Aviation fuel tax exemption: authorized distributor's duty to hold end-user authorization permits under direct scutire regime

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată și precizată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A.T. România SA în contradictoriu cu pârâții Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale - A.N.V. și Agenția Națională de Administrare Fiscală (A.N.A.F. - D.G.S.C.) a solicitat anularea deciziei nr. 161 din 12 mai 2009 emisă de acestea din urmă.

În motivarea acțiunii,reclamanta a arătat că prin raportul de inspecție fiscală nr. 1179 din 19 ianuarie 2009, întocmit de A.N.A.F. - A.N.V. - D.R.A.O.V. s-a reținut că SC A.T. România SA, în calitate de distribuitor agreat a livrat produse energetice în regim de scutire directă pe aeroporturi, fără a solicita clienților interni autorizațiile de utilizatori finali, în perioada 01 ianuarie 2005-18 februarie 2005, contrar H.G. nr. 44/2004, Titlul VII, pct. 23.1 alin. (1) și (2).

Reclamanta a arătat că prin decizia de impunere nr. 5/2009 s-a stabilit obligația de plată a sumei de 532.339 RON reprezentând accize, și suma de 724.461 RON majorări și penalități de întârziere, iar societatea a contestat actele administrative fiscale, contestația fiind respinsă prin decizia nr. 161/2009.

Reclamanta a mai menționat că operațiunile considerate taxabile din punct de vedere al accizei au fost livrările de combustibil în interiorul aeroporturilor, direct pe pistă, către avioane.

Susține că societatea nu era obligată să solicite operatorilor aerieni autorizația de utilizator final întrucât această autorizație trebuia deținută doar de către distribuitorii agreați, conform pct. 23 alin. (5) din H.G. nr. 44/2004, în vigoare până la data de 18 februarie 2005.

Prin precizarea acțiunii, reclamanta a arătat că înțelege să conteste atât decizia nr. 161 din 12 mai 3009, cât și actele supuse analizei autorității publice prin contestația soluționată în calea administrativă de atac.

Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2270 pronunțată în data de 12 mai 2010, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.T. România SA, în contradictoriu cu pârâții Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale și Agenția Națională de Administrare Fiscală și a anulat decizia nr. 161 din 12 mai 2009 emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Totodată, a anulat raportul de inspecție fiscală nr. 1179 din 19 ianuarie 2009 și decizia de impunere nr. 5 din 28 ianuarie 2010 emise de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București pentru suma de 1.256.800 RON.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, așa cum reiese din considerentele sentinței, următoarele:

Reclamanta susține că, potrivit H.G. nr. 44/2004, pct. 23 alin. (5) nu avea obligația să solicite operatorilor aerului autorizația de utilizator final întrucât această autorizație trebuia să fie deținută doar de către distribuitorii agreați.

Art. 23 alin. (5) din Normele metodologice prevăd că „în cazul în care aprovizionarea cu uleiuri minerale pentru care se acordă scutirea de la plata accizelor se efectuează de la un distribuitor agreat acesta are obligația deținerii autorizației de utilizator final” [alin. (5) al pct. 23 de la Titlul VI a fost modificat prin art. 1 pct. 6 Titlul VII Accize, pct. 9 din H.G. nr. 1840/2004).

Reclamanta în calitate de distribuitor agreat a deținut autorizația de utilizator final conform Titlului VI, pct. 23 alin. (5) din H.G. nr. 44/2004, modificată prin H.G. nr. 1840/2004 art. 23.4 lit. a) din H.G. nr. 44/2004 (Titlul VII) a prevăzut că „în toate situațiile prevăzute la art. 201 alin. (1) C. fisc. scutirea se acordă pe baza autorizației de utilizator final”.

A mai susținut instanța că, întrucât dispozițiile art. 23 alin. (5) din Norme au instituit o excepție în sensul că autorizația de utilizator final este deținută de distribuitorul agreat dacă aprovizionarea cu uleiuri minerale pentru care se acordă scutirea de la plata accizelor se efectuează prin acest intermediar, evident că prevederile art. 23.6 lit. a), trebuie interpretate în sensul cazului de excepție și anume „primul exemplar” al autorizației de utilizator final se păstrează de către deținător, respectiv de către distribuitorul agreat și nu de către utilizatorul final.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale - Autoritatea Națională a Vămilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală.

În motivarea recursului formulat de Autoritatea Națională a Vămilor prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ., recurentele au susținut în esență că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile legale în vigoare la data supusă controlului, respectiv dispozițiile art. 201 alin. (1) C. fisc., precum și art. 23.4 lit. a) din H.G. nr. 44/2004, fără a avea în vedere probele administrate în dosar, cât și susținerile intimatelor-pârâte.

Astfel, susțin recurentele că în cauza dedusă judecății, întrucât beneficiarul nu deținea autorizația de utilizator final, reclamanta nu ar fi trebuit să-i livreze acesteia, ulei mineral cu scutire de plata accizei.

Totodată, recurentele au arătat că dobânzile și penalitățile de întârziere au fost calculate până la data de 31 decembrie 2008 conform O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. cu modificările și completările ulterioare.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. și Normele metodologice de aplicare a C. fisc.

În motivarea recursului formulat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, formulat în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ. se susține în esență că instanța de fond a apreciat eronat ca fiind întemeiată acțiunea reclamantei, deși în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunilor de livrare, intimata-reclamantă avea obligația de a solicita clienților interni, autorizația de utilizator final pentru produsele energetice livrate.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ.

Intimata SC A.T. România SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate și menținerea sentinței atacate, susținând în esență că în mod corect instanța de fond a apreciat în raport de probatoriul administrat în cauză, cât și de prevederile legale aplicabile faptul că reclamanta nu datorează sumele stabilite prin actele administrativ-fiscale, respectiv prin raportul de inspecție fiscală nr. 1179 din 9 ianuarie 2009, decizia de impunere nr. 5 din 28 ianuarie 2008, cât și decizia nr. 161 din 12 mai 2009 a Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Analizând sentința atacată în raport de criticile formulate de probatoriul și susținerile părților și dispozițiile legale incidente în cauză, cât și în temeiul dispozițiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile formulate în cauză sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Întrucât ambele recursuri formulate de pârâte vizează aceleași motive, acestea urmează a fi analizate împreună.

Problema de drept controversată, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond prin sentința criticată este aceea a interpretării dispozițiilor pct. 23 alin. (5) din H.G. nr. 44/2004.

Potrivit dispozițiilor art. 201 alin. (1) lit. b) sunt scutite de plata accizelor, uleiurile minerale livrate în vederea utilizării drept carburant pentru aeronave, altele decât aviația turistică în scop privat iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol se precizează că modalitatea și condițiile de acordare a scutirilor prevăzute la alin. (1) vor fi reglementate prin norme.

Conform dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Normele metodologice „În toate situațiile prevăzute la art. 201 alin. (1) C. fisc., scutirea se acordă beneficiarului, cu condiția ca aprovizionarea să se efectueze direct de la un antrepozit fiscal, de la un importator sau de la un distribuitor agreat prevăzut la alin. (17).

(2) Pentru produsele prevăzute la art. 201 alin. (1) lit. b) - j) și m) C. fisc., scutirea se acordă direct.

(3) Pentru celelalte situații prevăzute la art. 201 alin. (1) C. fisc., scutirea se acordă a) prin compensare și/sau b) restituirea accizelor plătite la momentul achiziționării produselor accizabile.

(4) În toate situațiile prevăzute la art. 201 alin. (1) C. fisc., cu excepția celei prevăzute la lit. g) a aceluiași articol, scutirea se acordă pe baza.

a) autorizația de utilizator final.

b) copia facturii fiscale de achiziție a uleiurilor minerale, în care achiziția să fie evidențiată separat, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), în care pe factură se înscrie „scutit de accize”;

c) dovada plății accizelor către antrepozitul fiscal expeditor sau către importator, după caz, constând în documentul de plată confirmat de banca la care utilizatorul are contul deschis.

(5) În cazul în care beneficiarul se aprovizionează de la un distribuitor agreat obligația deținerii autorizației de utilizator final revine distribuitorului.

Din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale în vigoare la data efectuării operațiunilor de livrare de produse energetice combustibil aviatic în interiorul aeroporturilor, direct pe pistă, către avioane – în cazul unui distribuitor agreat – cum este cazul intimatei SC A.T. România SA – obligația de a deține autorizație de utilizator final revine distribuitorului.

Ori în cauză, astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cauză și cum s-a reținut și în raportul de inspecție fiscală încheiat de organele de control, intimata-reclamantă a beneficiat de scutire directă de la plata accizelor acordată pe baza documentelor depuse, inclusiv pe baza autorizațiilor de utilizator final, conform dispozițiilor Titlului VI pct. 23 alin. (5) din H.G. nr. 44/2004, aceasta neavând obligația de a solicita clienților interni autorizația de utilizatori finali pentru a beneficia de regimul de scutire directă.

Această interpretare a dispozițiilor legale este confirmată și prin dispozițiile H.G. nr. 84/2005 prin care au fost modificate dispozițiile H.G. nr. 44/2004, dispoziții care prevăd obligativitatea deținerii autorizației de utilizator final doar în situațiile de scutire indirectă, ceea ce nu este cazul în speță de față.

În ceea ce privește susținerile recurentei-pârâte Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București privind acordarea scutirii pe baza decontului de scutire și a altor documente, Curtea le apreciază ca fiind nefondate întrucât conform instrucțiunilor de completare prevăzute de dispozițiile cuprinse în Anexa nr. 2 a Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 67 din 26 ianuarie 2005, decontul de scutire accize se depune de către beneficiarii produselor supuse accizelor armonizate, pentru care se acordă scutire indirectă potrivit pct. 22 și 23 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII „Accize din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004 cu modificările și completările ulterioare, ori în cazul în speță aceste dispoziții nu sunt aplicabile, întrucât scutirea se acordă direct.

Astfel fiind, Înalta Curte, reținând că hotărârea pronunțată de către instanța de fond este legală și temeinică, neexistând motive legale pentru modificarea sau casarea acesteia, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge recursurile formulate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtele Autoritatea Națională pentru Accize și Operațiuni Vamale București și Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 2270 din 12 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2011.