Classification of armed robbery versus assault and theft; statutory penalty minimum and rejection of mitigating circumstances.

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr.104 din 6 februarie 2003 a Tribunalului București a fost condamnat inculpatul Ș.M. în baza art.211 alin.2 lit.b și c cu aplicarea art.13, 74 și 76 C. pen. la 3 ani închisoare.

S-au aplicat dispozițiile art.71 și 64 C. pen. și s-a dedus din pedeapsă durata arestării preventive de la 17 aprilie 2002 la 13 septembrie 2002.

Inculpatul a fost obligat la 5.000.000 lei daune morale către partea vătămată A.I.C.constatându-se că telefonul mobil sustras a fost restituit în timpul urmăririi penale.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut în fapt că, în ziua de 10 aprilie 2002, în jurul orelor 18, în timp ce se afla în fața unui liceu și implicat într-un conflict la care au participat mai multe persoane, inculpatul Ș.M. a aplicat lovituri cu palmele și cu tocul pistolului în cap apoi a deposedat-o prin violență pe partea vătămată A.I.C. de telefonul mobil „Nokia-3310”.

Ca urmare a loviturilor aplicate părții vătămate i-au fost produse leziuni pentru care, conform certificatului medico-legal din dosar, au fost necesare 8-9 zile îngrijiri medicale.

Ulterior, la 17 aprilie 2002 inculpatul s-a prezentat la poliție, ocazie cu care a fost recuperat telefonul mobil sustras.

Situația de fapt și vinovăția inculpatului au fost stabilite în baza declarațiilor părții vătămate, a declarațiilor martorilor, a procesului verbal de cercetare la fața locului probe coroborate cu declarațiile inculpatului.

Curtea de Apel București, secția I penală prin decizia nr.287 din 27 mai 2003 a admis apelul declarat de procuror, a desființat sentința primei instanțe și rejudecând cauza a înlăturat aplicarea art.74, 76 C. pen. și a majorat pedeapsa la 5 ani închisoare.

Totodată, a fost înlăturată obligarea inculpatului la 5.000.000 lei daune morale către partea vătămată și s-au menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Prin aceeași decizie a fost respins apelul declarat de inculpat.

Pentru a decide astfel instanța de control judiciar a considerat întemeiate criticile formulate de parchet în sensul greșitei individualizări a pedepsei prin recunoașterea nejustificată a circumstanțelor atenuante și greșitei soluționări a laturii civile prin obligarea inculpatului la plata daunelor morale.

Astfel, s-a apreciat de către instanța de control judiciar că nu se justifică aplicarea dispozițiilor art.74, 76 C. pen., față de modul în care a fost comisă infracțiunea, de consecințele produse și de întinderea prejudiciului cauzat părții vătămate.

Privitor la daunele morale s-a reținut că acestea nu au fost solicitate de către partea vătămată, care a cerut numai despăgubiri materiale de 10.000.000 lei reprezentând costul îngrijirilor medicale pentru leziunile corporale suferite, prejudiciu care nu a reușit să îl probeze.

În legătură cu apelul inculpatului s-a considerat nefondată critica formulată în sensul că fapta trebuia încadrată în infracțiunile de loviri sau alte violențe și de furt calificat, rezultând din probe că deposedarea părții vătămate de telefonul mobil s-a făcut prin folosirea violenței, ceea ce caracterizează infracțiunea complexă de tâlhărie.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal inculpatul care, invocând dispozițiile art.3859 alin.1 pct.17 și 14 C. proc. pen. a susținut în principal că fapta trebuia încadrată în dispozițiile art.180 alin.2 și 208, 209 alin.1 lit.e C. pen. și în subsidiar că pedeapsa aplicată în apel este prea severă, solicitând menținerea pedepsei stabilită de prima instanță.

Recursul declarat este neîntemeiat.

1. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că instanțele au stabilit în mod corect situația de fapt și vinovăția inculpatului în săvârșirea la data de 10 aprilie 2002 în loc public de către o persoană având asupra sa o armă a infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art.211 alin.2 lit.b și e cu aplicarea art.13 C. pen.

Probele administrate în cauză au confirmat că inculpatul l-a lovit pe tânărul A.C.I. în zona capului cu tocul pistolului cu bile pe care făptuitorul îl deținea, partea vătămată a reușit să fugă, iar inculpatul a urmărit-o trăgând asupra aceluiași tânăr cu pistolul.

După aproximativ 10 m l-a ajuns din urmă, a continuat să îl lovească, tânărul căzând la pământ.

În aceste condiții inculpatul i-a luat părții vătămate telefonul mobil din buzunarul hainei, bun pe care l-a însușit pe nedrept.

Deoarece potrivit celor ce preced, inculpatul a acționat pe plan subiectiv cu intenția de sustragere a bunului arătat prin întrebuințarea de violențe, fapta săvârșită întrunește elementele constitutive ale infracțiunii complexe de tâlhărie și nicidecum ale infracțiunilor distincte de lovire și furt calificat, cum s-a susținut în recurs.

Așa fiind încadrarea juridică dată faptei este cea corectă, iar motivul de casare invocat este nefondat.

2. Referitor la al doilea motiv de casare în sensul greșitei individualizări a pedepsei aplicată în apel se constată că nici acesta nu este întemeiat.

Astfel, instanța de control judiciar aplicând pedeapsa de 5 ani închisoare, situată chiar la minimul legal, a avut în vedere conform art.72 C. pen., pericolul social al faptei, împrejurările săvârșirii ei, valoarea prejudiciului cauzat, consecințele la care a fost expusă partea vătămată, respectiv producerea unor leziuni vindecabile în 8-9 zile îngrijiri medicale, dar și persoana inculpatului care nu posedă antecedente penale și a recunoscut în parte infracțiunea.

Se mai constată că această pedeapsă este de natură a asigura, potrivit art.52 C. pen., prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni și reintegrarea în comunitate a făptuitorului.

În sfârșit, mai este de menționat că în cauză nu s-a probat existența unor împrejurări din cele prevăzute la art.74 C. pen. care să constituie circumstanțe atenuante spre a fi posibilă coborârea pedepsei sub minimul legal, așa cum s-a solicitat de către recurent.

3. Întrucât motivele de recurs invocate sunt neîntemeiate, iar din examinarea actelor dosarului nu se constată existența unor cazuri de casare din cele prevăzute de art.3859 alin.3 C. proc. pen. care pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea, în baza art.38515 pct.1 lit.b din același cod, urmează a respinge recursul declarat de inculpat, ca nefondat, cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ș.M. împotriva deciziei penale nr.287 din 27 mai 2003 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă pe inculpat la plata sumei de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 7 ianuarie 2004.