Ethnic persecution benefits: sufficiency of witness testimony versus archival records to prove refugee status under Law No. 189/2000

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 529/2011 din 5 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta M.A., împotriva pârâtei Casa Județeană de Pensii Sălaj.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că prin Hotărârea nr. 6293, emisă la 10 mai 2011 de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2009 din cadrul Casei Județene de Pensii Sălaj, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta M.A., reținându-se că situația solicitată nu este dovedită.

Instanța a reținut, astfel, că dovada persecuției, ca urmare a părăsirii domiciliului, este o condiție esențială pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, dovadă ce poate fi făcută, în contextul normelor metodologice, prin acte oficiale și respectiv prin declarații de martori, iar în speță declarațiile martorilor nu pot fi reținute în sensul normelor menționate.

S-a mai reținut că prin declarațiile autentice depuse la dosar martorii L.A. și M.G. au arătat că s-au întâlnit în refugiu cu reclamanta și tatăl său, P.M., în perioada mai 1943 - octombrie 1945, însă aceste susțineri sunt contrazise de Adeverința nr. 314 din 18 aprilie 2011 eliberată de Arhivele Naționale Bihor, din care rezultă faptul că tatăl reclamantei, numitul P.M., a fost refugiat în zona Bihorului în perioada 2 noiembrie 1940 - 18 mai 1942.

De asemenea, instanța a constatat că declarația martorului L.A., dată în fața instanței, diferă de cea dată în fața notarului public prin faptul că, în declarația inițială, acesta arată că s-a întâlnit în refugiu cu tatăl reclamantei, iar, ulterior, la termenul de judecată din 14 septembrie 2011, afirmă că a intrat în vorbă cu părinții reclamantei, precum și faptul că perioada refugiului este oarecum diferit prezentată de către martor în sensul că inițial a arătat că familia reclamantei s-a întors în sat în octombrie 1945, iar ulterior că întoarcerea în localitatea natală a avut loc în primăvara anului 1945.

Pe lângă aceste contradicții din declarațiile martorilor, Curtea a avut în vedere împrejurarea că, din actele de stare civilă ale reclamantei - certificat de naștere și carte de identitate, rezultă faptul că aceasta s-a născut în loc. Marin, jud. Sălaj, împrejurare care se coroborează cu cele menționate de Arhivele Naționale, în sensul că tatăl reclamantei s-a întors din refugiu în 1942.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta M.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului declarat se arată că este adevărat că potrivit Adeverinței nr. 314 din 18 aprilie 2011 reiese că tatăl reclamantei a fost refugiat în perioada 1 noiembrie 1940 - 18 mai 1942, întorcându-se din refugiu în 1942, dar a fost nevoit să se refugieze din nou împreună cu familia, deoarece persecuțiile continuau asupra populației românești.

Arată recurenta că, deși perioada ulterioară de refugiu nu este consemnată la Arhive, din declarațiile martorilor rezultă că aceștia s-au întâlnit în refugiu în anul 1943 cu tatăl reclamantei și că familia acesteia s-a întors din refugiu în anul 1945.

Recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului și, în principal, modificarea hotărârii primei instanțe în sensul admiterii cererii, astfel cum a fost formulată, iar, în subsidiar, în raport cu înscrisurile depuse în completare în fața instanței de recurs, casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus-menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Din conținutul textului de lege sus-menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, fără a se face nicio diferențiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate și cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice, în această categorie intrând, în mod implicit, și copiii născuți în perioada refugiului, aceștia împărtășind aceeași situație cu cea a părinților refugiați, al căror statut l-au dobândit.

Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori să pună întrebări părților sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duce la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se împotrivesc.

De asemenea, instanța este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor.

Având în vedere considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că, în cauza de față, a fost încălcat și principiul nemijlocirii.

Acest principiu constă în obligația instanței de a cerceta direct și nemediat toate elementele care servesc la dezlegarea pricinii. Instanța trebuie să-și sprijine soluția adoptată pe probe primare, ceea ce presupune un raport nemijlocit între probă și fapt.

Activitatea de judecată presupune reconstituirea unor fapte care au avut loc în trecut, iar pentru aceasta trebuie să se folosească înscrisuri, depoziții de martori, probe materiale, instanța urmând a cerceta nemijlocit aceste probe, examinând înscrisurile originale (potrivit art. 112 și art. 139 C. proc. civ., părțile pot depune copii certificate de pe înscrisuri, dar sunt obligate să depună înscrisurile originale la grefă sau să le aibă asupra lor, astfel încât judecătorul le va putea cerceta personal), audiind martori care au perceput personal faptele pe care le relatează (deci să nu se bazeze pe depoziții extrajudiciare, ori pe depozițiile unor martori care au auzit faptele de la alte persoane), dispunând efectuarea unei cercetări la fața locului.

Nu întotdeauna este posibilă o astfel de cercetare a probelor, instanța fiind uneori nevoită să se întemeieze pe copii de pe înscrisuri, pe declarațiile unor martori care cunosc faptele din auzite etc., situații în care trebuie să se acorde o atenție deosebită aprecierii unor asemenea probe derivate.

Or, în cauza de față, instanța de fond a respins acțiunea reclamantei pe ideea că susținerile cuprinse în declarațiile martorilor, cu privire la perioada de refugiu, sunt contrazise de Adeverința nr. 314 din 18 aprilie 2011 eliberată de Arhivele Naționale Bihor, că există contradicții între declarațiile martorilor și că din actele de stare civilă ale reclamantei rezultă că aceasta nu s-a născut în refugiu.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii situației de fapt, deoarece a motivat hotărârea pronunțată în baza unei adeverințe care nu a fost depusă la dosar și nu a lămurit contradicțiile dintre depozițiile martorilor, nesocotind astfel dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.

Procedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care urmează a fi casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează, așadar, să valorifice toate apărările și susținerile părților, și, totodată, să procedeze la reaudierea martorilor audiați la fond, precum și la audierea nemijlocită a martorilor ale căror declarații au fost depuse la dosar în fața instanței de recurs, în vederea lămuririi contradicțiilor sesizate, a clarificării aspectelor concrete și a împrejurărilor menționate în declarații cu referire la dispozițiile speciale ale Legii nr. 189/2000.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 5, raportat la dispozițiile art. 312 alin. (1) - (3) și art. 313 teza I C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, care va proceda la completarea probatoriului, în sensul celor anterior precizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de M.A. împotriva Sentinței civile nr. 529/2011 din 5 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 octombrie 2012.

Procesat de GGC - AZ