ceea ce presupune compararea titlurilor părților în proces, acordându-se câștig de cauză titlului mai bine caracterizat.

Astfel, titlul reclamanților provine de autorul lor R.S.I., calitatea de moștenitori a reclamanților reprezentând reflectarea a doua principii : - prin acceptarea succesiunii persoana dobândește pentru totdeauna calitatea de moștenitor al autorului său și principiul conform căruia dreptul de proprietate are un caracter perpetuu.

Fata de disp. art. 480, 481 și 644 C. civ. și având în vedere și cele doua principii menționate, rezultă că dreptul de proprietate și dreptul de moștenire al reclamanților nu pot fi limitate prin dispozițiile cuprinse într-un articol dintr-o lege specială.

Titlul intimatei este viciat întrucât provine de un non proprietar, Statul roman.

Intimata nu este în situația luptei pentru evitarea unei pagube ci să dobândească un câștig în detrimentul moștenitorilor adevăratului proprietar. Totodată, nu se justifică nici necesitatea atribuirii acestui imobil intimatei, întrucât intimata a preluat imobilul de la o altă autoritate a statului pe riscul său, acționând în disprețul legii.

Chiar dacă aparent titlul pârâtei este valabil, el trebuie comparat cu cel al reclamanților, care este preferabil ca titlu originar.

Reclamanta a solicitat instanței de recurs să retină că, atât din perspectiva normelor interne aplicabile - cele C. civ. și din Legea nr. 10/2001, cât și a art. 1 al Primului Protocol, au un "bun" în sensul Convenției; există o ingerință în dreptul de proprietate manifestată prin deposedarea abuzivă de bun și deținerea acestuia de intimata-pârâtă; ingerința a rupt echilibrul just dintre protecția proprietății reclamanților și cerințele interesului general, astfel încât recunoașterea dreptului de proprietate nu se poate face decât prin restituirea în natură a imobilului.

Reclamantul R.I.A., a criticat decizia invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-a arătat că acțiunea care face obiectul judecății este o acțiune în revendicare, fundamentată pe dispozițiile art. 480 și 481 C. civ., această problemă de drept fiind dezlegată irevocabil prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Modificările succesive ale legii în cursul judecății, jurisprudența contradictorie, lipsa de coerență și stabilitate în interpretarea unitară a legii și chiar lipsa de consecvență și a Curții Europene care și-a schimbat radical jurisprudența, au condus la pronunțare unei soluții nelegale.

Deși Înalta Curte, prin decizia nr. 596 din 25 mai 2009 a reținut că temeiul juridic al acțiunii este art. 480 și 481 C. civ., instanța de apel a soluționat și motivat decizia exclusiv pe criteriile aplicabile în cadrul Legii nr. 10/2001, motivarea fiind străină de natura pricinii.

Prevederile Legii nr. 10/2001 au fost abundent invocate dar și jurisprudența favorabilă unilateral doar pârâtei intimate, precum și Hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010 Atanasiu c. României care privește situația litigiilor deschise în baza Legii nr. 10/2001, deși în mod obligatoriu cauza trebuia examinată sub raportul revendicării pe drept comun art. 480 și 481 C. civ. și a jurisprudenței prin compararea de titluri.

Instanța de apel este inconsecventă și contradictorie în motivarea deciziei. Pe de o parte, respinge criteriul de comparare de titluri în cadrul unei acțiuni bazată pe dreptul comun, iar pe de altă parte, a acordat prioritate titlului pârâtei intimate invocând tocmai tot criteriul comparării de titluri.

S-a invocat că, instanța de apel trebuia să rețină admisibilitatea cererii de revendicare și consecvent cu această soluție să o rezolve prin comparare de titluri.

Instanța de apel a aplicat Hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010 (Atanasiu c. România) violând prevederile art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Codul civil asigură o protecție mai favorabilă întrucât - spre deosebire de Convenția Europeană a Drepturilor Omului - legislația internă :

- nu pune condiția existenței prealabile a unui „bun în patrimoniu";

- nu condiționează restituirea unui bun confiscat abuziv în raport cu data aderării României la C.E.D.O;

- nu lasă loc unei „largi marje de apreciere a Statului" privind garantarea dreptului de proprietate;

- nu plafonează cvantumul eventualelor despăgubiri;

- nu dispune o eșalonare a despăgubirilor în funcție de eventualele disponibilități ale trezoreriei;

- nu condiționează soluționarea unui actual litigiu de drept civil în funcție de o „viitoare" lege care ar putea fi promovată în următoarele 18 luni, și care nu a fost promovată de România nici după 18 luni.

Instanța de apel menționează că „dreptul intern este mai restrictiv față de reglementările europene” dar nu motivează prin ce anume ar fi mai restrictiv.

A susținut reclamantul că în cauză a avut loc o violare a dreptului la un proces echitabil și soluționarea într-un termen nerezonabil a cauzei, din culpa instanțelor care nu au examinat cauza sub toate aspectele.

Recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Se constată, de esența motivelor de recurs formulate de ambii recurenți, că acestea susțin preluarea abuzivă a bunului de către Statul Român, că lipsa de titlu a statului asupra bunului are ca efect recunoașterea indirectă și cu efect retroactiv a dreptului lor de proprietate, iar faptul că bunul a devenit proprietatea altei persoane nu este motiv pentru cel care a fost privat ilegal de bun să nu poată pretinde restituirea.

Această posibilitate este permisă tocmai prin acțiunea în revendicare, al cărei condiții de admisibilitate sunt îndeplinite iar în cauză titlul lor, comparativ cu cel deținut de pârâtă este mai bine caracterizat și deci, preferabil.

Aceste susțineri sunt nefondate, neavând o bază legală.

Simpla recunoaștere a nevalabilității titlului statului nu poate constitui baza deținerii de către reclamanți a unui bun actual, în sensul jurisprudenței Curții Europene; aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a dat o nouă interpretare acestei noțiuni, reținându-se, în par. 143 și 144, că: „(..) nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala."

Astfel, dacă, în jurisprudența anterioară a Curții Europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin; Porțeanu; Andreescu Murăreț și alții împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanță împrejurarea legalității ori nelegalității titlului statului asupra imobilului în litigiu.

În consecință, în lumina jurisprudenței actuale a Curții Europene, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligație de restituire a acestuia, nu poate să le confere reclamanților un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană. Pe de altă parte, speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanță condițională, care se stinge prin faptul nerealizării condiției, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Țețu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, par.43).

Articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei, par. 35, Atanasiu împotriva României, par. 135, 136).

Constatând că, în speță, reclamanții au uzat de dispozițiile legii speciale, exercițiului dreptului lor prin cererea dedusă judecății i se opun, atât regula concursului dintre legea specială și cea de drept comun, sus reliefată, cât și principiul electa una via non datur recursus ad alteram, nefiind posibilă realizarea dreptului prin utilizarea unor proceduri concomitente și paralele, decât cu riscul încălcării principiilor evocate.

Împrejurarea că procedura legii speciale nu a fost finalizată nu este de natură să transfere pe umerii pârâților (al căror titlu este în ființă, nu a fost anulat) răspunderea pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate de stat prin actele normative de reparație adoptate în materie.

Reclamanții au invocat aplicabilitatea în cauză a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile art. 11 și 20 din Constituție prevăd că aceste dispoziții fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România. Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

În ceea ce privește existența în favoarea reclamanților a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, curtea a constatat că noțiunea „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002-VII).

Articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor .

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În cauza de față, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamanților în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu. Rezultă că acest imobil nu reprezintă un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanții s-ar putea prevala.

Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ea dă dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar.

În cauză, instanța de fond a reținut preluarea abuzivă a imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950.

În ceea ce privește întrunirea condițiile prevăzute de legea specială, curtea a constatat că reclamanții au formulat notificare fiind format dosar, notificare prin care au solicitat restituirea bunului.

Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării putea fi atacată de reclamanți la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

În aplicarea prevederilor legii speciale, prin Decizia pronunțată în recursul în interesul legii nr. XX/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că instanța de judecată poate analiza pe fond notificarea și în ipoteza refuzului unității deținătoare de a răspunde la notificare.

O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, întrucât acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere.

De altfel, în procedura specială, reclamanții au formulat o acțiune, înregistrată la Tribunalul București, registratura civilă, cu nr. 42241/2/2011 prin care au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului.

În procesul menționat, instanța poate proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, la examinarea cererii de restituire și stabilirea măsurilor reparatorii. Formularea notificării în termenul legal antrenează mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire, în natură sau în echivalent, iar finalizarea procedurii ar fi făcut să se nască „o speranță legitimă" în patrimoniul reclamanților, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.

Această soluție este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în considerentele căreia s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Așadar, instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui „bun", situație care nu se regăsește în speță.

În consecință, reclamanții au la dispoziție calea legii speciale, care le permite, cu respectarea condițiilor și termenelor legale, să obțină, fie restituirea în natură a imobilului, dacă acesta era liber, fie măsuri reparatorii în echivalent și care stabilesc procedură specială de acces la instanță.

Împrejurarea dobândirii bunului de către pârâtă nu poate conferi reclamanților dreptul de a uza de calea acțiunii în revendicare de drept comun, în condițiile în care demersul lor judiciar se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale și se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Nefondată este critica privind existența unei motivări contradictorii și străine de natura pricinii, instanța analizând cauza în limitele investirii sale, din perspectiva îndeplinirii condițiilor de admisibilitate ale acțiunii în revendicare respectiv dovada dreptului de proprietate în persoana reclamanților, dovadă ce se impune a se stabili cu prioritate.

Inexistența unui bun în patrimoniul reclamanților face inutilă analiza existenței bunului în patrimoniul pârâtului, și respectiv imposibilă operațiunea de comparare a titlurilor.

În mod legal a apreciat instanța că norma convențională în definirea proprietății și respectiv, garantarea proprietății este mai favorabilă, criteriile prezentate de reclamanți în aprecierea caracterului mai favorabil al normei interne fiind unele greșite, altele străine de definirea noțiunii de proprietate.

Astfel și legea națională impune condiția dovedirii existenței în patrimoniul reclamantului a bunului revendicat, dovada dreptului fiind chiar mai restrictivă decât în condițiile normei convenționale.

Aspectul invocat ca și motiv de nelegalitate al hotărârii din perspectiva încălcării dreptului la un proces echitabil și nesoluționarea clauzei într-un termen rezonabil, nu constituie motiv de nelegalitate al deciziei, neputând fi analizat în prezenta cauză, raportat la limitele și obiectul prezentei judecăți.

Nefondată este și critica privind nulitatea hotărârii motivat de faptul că hotărârea nu evidențiază un număr, hotărârea pronunțată în cauză având nr. 120.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții R.I.A. și C.I.A.M. împotriva deciziei nr. 120A din 16 martie 2012 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2013.