Restitution of royal property: standing of a donor of succession rights and irrevocability of foreign exequatur judgments
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant’s appeal, thereby upholding the lower court’s decision to order the direct restitution in nature of a 506 m² land parcel in Bucharest to the claimant, confirming that the claimant successfully established his status as an entitled person under the special restitution law. The dispute arose from a challenge to an administrative decision by the State Protocol Property Administration, which had refused restitution based on the claim that the claimant failed to prove his successorship rights to the former royal property; the case involved the verification of the claimant’s legal standing as a universal successor through a combination of a 2001 purchase of succession rights from the late queen’s universal legatee and a subsequent recognition of his father’s paternity and heirship via an irrevocable exequatur judgment acknowledging a 1955 Portuguese court decision. The decisive legal basis included Articles 3 and 4 of Law No. 10/2001, which define "entitled persons" and allow for the restitution of abnormally expropriated properties, as well as the Supreme Court’s prior joint-section decision establishing that courts may directly order restitution in nature rather than merely annulling an administrative refusal, and the procedural doctrine that valid evidence of rights can be submitted until the final judgment in judicial proceedings challenging the administrative act.
Legislator headnote
AI generatedart. 23 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 23 din Legea nr. 10/2001, art. 294 C. proc. civ, art. 297 alin. (1) C. proc. civ, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 293 alin. (1) C. proc. civ; Restitution of royal property: standing of a donor of succession rights and irrevocability of foreign exequatur judgments: Potrivit modificărilor aduse art. 23 din Legea nr. 10/2001, aceste acte doveditoare au fost legal depuse până la soluționarea irevocabilă a notificării, iar scopul depunerii lor a fost acela de a se dovedi calitatea de persoană îndreptățită a petentului și prin succesiune legală, nu numai prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale din 2 august 2001 între petent și U.M.A.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Asupra cauzei de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 10 octombrie 2005 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 17582/3/2005, (număr în format vechi 2638/2005), contestatorul H.P.P. (Prințul Paul de România) a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 248/3,06.2005 emisă de Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., solicitând anularea acesteia și obligarea intimatei să-i restituie imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 506 m.p., constituind „lotul 2 din parcelarea B., parcul J."
În motivarea cererii sale, contestatorul a arătat că este persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 10/2001, însă intimata i-a respins notificarea pe motiv că nu ar fi făcut această dovadă în termenul prevăzut de lege.
A mai arătat contestatorul că pârâta i-a încălcat dreptul prevăzut de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 de a-și susține notificarea în fața comisiei, precum și faptul că era irelevantă calitatea sa de moștenitor al fostului proprietar (Regele Carol al II-lea), câtă vreme a formulat notificare în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 2 august 2001, prin care a cumpărat drepturile succesorale privind bunurile lăsate moștenire pe teritoriul Statului Român de către Prințesa Elena de România.
Ca temei legal al contestației, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001.
La data de 4 octombrie 2005, intimata R.A. A.P.P.S. a depus întâmpinare, invocând inadmisibilitatea capătului 2 de cerere și respingerea contestației ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 517 din 21 aprilie 2006, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția inadmisibilității invocată de intimată și a respins ca neîntemeiată contestația formulată de contestatorul H.P.P. (Prințul Paul de România), în contradictoriu cu intimata Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A.
Pentru a pronunța această sentință, în soluționarea excepției de inadmisibilitate, Tribunalul a reținut că cererea de restituire în natură a imobilului nu este inadmisibilă, câtă vreme contestatorul a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, a obținut o decizie nefavorabilă pe care a atacat-o conform legii, iar capătul de cerere în revendicare formulat, constituie tocmai încercarea de a-și realiza dreptul pe care intimata i 1-a negat prin decizia emisă, contestată în cauză.
În ceea ce privește legalitatea și temeinicia deciziei din 3 iunie 2005 emisă de intimată, tribunalul a reținut că prin notificarea din 13 martie 2002, înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 2557/2002, contestatorul a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 506 m.p., constituind „lotul 2 din parcelarea B., parcul J.", iar în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, a solicitat restituirea prin echivalent.
În notificare, a arătat că imobilul a aparținut Regelui Carol al II-lea al României, fiind dobândit prin actul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. 23530/1934 de Tribunalul Ilfov, la decesul Regelui imobilul a fost moștenit de către soția supraviețuitoare, E.L. (Prințesa Elena de România), care, la rândul său, a lăsat ca legatar universal pe U.M. Drepturile succesorale ale acesteia au fost dobândite de către contestator în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat din 2 august 2001 de la U.M., legatar universal al E.L.
A mai fost depus, în traducere similară, neînsoțită de original, testamentul autentificat al Prințesei Elena de România, născută L., prin care aceasta o desemna legatar universal pe numita M.U., actul de deces al E.L., putând mențiunea că „decedată, nu a lăsat în urma sa moștenitori supuși unui inventar obligatoriu", declarație sub semnătură certificată dată de contestator, în sensul că nu au primit, nici el, nici autorii săi, despăgubiri pentru imobilul revendicat.
Din contractul de vânzare - cumpărare de drepturi succesorale din 2 august 2001, a rezultat că transmițătoarea acestor drepturi a încheiat contractul în baza vocației sale universale dată de testamentul autentificat la 24 octombrie 1966 și numai cu privire la bunurile lăsate și existente pe teritoriul României. Ulterior încheierii acestui contract, transmițătoarea drepturilor a obținut și un certificat de calitate de moștenitor.
Tribunalul a reținut că nu au fost atașate notificării (până la termenul limită – 1 iulie 2003 - stabilit prin Legea nr. 289/2003) și nu au fost depuse nici la dosarul instanței, acte de stare civilă sau certificate de moștenitor emise pe numele E.L. de pe urma Regelui Carol al II-lea, pentru a se putea constata că drepturile succesorale transmise de numita E.L. legatarei sale universale, M.U. și de către aceasta din urmă, contestatorului privesc bunurile care au aparținut Regelui Carol al II-lea (deși contestatorului i s-a încuviințat proba cu înscrisuri în acest scop).
Împotriva acestei sentințe a formulat apel contestatorul H.P.P. (Prințul Paul de România) criticând-o ca nelegală și netemeinică; a susținut că instanța de fond trebuia să rețină că are calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 și pentru că este donatar al drepturilor succesorale ale tatălui său Mircea de H. care, la rândul său, este moștenitorul Regelui Carol al II-lea, precum și faptul că instanța de fond trebuia să rețină calitatea de persoană îndreptățită rezultată din calitatea acestuia de descendent al Regelui Carol al II-lea, descendență dovedită cu acte de stare civilă depuse la dosar.
Prin decizia civilă nr. 192/A din 28 martie 2007 (irevocabilă prin decizia nr. 1518 din 06 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală) Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelantul-contestatorul H.P.P. împotriva sentinței civile nr. 517 din 21 aprilie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, a desființat sentința apelată și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecare.
Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că prin notificarea din 14 februarie 2002 Prințul Paul de România, cetățean român, a solicitat restituirea în natură în baza Legii nr. 10/2001 a imobilului situat în București, în suprafață de 506 m.p., pretinzând că are calitatea de persoană îndreptățită în condițiile legii.
Curtea a reținut că s-a depus la dosar copie după certificatul de naștere al petentului din care rezultă că acesta este fiul lui H.M.G., care este moștenitorul Regelui Carol al II-lea, în calitate de fiu.
Potrivit modificărilor aduse art. 23 din Legea nr. 10/2001, aceste acte doveditoare au fost legal depuse până la soluționarea irevocabilă a notificării, iar scopul depunerii lor a fost acela de a se dovedi calitatea de persoană îndreptățită a petentului și prin succesiune legală, nu numai prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale din 2 august 2001 între petent și U.M.A.
Curtea de Apel a constatat că deși a primit actele de mai sus ca probe în dosar, Tribunalul nu a pus în discuția părților problema succesiunii legale a apelantului după Regele Carol al II-lea. Apelantul a invocat această chestiune de drept în fața instanței de apel, arătând în mod întemeiat că nu se încalcă dispozițiile art. 294 C. proc. civ., atâta vreme cât în apel nu s-au modificat nici obiectul cererii - respectiv imobilul solicitat a fi restituit, nici cauza - deținerea abuzivă a imobilului de către stat și nici calitatea petentului de persoană îndreptățită.
Instanța de apel a considerat corectă această apărare întrucât Legea nr. 10/2001 este o lege specială, de reparație, în care ceea ce trebuie dovedit, prin orice mijloace de probă, este calitatea de persoană îndreptățită a petentului de a beneficia de măsurile de reparație prevăzute de lege pentru imobilul ce i-a fost preluat în mod abuziv lui sau autorului lui, de către stat, în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989.
Ca atare, s-a apreciat că apelantul poate invoca, în dovedirea calității de persoană îndreptățită, succesiunea legală de pe urma Regelui Carol al II-lea.
Instanța de apel nu poate însă să analizeze pentru prima oară în apel drepturile succesorale pretinse de petentul apelant, fără a-1 păgubi pe acesta de un grad de jurisdicție.
În consecință, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., s-a admis apelul reclamantului, dispunându-se desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât prima instanță nu a judecat pe fond aspectul succesiunii legale, dar și pentru a se pronunța o soluție unitară privind calitatea de persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 10/2001 a petentului.
După desființare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 27171/3/2008, la data de 13 iulie 2008.
Prin sentința civilă nr. 629 din 24 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis contestația formulată de contestatorul H.P.P., a anulat decizia din 03 iunie 2005 emisă de intimat, a obligat intimatul să emită decizie de restituire în natură în patrimoniul contestatorului a imobilului teren în suprafață de 506 m.p., situat în București și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că prin notificarea din 13 februarie 2002 emisă prin B.E.J. S.D., contestatorul a solicitat restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 506 m.p., situat în București, fost lot din Parcela B., parcul J., notificarea formând obiectul Dosarului nr. 25573 din 14 februarie 2002 la Primăria Municipiului București.
Notificarea a fost soluționată de către R.A.A.P.P.S. prin Decizia nr. 248 din 03 iunie 2005 și respinsă, motivându-se că nu s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, decizie care a fost atacată cu prezenta contestație.
Tribunalul a constatat că această contestație este întemeiată, arătând că, pentru a fi persoană îndreptățită la restituire în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, contestatorul trebuia să îndeplinească, cumulativ, două condiții: -imobilul să facă parte dintre cele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989); să fie persoana fizică, proprietar a imobilului la data preluării în mod abuziv a acestora [art. 3 alin. (1) lit. a) din lege] sau moștenitor legal sau testamentar al persoanelor fizice îndreptățite [art. 4 alin. (2) din lege].
În ceea ce privește imobilul, Tribunalul a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 16 august 1934 la Tribunalul Ilfov, secția notariat, transcris, Majestatea Sa Regele Carol al II lea al României a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren viran în suprafață de 506 m.p., situat în București, între Șoseaua J., parcul Principele Carol și Fabrica de spirt B., constituit lotul din blocul, identificat printr-o schiță atașată contractului, prin cumpărare de la Banca M.B.C.
Din adresa din 11 iunie 2002 emisă de Direcția Taxe și Impozite Sector 2, rezultă că la matricola, a figurat înscrisă Administrația Bunurilor fostului Rege Carol al II lea cu teren viran în suprafață de 506 m.p., situat în Parcul J.
Ulterior, imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 983 din 26 mai 1948 pentru intrarea în proprietatea statului a bunurilor fostului Rege Mihai I și a membrilor fostei familii regale, publicat în M. Of nr. 140/1948.
Pentru imobil nu s-au încasat despăgubiri, astfel încât preluarea a fost una abuzivă.
În ceea ce privește cea de a doua condiție, Tribunalul a reținut că, potrivit certificatului de calitate de moștenitor din 26 mai 2005 emis de B.N.P. C.M.P., de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al II lea al României, a rămas ca unic moștenitor Mircea Grigore al României.
Prin certificatul depus în traducere legalizată, emis de către Arhivele Nobleței Germane la data de 28 august 1955, dat după decizia în formă definitivă și executorie a Tribunalului Lisabona, s-a reținut că „s-a dovedit faptul că descendența legitimă a Prințului Mircea Gregoire Carol al fostei Case Regale Române, provenind pe linie princiară de la Casa H., a fost stabilită din punct de vedere juridic."
Ulterior, a fost emis un nou certificat de naștere de către Primăria Sector 1 București privindu-l pe Mircea - Grigore al României, părinți fiind Carol al II lea Al României (tatăl) și L.I.M.V. (mamă). Din certificatul de naștere emis de Primăria Sector 1 București, a rezultat că H. de Paul Philippe s-a născut în Paris - Franța, fiind fiul lui H. Mircea - Grigoire (tată) și Nagavitzine Helene - Henriette (mama).
Ulterior, a fost emis un nou certificat de naștere de către Primăria Sectorului 1 București, pentru Paul - Philippe Al României, fiul lui Mircea - Grigore Al României (tatăl) și Nagavitzine Helene -Henriette (mama).
Din certificatul de calitate de moștenitor din 24 mai 2006 emis de B.N.P. B., a rezultat că de pe urma defunctului A.S.R. Carol Mircea Grigore al României, decedat la data de 26 ianuarie 2006, au calitate de moștenitori A.S.R. Paul -Philippe Al României, fiu și A.S.R. Prințul Alexander Ioan Nicholas George de H. (fiu).
Din declarația de cesiune de drepturi depusă la dosar a rezultat că A.S.R. Prințul Alexander Ioan Nicholas George de H. i-a cesionat toate drepturile pe care le are în calitate de moștenitor, Alteței Sale Regale Paul -Philippe Al României.
Alteța Sa Regală Prințesa Elena a României a instituit-o ca legatară universală pe doamna U.M., actul fiind apostilat de cancelaria Geneva la data de 09 iulie 1981.
Potrivit certificatului de moștenitor din 21 octombrie 2002, emis de B.N.P. V.C., în baza testamentului amintit, de pe urma defunctei Prințesa Elena de România (fostă L. Elena), decedată la data de 29 iunie 1977, a rămas ca unic moștenitor, în calitate de legatar universal, U.M.A.
Tribunalul a reținut că toate actele juridice civile se bucură de prezumția instituită de dispozițiile art. 1171 - 1173 C. civ., sunt valabile și, în consecință, produc efecte juridice.
Prima instanță a mai observat și sentința civilă nr. 1872 din 26 iunie 2003 pronunțată de Judecătoria Buftea în Dosarul nr. 3387/2003, irevocabilă și decizia civilă nr. 73 din 22 ianuarie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație în Dosarul nr. 31572/3/2005, prin care, în baza acelorași acte de stare civilă, contestatorului i-au fost restituite alte proprietăți.
Din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat la data de 07 martie 2003 de către dl. expert S.H., necontestat de părți, a rezultat că pe teren nu sunt amplasate construcții permanente, astfel că terenul este liber și poate fi restituit în natură.
În aplicarea dispozițiilor art. 26 corob. cu art. 1 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură", prima instanță a admis contestația, a anulat Decizia nr. 248 din 03 iunie 2005 emisă de intimat și a obligat intimatul să emită dispoziție de restituire în natură, în favoarea contestatorului pentru imobilul teren în suprafață de 506 m.p., situat
în București, C.D. (fost lotul 2 din Parcela B., parcul J.), în prezent str. M.E. nr. 12.
împotriva acestei sentințe a declarat apel intimata RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, criticându-se sentința pentru nelegalitatea și netemeinicie.
La data de 30 noiembrie 2009 contestatorul a depus la dosar o declarație de apel, prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinței, în sensul de se dispune obligarea pârâtei să îi lase în deplină posesie și proprietate imobilul situat în București, C.D. compus din teren în suprafață de 506 m.p. (constituind lotul nr. 2 din parcela B., Parcul J.), în prezent str. M.E., iar nu să emită o dispoziție de restituire în natură, astfel cum tribunalul a dispus.
Totodată, la data de 5 noiembrie 2009, odată cu motivarea apelului anterior menționat, contestator a depus și o cerere intitulată explicit de aderare la apelul declarat de intimata RA A.P.P.S., în temeiul art. 293 alin. (1) C. proc. civ., cu același obiect și motivare ca și cererea de apel depusă la 30 noiembrie 2009.
De asemenea, tot la termenul de judecată din 5 noiembrie 2009 în cauză a fost formulată cerere de intervenție accesorie, în interesul intimatului de către numitul V.S.V., care a solicitat să se constate interesul său propriu de a interveni în cauză, decurgând din legătura existentă între cererea de intervenție și obiectul dedus judecății, să se admită în principiu cererea de intervenție și să se respingă apelul declarat de intimata A.P.P.S. R.A. ca nefondat.
În motivarea acestei cereri, s-a arătat, în esență, că prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat din 14 mai 2003 de B.N.P. E.A.F., contestatorul apelant s-a obligat să vândă intervenientului imobilul situat în București, str. M.E., sectorul 1, ce face obiectul cauzei de față, urmând ca actul de vânzare-cumpărare autentificat să fie perfectat cel mai târziu la o lună de la data intabulării dreptului de proprietate asupra terenului.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 49 și următoarele C. proc. civ.
Apelantul contestator a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a apelului declarat de apelanta-intimată A.P.P.S. RA.
La data de 14 ianuarie 2010, Curtea a luat act de emiterea certificatului de naștere din 22 iulie 2004 de către Primăria Sectorului 1 București pe numele apelantului contestator, din care rezultă că numele de familie al acestuia este AL ROMÂNIEI și a dispus rectificarea citativului în acest sens.
La același termen, a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție accesorie formulată, pentru considerentele reținute în încheierea de ședință de la acea dată.
În apel, a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri pentru apelanți.
Prin decizia civilă nr. 167A din data de 24 iunie 2010 Curtea De Apel București, secția a IX-A civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul principal formulat de apelanta intimată R.A.A.P.P.S., a schimbat în tot sentința, în sensul că, a respins contestația ca neîntemeiată, a respins apelul în aderare formulat de apelantul-contestator Paul-Philippe al României și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul V.S.V., ca nefondate.
Din motivarea deciziei, rezultă următoarele:
Au fost înlăturate ca nefondate motivele de apel cu privire la nedovedirea dreptului de proprietate al imobilului din București, str. M.E., sectorul 1, în suprafață de 506 m.p., solicitat spre restituire, sens în care s-a făcut referire la contractul de vânzare-cumpărare din 16 august 1934 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, înscris având deplină aptitudine de a face dovada dreptului de proprietate al Majestății Sale Regele Carol al II-lea, dat fiind efectul său translativ de proprietate; instanța de apel a făcut referire, pentru susținerea acestei dezlegări și la dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată.
S-a reținut că la dosar a fost depusă Decizia Consiliului de Miniștri publicată în M. Of., Partea I, nr. 140 din 19 iunie 1948, prin care s-a decis trecerea în administrația și folosința autorităților a bunurilor fostului Rege Mihai I și ale membrilor fostei familii regale, unde la secțiunea VIII - Terenuri urbane figurează și imobilul în suprafață de 0,05 ha lot parcelarea B.-J., fost proprietatea Carol II; de asemenea, a fost depus în copie Decretul nr. 983 din 26 mai 1948 pentru intrarea în proprietatea statului a bunurilor fostului rege Mihai I și a membrilor fostei familii regale; aceeași decizie, de trecere în proprietatea statului, a fost luată și prin Decretul Ministerului Justiției nr. 38 din 3 iunie 1948.
S-a răspuns astfel și criticii legate de inexistența dovezii privind modalitatea preluării fără titlu a bunului în patrimoniul statului, fiind astfel întrunite dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 rap. la art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Au fost apreciate ca lipsite de relevanță chestiunile invocate cu privire la înscrierea imobilului în rolul fiscal sub denumirea „Administrația Bunurilor fostului Rege Carol al II-lea", deoarece nu este vorba despre un alt proprietar sau de o persoană juridică distinctă, ci de o formă de administrare a bunurilor Casei Regale.
Au fost înlăturate ca nefondate și argumentele legate de lipsa calității de persoană îndreptățită la restituire pentru motivul că apelantul contestator Al României Paul Philippe este cumpărător de drepturi succesorale și nu moștenitor legal sau testamentar al fostului proprietar.
Astfel, s-a constatat că prin cumpărarea de la U.M.A. a drepturilor succesorale de pe urma defunctei Prințesa Elena de România (fostă E.L.) - prin contractul de vânzare-cumpărare din 02 august 2001 de B.N.P. I.M., apelantul contestator a dobândit toate drepturile existente la acel moment în patrimoniul vânzătoarei, iar din certificatul de calitate de moștenitor din 21 octombrie 2002 emis de B.N.P. V.C. rezultă că U.M.A. a fost unica moștenitoare (testamentară) a defunctei Prințesa Elena de România (fostă L. E.).
În consecință, s-a apreciat că această calitate de cumpărător de drepturi succesorale, îi conferă apelantului contestator aceleași drepturi pe care defuncta le-ar fi putut pretinde și respectiv, care s-au transmis pe calea succesiunii testamentare la vânzătoarea de drepturi succesorale.
La data formulării notificării (14 februarie 2002) apelantul contestator încheiase deja actul juridic mai sus menționat, fiind în măsură să valorifice orice drepturi succesorale ar fi dobândit Urdădianu Monique Adina de la Prințesa Elena de România.
Cu toate acestea, Curtea a constatat că apelantul contestator Al României Paul Philippe nu putea pretinde în calitate de succesor al defunctei Prințesa Elena de România (fostă L. Elena) niciun drept cu privire la imobilul menționat în notificare, deoarece defuncta nu justifica vreun drept asupra acestuia.
Astfel, imobilul a fost dobândit de Majestatea Sa Regele Carol al II-lea în anul 1934, căsătoria sa cu E.L. fiind încheiată, conform certificatului de căsătorie depus în Dosarul nr. 17582/3/2005, la data de 03 iulie 1947 în Portugalia, deci, ulterior.
Deși a formulat notificarea în calitate de succesor al Prințesei Elena de România (născută E.L.), apelantul contestator nu a dezvoltat în nici una dintre cererile sale împrejurările din care rezultă calitatea acesteia de fost proprietar al imobilului sau de moștenitor al fostului proprietar, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea.
Astfel, inclusiv în motivele de apel apelantul s-a limitat la a susține că după Regele Carol al II-lea au rămas moștenitori Prințesa Elena a României, în calitate de soție supraviețuitoare, Mihai de H., în calitate de fiu și Mircea de H., tatăl apelantului, în calitate de fiu al defunctului.
Calitatea de moștenitor trebuia să rezulte fie dintr-un certificat de moștenitor care să constate că prințesa Elena de România este succesoare a defunctului Rege Carol al II-lea, fie din acte de stare civilă însoțite de dovada acceptării succesiunii (asemenea dovezi nefiind administrate în cauză, adăugându-se observația că notificarea este formulată de apelantul contestator, astfel că beneficiul instituit de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu operează față de Prințesa Elena de România, deoarece aceasta nu a formulat notificare, fiind decedată anterior intrării în vigoare a legii).
În privința actului depus în Dosarul nr. 2638/2005, curtea a reținut că acesta reprezintă o traducere autorizată și sub legalizare notarială a semnăturii traducătorului a unui înscris apostilat emis de Tribunalul civil nr. 8 din Lisabona, care se referă la „lista bunurilor de partaj întocmită în documentele de inventariere de succesorii majori la care s-a procedat în urma decesului Majestății Sale Regele Carol II al României..."
Din declarația care certifică alăturat conținutul documentului a rezultat că înscrisul reprezintă o dare de seamă asupra bunurilor și lista bunurilor de partaj (ce nu cuprinde bunul notificat) în procesul deschis pentru stabilirea taxei succesorale.
Instanța de apel a mai observat că documentul în discuție nu este datat, nu atestă pronunțarea de către instanța judecătorească sau de o altă autoritate competentă a unei hotărâri care să cuprindă o dezbatere succesorală de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al II-lea al României, astfel încât, nu are altă valoare decât a unui înscris întocmit în procedura de partaj succesoral.
Cu aceeași ocazie (a apelului declarat în primul ciclu procesual), apelantul contestator a invocat pentru prima dată în prezentul dosar însușirea sa de persoană îndreptățită și prin prisma calității sale de moștenitor legal al tatălui său, Mircea Grigore de H.
Cu privire la acest aspect, Curtea de Apel București a constatat, prin decizia civilă nr. 192A/8.03.2007, irevocabilă prin respingerea recursului, că această susținere nu constituie o cerere nouă, formulată direct în apel și că, în ciuda faptului că nici în notificare și nici în contestație contestatorul nu a invocat calitatea sa de moștenitor legal a tatălui său, acest aspect se impune a fi analizat de instanțe în raport de înscrisurile depuse la dosar în fața Tribunalului.
Instanța de apel a constatat că această chestiune, dezlegată cu autoritate de lucru judecat, nu mai poate fi pusă în discuție, urmând astfel ca instanța să analizeze dacă apelantul contestator a justificat în speță calitatea de persoană îndreptățită la restituire atât în calitate de cumpărător al drepturilor succesorale ale defunctei Prințesa Elena de România, cât și în calitate de moștenitor legal al tatălui său, Mircea de H. (Mircea Grigore al României).
Curtea de Apel nu și-a însușit susținerea apelantului contestator în sensul că instanța de apel a statuat irevocabil în primul ciclu procesual și asupra calității sale de moștenitor (prin retransmitere) al Regelui Carol al II-lea.
Astfel, s-a observat că problema în discuție era posibilitatea invocării, la acel moment, a calității de moștenitor legal al fostului proprietar ca justificare a calității de persoană îndreptățită la restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, instanța de apel anterioară arătând că o astfel de cerere nu reprezintă o cerere nouă în apel, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., deoarece înscrisurile prin care contestatorul tindea a dovedi aceste aspecte fuseseră depuse la dosar.
Prin urmare, instanța de apel a apreciat că singura chestiune discutată în acea cale de atac a fost problema procedurală a modalității de învestire a instanței, iar afirmația instanței de apel în sensul că „...apelantul poate invoca, în dovedirea calității de persoană îndreptățită, succesiunea legală de pe urma Regelui Carol al II-lea", ceea ce nu a reprezentat o statuare obligatorie în rejudecare, în sensul existenței acestei calități.
Concluzia s-a impus pentru aceea că, instanța de apel anterioară, în continuarea raționamentului său, a consemnat că nu poate analiza acest aspect pentru prima dată în apel, fără a priva partea de un grad de jurisdicție și, deoarece prima instanță nu și-a îndeplinit obligația de a examina înscrisurile depuse la dosarul cauzei, din această perspectivă, de apelantul contestator, a desființat sentința tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare.
În consecință, această chestiune nu a fost dezlegată în primul ciclu procesual și nici nu a intrat în puterea lucrului judecat și, prin urmare, a făcut obiectul analizei în decizia instanței de apel.
Din acest punct de vedere, curtea de apel a reținut astfel că, la dosar cauzei, a fost depus un înscris numit „certificat", eliberat de Secretariatul General Comun al Tribunalelor Judiciare din Lisabona, prin care s-a atestat că printr-o sentință din 06.02.1955, Tribunalul din Lisabona 1-a declarat pe reclamantul din acel proces, Mircea Grigore Lambrino, fiul legitim al M.S.Carol al II-lea al României, considerându-l moștenitor al defunctului rege.
Această sentință face obiectul unui litigiu de exequator, Carol Mircea de H. (Mircea Grigore al României) solicitând instanței române la data de 07 august 1991 recunoașterea pe teritoriul României a efectelor sale, în contradictoriu cu intimații Mihai de H., Prințesa Anne de Bourbon Parma și U.M.A. (moștenitoarea pârâtei inițiale, Prințesa Elena de România).
Astfel, la data de 01 iulie 2002 Tribunalul Teleorman, prin sentința civilă nr. 1809 a admis cererea și a dispus recunoașterea în România a sentinței din 6 februarie 1955, pronunțată în Dosarul nr. 234/4/1954 al secției, Divizia a II-a a Tribunalelor din Lisabona, spre a beneficia de puterea lucrului judecat.
Această sentință a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 12/A din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, potrivit mențiunilor de pe verso-ul înscrisului, iar în baza sa, a fost emis certificatul de moștenitor din 26 mai 2005 de către notarul public P.C.M.
Certificatul de moștenitor atestă că de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al II-lea al României, decedat la 04 aprilie 1953, a rămas ca moștenitor Mircea Grigore al României, în calitate de fiu, cuprinzând mențiunea că actul a fost eliberat în baza sentinței civile nr. 1809, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția civilă în ședința publică din 01 iulie 2002, dată în Dosarul nr. 3405R/002, definitivă prin decizia civilă nr. 12A din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, învestită cu formulă executorie și atestă numai calitatea de moștenitor al defunctei sale Majestății Regele Carol al II-lea al României, pentru ceilalți moștenitori, urmând a se elibera certificate de calitate de moștenitor separate.
Recursul declarat de intimatul Mihai de H. împotriva deciziei nr. 12A/2003 a fost admis însă, decizia fiind casată, iar în rejudecare, prin decizia civilă nr. 1357A din 29 septembrie 2005, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie (Dosarul nr. 2638/2005), a admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1809/2002, care a fost anulată, trimițându-se cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Teleorman.
În urma rejudecării, a fost pronunțată sentința civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman, prin care a fost admisă acțiunea și s-a dispus recunoașterea în România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, a sentinței nr. 132 din 6 februarie 1955 pronunțată în Dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al secției a I-a a Tribunalului din Lisabona - Portugalia.
Această sentință a fost atacată cu apel, calea de atac nefiind soluționată până la data soluționării apelului din această cauză.
Curtea a mai constatat că prin cererea de apel apelanta intimată A.P.P.S. R.A. a invocat nulitatea certificatului de moștenitor din 26 mai 2005, pe motivul că acesta a fost emis în baza unei hotărâri judecătorești care a fost ulterior desființată, în calea de atac a recursului.
Or, anterior s-a reținut că problema existenței calității de moștenitor legal a apelantului contestator nu a fost dezlegată.
Curtea de Apel a reținut în această privință că, astfel cum se menționează în certificatul de moștenitor, acesta a fost emis exclusiv în considerarea sentinței civile nr. 1809/2002 a Tribunalului Teleorman, care la acel moment era definitivă și executorie și recunoștea pe teritoriul României efectele sentinței pronunțată în anul 1955 de Tribunalul din Lisabona cu privire la paternitatea lui Grigore Mircea Lambrino (Grigore Mircea al României) față de Majestatea Sa Regele Carol al II-lea.
S-a constatat, totodată, că nu se poate reține că certificatul de moștenitor este lovit de nulitate, astfel cum a invocat apelanta intimată prin cererea sa de apel, deoarece nu a fost constatat nul sau anulat de o instanță judecătorească, însă s-a reținut că nici nu pot fi acordate efecte juridice acestui act în condițiile expuse, deoarece, urmare a anulării sentinței în baza căruia a fost emis, curtea a considerat că în privința actului a intervenit o cauză de ineficacitate a lui, mai ales că acesta nu cuprinde constatările notarului instrumentator cu privire la succesiunea defunctului, ci reproduce în mod exclusiv dispozitivul sentinței menționate.
În consecință, examinând calitatea de moștenitor legal a tatălui apelantului contestator după fostul proprietar al imobilului, instanța de apel a constatat că o asemenea calitate nu a fost probată în speța de față.
Este adevărată susținerea apelantului contestator că în regimul probatoriu special al Legii nr. 10/2001 calitatea de moștenitor se dovedește și cu alte mijloace de probă decât cu certificatul de moștenitor (cum sunt actele de stare civilă care atestă rudenia și vocația succesorală concretă), însă, în condițiile contestării în justiție a efectelor pe teritoriul României ale sentinței pronunțate de autoritățile judiciare portugheze în anul 1955 cu privire la calitatea de fiu al Majestății Sale Regele Carol al II-lea în privința tatălui apelantului contestator, instanța a considerat că sentința respectivă nu poate constitui un mijloc de probă apt a dovedi în speță calitatea de moștenitor.
Legat de aceasta, s-a constatat că tribunalul, reținând efectele juridice ale actelor de stare civilă prezentate, a omis a avea în vedere că acestea au fost emise în baza sentinței din anul 1955, care însă nu a fost recunoscută pe teritoriul României printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, procedura judiciară fiind în curs, după cum s-a arătat.
Curtea de Apel a înlăturat argumentul apelantei intimate A.P.P.S. R.A. potrivit căruia, pentru a putea justifica în prezenta cauză calitatea de persoană îndreptățită la restituire prin prisma succesiunii legale, titularul notificării trebuia să fie moștenitorul legal, în viață la data împlinirii termenului de formulare a notificării.
În acest sens, s-a constatat că autorul și tatăl apelantului contestator Al României Paul Philippe, Carol Mircea Grigore de România, a decedat la data de 26 ianuarie 2006, fără a formula notificare, astfel că nu se poate reține calitatea acestuia de persoană îndreptățită la restituire.
Cu referire la același aspect, s-a constatat că potrivit înscrisului depus la Dosarul nr. 2638/2005, la data de 10 februarie 2002 Carol Mircea de H. a „cedat" fiului său, apelantul contestator, drepturile ce îi revin din averea regală conform sentinței pronunțată de Tribunalul de la Lisabona în anul 1955; deci, la data formulării notificării, teoretic, apelantul contestator dobândise de la tatăl său dreptul de a pretinde reparația (sub condiția ca acesta să îi fi fost transmis cedentului).
Cu toate acestea, față de cele reținute mai sus cu privire la ineficacitatea certificatului de moștenitor și la contestarea efectelor pe teritoriul României a sentinței amintite, instanța a reținut că această critică nu este relevantă pentru temeinicia pretențiilor apelantului contestator și, în aceste condiții, nu s-a considerat că este util a analiza valabilitatea formală a actului juridic prin care apelantului i s-au „cedat" drepturile în discuție.
În consecință, instanța de apel a apreciat că în mod corect a fost respinsă notificarea formulată de apelantul contestator de către intimată, considerându-se că prima instanță a reținut în mod greșit calitatea de persoană îndreptățită la restituire a apelantului contestator, astfel că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul intimatei a fost admis, sentința apelată fiind schimbată în tot, în sensul respingerii contestației ca neîntemeiate.
Având în vedere soluția dată apelului anterior și văzând că apelul declarat de apelantul contestator privea exclusiv modalitatea concretă în care prima instanță a dispus restituirea către acesta a imobilului notificat, a rezultat că acesta este nefondat; față de caracterul accesoriu al cererii, formulate în sprijinul apărărilor apelantului contestator, cererea de intervenție a intervenientului V.S.V., a fost respinsă și ea ca nefondată.
împotriva acestei decizii, contestatorul a formulat recurs în termen legal, prevalându-se de motivele de nelegaliate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.
Prin decizia nr. 2311 din 29 martie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
Instanța de casare a reținut că în speță, decizia curții de apel de admitere a apelului declarat de către intimata R.A. A.P.P.S., se fundamentează pe două considerente determinante, și anume: pe de o parte, caducitatea - ca și o cauză de ineficacitate a certificatului de moștenitor, urmare contestării pe teritoriul României a efectelor sentinței în baza căreia a fost emis și, pe de altă parte, nedovedirea în speță a calității Prințesei Elena de România (născută E.L.), de moștenitor al fostului proprietar al imobilului, defunctul Rege Carol al II-lea al României.
Or, din cuprinsul cererii intitulate „Motive de apel" a rezultat că sentința primei instanțe a fost criticată numai sub aspectele corect înlăturate și judicios motivate de către instanța de apel.
Drept urmare, printre motivele de apel nu se identifică, însă, și critici relative la cele două aspecte determinante, care au fost reținute în motivarea admiterii apelului intimatei și schimbării în tot a sentinței apelate, cu consecința respingerii contestației, ca neîntemeiate.
Instanța supremă a apreciat că întemeindu-și soluția pe argumente colaterale, neinvocate de părți prin cererea de apel, Curtea de Apel a încălcat principiul disponibilității părților în materie civilă.
Pe de altă parte, s-a apreciat că instanța de apel pronunțând soluția pe baza unor împrejurări pe care nu le-a pus în discuția părților nici pe parcursul soluționării apelului, nici la termenul de dezbateri, a încălcat principiul contradictorialității, al disponibilității și a dreptului părților la apărare (garantat de art. 24 din Constituția României) care guvernează procesul civil fără a vătăma părțile în drepturile lor procesuale; o astfel de vătămare nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului de procedură pronunțat în aceste condiții, devenind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care atrag casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.
Instanța de casare a stabilit că în rejudecare, instanța de trimitere va analiza apelurile declarate, exclusiv în limitele învestirii, iar în măsura în care găsește întemeiate aspecte noi, care ar avea înrâurire asupra soluției cauzei, le va supune dezbaterii părților, pentru a nu le vătăma drepturile procesuale.
Pe de altă parte, în speță, în dezlegarea problemei existenței calității de moștenitor legal a contestatorului, instanța de apel a reținut că la dosar a fost depus un înscris numit „certificat", eliberat de Secretariatul General Comun al Tribunalelor Judiciare din Lisabona, prin care s-a atestat că printr-o sentință din 06 februarie 1955, Tribunalul din Lisabona l-a declarat pe reclamantul din acel proces, Mircea Grigore Lambrino, că este fiul legitim al M.S. Carol al II-lea al României, considerându-l moștenitor al defunctului rege.
Această sentință din 06 februarie 1955 a făcut obiectul unui litigiu de exequator, Carol Mircea de H. (Mircea Grigore al României) solicitând instanței române, la data de 07 august 1991 recunoașterea pe teritoriul României a efectelor sale, în contradictoriu cu intimații Mihai de H., Prințesa Anne de Bourbon Parma și U.M.A. (moștenitoarea pârâtei inițiale Prințesa Elena de România).
Astfel, la data de 01 iulie 2002, Tribunalul Teleorman, prin sentința civilă nr. 1809, a admis cererea și a dispus recunoașterea în România a sentinței din 6 februarie 1955, pronunțată în Dosarul nr. 234/4/1954 al secției, Divizia a II-a a Tribunalelor din Lisabona, spre a beneficia de puterea lucrului judecat.
Această sentință a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 12A din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, potrivit mențiunilor de pe verso-ul înscrisului, iar în baza ei a fost emis certificatul de moștenitor din 26 mai 2005 de către notarul public P.C.M.
Certificatul de moștenitor atestă că de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al Il-lea al României, decedat la 04 aprilie 1953, a rămas ca moștenitor Mircea Grigore al României, în calitate de fiu, cuprinzând mențiunea că actul a fost eliberat în baza sentinței civile nr. 1809, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția civilă, în ședința publică din 01 iulie 2002, dată în Dosarul nr. 3405/R/002, definitivă prin decizia civilă nr. 12A din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, învestită cu formulă executorie și atestă numai calitatea de moștenitor al defunctei sale Majestăți, Regele Carol al Il-lea al României, pentru ceilalți moștenitori, urmând a se elibera certificate de calitate de moștenitor separate.
Recursul declarat de intimatul Mihai de H. împotriva deciziei nr. 12A din 14 ianuarie 2003 a fost admis, decizia fiind casată, iar în rejudecare, prin decizia civilă nr. 1357A din 29 septembrie 2005, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1809/2002, pe care a anulat-o, trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul Teleorman.
În urma rejudecării, a fost pronunțată sentința civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman, secția civilă, prin care a fost admisă acțiunea și s-a dispus recunoașterea în România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, a sentinței nr. 132 din 6 februarie 1955 pronunțată în Dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al secției a I-a a Tribunalului din Lisabona - Portugalia.
Având în vedere aceste considerente, instanța de apel nu a putut reține că certificatul de moștenitor este lovit de nulitate, astfel cum a invocat apelanta intimată prin cererea sa de apel, deoarece nu a fost constatat nul sau anulat de o instanță judecătorească, însă, urmare anulării sentinței în baza căruia a fost emis, aceasta a considerat că în privința certificatului de moștenitor a intervenit o cauză de ineficacitate a actului - caducitatea -, și a concluzionat, în examinarea calității de moștenitor legal a tatălui apelantului contestator după fostul proprietar al imobilului, Regele Carol al Il-lea al României, că o asemenea calitate nu a fost probată în speța de față.
Prin urmare, în condițiile contestării în justiție a efectelor pe teritoriul României ale sentinței pronunțate de autoritățile judiciare portugheze în anul 1955 cu privire la calitatea de fiu al Regelui Carol al Il-lea a tatălui apelantului contestator, curtea a considerat că sentința respectivă nu poate constitui un mijloc de probă apt a dovedi calitatea de moștenitor în această speță.
Sentința civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman a fost atacată cu apel, care a fost soluționat prin decizia civilă nr. 427/A din 12 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, și prin care s-a respins apelul formulat de apelantul pârât Regele Mihai I de România și apelanta intervenientă Regina Anne de Bourbon Parma, ca nefondat.
Această decizie a fost atacată cu recurs, soluționat prin decizia nr. 954 din 14 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care s-au menținut dispozițiile sentinței civile nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman privind admiterea acțiunii formulate de reclamanți, în contradictoriu cu Regele Mihai I de România și Regina Anne de Bourbon Parma și recunoașterea pe teritoriul României a sentinței civile din 6 februarie 1955, pronunțată în Dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al Tribunalului din Lisabona, secția I, Portugalia. Hotărârea astfel pronunțată este irevocabilă.
În consecință, prin sentința civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman, rămasă definitivă și irevocabilă, ulterior soluționării pricinii în fața instanței de apel, s-au recunoscut pe teritoriul României efectele sentinței pronunțată în anul 1955 de Tribunalul din Lisabona cu privire la paternitatea lui Grigore Mircea Lambrino (Grigore Mircea al României) față de Regele Carol al Il-lea.
Un asemenea act are caracterul unui înscris nou, care dacă ar fi fost cunoscut de instanța de apel, ar fi putut determina o altă soluție, fapt ce impune casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, a conchis instanța de recurs.
Prin decizia civilă nr. 109A din 5 iulie 2012 pronunțată în rejudecare de de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a respins ca nefondat apelul pârâtei; a fost admis apelul în aderare formulat de reclamant, s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că s-a dispus restituirea în natură în patrimoniul reclamantului a imobilului teren în suprafață de 506 m.p., situat în str. M.E., București (fostul lot 2 din parcela B., parcul J.), menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței; totodată, s-a admis și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul V.S.V. în interesul apelantului reclamant.
Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a constatat că în decizia de casare s-a reținut că prin motivele de apel formulate de către R.A.A.P.P.S. sentința primei instanțe a fost criticată numai sub aspectele corect înlăturate și judicios motivate de către instanța de apel.
Ca atare, în aplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., instanța de rejudecare a reținut că în ceea ce privește analiza acestor motive de apel urmează să se reia, în esență, argumentația prezentată în decizia dată de instanță, în apel, în ciclul procesual anterior.
Astfel, s-au înlăturat ca nefondate motivele de apel care privesc imobilul ce face obiectul notificării ca și dovada dreptului de proprietate asupra lui (existența și întinderea dreptului), a preluării abuzive de către stat din proprietatea Majestății Sale Regele Carol al II- lea; date fiind cele deja redate cu privire la aceste aspecte anterior, în expozeul deciziei de față, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesară reluarea acestora.
De asemenea, au fost reluate întocmai cele arătate de instanța care a soluționat apelul anterior, cu privire la calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului justificată din perspectiva calității sale de cumpărător de drepturi succesorale de pe urma Prințesei Elena de România decurgând din contractul de vânzare-cumpărare din 02 august 2001 de B.N.P. I.M.
În consecință, calitatea de cumpărător de drepturi succesorale i-a conferit reclamantului aceleași drepturi pe care defuncta le-ar fi putut pretinde și respectiv care s-au transmis pe calea succesiunii testamentare la vânzătoarea de drepturi succesorale.
La data formulării notificării apelantul contestator încheiase deja actul juridic mai sus menționat, apreciindu-se că era în măsură să valorifice orice drepturi succesorale ar fi dobândit U.M.A. de la Prințesa Elena de România.
În ceea ce privește calitatea Prințesei Elena de România (născută L. Elena) de succesoare a fostului Rege Carol al II-lea, așa cum s-a reținut în considerentele deciziei de casare, apelanta pârâtă R.A.A.P.P.S. nu a formulat motive de apel prin care să conteste sentința sub acest aspect și nici nu a invocat faptul că reclamantul ar fi formulat notificare doar ca succesor în drepturi al Prințesei Elena de România, iar nu și ca succesor al lui Mircea Grigore al României.
De altfel, instanța de apel a constatat că la dosar au fost depuse înscrisuri din care rezultă că la data decesului regelui Carol al II lea acesta era căsătorit cu Elena Prințesă de România (căsătorie ce a avut loc în 1947, conform certificatului de căsătorie, Dosar nr. 17582/3/2005), iar din actele depuse în Dosarul nr. 2638/2005 reprezentând încheierea finală privind dezbaterea succesiunii Regelui Carol al II lea, cu privire la Prințesa Elena, care este menționată și în calitate de administrator al bunurilor, se reține și că potrivit legii române, în calitate de soție supraviețuitoare, moștenește o pătrime a bunurilor celui inventariat.
Referitor la calitatea autorului reclamantului, Carol Mircea de H. (Mircea Grigore al României/Mircea Grigore Lambrino) de fiu legitim al lui Carol al II-lea al României, și astfel, de moștenitor al defunctului rege, la dosar a fost depus un înscris numit „certificat", eliberat de Secretariatul General Comun al Tribunalelor Judiciare din Lisabona, prin care s-a atestat că printr-o sentință din 06 februarie 1955, Tribunalul din Lisabona l-a declarat pe reclamantul din acel proces, Mircea Grigore Lambrino, că este fiu legitim al Regelui Carol al II-lea al României, considerându-l moștenitor al defunctului rege.
Această sentință din 06 februariue 1955 a făcut obiectul unui litigiu de exequator, Carol Mircea de H. (Mircea Grigore al României) solicitând instanței române la data de 07 august 1991 recunoașterea pe teritoriul României a efectelor sale, în contradictoriu cu intimații Mihai de H., Prințesa Anne de Bourbon Parma și U.M.A. (moștenitoarea pârâtei inițiale Prințesa Elena de România).
Prin sentința civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman, secția civilă, a fost admisă acțiunea și s-a dispus recunoașterea în România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, a sentinței nr. 132 din 6 februarie 1955 pronunțată în Dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al secției a I-a a Tribunalului din Lisabona - Portugalia.
Sentința civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman a fost atacată cu apel, soluționat prin decizia civilă nr. 427/A din 12 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin care s-a respins apelul formulat de apelantul pârât Regele Mihai I de România și apelanta intervenientă Regina Anne de Bourbon Parma, ca nefondat.
Această decizie a fost atacată cu recurs, soluționat prin decizia nr. 954 din 14 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care s-au menținut dispozițiile sentinței civile nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman privind admiterea acțiunii formulate de reclamanți în contradictoriu cu Regele Mihai I de România și Regina Anne de Bourbon Parma și recunoașterea pe teritoriul României a sentinței civile din 6 februarie 1955, pronunțată în Dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al Tribunalului din Lisabona, secția I, Portugalia; prin urmare, hotărârea de exequator a devenit irevocabilă.
În consecință, prin sentința civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman, rămasă definitivă și irevocabilă, ulterior soluționării apelului în ciclul procesual anterior, s-au recunoscut pe teritoriul României efectele sentinței pronunțată în anul 1955 de Tribunalul din Lisabona cu privire la paternitatea lui Grigore Mircea Lambrino (Grigore Mircea al României) față de Regele Carol al Il-lea.
Ca atare, instanța de rejudecare a apreciat că, și din acest punct de vedere, s-a probat în speță calitatea reclamantului de persoană îndreptățită în calitate de moștenitor al lui Grigore Mircea al României, succesor al Regelui Carol al II lea, fost proprietar al imobilului în cauză, nemaisubzistând astfel, motivele de apel formulate de către pârâtă sub acest aspect.
Pentru a se dispune restituirea întregului imobil către reclamant, raportat la prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de această lege profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire, nu este necesară dovedirea faptului că acesta ar deține cotele păți din imobil ale tuturor succesorilor fostului proprietar, fiind suficientă probarea faptului că este titularul drepturilor care i se cuveneau cel puțin unuia dintre succesorii fostului proprietar, ceea ce s-a și întâmplat în speță.
În consecință, apelul R.A.A.P.P.S. a fost respins ca nefondat în temeiul art. 296 rap. la art. 295 C. proc. civ.
În ceea ce privește apelul declarat de către reclamant, care a vizat modalitatea concretă în care prima instanță a dispus restituirea către acesta a imobilului notificat, curtea de apel a reținut că, prin acțiune, reclamantul a solicitat anularea Deciziei nr. 248 din 3 iunie 2005 emisă de Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat RA, și obligarea intimatei să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, C.D., compus din teren în suprafață de 506 m.p., constituind „lotul 2 din parcelarea B., parcul J."
Prin sentința atacată însă, prima instanță a admis contestația, a anulat decizia nr. 248 din 03 iunie 2005, emisă de intimat, a obligat intimatul să emită decizie de restituire în natură în patrimoniul contestatorului a imobilului teren în suprafață de 506 m.p., situat în București, C.D. (fost lotul 2 din Parcela B., parcul J.), în prezent str. M.E.
Raportat la posibilitatea instanțelor de a dispune direct restituirea în natură a imobilelor notificate potrivit Legii nr. 10/2001 sau doar de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură, s-au apreciat a fi relevante considerentele deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.
Astfel, în considerentele acestei decizii date în interesul legii se reține, raportat la prevederile art. 21 alin. (1), art. 22 alin. (1) și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că „din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil."
Ca atare, având în vedere obiectul acțiunii, astfel cum acesta a rezultat din petitul cererii, prima instanță, reținând calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituirea imobilului și faptul că terenul poate fi restituit în natură, așa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat de expert S.H. la data de 7 martie 2003, necontestat de părți, instanța de apel a apreciat că prima instanță trebuia să dispună restituirea în natură în patrimoniul contestatorului a imobilului în cauză, iar nu obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii de restituire în natură.
În consecință, în temeiul art. 296 rap. la art. 295 C. proc. civ., s-a respins ca nefondat apelul pârâtei și s-a admis apelul în aderare formulat de către apelantul-reclamant, schimbându-se sentința apelată în sensul celor arătate; față de caracterul accesoriu în sprijinul apelantului contestator al cererii de intervenție formulată în apel de intervenientul V.S.V., a fost admisă și această cerere.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta R.A. A.P.P.S. a promovat recurs, prevalându-se de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
1. în dezvoltarea primului motiv de recurs (art. 304 pct. 7), recurenta învederează că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât nu a fost înlăturat motivul de apel pe care l-a invocat, anume, acela ca Prințul Paul de România nu poate avea calitatea de persoană îndreptățită, întrucât notificarea trebuia formulată de către tatăl său, M.G., întrucât doar acesta putea beneficia de prevederile legii speciale.
Aspectele semnalate au fost trecute cu vederea de instanța de apel care a pronunțat decizia civila nr. 106A/2010, în condițiile în care atât calitatea de dobânditor de drepturi succesorale, cât și cea de moștenitor de pe urma Regelui Carol al II-lea nu erau dovedite.
Instanța de apel, în rejudecarea din 2012, de asemenea, nu a motivat și nici nu a înlăturat susținerile din motivele de apelul său, sub acest aspect.
Ca atare, pârâta reiterează în fața instanței de recurs argumentul că persoana care solicită restituirea imobilului în temeiul acestei legi de reparație trebuie să fie persoana fizică, proprietar al imobilului la data preluării în mod abuziv [art. 3 alin. (1) lit. a) din lege] sau moștenitorul legal ori testamentar al persoanei îndreptățite [art. 4 alin. (2) din lege].
Dovada calității de persoana îndreptățită trebuie apreciata ținând seama de exigentele Legii nr. 10/2001 și ale H.G. nr. 250/2007, iar nu numai de cele privind calitatea de moștenitor; acestui motiv de apel nu s-a răspuns.
Notificarea înregistrată la B.E.J. S.D. și la Primăria Municipiului București din 14 februarie 2002 (ulterior, transmisă la R.A. - A.P.P.S.) a fost formulată de către Prințul Paul de România în nume personal și în calitate de cumpărător al unor drepturi succesorale, potrivit actului de vânzare de drepturi succesorale din 02 august 2001, încheiat între acesta și M.U., în calitate de moștenitoare testamentară a E.L.
Or, având în vedere ca instanța a constatat că Prințul Paul de România a solicitat imobilul și în calitate de moștenitor legal al fostului Rege Carol II, așa cum se desprinde din cele reținute de instanță, rezltă că Prințul Paul nu putea face acte de acceptare a succesiunii lui Carol al-II-lea pe motivul că la data apariției Legii nr. 10/2001, tatăl sau, Carol Mircea Grigore, era în viață, acesta decedând la data de 26 ianuarie 2006; prin urmare, doar Carol Mircea Grigore ,personal sau prin reprezentant, era cel care putea formula notificare, în condițiile în care intimatul reclamant nu a avut împuternicire să formuleze notificarea în numele său; de altfel, în notificare, reclamantul nici nu a pretins că îl reprezintă pe tatăl sîu, Carol Mircea Grigore.
În aceste condiții, solicitarea Prințului Paul de România de restituire a imobilului din litigiu, formulată prin notificare este nelegală, acesta neîndeplinind condițiile impuse de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Aceste aspecte au fost susținute atât în fața primei instanțe, cât și (de două ori) în fața instanțelor de apel, astfel că, intimatul nu va puea invoca, din nou, o încălcare a principiului contradictorialității sau al dreptului la apărare; deși aceste aspecte au fost invocate în apel, nicio instanță nu le-a înlăturat.
Recurenta mai arată că instanța de apel nu a analizat valabilitatea actului de cedare a averii către contestator de tatăl său, în condițiile în care până în prezent nu a fost dovedită calitatea de moștenitor (Decizia civilă nr. 167 A/2010).
2. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține următoarele:
Instanța de apel a reținut, în ceea ce privește calitatea Prințesei Elena de România (născută L.E.) de succesoare a fostului Rege Carol al II -lea, așa cum s-a reținut în considerentele deciziei de casare, că apelanta pârâtă R.A. A.P.P.S. nu a formulat motive de apel prin care să conteste sentința sub acest aspect și nici nu a invocat faptul ca reclamantul ar fi formulat notificare doar ca succesor în drepturi al Prințesei Elena de România, iar nu și ca succesor al lui Mircea Grigore al României.
Recurenta pârâtă solicită instanței de recurs să constatate că, dacă așa ar fi fost, rezultă că instanța de apel nu putea analiza un atare motiv de apel (neformulat de apalanta pârâtă).
Pe de altă parte, din acetele dosarului, rezultă cu evidență că reclamantul a formulat notificarea atât în calitate de dobânditor de drepturi succesorale (cu prioritate), dar și în calitate de moștenitor legal; mai mult decât atât, s-a constatat cu putere de lucru judecat că acesta se poate folosi calitatea de moștenitor legal, cu condiția de a-și dovedi pretențiile.
Or, atât la momentul dezbaterii probatoriului în fața precedentei instanțe de recurs, dar și prin motivele de recurs din ciclul procesual anterior, reclamantul a declarat ca va depune la dosarul cauzei „certificat de moștenitor eliberat pe numele E.L., de pe urma defunctului Rege Carol al Il-lea", ceea ce nu s-a întâmplat nici până la aceste moment; așa fiind apare inexplicabil cum două instanțe de apel, fără probatorii suplimentare, pronunță două soluții diametral opuse - odată atestându-se ca dovedită calitatea de moștenitoare a E.L. după Regele Carol al Il-lea, iar în cealaltă situație nu s-a reținut ca dovedită această calitate.
Prin urmare, după 3 cicluri procesuale, instanța de apel a constatat în mod surprinzător că E.L. are calitate de moștenitor după Regele Carol al-II-lea, stabilind și cota acesteia, conform legii romane, respectiv, de 1/4 din moștenire; atare constatare provine din actul de partaj depus la dosar încă de la data formulării notificării, act ce nu reprezintă o dezbatere a succesiunii. Așadar, pentru ca instanța să constate calitatea prințesei Elena de moștenitoare a Regelui Carol se impune prezentarea unui certificat de moștenitor eliberat de autoritățile române, în urma dezbaterii succesiunii,
Or, în România nu a fost inițiat un proces care să aibă ca obiect exequator-ul hotărârii de dezbatere a succesiunii lui Carol al Il-lea și, ca atare, o hotărâre pronunțată de un Tribunal străin în materia succesiunilor nu poate fi reținută ca act care produce consecințe juridice în România, sens în care prevăd și dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 187/2003: „(••••) prezenta lege nu se aplică în cazul litigiilor și al hotărârilor pronunțate în statele membre privind succesiunile".
De altfel, sentința prezentată ca act al dezbaterii succesiunii în Lisabona, face referire numai la bunuri mobile, iar recurenta apreciază că acea hotărâre este un act de partaj, întrucât din aceasta nu reiese faptul că este eliberată ca urmare a dezbaterii succesiunii; mai mult decât atât, în acea sentință, apare în calitatea de creditor U.E.
De asemenea, recurenta învederează că nu există posibilitatea formulării de către dobânditorul de drepturi succesorale a notificării, date fiind prevederile legale.
Astfel, persoana care solicită restituirea trebuie să fie persoana fizică, proprietar al imobilului la data preluării în mod abuziv [art. 3 alin. (1) lit. a) din lege] sau moștenitor legal sau testamentar al persoanei îndreptățite [art. 4 alin. (2) din lege].
Or, Prințul Paul de România este cumpărătorul unor drepturi succesorale de la M.U., moștenitoare testamentară a E.L., caz în care, reclamantul nu a dobândit calitatea de succesor al E.L., calitatea ce aparține lui M.U., care însă nu a formulat notificare.
Se mai arată de recurentă că Legea nr. 10/2001 conferă dreptul de a formula notificare numai persoanelor efectiv deposedate sau moștenitorilor legali ori testamentari ai acestora, fiind o lege de reparație a unor abuzuri, iar dispozițiile sale sunt de strictă interpretare și nu pot fi aplicate unor situații similare.
Din această perspectivă, pentru presupusele bunuri ale cărui proprietar ar fi fost E.L. și care i-ar fi fost confiscate acesteia, ori la care aceasta ar fi avut dreptul în calitate de eventuală moștenitoare, notificarea nu putea fi formulată decât de persoana care avea dreptul de moștenitoare a E.L., adică de M.U., nu și de persoana care cumpăra bunuri (sau drepturi) succesorale, în speță, reclamantul Paul de România.
Mai mult decât atât, certificatul de calitate de moștenitor de pe urma Prințesei Elena de România (E.L.) a fost eliberat la o dată ulterioară vânzării de drepturi succesorale, dar și după împlinirea termenului de depunere a notificărilor – 21 octombrie 2002.
În ceea ce privește dovada calității de persoana îndreptățită a Prințului Paul de România, având în vedere succesiunea legală de pe urma Regelui Carol al II-lea, recurenta consideră soluția nelegală, în condițiile în care dosarul de exequator a fost finalizat în anul 2012, cu ocazia dezbaterii recursului în al doilea ciclu procesual.
Astfel, instanța de apel a constatat în cursul anului 2012, în baza unei sentințe definitive și irevocabile (sentința civilă nr. 182/2008 a Tribunalului Teleorman) că motivele de apel formulate în anul 2009 nu mai subzistă, considerându-se dovedită calitatea de persoana îndreptățită.
Or, cauza de față are ca obiect contestarea deciziei emise de recurentă în baza Legii nr. 10/2001, contestație aflată pe rolul instanțelor judecătorești din anul 2004. Ca atare, instanța de judecată a fost chemată să stabilească în ce măsura în anul 2004, unitatea deținătoare s-a pronunțat corect asupra unei notificări.
Deși acest dosar a parcurs mai multe cicluri procesuale, de abia în etapa recursului anterior a fost prezentat, cu greu, un document care recunoaște pe teritoriul României sentința pronunțată la Lisabona în anul 1955; în schimb, nici până la această dată nu au fost prezentate documentele solicitate de legea specială, care atestă transmiterea succesorală, respectiv acte de stare civilă sau certificat de moștenitor întocmit potrivit legii civile romane.
Or, instanța de judecată este chemată să cenzureze deciziile în considerarea actelor avute în vedere la data emiterii lor; așa fiind, nu este posibil ca după aproape 8 ani de judecată să se conteste caracterul nelegal al unei decizii emise în anul 2004, în considerarea unor documente obținute și prezentate în anul 2012, întrucât constituie un abuz de drept din partea inițiatorilor acestui proces.
Se mai arată de către recurentă că nici până la acest moment nu există acte clare, întocmite conform legii speciale, care să ateste calitățile pretinse de reclamant și care să permită unei instanțe, într-o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001, admiterea acțiunii.
c. De asemenea, se critică soluția dată apelului formulat de către Prințul Paul Philippe de România, în sensul de a dispune direct restituirea imobilului, pentru următoarele motive.
Astfel, instanța, respectând dispozițiile legii speciale, poate anula decizia, situație în care notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 apare ca fiind nesoluționată. Prin urmare, și dacă instanța acordă contestatorului beneficiul acestei legi, prin anularea deciziei/dispoziției inițiale, procedural, nu poate dispune decât restituirea prin emiterea altei dispoziții de restituire. În conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, competența de soluționare aparține în exclusivitate unităților deținătoare, iar instanța nu se poate substitui acestora.
Mai mult decât atât, dispoziția este înscrisul care reprezintă titlul de proprietate, este executoriu și face dovada deplină a proprietății, în condițiile în care dacă printr-o hotărâre judecătorească s-ar dispune direct restituirea în natură, doar aceasta ar putea reprezenta titlul de proprietate, iar nu dispoziția emisă în considerarea legii speciale.
Din acest punct de vedere, instanța de apel a arătat că nicio prevedere legală nu interzice restituirea în natură. Recurenta reafirmă principiul plenitudinii de competență a unității deținătoare și nu în ultimul rând, invocă aspecte de ordin procedural privind punerea în executare a hotărârii judecătorești; în speță, instanța nu a fost învestită cu o acțiune în revendicare, iar în condițiile anularii unei decizii, notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, apare ca nesoluționată.
Intimatul reclamant a formulat motive întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menținerea deciziei ca fiind legală și temeinică, în timp ce criticile
recurentei sunt nefondate; s-au dezvoltat argumente pentru combaterea motivelor de recurs.
În recurs nu s-au admnistrat alte probe în sensul art. 305 C. proc. civ., cu excepția unei decizii de practică judiciară, astfel cum s-a menționat în practicaua decizei de față.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.
Analizând probele cauzei, criticile formulate și decizia recurată prin prisma acestora, Înalta Curte constată că în cauză nu se verifică motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. astfel încât să conducă la modificarea deciziei atacate.
Așa cum rezultă din expozeul deciziei de față, la momentul formulării notificării din 13 februarie 2002 adresată de intimatul reclamant Primăriei Municipiului București, prin care solicita restituirea în natură a terenului în suprafață de 506 m.p., situat în București, C.D. în temeiul Legii nr. 10/2001, acesta s-a pevalat pentru justificarea calității sale de persoană îndreptățită, în sensul legii speciale, de calitatea de cumpărător al drepturilor succesorale ale soției Regelui Carol al II- lea al României, E.L. potrivit contractului din 2 august 2001; imobilul a apaținut Regelui Carol al II-lea și a fost preluat abuziv de stat prin Decretele nr. 38/1948 și nr. 983/1948, astfel cum instanțele anterioare au reținut, aspect necontestat prin prezentele motive de recurs.
Și ulterior, prin motivele contestației formulate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată și republicată (fost art. 24 din legea în forma anterioară) cu care prima instanță a fost învestită, intimatul reclamant a învederat că se prevalează exclusiv de această vocație pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită.
Cu toate acestea, în motivarea aceleiași contestații, reclamantul a descris ascendența sa, de natură a contura vocația acestuia la beneficul dispozițiilor legii speciale în calitatea de moștenitor legal, depunând la dosar acte de stare civilă din această perspectivă; la momentul respectiv însă, dovada calității de persoană îndreptățită nu putea fi completă în absența pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de recunoaștere pe teritoriul României a efectelor sentinței pronunțate în anul 1955 de Tribunalul din Lisabona cu privire la paternitatea lui Grigore Mircea Lambrino (Grigore Mircea al României) -autorul său direct - față de Regele Carol al II-lea, ceea ce s-a întâmplat abia în precedentul ciclu procesual, sens în care instanța de casare a reținut, referindu-se la decizia civilă nr. 954 din 14 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care hotărârea de exequator a devenit irevocabilă.
Luând în considerare acest dublu fundament al pretențiilor formulate prin notificare, prima instanță de apel, prin decizia civilă nr. 192A din 28 martie 2007, a admis apelul reclamantului, tocmai în considerarea dovezilor depuse și neanalizate de prima instanță din perspectiva calității sale de moștenitor legal, calitate de care reclamantul a făcut uz prin motivele de apel; această susținere a apelantului nu a fost sancționată de instanța de apel din perspectiva art. 294 alin. (1) C. proc. civ., statuându-se că aceasta nu reprezintă o cerere nouă formulată direct în apel; Tribunalul, prin sentința apelată, și-a fundamentat soluția doar pe analiza vocației reclamantului decurgând din calitatea sa de cumpărător de drepturi succesorale de pe urma Prințesei Elena de România (E.L.), soție supraviețuitoare a Regelui Carol al II-lea, contestația reclamantului fiind respinsă; instanța de apel a desființat hotărârea tribunalului cu trimiterea cauzei spre rejudecare stabilind ca în rejudecare să fie analizate toate celelalte susțineri ale reclamantului din motivele de apel; decizia instanței de apel a rămas irevocabilă prin respingerea recursul pârâtei ca nefondat, conform deciziei civile nr. 1518 din 6 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În rejudecare, prin sentința civilă nr. 629 din 24 aprilie 2009, Tribunalul București, secția civilă a IV-a a admis contestația reclamantului, a anulat dispoziția din 3 iunie 2005 emisă de R.A. A.P.P.S. și a dispus obligarea intimatei să emită dispoziție de restituire în natură a terenului notificat.
Prima instanță a confirmat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 din perspectiva ambelor temeiuri invocate: contractul de vânzare cumpărare de drepturi succesorale de pe urma Prințesei Elena de România (E.L.) din 2 august 2001 de BNP I.M., dar și calitatea de moștenitor legal al autorului său -Carol Mircea Grigore al României, iar acesta, la rândul său, moștenitor legal de pe urma Majestății sale Regale Carol al II- lea, conform certificatul de calitate de moștenitor din 26 mai 2005; totodată, s-a reținut că după decesul autorului reclamantului a fost eliberat certificatul de moștenitor din 24 mai 2006 emis de B.N.P. B., care atestă calitatea reclamantului de moștenitor legal al recamantului alături de fratele său – A.S.R. Prințul Alexander Ioan Nicholas George de Hohenzzolern (al României); cel din urmă a cesionat drepturile sale succesorale în favoarea reclamantului, potrivit înscrisurilor de la Dosar apel nr. 17582/3/2005.
Instanța de apel însă, pronunțând decizia civilă nr. 167A din 24 iunie 2010 (Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă) a admis apelul R.A. A.P.P.S. și a schimbat în tot sentința apelată, dispunând respingerea contestației ca neîntemeiate; de asemenea, apelul incident al reclamantului a fost respins ca nefondat, precum și cererea de intervenție accesorie, formulată de V.S.V. în interesul apelantului reclamant (promitent cumpărător al terenului cu privire la care poartă notificarea).
Prin această decizie, deși s-a reținut că, în virtutea efectelor contractului de vânzare cumpărare de drepturi succesorale din 2 august 2001 de B.N.P. I.M., reclamantul are vocația de a formula notificare, întrucât a dobândit drepturile rămase de pe urma Prințesei Elena de România (fostă L.) pe teritoriul României, s-a apreciat însă, că nu se poate reține ca fiind dovedită calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, deoarece nu s-a făcut dovada că Prințesa Elena de România a avut calitatea de moștenitoare de pe urma Regelui Carol al II-lea și că, în această calitate, ar fi dobândit vreun drept de proprietate asupra unor bunuri imobile aflate pe teritoriul României și care au aparținut Regelui Carol al II-lea (proprietarul deposedat abuziv de Statul Român de imobilul notificat); de asemenea, s-a reținut că Prințesa Elena de România nu a avut ea însăși calitatea de proprietar asupra acestui imobil și, de asemenea, în favoarea sa nu poate fi reținut nici beneficiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (notificarea care valorează acceptare a succesiunii), întrucât era decedată la data formulării notificării.
Totodată, s-a analizat însușirea reclamantului de persoană îndreptățită și raportat la calitatea de moștenitor legal al autorului său, Carol Mircea Grigore al României, constându-se că, la momentul soluționării apelului hotărârea definitivă de exequator a fost deființată în căile de atac, astfel că dispărând fundamentul emiterii certificatului de calitate de moștenitor în favoarea lui Mircea Grigore al României de B.N.P. C.M.P., instanța de apel a apreciat că acesta este lovit de o cauză de ineficacitate, anume, caducitatea.
Instanța de casare a constatat că, pronunțând această soluție pe temeiul acestor două constatări determinante (ineficacitatea certificatului nr. 55/2005 și nedovedirea calității de moștenitoare după Regele Carol al II-lea a Prințesei Elena de România), Curtea de Apel a încălcat principiile disponibilității, drepturile procesuale ale părților și deci, cerințele unei proceduri echitabile, întrucât s-a pronunțat asupra unor aspecte nepuse în discuția părților și care nu au fost susținute ca atare prin motivele de apel ale pârâtei cu care instanța de apel era învestită; criticile formulate de apelantă au fost considerate de instanța de casare ca judicios dezlegate de instanța de apel.
În consecință, Înalta Curte a dispus în recursul din al doilea ciclu procesual (astfel cum instanța de apel a constatat prin decizia recurată la acest moment) că rejudecarea va privi analizarea apelurilor declarate exclusiv în limitele motivelor concepute de apelanți, întrucât instanța de apel nu se poate pronunța asupra unor aspecte care nu au fost invocate, care nu reprezintă chestiuni de ordine publică și pe care nu le-a pus în prealabil în dezbaterea părților; s-a reținut totodată, prin decizia instanței de recurs, că din cuprinsul cererii de apel sentința primei instanțe a fost criticată numai sub aspectele corect înlăturate și judicios motivate de instanța de apel; în plus, s-a constatat că prin decizia civilă nr. 954 din 14 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a devenit irevocabilă sentința civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman (ulterior soluționării pricinii în apel), recunoscându-se, așadar pe teritoriul României efectele sentinței pronunțate în anul 1955 de Tribunalul din Lisabona cu privire la paternitatea lui Grigore Mircea Lambrino (Grigore Mircea al României) față de Majestatea Sa Regele Carol al II-lea.
Aceeași instanță de casare a stabilit că un asemenea act are valoarea unui înscris nou, care, dacă ar fi fost cunoscut de instanța de apel, ar fi putut determina o altă soluție, ceea ce a impus casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
În consecință, față de cele redate, în contextul art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte, învestită cu recursul de față, constată că limitele casării au presupus obligația instanței de apel de a se pronunța în limitele devoluțiunii fixate de apelanți prin motivele de apel, iar nu pe baza unor aspecte de natură a surprinde părțile (caducitatea certicatului de moștenitor și nedovedirea calității de moștenitoare a Prințesei Elena de România de pe urma Regelui Carol al Il-lea), nefiind supuse dezbaterii acestora, aspecte calificate de instanța de casare ca nefiind motive de ordine publică, în plus, apreciind deja că motivele de apel ale apelantului pârât au fost judicios analizate și înlăturate de instanța de apel; totodată, s-a impus instanței de rejudecare plasarea, în contextul probator al cauzei, a deciziei civile nr. 954/2012 a Înaltei Curți prin care efectele hotărârii de recunoaștere a paternității au devenit irevocabile.
Ca atare, în aplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., curtea de apel a reluat dezlegarea dată de instanța de apel anterioară cu privire la „aspectele corect înlăturate și judicos motivate" de aceasta, analizând, în contextul cauzei de față, efectele rămânerii irevocabile a hotărârii de recunoaștere a paternității autorului Mircea Grigore al României față de Maestatea Sa Regele Carol al Il-lea, prin pronunțarea deciziei civile nr. 954 din 14 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.
Potrivit celor anterior precizate, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a confirmat calitatea intimatului reclamant de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 de pe urma Regelui Carol al Il-lea, în aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) rap. la art. 3 alin. (1) lit. a) din legea specială.
Calitatea autorului direct al intimatului reclamant de moștenitor al Regelui Carol al Il-lea rezultă din hotărârea irevocabilă de recunoaștere a paternității precum și din certificatul de calitate de moștenitor emis în favoarea acestuia, certificat de B.N.P. P.C.M.
La data formulării notificării Mircea Grigore de România era în viață, cum în mod corect susține și recurenta prin motivele de recurs, aceasta fiind formulată la 13 februarie 2002, în timp ce decesul autorului reclamantului a intervenit la 26 ianuarie 2006.
Însă, astfel cum s-a reținut și prin decizia civilă nr. 167A din 24 iunie 2010, anterior formulării notificării A.S.R. Prințul Carol Mircea de H. de România a cedat la 10 februarie 2002 fiului său, ASR Prințul Paul de de H. de România, 37% din averea regală pe care a moștenit-o de la tatăl său, Majestatea Sa Regele Carol al Il-lea al României, prin decizia Tribunalului de la Lisabona, Portugalia, 1955.
Acest înscris de la dosar primă instanță are valoarea unei oferte de donație pentru cota succesorală a Prințului Carol Mircea de România în favoarea fiului său, intimatul reclamant al cauzei; oferta de donație a fost acceptată de intimat prin declarația autentificată la B.N.P. M.P. și S.B.T.
În consecință, calitatea intimatului de donatar al moștenitorului legal al Majestății Sale Regele Carol al Il-lea (Prințul Carol Mircea) îl plasează pe acesta în poziția de succesor cu titlu universal (față de obiectul donației - o cotă succesorală dintr-o universalitate) al donatorului, calitate în care poate exercita toate drepturile în legătură cu obiectul donației ca și autorul său (donator), așadar, inclusiv dreptul de a formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în nume propriu, astfel cum s-a întâmplat, fiind astfel îndeplinite dispozițiile art. 4 alin. (2) rap. la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile recurentului pârât formulate în legătură cu titularul notificării (imputată instanței de apel ca motiv de apel neanalizat), considerentele anterioare adăugându-se celor ale deciziei recurate.
Cum intimatul reclamant este singurul dintre moștenitorii legali ai Majestății Sale Regele Carol al Il-lea care a formulat notificare pentru acest imobil, în mod legal instanța de apel, a făcut aplicarea prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dispunând restituirea acestui teren în întregul lui către intimat.
Aceste critici ale pârâtei, de altfel, au fost analizate și prin decizia civilă nr. 167A din 24 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, iar instanța de apel, în rejudecare, le-a reluat doar într-o manieră implicită, față de cele stabilite prin decizie de casare (ca fiind judicios analizate și înlăturate), fiind, așadar, dezlegări intrate în puterea lucrului judecat.
În ce privește legitimarea calității intimatului reclamant de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii și în calitate de de cumpărător de drepturi succesorale ale legatarei universale de pe urma soției supraviețuitoare a proprietarului imobilului, Înalta Curte consideră că față de cele deja reținute, celelalte aspecte nu se mai cer a fi analizate, fiind argumente excedentare, superflue, față de confirmarea vocației sale în calitate de succesor cu titlu universal al moștenitorului legal al fostului proprietar.
Această precizare lasă fără obiect și motivele de recurs formulate de recurenta pârâtă pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin care se dezvoltă argumente legate de aceeași legitimare a reclamantului, în procedura legii speciale.
În consecință, la acest moment, sunt lipsite de relevanță aspectele referitoare la calitatea de moștenitoare a Prințesei Elena de România de pe urma Regelui Carol al Il-lea, absența unei hotărâri judecătorești de dezbatere a succesiunii defunctului Rege, cu atât mai mult cu cât instanța de casare a sancționat decizia instanței de apel din ciclul procesual anterior, prin trimiterea cauzei spre rejudecare, tocmai pentru analiza acestor aspecte care nu au fost concepute ca motive de apel și nici nu erau motive de ordine publică, susceptibile de a fi puse în dezbatere din oficiu, în temeiul art. 295 alin. (1) teza finală C. proc. civ.
Pentru acealeași motive, nici analiza vocației intimatului pe temeiul dobândirii drepturilor succesorale ale Prințesei Elena de România în raport de art. 4 alin. (2) rap. la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 ori a argumentelor cu privire la data ulterioară formulării notificării a certificatului de moștenitor eliberat de pe urma acesteia, sunt lipsite de obiect.
În ce privește susținerea recurentei cu privire la depunerea tardivă - abia în recursul din ciclul procesual anterior (soldat cu soluția de casare a decizei recurate cu trimitere spre rejudecare) - a deciziei civile nr. 954 din 14 februarie 2012 a Înaltei Curți, aptă de a confirma calitatea Prințului Mircea Carol de România de moștenitor legal al Regelui Carol al II-lea, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată și republicată, permit depunerea actelor doveditoare ale pretențiilor formulate prin notificare până la soluționarea notificării; or, un atare moment este fie cel al emiterii deciziei sau dispoziției motivate de către entitatea notificată - în cazul în carea acestea nu ar fi contestate în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fie cel al rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de soluționare a unei contestații în temeiul art. 26 alin. (3) ori împotriva refuzului nejustificat al entității notificate de a o soluționa (conform Deciziei XX/2007 dată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție).
Drept urmare, norma invocată nu permite o atare interpretare ca cea susținută de recurentă (depunerea înscrisurilor doveditoare până la emiterea decizei sau dispoziției motivate de entitatea notificată), întrucât contestația întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ca și apelul, sunt căi de atac devolutive, iar regulile de procedură permit administrarea oricăror probe, ceea ce, de altfel, în privința înscrisurilor, este posibil și în recurs, astfel cum dispune art. 305 C. proc. civ.; în sensul interpretării recurentei, procedura judiciară ar fi lipsită de conținut și de cea mai consistentă dintre garanțiie sale procesuale - dreptul la apărare, intrinsec oricărei proceduri echitabile.
Și critica formulată cu privire la apelul incident al reclamantului (în sensul înlocuirii obligării pârâtei la emiterea unei noi dispoziții prin care să dispună restituirea în natură a litigiului cu obligarea sa direct la restituire în temeiul hotărârii judecătorești) este nefondată, dată fiind cele dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție în secții unite prin Decizia XX din 19 martie 2007 și din considerentele căreia instanța de apel a redat aspectele relevante din acest punct de vedere, ce nu se mai impun a fi reluate.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta R.A.A.P.P.S. împotriva deciziei nr. 109A din 5 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 iunie 2013.