Rebuttal of statutory presumption of collective management mandate in unlicensed public performance of musical works

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, sectia a IlI-a la data de 18 aprilie 2007 sub nr. 13605/3/2007, reclamanta U.C.M.R.-A.D.A. a chemat în judecată pe pârâta SC P.R. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

- să constate că pârâta, în calitate de organizatoare a turneului „B.N.", a comunicat public opere muzicale în scop lucrativ fără a deține autorizație-licență neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale;

- să fie obligată pârâta la plata triplului remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate pentru utilizarea autorizată, conform pct. 17 Titlul II al Metodologiei publicate în M. Of. nr. 857/19.10.2006 prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006

În subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâtei:

- la plata remunerației datorate în cuantum de 8,5 % din veniturile obținute din vânzarea de bilete, publicitate, sponsorizări etc, precum și la plata TVA, aferentă acestei remunerații;

- la plata penalităților de 0,2 % pe zi de întârziere, aferente fiecărei remunerații neachitate la termen, calculate până la plata efectivă a remunerațiilor datorate potrivit pct. 13 din metodologia menționată:

- să comunice, conform art. 15 din Metodologie: un raport, semnat și ștampilat de reprezentantul legal al pârâtei cuprinzând: denumirea și datele de desfășurare ale turneului, adresa locațiilor, precum și denumirea, autorii și durata operelor muzicale comunicate public și baza de calcul a remunerației, precum și o copie a deconturilor depuse la Direcția de Taxe și Impozite locale privind veniturile din vânzarea de bilete și a documentelor contabile privind toate celelalte venituri ce intră în baza de calcul (publicitate, venituri din bartere, sponsorizări, venituri din vânzarea materialelor promoționale etc.) obținute de pârâtă în legătură cu desfășurarea turneului.

În motivare, reclamanta a arătat că pârâta SC P.R. SRL a organizat turneul „B.N." susținut de trupa P., care s-a desfășurat astfel:

În data de 11 octombrie 2006 în Constanța, în data de 12 octombrie 2006 în Brăila, în data de 13 octombrie 2006 în Brașov, în data de 14 octombrie 2006 în Pitești, în data de 18 octombrie 2006 în Craiova, în data de 19 octombrie 2006 în Arad, în data de 20 octombrie 2006 în Cluj, în data de 22 octombrie 2006 în Bistrița, în data de 23 octombrie 2006 în lași, în data de 25 octombrie 2006 în București.

În cadrul acestor concerte, în cadrul concertelor din turneu au fost comunicate public opere muzicale, fără ca pârâta să dețină autorizație-licență neexclusivă și fără plata remunerațiilor corespunzătoare către reclamantă, în calitate de organism de gestiune colectivă obligatorie, conform art, 1231 alin. (1) lit. e) Legea nr. 8/1996 și în cuantumul prevăzut de Metodologia publicată în M. Of. nr. 857/19.10.2006 prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006.

Reclamanta a susținut că la determinarea despăgubirilor sunt incidente dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 deoarece este imposibilă determinarea despăgubirilor în funcție de consecințele economice negative, de câștigul nerealizat, de beneficiile realizate pe drept de pârâtă și de daunele morale. Astfel, reclamanta pretinde, în principal, triplul remunerației de 8,5% care ar fi fost legal datorată, potrivit metodologiei.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 13, 1231 lit. e), 130 lit. b), e) și h), 1387 și 139 din Legea nr. 8/1996, pe dispozițiile Titlului II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 5/2006 în M. Of. nr. 857/19.10.2006 și pe H.G. nr. 769/1999.

Pârâta SC P.R. SRL a formulat întâmpinare la data de 12 iunie 2007.

În apărare, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în susținerea căreia a arătat că reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe neîndeplinirea obligațiilor ce revin utilizatorilor de opere și creații intelectuale. Or, pârâta nu are calitatea de utilizator, astfel cum aceasta este definită de Titlul II pct. 1 și 2 al Deciziei O.R.D.A. nr. 365/2006, deoarece la data de 10 septembrie 2006 a încheiat cu PF M.M. un contract de prestări servicii prin care acesta se obliga în calitate de organizator al turneului de promovare a albumului „B.N.", să îndeplinească toate obligațiile decurgând din această calitate.

Pe fond, pârâta a arătat că pentru cele 10 concerte ale trupei P. din perioada 11 octombrie 2006-25 octombrie 2006 drepturile de autor au fost colectate și repartizate direct d-lui. N.C.H., unic asociat al societății pârâte. Prin urmare, reclamanta urmărește prin acțiune numai încasarea comisionului perceput pentru colectarea de la utilizatori a cotei procentuale cuvenite autorului.

În ceea ce privește cuantumul remunerației, pârâta afirmă că în mod greșit s-a solicitat obligarea sa la plata unei sume corespunzătoare cotei de 8,5 % din veniturile obținute de pârâtă din organizarea turneului, deoarece Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 prevede obligativitatea plății acestei cote de către utilizatorii muzicii ambientale, de restaurant prevăzută în Titlul I al deciziei, iar nu pentru utilizarea muzicii în spectacole, care este reglementată de Titlul II al aceleiași decizii.

La data de 3 iulie 2007, reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane, respectiv a pârâtului PF M.M., prin care a solicitat să se constate că pârâtul, în calitate de coorganizator alături de pârâta inițială a turneului „B.N.", a comunicat opere muzicale în scop lucrativ fără autorizație-licență neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale și, în consecință, să se dispună obligaarea sa, alături de pârâta SC P.R. SRL, la plata sumelor pretinse în cererea de chemare în judecată.

În motivare, reclamanta a invocat pe baza contractului de prestări servicii depus la dosar de pârâta inițială faptul că, potrivit H.G. nr. 769/1999, anexa 3 și pct. 14 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 în M. Of. nr. 857/19.10.2006, în cazul în care organizarea spectacolelor se face de două sau mai multe persoane, obligația de a obține autorizația-licență neexclusivă și de plată a remunerației, revine în solidar tuturor utilizatorilor, care sunt considerați astfel coorganizatori.

La termenul de judecată din data de 6 noiembrie 2007, excepția lipsei calității procesuale pasive a fost unită cu fondul cauzei, iar la termenul de judecată din data de 8 ianuarie 2008 a fost respinsă ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată a altor persoane, invocată de pârâtul PF M.M..

Prin încheierea ședinței de judecată din 22 octombrie 2008, judecarea cauzei a fost suspendată până la soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 1231 din Legea nr. 8/1996.

Prin Decizia nr. 300/2009, Curtea Constituțională a respins excepția, constatând că aplicarea prioritară a dispozițiilor Directivei Parlamentului European și a Consiliului nr. 2001/29/CE este o problemă de aplicare a legii ce ține de competența instanței de judecată, iar nu o problemă de constituționalitate. S-a constatat, de asemenea, că dispozițiile art. 1231 din Legea nr. 8/1996 nu sunt contrare dispozițiilor art. 44 și art. 135 alin. (2) lit. a) și c) din Constituția României.

Judecarea cauzei a fost reluată de prima instanță la data de 6 mai 2009.

În cauză, a fost administrată proba cu înscrisuri, interogatoriu, precum și proba cu expertiză tehnică judiciară în specialitatea contabilitate.

Prin sentința civilă nr. 1211 din 14 iulie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IIl-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC P.R. SRL (unită cu fondul la data de 6 noiembrie 2007), a fost admisă în parte cererea formulată de U.C.M.R.-A.D.A. în contradictoriu cu pârâta SC P.R. SRL, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată a altei persoane formulată în contradictoriu cu PF M.M., s-a constatat că prin spectacolele din cadrul turneului „B.N." organizat în octombrie 2006 au fost comunicate public opere muzicale fără a exista autorizație-licență neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale în scop lucrativ, au fost obligați pârâții la plata, în solidar, către reclamantă a următoarelor sume:

- 44.268 RON - reprezentând triplul remunerației corespunzătoare unei utilizări autorizate a operelor muzicale ca urmare a comunicării publice a operelor muzicale în cadrul spectacolelor din turneul „B.N." desfășurate în data de 19 octombrie 2006 în Arad, 20 octombrie 2006 în Cluj și 25 octombrie 2006 în București.

-25,5 %, la care se adaugă TVA, din veniturile obținute din: vânzarea de bilete, consumații, materiale promoționale, programe, etc. rezultate din organizarea spectacolelor, procent reprezentând triplul remunerației corespunzătoare unei utilizări autorizate determinate potrivit Anexei 3 a H.G. nr. 769/199 pentru spectacolele desfășurate: în data de 11 octombrie 2006 în Constanta, în data de 12 octombrie 2006 în Brăila, în data de 13 octombrie 2006 în Brașov, în data de 14 octombrie 2006 în Pitești, în data de 18 octombrie 2006 în Craiova, și potrivit Titlului II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 în M. Of. nr. 857/19.10.2006, pentru spectacolele desfășurate în data de 22 octombrie 2006 în Bistrița și în data de 23 octombrie 2006 în Iași.

-3.609 RON, cheltuieli de judecată. Totodată, a fost respins, ca rămas fără obiect, capătul de cerere subsidiar având ca obiect plata sumei de 14.756 RON remunerație pentru spectacolele din Arad, Cluj și București și 8,5% pentru celelalte spectacole și a penalităților de întârziere de 0,2 % pe zi de întârziere.

De asemenea, pârâții au fost obligați să comunice U.C.M.R.-A.D.A.:

a) un raport, semnat și ștampilat de reprezentantul legal, cuprinzând: denumirea și datele de desfășurare ale turneului, adresa locațiilor, precum denumirea, autorii și durata operelor muzicale comunicate public și baza de calcul a remunerației;

b) o copie a deconturilor depuse la Direcția Taxe și Impozite locale privind veniturile din vânzarea de bilete, precum și o copie a documentelor contabile privind toate celelalte venituri ce intră în baza de calcul (publicitate, venituri din bartere, sponsorizări, venituri din vânzarea materialelor promoționale etc.) obținute în legătură cu desfășurarea turneului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanța a reținut următoarele:

În cadrul turneului „B.N." susținut de trupa P. și organizat de pârâta SC P.R. SRL au avut loc următoarele concerte: în data de 11 octombrie 2006 în Constanța, în data de 12 octombrie 2006 în Brăila, în data de 13 octombrie 2006 în Brașov, în data de 14 octombrie 2006 în Pitești, în data de 18 octombrie 2006 în Craiova, în data de 19 octombrie 2006 în Arad, în data de 20 octombrie 2006 în Cluj, în data de 22 octombrie 2006 în Bistrița, în data de 23 octombrie 2006 în Iași, în data de 25 octombrie 2006 în București, astfel cum rezultă din informațiile apărute pe site-ul www.xxx.ro.

La data de 10 septembrie 2006, între pârâta SC P.R. SRL, al cărei asociat unic este autorul N.C.H. (potrivit relațiilor furnizate de Registrul Comerțului) și PF M.M. s-a încheiat un contract de prestări servicii având ca obiect următoarele obligații ale prestatorului: încheierea de contracte de închiriere a sălilor de spectacol, plata chiriei, a personalului de sală, punerea în vânzare a biletelor pentru spectacol, plata casierului de vânzare a biletelor, a impozitului pe spectacol, afișarea și contactarea mass-mediei locale pentru publicitate.

Tribunalul a constatat că legitimarea procesuală activă a reclamantei rezultă din dispozițiile art. 123 și urm. ale Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe și din Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, prin care U.C.M.R.-A.D.A. a fost desemnată ca organism de gestiune colectivă, drept colector unic al remunerațiilor reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale.

În executarea atribuțiilor sale, prin adresa din 25 octombrie 2006, reclamanta a adus la cunoștință pârâtei obligația de a obține autorizația neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale, iar la data de 1 martie 2007, reclamanta a notificat-o pe pârâta SC P.R. SRL prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc C.S.A. cu privire la pretenția de plată a remunerației datorate în baza Titlului II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 în M. Of. nr. 857/19.10.2006.

Analizând excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtă prin întâmpinare și unită cu fondul cauzei, tribunalul a constatat a fi neîntemeiată și această excepție.

În susținerea acestei excepții, pârâta a afirmat că, în condițiile în care a fost încheiat contractul de prestări servicii din 10 septembrie 2006 cu PF M.M., nu mai există identitate între pârâtă și subiectul pasiv al raportului juridic, deoarece aceasta nu mai are calitate de utilizator în sensul pct. 1 și 2 al Titlului II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 în M. Of. nr. 857/19.10.2006

Pentru soluționarea excepției, instanța s-a raportat la dispozițiile pct. 1 și 2 din Titlul II al Metodologiei, respectiv, definițiile legale ale noțiunilor de utilizare și utilizator.

Tototdată, s-a constatat pe baza clauzelor contractuale - art. 4 și 5 - ca și potrivit dispozițiilor art. 14 din Titlul II al Metodologiei că atât pârâta, cât și chematul în judecată au calitate procesuală pasivă, fiind coorganizatori ai spectacolelor, ca urmare a partajării activității de organizare. Astfel, pârâtul PF M.M. și-a asumat obligația de vânzare a biletelor, iar pârâta și-a asumat obligația de plată a onorariului artistului.

În consecință, s-a apreciat că aceste dispoziții legale nu numai că sunt de natură să combată excepția lipsei calității procesuale pasive, dar constituie și temei al solidarității pârâtei SC P.R. SRL și a pârâtului PF M.M. în raportul juridic dedus judecății.

Pe fondul cererii de chemare în judecată și al cererii îndreptate împotriva PF M.M., tribunalul a constatat că pretențiile reclamantei sunt întemeiate în parte, în raport de cadrul legal în vigoare în prezent.

Potrivit art. 130 lit. a) din Legea nr. 8/1996 și pct. 3 din Titlul II al Metodologiei, prima instanță a reținut că prin spectacolele din cadrul turneului „B.N." au fost comunicate public opere muzicale fără a fi obținută în prealabil o autorizație-licență neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale în scop lucrativ, faptă care atrage răspunderea patrimonială solidară a pârâților față de reclamantă, în condițiile art. 1387 din Legea nr. 8/1996.

Sub aspectul apărărilor invocate de pârâtă, tribunalul a constatat că excepția de neconstituționalitate a art. 1231 lit. e) din Legea nr. 8/1996 raportat la art. 44 și 135 alin. (2) lit. a) și c din Constituția României a fost respinsă de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 300 din 3 martie 2009.

În ceea ce privește preeminența reglementărilor comunitare în virtutea dispozițiilor art. 148 din Constituție, tribunalul a reținut că Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2001/29/CE invocată, deși are efect direct și obligatoriu, ea nu poate fi opusă direct împotriva unui particular (cum este și cazul reclamantei de față). O directivă nu creează prin ea însăși obligații față de particulari și nu poate fi invocată în cadrul litigiilor dintre particulari (efect orizontal) și nici de către stat împotriva unui particular (efect vertical inversat). Ea poate fi invocată în mod direct doar împotriva statului. Această restricție a efectului direct își are temei în răspunderea statului pentru netranspunerea directivei în termen în dreptul intern sau pentru transpunerea necorespunzătoare (vezi cazul Marshall sau în cazul Faccini - Dori).

Pe de altă parte, chiar dacă această directivă ar putea fi invocată în mod eficient pentru combaterea cererii reclamantei, tribunalul a constatat că prin dispozițiile art. 18 din Directiva 2001/29/CE se menține marja de apreciere a statelor, menționându-se expres că „prezenta directivă nu aduce atingere dispozițiilor care există în statele membre cu privire la modalităților de gestionare a drepturilor, cum ar fi licențele colective extinse".

În final, în ceea ce privește susținerea pârâtei privind faptul că se instituie o sarcină suplimentară în sarcina autorilor (comisionul organismului de gestiune) pentru situația în care autorii îți interpretează propriile creații muzicale în concerte sau spectacole, prima instanță a apreciat, pe de o parte, că pârâta de față este organizatorul concertului și că nu se poate stabili de plano că exercitarea drepturilor patrimoniale de către autorii înșiși, în mod direct, ar putea lipsi de fundament pretențiile reclamantei, în calitate de organism de gestiune colectivă desemnat să colecteze drepturile cuvenite autorilor operelor muzicale din comunicarea publică a operelor. Or, a primi un asemenea punct de vedere ar însemna să se accepte că gestiunea colectivă nu este niciodată obligatorie, deși legea prevede în mod clar că, în privința anumitor drepturi este obligatorie, și aceasta chiar în lipsa unui mandat din partea titularilor.

În apărare, pârâta a susținut că pentru spectacolele organizate anterior publicării Deciziei 365/2006, pretențiile reclamantei sunt neîntemeiate, deoarece potrivit pct. 2.2. din H.G. nr. 769/1999 aceste pretenții puteau fi formulate numai în legătură cu „utilizarea operelor din repertoriul organismelor de gestiune colectivă", iar piesele muzicale conținute de albumul B.N. nu fuseseră declarate de autor U.C.M.R.-A.D.A. și nici nu s-a făcut dovada că acestea ar fi fost incluse în repertoriul gestionat.

Tribunalul a apreciat că susținerea este întemeiată doar în ceea ce privește raportarea cuantumului despăgubirilor la un act normativ sau la altul, iar nu cu valoarea unei cauze exoneratoare de plata despăgubirilor.

Astfel, Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 în M. Of. nr. 857/19.10.2006, potrivit art. 3 al deciziei, a intrat în vigoare la data publicării sale în M. Of., ea neputând fi aplicată unor fapte petrecute anterior intrării sale în vigoare potrivit principiului neretroactivității legii civile. în ceea ce privește spectacolele organizate în datele de 11 octombrie, 12 octombrie, 13 octombrie, 14 octombrie și 18 octombrie 2006, s-a constatat că pretențiile reclamantei trebuie raportate la dispozițiile H.G. nr. 769/1999, dispoziții ce au fost invocate ca temei de drept al cererii de chemare în judecată și care reglementează aceeași cotă procentuală de 8,5% cu dispozițiile Deciziei nr. 365/2006.

Tribunalul a considerat că nu poate fi respinsă cererea reclamantei pentru motivul invocat de pârât (lipsa operelor comunicate din repertoriul organismului de gestiune), deoarece potrivit art. 1231 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, „pentru categoriile de drepturi prevăzute Ia alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat".

De asemenea, a fost înlăturată și apărarea pârâtei privind imposibilitatea respectării termenului de 5 zile pentru obținerea autorizației-licență neexclusivă, ca urmare a desfășurării concertelor chiar în perioada în care a fost publicată Decizia nr. 365/2006. Sub acest aspect, al obligației de obținere prealabilă a autorizației, cele două acte normative (H.G. nr. 769/199 și Decizia nr. 365/2006) au continuitate, iar pârâta nu își poate invoca propria culpă în lipsa demersurilor de obținere a autorizației pentru a se exonera de obligația de plată a remunerației.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, tribunalul a constatat că este întemeiată cererea principală, urmând ca cererea subsidiară să fie respinsă ca rămasă fără obiect.

Sub un prim aspect, pentru spectacolele organizate în data de 11 octombrie 2006 în Constanța, în data de 12 octombrie 2006 în Brăila, în data de 13 octombrie 2006 în Brașov, în data de 14 octombrie 2006 în Pitești, în data de 18 octombrie 2006 în Craiova, remunerația este cea determinată de Anexa 3 a H.G. nr. 769/1999 pentru aprobarea metodologiilor privind utilizarea repertoriului de opere muzicale al organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor și a tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor

Pentru spectacolele organizate în data de 19 octombrie 2006 în Arad, în data de 20 octombrie 2006 în Cluj, în data de 22 octombrie 2006 în Bistrița, în data de 23 octombrie 2006 în Iași, în data de 25 octombrie 2006 în București, remunerația este cea determinată în baza Titlului II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 în M. Of. nr. 857/19.10.2006.

Analizând dispozițiile legale din art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 lit. a) și b) din Legea nr. 8/1998, tribunalul a constatat că este obligatorie stabilirea uneia dintre despăgubirile prevăzute de lit. a) sau b) din normă, având în vedere folosirea conjuncției „fie" în ambele texte legale.

Totodată, s-a apreciat a fi prioritară stabilirea unei adintre despăgubiri potrivit criteriilor de la lit. a), având în vedere formularea din cealalată normă „în cazul în care nu se pot aplica criteriile de la lit. a)".

În cauza de față, reclamantul a susținut imposibilitatea stabilirii prejudiciului pe baza unuia dintre criteriile prevăzute la lit. a), iar pârâtul nu a formulat nicio apărare sub acest aspect. Prin urmare, în lipsa posibilității de aplicare a criteriilor prevăzute la lit. a), despăgubirea datorată de pârât în temeiul art. 139 din Legea nr. 8/1996 este prezumată legal a avea cuantumul triplului remunerației echitabile. Cum această prezumție relativă, nu a fost răsturnată de pârât, tribunalul a apreciat a fi întemeiată cererea reclamantei astfel cum a fost formulată, astfel că pârâta a fost obligată la plata triplului sumei datorate cu titlu de remunerație echitabilă, în situația în care ar fi fost obținută autorizația-licență neexclusivă.

Din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, a rezultat însă că, din cauza lipsei documentelor, expertul a putut determina remunerația numai pentru următoarele spectacole: 19 octombrie 2006 Arad, 20 octombrie 2006 Cluj și 25 octombrie 2006 București, cuantumul triplului remunerației fiind de 44.268 RON.

Având în vedere că tribunalul a apreciat ca întemeiate pretențiile reclamantei integral, însă expertiza nu a putut determina cert cuantumul acestora, potrivit dispozițiilor art. 3712 alin. (2) teza finală C. proc. civ., a fost admisă cererea reclamantei (pentru triplul remunerației - 25,5%) cu indicarea criteriilor pe baza cărora suma concretă să poate fi determinată pe parcursul executării silite (cu posibilitatea dispunerii unei expertize în condițiile art 399 și urm. C. proc. civ.)

În final, în conformitate cu pct. 11 și 12 al Anexei 3 a H.G. nr. 769/199 și cu art. 15 din Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr, 365/2006 în M. Of. nr. 857/19.10.2006, pârâții au fost obligați la comunicarea către U.C.M.R.-A.D.A. a raportului și copiei documentelor deja menționate.

În aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., pârâții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3.609 RON.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel (calea de atac fiind calificată de curtea de apel prin încheierea din 18 ianuarie 2011) atât reclamanta, cât și pârâții.

Reclamanta a formulat calea de atac atât împotriva sentinței cât și împotriva încheirii de ședință din 02 iunie 2010 (prin care au fost respinse obiecțiunile formulate de către U.C.M.R.-A.D.A. la raportul de expertiza judiciară contabilă), formulând critici de nelegalitate și netemenicie.

Pârâta SC P.R. SRL a atacat atât soluția dată pe fond cât și încheierea de ședință din data de 08 ianuarie 2008, prin care s-a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată a altor persoane în calitate de pârâți, încheierea de ședință din data de 14 martie 2008, prin care instanța de fond s-a antepronunțat asupra fondului cauzei, precum și încheierea de ședință din data de 23 aprilie 2008, prin care s-a respins cererea de recuzare a președintelui completului, jud. C.M., dezvoltând critici de nelegalitate și netemeinicie împotriva soluțiilor atacate.

Pârâtul PF M.M. nu a procedat la motivarea căii de atac, astfel că, apelul său a fost analizat în condițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.; acesta a depus la dosar la 15 februarie 2011 o cerere intitulată motive de apel, în cuprinsul căreia a solicitat expres să fie calificată drept note scrise.

Prin decizia civilă nr. 52A din 27 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, au fost admise apelurile reclamantei și pârâților împotriva sentinței apelate care a fost schimbată în parte, astfel: s-a dispus obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 12.365,76 RON, reprezentând triplul remunerațiilor datorate pentru comunicarea publică de opere muzicale în scop lucrativ a pieselor muzicale „X." (compozitor - B.M.), „Y.", „Z." și „Q." (compozitor - K.J.); Au fost menținute dispozițiile sentinței referitoare la respingerea excepției lipsei alității procesuale pasive, admiterea în partea a cererii principale și a cererii de chemare în judecată a altor persoane, constatarea inexistenței autorizației de licență neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale în scop lucrativ în spectacolele din cadrul turneului „B.N.", organizat în octombrie 2006 și repingerea capătului de cerere subsidiar al cererii pricipale; au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de pârâta SC P.R. SRL împotriva încheierilor de ședință din 8 ianuarie 2008, 14 martie 2008 și 23 aprilie 2008.

Pentru a decide în acest sens, instanța e apel a reținut că apelul reclamantei este fondat sub aspectul nedeterminării sumelor datorate de pârâți, iar această critică a fost soluționată în funcție de valorile determintae prin raportul de expertiză.

Totodată, având în vedere că în cauza s-a reținut existența unei obligații solidare în sarcina pârâților, s-a constatat că, fiind vorba de o coparticipare procesuală pasivă necesară, apărările formulate de celalalt pârât vor profita și apelantului PF M.M. (care nu și-a motivat apelul în termen legal), așa încât soluția dată apelului său, va fi influențată de soluția pronunțată asupra apelului formulat de pârâta SC P.R. SRL.

Astfel, s-a constatat că în fața primei instanțe pârâtul M.M. a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată a altor persoane.

Cu privire la acest aspect, s-a reținut de instanța de apel că la termenul din 8 ianuarie 2008, când a fost invocată și soluționată această excepție, în prealabil, reclamanta a precizat ca prin cererea pe care a intitulat-o cerere de chemare în judecată a altor persoane, a înțeles să întregească acțiunea, chemându-l în judecată și pe pârâtul PF M.M., în calitate de co-organizator al spectacolelor, și că niciodată nu a pretins ca PF M.M. ar fi titular al drepturilor pretinse de ea însăși, sens în care a și solicitat instanței să dea o corectă calificare cererii.

Excepția inadmisibilității a fost respinsă prin încheierea de la 8 ianuarie 2008, din motivarea primei instanțe putându-se deduce că a calificat cererea drept o completare a cererii inițiale, de vreme ce s-a reținut că „dispozițiile incidente de la art. 57 C. proc. civ. nu limitează dreptul reclamantului de a lărgi cadrul procesual prin chemarea în judecată și a altor pârâți."

Or, față de această calificarea a cererii, corectă în raport cu precizările reclamantei și cu situația de fapt care a determinat chemarea în judecată a PF M.M., respingerea excepției inadmisibilității cererii în discuție s-a apreciat, de către instanța de apel, a fi temeniciă și legală. Pe de altă parte, s-a constatat că pârâtul ar fi putut, în raport de aceasta calificare, să invoce, tardivitatea completării cererii de chemare în judecată, însă nu a invocat o atare excepție.

În consecință, apelul pârâtului PF M.M. a fost apreciat ca nefondat, iar celelalte aspecte decurgând din poziția sa procesuală au fost analizate de instanța de apel în cadrul apelului formulat de pârâta SC P.R. SRL.

În ce privește apelul pârâtei SC P.R. SRL declarat împotriva încheierii din 8 ianuarie 2008, instanța de apel l-a apreciat a fi nefondat, pentru aceleași motive reținute în analiza apelului formulat de PF M.M., reținându-se totodată, că pârâta SC P.R. SRL nu are interes în atacarea acestei încheieri.

Apelul formulat de aceeași SC P.R. SRL împotriva încheierii de ședință din 14 martie 2008, prin care s-a respins suplimentarea obiectivelor expertizei, a fost găsit și el nefondat, având în vedere ca necesitatea solicitării acestor noi obiective nu a rezultat din dezbateri. În plus, expertiza fusese încuviințată reclamantei (care a și avut obligația de achitare a onorariului), în timp ce obiectivele solicitate de SC P.R. SRL echivalau cu încuviințarea unei noi probe în favoarea pârâtei, iar nu suplimentarea obiectivelor ale expertizei deja încuviințate; totodată, obiectivele solicitate nici nu apăreau a fi necesare, întrucât nu presupuneau calcule complexe sau cercetarea de documente contabile pentru a fi nevoie de aportul expertului contabil.

Și apelul formulat de SC P.R. SRL împotriva încheierii de ședință din 23 aprilie 2008, prin care a fost respinsă cererea de recuzare, a fost găsit nefondat, instanța de apel constatând că în mod corect s-a reținut că luarea unor măsuri în cadrul ședinței de judecată cu privire la probele ce urmează a fi administrate și respingerea motivată a obiectivelor propuse la raportul de expertiză nu constituie un motiv pentru a se aprecia că judecătorul în cauză și-a spus părerea cu privire la soluția pe care o va pronunța.

Parte din argumentele cuprinse la pct. 2.1. din apelul formulat de SC P.R. SRL, respectiv cele care privesc nedeterminarea în concret a sumelor datorate, au fost apreciate întemeiate dar și că susțin apelul formulat de U.C.M.R.-A.D.A.

Referitor la pct. 3 din apelul formulat de SC P.R. SRL, instanța de apel a constatat că în mod corect instanța de fond a reținut ca SC P.R. SRL și PF M.M. au avut calitatea de co-organizatori ai turneului „B.N.", ceea ce rezultă din coroborarea contractului de prestări servicii din 10 septembrie 2006 cu răspunsurile la interogatoriu date de PF M.M. atât la prima instanța cat și în apel. Astfel, atribuțiile de organizare au fost împărțite între cei doi pârâți: PF M.M. s-a obligat la închirierea sălilor de spectacol, plata personalului de sală, punerea în vânzare a biletelor, plata casierului, plata impozitului pe spectacol, afișaj, contactarea mass-mediei locale pentru publicitate, în timp ce SC P.R. SRL s-a obligat să tipărească afișele și să le distribuie, să plătească personalul tehnic, să asigure cazarea și transportul artiștilor și a personalului tehnic, să achite drepturile de autor compozitului N.C.H..

S-a apreciat ca nerelevantă în cauză împrejurarea ca SC P.R. SRL nu are ca obiect de activitate organizarea de spectacole. Din punct de vedere al obligației de plată a despăgubirilor pentru comunicarea publică a operelor muzicale fără licența este relevantă exercitarea în fapt a atribuțiilor de organizare a spectacolelor, iar nu legalitatea desfășurării acestei activități, fiind indiferent, din acest punct de vedere, dacă prin desfășurarea acestei activități pârâta a înțeles să încalce principiul specialității de folosință a persoanei juridice, întrucât răspunderea în prezenta cauza este analizată pe târâm delictual, iar nu pe târâm contractual.

Întrucât din probele administrate a rezultat că SC P.R. SRL a îndeplinit în fapt atribuții de organizare, în mod corect s-a reținut calitatea acesteia de coorganizator al turneului și, prin urmare, și calitatatea procesuală pasivă a acesteia în cauză.

Referitor la pct. 4 din. apelul formulat de SC P.R. SRL, curtea de apel a constatat că s-a invocat doar împrejurarea că răspunsul C.J.U.E. la întrebările preliminare ce fac obiectul cauzei C-283/10 ar putea înlătura susținerea reclamantei potrivit căreia comunicarea publică presupune gestiunea colectivă obligatorie.

S-a constatat că în cauza invocată întrebările preliminare vizau doar conținutul noțiunii de „comunicare publică"" și în legătură cu Directiva 2001/29, fără a viza legătura între „comunicarea publică" și „gestiunea colectivă obligatorie". Mai mult, în Hotărârea din 24 noiembrie 2011 C.J.U.E. a precizat că noțiunea de „comunicare publică" din art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29 trebuie înțeles în strictă legătura cu obiectivul urmărit de directiva menționată, respectiv sprijinirea societății informaționale și adaptarea și completarea normelor actuale în materia dreptului de autor și a drepturilor conexe pentru a ține seama de faptul ca dezvoltarea tehnologică a făcut să apară noi forme de exploatare a operelor protejate, fără a viza formele „tradiționale" de comunicare publică, precum reprezentarea sau executarea directă a unei opere.

Prin urmare, răspunsurile Curții clarificau noțiunea de „comunicare publică" doar în contextul utilizărilor specifice societății informaționale, iar nu în general, Curtea vorbind și de forme „tradiționale" de comunicare publică, precum reprezentarea și executarea directă a operei.

Instanța de apel a observat însă că, din modul de formulare a criticilor din cadrul punctului 4 al apelului, apelanta critică interpretarea Legii nr. 8/1996 în sensul că, în ipoteza comunicării publice de opere muzicale, gestiunea colectivă este obligatorie, ceea ce ar exclude posibilitatea gestiunii individuale realizate în mod direct de titular sau prin intermediul altei persoane decât organismul de gestiune colectivă.

Cu privire la acest aspect, instanța de apel a constatat că sunt parțial întemeiate susținerile apelantei SC P.R. SRL referitoare la împrejurarea că reclamanta nu poate reprezenta în prezenta cauză pe titularii drepturilor de autor la opere muzicale împotriva voinței exprimate a acestora.

Astfel, din lista celor 28 opere muzicale prezentate public în turneul de prezentare a albumului „B.N." a rezultat că autori ai compozițiilor muzicale sunt B.M. pentru melodia „X." și K.J. pentru melodiile „Y.", „Z." și „Q.", pentru restul compozițiilor muzicale autor fiind N.C.H..

Prin Convenția încheiată la 4 februarie 2008 între N.C.H. și SC P.R. SRL, N.C.H., în calitate de autor al operelor muzicale interpretate de formația P. în turneul de promovare a albumului „B.N.", a ratificat dreptul acordat pârâtei de a utiliza aceste melodii, pârâta fiind, totodată, autorizată să încaseze pentru autor de drepturile patrimoniale cuvenite aceastuia ca urmare a utilizării melodiilor.

De asemenea, la dosarul de fond exista o declarație data de N.C.H. în sensul ca nu înțelege să fie reprezentat Injustiție sau față de orice alte persoane sau autorități de către U.C.M.R.-A.D.A. pentru urmărirea și încasarea drepturilor patrimoniale de autor ce i se cuvin din interpretarea de către formația P. a operelor utilizate în cadrul concertelor susținute pentru promovarea albumului „B.N.".

Din coroborarea dispozițiilor art. 123 alin. (1) cu cele din art. 1231 lit. e) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996, urmează a se stabili înțelesul alin. (2) al art. 1231 din Legea nr. 8/1996.

Curtea a reținut că dispozițiile sus-menționate instituie o prezumție legală de mandat în favoarea organismului de gestiune colectivă care gestionează drepturile titularilor corespunzătoare utilizărilor prevăzute la alin. (1) din art. 1231 din Legea nr. 8/1996.

Insă, prezumția sus-menționată este una simplă și poate fi răsturnată prin proba contrară, în sensul că fie titularul dreptului, fie utilizatorul pot să dovedească împrejurarea că dreptul titularului este sau a fost exercitat individual sau în alt mod decât prin gestiunea colectivă realizată de organismul de gestiune.

Astfel, în raporturi individuale cu utilizatori determinați, titularul poate oricând să cedeze, contra cost sau gratuit, drepturile ce i se cuvin pentru un anumit tip de utilizare sau pentru o utilizare determinată.

De asemenea, în raporturile dintre utilizatori și organismele de gestiune colectivă, primii pot face dovada ca au achitat direct titularilor contravaloarea utilizării anumitor opere sau ca titularii le-au cedat în mod gratuit dreptul de a utiliza operele.

De altfel, organismul de gestiune colectivă, fiind doar mandatar al titularului, nu poate acționa în contra voinței exprimate de titular.

A interpreta în alt mod dispozițiile art. 1231 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 ar însemna să se accepte că, pentru anumite categorii de drepturi, cele prevăzute de art. 1231 din lege, titularii acestor drepturi pierd prin efectul legii dreptul de a le gestiona individual, ceea ce în mod evident este contrar spiritului legii, care a instituit gestiunea colectivă obligatorie ca măsură de protecție a titularilor, iar nu în scopul limitării dreptului acestora. Totodată, nu se poate susține ca legea ar permite mandatarului, fie el și legal, să acționeze în contra voinței titularului dreptului.

Instanța de apel a mai observat că în acest sens sunt și dispozițiile art. 1234 din Legea nr. 8/19996, potrivit cărora „în negocierile cu titlu individual privind drepturile recunoscute prin prezenta lege, existența organismelor de gestiune colectivă nu îi împiedică pe titularii drepturilor de autor și ai drepturilor conexe să se adreseze unor intermediari, persoane fizice sau persoane juridice specializate, pentru a fi reprezentați."

Prin urmare, atât timp cat titularii pot, în negocierile cu titlu individual, să fie reprezentați de alte persoane decât organismele de gestiune colectivă, cu atât mai mult ei pot să se reprezinte și singuri și să își administreze singuri drepturile în raporturile cu utilizatori determinați.

Or, în prezenta cauza, s-a reținut că pârâta SC P.R. SRL a făcut dovada ca autorul N.C.H. a înțeles să cedeze pârâtei dreptul de utilizare a melodiilor al căror compozitor este în cadrul spectacolelor din turneul de promovare a albumului „B.N.", situație în care, în mod evident, în raporturile cu pârâta acest drept nu mai poate fi gestionat de reclamantă.

În lipsa unei interdicții exprese din partea titularilor, reclamanta poate gestiona în continuare, în condițiile art. 1231 din Legea nr. 8/1996 drepturile cuvenite acestui autor, însă doar în raporturile cu alți utilizatori decât pârâta sau chiar în raporturile cu pârâta, dar pentru alte utilizări decât cele determinate de spectacolele incluse în turneul de promovare al albumului „B.N.".

De asemenea, s-a reținut că în prezenta cauză reclamanta are calitatea de mandatar al titularilor drepturilor de autor de opere muzicale, doar în ceea ce îi privește pe autorii B.M. și K.J., pentru aceștia nefiind înlăturată prezumția de mandat legal instituită de art. 1231 din Legea nr. 8/1996.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că cererea reclamantei este întemeiată numai în ceea ce privește obligarea pârâților de a achita despăgubiri pentru utilizarea fără licență, în cadrul spectacolelor de promovare a albumului „B.N.", a operelor muzicale menționate mai sus, aparținând compozitorilor B.M. și K.J., iar nu și pentru utilizarea operelor muzicale ale compozitorului N.C.H., pentru aceste opere muzicale pârâta făcând dovada că a comunicat public operele muzicale în temeiul înțelegerii cu autorul, acesta gestionându-și individual drepturile în raport cu pârâta, prin comunicarea publică realizată în cadrul spectacolelor din turneul trupei P. pentru promovarea albumului „B.N.".

Referitor la pct. 5 din motivele de apel, curtea de apel a reținut că sunt neîntemeiate susținerile pârâtei privind lipsa de temei a pretinderii de către reclamantă a triplului remunerației.

Astfel, comunicarea publică de opere muzicale se poate face cu autorizație-licență neexclusivă eliberată de U.C.M.R.-A.D.A., caz în care eventuala răspundere se angajează pe târâm contractual, sau, astfel cum s-a pretins în prezenta cauză, fără autorizație-licență neexclusivă, situație în care fapta constituie fapta ilicită cauzatoare de prejudicii titularilor dreptului de opere muzicale, iar răspunderea se angajează pe temei delictual.

S-a făcut referire la art. 12 și art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996.

Pe de altă parte, s-a apreciat că prin dispozițiile art. 1231 lit. e) din Legea nr. 8/1996 este instituită o prezumție legală de mandat în favoarea organismelor de gestiune colectivă în ce privește exercitarea dreptului la remunerație pentru comunicarea publică, iar în temeiul acestui mandat legal prezumat, organismele de gestiune colectivă au dreptul să negocieze remunerațiile corespunzătoare unei utilizări legale a operelor; de asemenea, instanța de apel a avut în vedere și cele dispuse la pct. 2.2. din anexa 3 a H.G. nr. 769/99, dar și pct. 3 din Metodologia publicată prin Decizia nr. 365/2006 a O.R.D.A.

Potrivit acestor dispoziții legale, instanța a apreciat că rezultă fără dubiu că solicitarea de eliberare a licenței neexclusive trebuie să fie anterioară utilizării operelor muzicale, întrucât orice utilizare a operelor muzicale anterior solicitării sau după expirarea termenului de valabilitate a licenței neexclusive are caracter ilicit, deoarece are loc cu încălcarea dispozițiilor legale și, deci, a drepturilor titularilor operelor muzicale, cauzându-le prejudicii.

În ce privește cuantumul despăgubirilor datorate pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită, curtea de apel a apreciat că acesta a fost corect stabilit de către tribunal, în conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, având în vedere că niciuna dintre părți nu a invocat sau dovedit posibilitatea aplicării unuia dintre criteriile de laart. 139 alin. (2) lit. a) din aceeași lege.

Potrivit dispozițiilor incidente în materie, utilizarea operelor muzicale poate avea loc în mod licit, în baza unei licențe neexclusive, situație în care este datorată remunerația compensatorie stabilită potrivit metodologiilor în vigoare sau poate avea loc în mod ilicit, în lipsa unei astfel de licențe, însă, pentru acest tip de utilizare este normal ca despăgubirea să fie stabilită în raport cu natura ilicita a utilizării, caz în care cuantumul acestei despăgubiri este stabilit de lege la nivelul triplului remunerațiilor ce ar fi fost datorate în cazul unei utilizări legale; instanța de apel a dezvoltat și alte argumente de natură a justifica acest caracter sancționator (triplul remunerației legal datorate), în considerarea caracterului ilicit al unei utilizări fără deținerea licenței neexclusive.

În consecință, determinarea nivelului despăgubirilor s-a realizat prin raportare la dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, plecând de la valorile stabilite în raportul de expertiză și proporțional cu numărul operelor muzicale ai căror compozitori sunt B.M. și K.J. din totalul operelor muzicale utilizate în spectacolele din turneul pentru promovarea albumului „B.N.".

Astfel, prin raportul de expertiză s-a stabilit, pe bază de documente, că încasările din bilete au fost următoarele: Arad - 12.000 RON, Cluj - 15.000 RON, București - 118.880 RON, Constanța 23.040 RON, Bistrița 18.000 RON și Pitești -18.000 RON.

Pentru Brăila, Brașov, Craiova și Iași nu au existat documente care să ateste încasările din bilete, expertul determinând valoarea veniturilor rezultate din vânzarea biletelor, aplicând prin analogie dispozițiile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 și stabilind o valoare medie rezultată din media valorilor obținute în celelalte 6 orașe.

Instanța de apel a constatat corectă această aplicare prin analogie a dispozițiilor menționate, dar injustă includerea în această medie a veniturilor obținute în București, întrucât niciunul dintre cele 4 orașe pentru care trebuia determinată valoarea vânzărilor din bilete nu este comparabil cu Bucureștiul, după cum nici nu s-a făcut dovada ca în vreunul din cele 4 orașe, locul de desfășurare a concertului ar fi fost echivalent ca număr de locuri.

În consecință, s-a apreciat că media în discuție trebuie realizată între orașele asemănătoare ca număr de populație, așa încât au fost luate în calcul doar veniturile obținute în Arad, Cluj, Constanta, Bistrița și Pitești, rezultând astfel o medie de 17.208 RON.

Ca atare, instanța a stabilit că valoarea totală a remunerațiilor ce ar fi fost datorate pentru toate cele 10 spectacole, în cazul în care s-ar fi obținut licența și reclamanta ar fi gestionat drepturile pentru toți autorii operelor muzicale utilizate în spectacolele în cauză, ar fi fost de 8,5% x 273.752 RON = 23.268,92 RON.

Astfel cum s-a arătat, în prezenta cauză reclamanta gestionează drepturile de autor doar pentru 4 din cele 28 de melodii utilizate în spectacolele derulate, nivelul remunerațiilor ce ar fi fost datorate reclamantei pentru utilizarea licită ar fi fost proporțional cu melodiile gestionate, respectiv 23.268,92 RON: 28 x 4 - 3.324,13 RON.

Cum utilizarea celor 4 melodii s-a realizat ilicit, fără obținerea unei autorizației-licență neexclusivă, despăgubirile cuvenite celor doi autori menționați pentru încălcarea dreptului lor de autor, determinate în condițiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, au fost stabilite ca fiind de 9.972,39 RON (3.324,13x3).

În consecința, curtea de apel a constatat că pârâții datorează reclamantei, în calitate de organ de gestiune a drepturilor de autor opere muzicale, suma de 9.972,39 RON, cu titlu de despăgubiri pentru utilizarea fără drept, în lipsa unei autorizații-licență, a operelor muzicale „X." - compozitor B.M., „Z.", „Y." și „Q." - compozitor K.J., suma la care se adaugă TVA în cuantum de 2.393,37 RON.

Prin urmare, constatând întemeiate, în limitele expuse mai sus, apelurile împotriva sentinței apelate, Curtea a admis apelurile, a schimbat în parte sentința apelată, a dispus obligarea pârâților, în solidar, în calitate de co-organizatori ai spectacolelor din cadrul turneului de promovare a albumului „B.N.", la plata către reclamanta a sumei de 12.365,76 RON.

Totodată, instanța de apel a menținut dispozițiile sentinței referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive, admiterea în parte a cererii principale și a cererii de chemare în judecată a altei persoane, apreciind a fi corectă calificarea dată de tribunal acestei cereri ca fiind o cerere completatoare a cererii principale, constatarea inexistenței autorizației-licență neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale în scop lucrativ pentru spectacolele din cadru turneului „B.N." organizat în octombrie 2006 și respingerea capătului subsidiar al cererii principale.

De asemenea, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de SC P.R. SRL împotriva încheierilor de ședință din 8 ianuarie 2008 14 martie 2008 și 23 aprilie 2008.

În termen legal, împotriva acestei decizii au promovat recurs reclamanta U.C.M.R.-A.D.A. și pârâtul PFM.M..

1. Recurenta reclamantă, în debutul motivelor sale de recurs, prezintă situația de fapt reținută de instanța de apel, susținând, în dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că s-a făcut o greșită aplicare a legii la această situație de fapt, indicând și normele de drept incidente.

a). Instanța de apel a realizat o împărțire nelegală a remunerațiilor la un număr de 28 de piese muzicale, în condițiile în care nu există niciun text legal care să dispună o astfel de modalitate de împărțire a remunerațiilor; de altfel instanța nici nu a indicat norma de drept a cărei aplicare a facut-o.

Or, art. 127 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 prevede în mod expres durata utilizării operelor muzicale drept criteriu de repartizare a remunerațiilor; tocmai de aceea, unul dintre capetele cererii principale îl constituia obligarea pârâtei să furnizeze informațiile privind durata efectivă (reală) a operelor muzicale comunicate public în cadrul spectacolelor în litigiu, informații care nu i-au fost comunicate nici până în prezent.

b). Recurenta mai susține că decizia atacată este dată și cu încălcarea art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 26/2000, cu modificările și completările ulterioare și art. 969 și urm. din vechiul C. civ.

Autorii operelor muzicale comunicate public în spectacolele în litigiu sunt membrii U.C.M.R.-A.D.A., iar operele acestora fac parte din repertoriul gestionat colectiv de către U.C.M.R.; totodată, Statutul U.C.M.R.-A.D.A. reprezintă un contract de asociere opozabil tuturor membrilor asociați; în egală măsură hotărârile Adunării Generale ale U.C.M.R.-A.D.A. sunt obligatorii pentru toți autorii acelor opere muzicale (art, 23 din O.G. nr. 26/2000).

Statutul U.C.M.R.-A.D.A. (contract al membrilor asociați), în forma în vigoare la data spectacolelor în litigiu, prevedea o serie de limitări ale exercitării individuale a prerogativelor dreptului patrimonial de autor în sensul că: U.C.M.R.-A.D.A. are dreptul exclusiv de a autoriza sau interzice utilizarea operelor muzicale din repertoriu sau prin comunicare publică (art. 5.3 lit. a) din statut); U.C.M.R.-A.D.A. este cea care are dreptul de a colecta remunerațiile pentru comunicarea publică a operelor muzicale (art. 6.1 lit. d); Repartizarea remunerațiilor se face de către U.C.M.R.-A.D.A. potrivit regulilor statutare care includ printre altele: principiul repartizării proporționale cu durata reală a utilizării, cotele convenționale sau, după caz, statutare de repartizare a remunerațiilor între mai mulți autori ai unei opere (art. 6.3, 6.3 4 și dispoziții finale ale art. 6.3).

Pe de altă parte, autorii operelor în litigiu sunt membri ai U.C.M.R.-A.D.A. și au obligația de a contribui la acoperirea cheltuielilor de funcționare a U.C.M.R.-A.D.A., în interesul tuturor membrilor, sub forma unei cote părți de 10% din remunerațiile în litigiu (art. 4.7 lit. d) și art. 6.5 lit. a);

Potrivit art. 6.3. lit. b1) din statutul U.C.M.R.-A.D.A., operelor muzicale în spectacole și concerte le sunt repartizate și remunerații din fondul comun (comunicare publică în scop ambiental), aspect ignorat de către instanța de apel.

În consecință, recurenta arată că instanța de apel a încălcat aceste dispoziții legale și statutare și a realizat o împărțire nelegală a remunerațiilor, ceea ce prejudiciază pe autorii operelor utilizate, dar și pe ceilalți autori, membri ai U.C.M.R.-A.D.A., având în vedere că unii autori își încălca, cel puțin parțial, obligațiile de a contribui la cheltuielile de funcționare ale U.C.M.R.-A.D.A.; în acest fel, U.C.M.R.-A.D.A. este privată de o parte a veniturilor sale sub forma cotei părți din remunerații (art. 9.1 lit. a) din statut); sunt prejudiciați și ceilalți autori de opere muzicale utilizate în spectacolele în litigiu întrucât, așa cum rezulta și din celelalte înscrisuri, nu doar persoanele indicate de instanța sunt autori ai celor 24 de opere muzicale, autori care, prin soluția dispusă în cauză au fost înlăturați de la plata remunerațiilor.

În plus, recurenta reiterează faptul că în speța nici nu s-a făcut dovada că aceste sume ar fi fost plătite în mod efectiv, respectiv, către autorii cu care au fost încheiate convențiile depuse la dosar.

În concluzie, instanța de apel a realizat o repartizare a remunerațiilor substituindu-se recurentei U.C.M.R.-A.D.A., în condițiile în care nici nu a fost învestită cu o cerere în acest sens.

c). O astfel de repartizare, cu privire la autorii operelor muzicale utilizate, de altfel, nici nu a fost pusă în dezbaterea părților.

Exigentele principiului contradictorialității presupun că o hotărâre judecătorească trebuie să fie fundamentată pe mijloace de probă care au fost administrate în cursul judecății și care au făcut obiectul unei dezbateri contradictorii.

Mai mult, înscrisurile depuse la dosar de intimata-pârâtă, în opinia recurentei nu reprezintă contracte de cesiune, în sensul art. 41 și urm. din Legea nr. 8/1996.

Astfel, daca instanța de apel ar fi analizat cu atenție aceste înscrisuri le-ar fi dat o corectă calificare.

Totodată, recurenta mai învederează că instanța de apel a menținut dispozițiile hotărârii primei instanțe cu privire la obligarea pârâtelor să furnizeze informațiile privind operele muzicale utilizate în spectacolele în litigiu (denumire, autori, durată de utilizare); or, aceasta dispoziție, potrivit căreia pârâtele nu au furnizat informații complete, este contradictorie cu cea prin care, tot instanța de apel, reduce remunerația ținând seama de anumit număr de opere și de anumiți autori ai operelor, ca și cum ar fi cunoscute toate informațiile cu privire la acestea.

Recurenta menționează că există și alți autori de opere muzicale (indicate de intimata-pârâta) și care, prin soluția dispusă, au fost înlăturați de instanță de la dreptul de a-și încasa remunerațiile. Aceste opere sunt: „W." - coaturori B.F. și S.V., nu numai N.C.H.; de asemenea, opera „QQ" îl are drept autor și pe K.J. și nu doar pe N.C.H., ș.a.

În opinia recurentei, chiar și în situația unor contracte de cesiune (pentru drepturile ce nu sunt supuse gestiunii colective), contrar celor reținute de instanța de apel, art. 43 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, stabilește în mod expres faptul ca nici măcar autorii nu pot renunța anticipat la dreptul ca remunerațiile să fie revizuite prin intermediul instanței de judecată.

d). Intr-un alt motiv de recurs, se mai susține că decizia recurată este contrară și prevederilor art. 1312 alin. (8) și art. 1311 alin. (4) din Legea nr. 8/1996.

Potrivit acestor două dispoziții legale: - nu se pot acorda reduceri la plata remunerațiilor altele decât cele prevăzute în metodologii; - la stabilirea remunerațiilor datorate U.C.M.R.-A.D.A. nu se ține seama de contractele directe încheiate de intimatele pârâte cu autorii și nici de plățile directe ale acestora către autori; Pe cale de consecință, existența contractelor menționate în hotărârea recurată nu pot atrage reducerea remunerațiilor datorate U.C.M.R.-A.D.A. chiar și situația (nelegal reținută de instanța de apel) în care unele opere nu ar face parte din repertoriul U.C.M.R.-A.D.A..

e). Hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1231 alin. (2), art. 1232 alin. (3), art. 1291, art. 1311 alin. (4) art. 1312 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 tivind dreptul de autor și drepturile conexe, iar prevederile art. 3 și art. 130 alin. (1) lit. c) din aceeași lege, au fost greșit aplicate.

Astfel, art. 123 alin. (1) reprezintă norma generală ce reglementează gestiunea colectivă a drepturilor patrimoniale de autor, aspect ignorat de instanța de apel.

Potrivit acestor dispoziții legale, titularii drepturilor de autor își pot exercita drepturile recunoscute prin lege în mod individual sau, pe baza de mandat, prin organismele de gestiune colectiva.

Mandatul poate fi însă fie unul legal (art. 1231 din Legea nr. 8/1996), fie unul convențional, facultativ (art. 1232 coroborat cu art. 129 din Legea nr. 8/1996).

Art. 1231 din Legea nr. 8/1996 stabilește în mod expres care sunt drepturile le autor gestionate colectiv în mod obligatoriu și faptul ca în acest caz reprezentarea este legală și nu una convențională, facultativă pe baza de mandat direct sau indirect.

Spre deosebire de art. 1231, art. 1232 din actul normativ de referință, reglementează drepturile care „pot" fi gestionate colectiv și menționează în mod expres la alin. (2) că pentru aceste drepturi organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai titularii care i-au acordat mandat și elaborează metodologii sau negociază contracte directe numai în limita repertoriului gestionat pe baza de mandat, art. 1233 din legea invocată, menționează, de asemenea, că drepturile cunoscute de lege, cu excepția celor de la art. 1231 și 1232, pot fi gestionate prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, numai în limita mandatului special acordat de titularii de drepturi.

Recurenta susține că instanța de apel a extins și a aplicat în mod greșit dispozițiile normei generale privind gestiunea pe bază de mandat și pentru gestionarea drepturilor de comunicare publică a operelor muzicale pentru care există dispoziții speciale și derogatorii.

Concluzia ce se desprinde din interpretarea acestor dispoziții legale este clară în sensul că nu în toate cazurile gestiunea colectivă se realizează în baza mandatelor acordate direct de către titulari organismului de gestiune colectivă sau indirect prin acte de reprezentare reciprocă (art. 129 din lege).

În plus, legea a stipulat în mod expres că, în cazul comunicării publice a operelor muzicale, gestiunea colectivă este obligatorie, organismul de gestiune colectivă reprezentând, în temeiul legii, pe toți titularii acestor drepturi, indiferent dacă i-au acordat sau nu mandat.

Limitarea exercitării prerogativelor titularilor drepturilor patrimoniale este întărită și de dispozițiile art. 1291 și de art. 1311 alin. (1), art 1311 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Recurenta mai arată că decizia atacată contravine acestor dispoziții legale, în condițiile în care transformă gestiunea colectivă obligatorie în gestiune colectivă facultativă, reținând că U.C.M.R.-A.D.A. poate gestiona dreptul de comunicare publică decât dacă primește din partea titularilor un mandat direct sau indirect.

f). Nelegalitatatea hotărârii apelate rezultă și din interpretarea sistematică și logică a dispozițiilor art. 123, 1232, 1232, 1233, 129, 1291, 1311 alin. (2) și art. 1311 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, în opinia recurentei, din interpretarea acestor norme rezultă în mod evident faptul că legiuitorul a reglementat trei situații privind gestionarea colectivă a drepturilor patrimoniale autor: comunicarea publică a operelor muzicale (gestiunea colectiva obligatorie, ce privește toate operele muzicale și toți titularii de drepturi, fără excepție); gestiunea colectivă facultativă (privește numai repertoriul pentru care s-a acordat mandat); gestiunea pe baza de mandat special (privește gestiunea oricărui drept pentru care legea nu prevede gestiunea colectivă obligatorie sau facultativă);

Or, această distincție realizată în mod expres de lege a fost ignorată sau înlăturată în mod nelegal de către instanța de apel.

Aceeași concluzie decurge și din interpretarea logică a normelor juridice mai sus enumerate, recurenta recurgând la raționamentul „reductio ad absurdum".

Astfel, în cazul drepturilor pentru care legea prevede gestiunea colectivă obligatorie, nici utilizatorii nu pot opta pentru gestiunea colectivă individuală și negocierea și directă a remunerațiilor între aceștia.

În cadrul reglementarilor cuprinse în din Legea nr. 8/1996, art. 123 reprezintă fără îndoială o norma specială (specialia generalibus derogant), în timp ce art. 123 reprezintă o norma generală (generalia specialibus non derogant).

Or, această normă specială instituie o limitare a prerogativelor exercitării dreptului de comunicare publică a operelor muzicale de către titulari; ca atare, titularii de drepturi de autor nu pot opta pentru gestionarea individuală a dreptului de comunicare publică a operelor muzicale.

U.C.M.R.-A.D.A., organism de gestiune colectivă, nu are nevoie de un mandat din partea titularilor pentru a gestiona colectiv dreptul de comunicare publică, întrucât acest drept își are izvorul în lege.

Orice altă interpretare nu este posibilă întrucât gestiunea colectivă obligatorie nu ar mai fi obligatorie ci ar fi una facultativă, ceea ce ar ignora distincția realizată în mod expres de legiuitor prin reglementarea celor două tipuri de gestiune colectivă.

Mai mult, gestiunea colectivă este obligatorie nu numai pentru titularii drepturilor de autor, ci și pentru utilizatori, art. 1231 necuprinzând nicio distincție din acest punct de vedere.

Legiuitorul întărește aceasta reglementare și prin dispozițiile art. 1311 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora, în cazul gestiunii colective obligatorii, la determinarea remunerațiilor nu se ține seama de plățile directe făcute de utilizator titularilor, în baza unor contracte încheiate direct cu aceștia; or, prin hotărârea recurată, se ține seama de pretinse contracte și plați directe făcute de utilizator titularilor.

Recurenta mai arată că, pe de altă parte, intimata-pârâta nu a depus niciun contract încheiat cu un autor de opere muzicale, ci doar contracte de mandat. Mai mult, aceasta din urmă nici nu este organizatoare de spectacole.

Încălcarea sau necunoșterea dispozițiilor art. 1231 din Legea nr. 8/1996 de către intimata-pârâtă sau alte persoane nu poate fi invocată pentru exonerarea de la plata remunerațiilor datoate potrivit legii.

Neexecutarea obligației de plată a sumelor legal datorate de către intimată aduce prejudicii și U.C.M.R.-A.D.A., ale cărei venituri destinate funcționarii sunt diminuate prin efectul hotărârii recurate, întrucât veniturile sale sunt prevăzute și limitate în mod expres prin lege la 15% din remunerațiile colectate și repartizate (art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996).

În egală măsură titularii de drepturi care respectă legea sunt și ei prejudiciați, întrucât în acest fel aceștia trebuie să contribuie suplimentar la cheltuielile de funcționare ale U.C.M.R.-A.D.A., ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor legale de către intimată.

2. Recursul formulat de pârâtul PF M.M. a fost întemeitat pe dispozițiile art. 304 pct 9 C. proc. civ.

Recurentul învederează că la data de 03 iulie 2007 reclamanta U.C.M.R.-A.D.A., a formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane, respectiv, a recurentului-pârât PF M.M., cerere întemeiata pe art. 57-59 C. prov. civ., prin care aceasta solicita să se constate că recurentul-pârât, în calitate de coorganizator alături de intimatul-pârât a inițiat a turneului "B.N.", a comunicat public opere muzicale în scop lucrativ, fără a deține autorizație-licență neexclusivă pentru utilizarea pieselor muzicale; de asemenea, a solicitat să fie obligat, alături de pârâta SC P.R. SRL, la plata sumelor pretinse în cererea de chemare în judecată; ca urmare a admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, cadrul procesual avea următoarea compunere: U.C.M.R.-A.D.A. - reclamantă; SC P.R. SRL - pârâtă; iar recurentul PF M.M. - intervenient în interes propriu, care putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul.

La termenul din data de 08 ianuarie 2008 recurentul a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecară a altor persoane, date fiind cerințele prevăzute de art. 57-59 C. proc. civ.; la același termen, instanța a respins excepția invocată, cu motivarea din încheierea de ședință.

În opinia recurentului, instanța a adăugat la lege atunci când a decis, prin motivarea din încheiere, că poate fi chemat în judecată, în condițiile art. 57 C. proc. civ. și un terț în calitate de pârât, deși textul ca și interpretarea lui doctrinară sunt unanime împotriva acestui punct de vedere.

Astfel, de vreme ce potrivit cadrului procesual, recurentul are calitatea de intervenient în interes propriu, în mod evodent este lipsit de calitatea procesuală pasivă, întrucât nu există identitate între acesta și subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății.

Dispozițiile art. 57 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că oricare dintre părți poate să cheme în judecată o alta persoană care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul, au fost greșit aplicate, întrucât în speță, terțul (recurentul) nu poate pretine eceleași drepturi ca și reclamantul, pentru că în cauza de față, terțul este chiar cel obligat în raportul juridic dedus judecații.

Tocmai pentru ca terțul nu are poziția procesuală de pârât, această formă de intervenție forțată nu poate fi folosită pentru introducerea în proces a unui al doilea pârât, deci a unei alte persoane care să fie obligată în raportul juridic dedus judecați, atunci când reclamantul dorește ca hotărârea să-i fie opozabilă și acestuia, pentru că pârâtul nu ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, așa cum cere textul de lege.

Potrivit celor menționate, recurentul susține că atât instanța de fond, cât și cea de apel au căutat din proprie inițiativă să procure un debitor reclamantei, ceea ce reprezintă o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, substituindu-se legiuitorului prin adăugarea la lege.

Prin urmare, nefiind îndeplinite dispozițiile imperative ale legii, recurentul susține că rezultă în mod evident și lipsa de interes a cererii, dar și netemeinicia ei.

În ce privește considerentele instanței referitoare la necesitatea coparticipării pasive, recurentul menționează că în materia coparticipării procesuale, regula este aceea că raporturile dintre coparticipanți sunt guvernate de principiul independentei procesuale care rezulta din art. 48 alin. (1) C proc. civ, potrivit căruia actele de procedură, apărările și concluziile unuia dintre reclamanți sau pârâți nu pot folosi și nici păgubi celorlalți.

Aceasta înseamnă ca: fiecare coparticipant își exercita și respectiv, își asuma, drepturile și obligațiile procesuale specifice poziției sale procesuale.

Așadar, este adevărat că în practică (Tribunalul Suprem, decizia nr. 1094/1963, Justiția nouă nr. 3/1964) s-a decis ca în cazul obligațiilor solidare și indivizibile, efectele admiteri recursului vor fi extinse și asupra coparticipanților, iar această soluție stabilită prin această decizie de îndrumare este valabilă și pentru etapa apelului.

Cu toate acestea, recurentul învederează că nu deține calitatea de coparticipant alături de pârâta SC P.R. SRL; în al doilea rând, chiar în situația în care ar fi deținut calitatea de coparticipant, obligația debitorilor chemați în judecată este divizibilă, astfel că nu se mai justifică extinderea efectelor actelor de procedură săvârșite de unul dintre coparticipanți și asupra celorlalți; drept urmare, se revine la regula care consacră independența procesuală a coparticipanților, iar simpla cerere a reclamantei de a se dispune obligarea sa în solidar cu pârâta din cauză la plata remunerațiilor pretinse prin acțiune, nu dă dreptul instanței să dispună în acest sens.

b). În ceea ce privește lipsa capacității procesuale pasive, pe care însăși reclamanta a invocat-o în apel la termenul din data de 18 ianuarie 2012, excepție asupra căreia instanța niciodată nu s-a pronunțat, deși i se atașase în mod expres înscrisuri prin care s-a făcut dovada faptului ca PFM.M., a fost radiat încă din data de 21 ianuarie 2008, recurentul arată următoarele:

Începând cu anul 2006 și până în anul 2008 a deținut autorizație de persoană fizică autorizată, întreprinderea recurentului având ca obiect principal de activitate prestarea, în etapa organizatorică, a anumitor servicii cu ocazia desfășurării de spectacole (afișaj, editare și vânzare bilete etc); prin urmare, recurentul nu avea calitatea de organizator de spectacole.

Având în vedere că a fost chemat în judecată în calitate de intervenient, recurentul solicită instanței de recurs a constata că a pierdut aceasta calitate la data de 21 ianuarie 2008, dată la care a fost radiat din Registrul Comerțului din calitatea de persoană fizică autorizată, moment la care și-a pierdut și capacitatea procesuală de folosință.

De asemenea, recurentul mai menționează că între el și reclamantă a mai existat pe rolul instanțelor judecătorești un Dosar cu nr. 24768/3/2007 (cu un obiect similar) în cadrul căruia reclamanta solicita obligarea sa la plata unor remunerații pentru aceeași perioadă de timp, dar pentru spectacole diferite.

Or, în acea cauză s-a pronunțat decizia civilă nr. 212A din 5 octombrie 2010 pe care a depus-o în dosarul de apel, însă instanța nu a ținut cont de ea; totodată, au fost depuse realații de la O.N.R.C. din care rezultă că PF M.M. este radiată din Registrul Comerțului începând din data de 21 ianuarie 2008; în pricina anterioară excepția în discuție a fost admisă, dispunându-se anularea cererii ca fiind introduse împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință, soluție ce se impune și în pricina de față; această decizie a fost depusă la dosar și în această etapă procesuală.

c). Pe fondul cauzei, recurentul arată că nu există nicio probă cu privire la vreun mandat pe care pârâtă să i-l fi acordat ori din care să reiasă vreun folos pe care acesta l-ar fi avut din executarea unor eventualec ontracte.

Prin urmare, solicitarea de obligare a sa la plata triplului remunerațiilor pretins datorate de pârâtă reclamanatei este abuzivă, având în vedere că recurentul este un simplu prestator de servicii, iar nu organizator de spectacole, așa greșit s-a considerat.

d). Instanța de fond a interpretat greșit actul dedus judecații, anume contractul de prestări servicii încheiat la dat de 10 septembrie 2006, între SC P.R. SRL și M.M., considerând, contrar clauzelor acestuia, că cele două societăți au fost coorganizatorii turneului și, în consecință, a constatat existența unei solidarități pasive.

Recurentul mai arată că, în baza acestui contract, calitatea pe care a avut-o rezultă în mod evident din contract, iar aceasta nu este cea de organizator.

Turneul a fost organizat în luna septembrie 2006 (10 septembrie 2006), așa încât erau aplicabile normele metodologice prevăzute de H.G. nr. 769/1999, ceea ce și reclamanta a confirmat prin adresa din 25 octombrie 2006.

În ceea ce privește dispozițiile Metodologiei publicate în M. Of. nr. 857/2006 în baza Deciziei O.R.D.A. nr. 365/2006, în sensul că reclamanta a solicitat obligarea sa la plata remunerației pretins datorate, începând cu data de 2006 până în momentul efectuării raportului de expertiză, recurentul consideră că această Metodologie este inaplicabilă, având în vedere faptul că aceasta nu poate retroactiva (principiul neretroactivității legii civile); așa cum deja s-a arătat în speță sunt aplicabile dispozițiile H.G. nr. 769/1999, inclusiv cu privire la valoarea penalităților de întârziere.

Prin memoriul de recurs, recurentul pârât a solicitat și suspendarea executării deciziei recurate, până la judecarea prezentului recurs.

În conformitate cu dispozițiile art. 300 C. proc. civ., instanța de recurs la termenul fixat în acest scop, a stabilit în sarcina recurentului PF M.M. o cauțiune în cuantum de 1.250 RON, ce a fost achitată potrivit recipisei de la dosar.

La termenul din 14 decembrie 2012, în aplicarea dispozițiilor art. 300 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ceerea de suspendarea a executării deciziei recurate, potrivit considerentelor din cuprinsul încheierii de ședință de la acel termen.

Prin încheierea de ședință din 22 februarie 2013, la cererea petentului PF M.M., s-a dispus restituirea cauțiunii în sumă de 1.250 RON, față de prevederile art. 7231 alin. (3) C. proc. civ.

În recurs, la termenul de judecată din 22 martie 2013, în temeiul art. 305 C. proc. civ., s-a încuviințat recurentei reclamante proba cu înscrisuri.

Aceste probe au fost administrate la termenul din 17 mai 2013, constând în copii ale declarațiilor de înregistrare la U.C.M.R.-A.D.A. a unor operele muzicale dintre cele ce fac obiectul cauzei de față; de asemenea, s-a despus și o copie a Statutului U.C.M.R.-A.D.A., din cuprinsul căruia recurenta relamantă a invocat dispoziții prin motivele sale de recurs.

Ambele recursuri formulate în cauză sunt nefondate, potrvit celor ce succed.

Având în vedere că prin recursul său, recurentul pârât PF M.M. a formulat, în principal, critici de ordin procedural, cu efect în ce privește stabilirea cadrului procesual al cauzei, Înalta Curte va analiza cu prioritate acest recurs.

2. a) Astfel cum recurentul susține, la data de 3 iulie 2007, reclamanta U.C.M.R.-A.D.A. a formulat o cerere de chemare în judecată a altor persoane, prin intermediul căreia a solicitat completarea cadrului procesual al pricinii prin introducerea în cauză a PF M.M., în calitate de pârât, solicitând instanței să constate calitatea acestuia de coorganizator al spectacolelor din cadrul turneului B.N. al trupei P. și obligarea acestuia în solidar cu pârâta inițială a cauzei (SC P.R. SRL), la achitarea remunerațiilor datorate cu titlu de drepturi patrimoniale ale autorilor de opere muzicale prin comunicare publică în cadrul acestui turneu, utilizare ce a avut loc fără a deține autorizație de licență neexclusivă emisă de reclamantă etc.

Tribunalul a dispus citarea sa în cauză, iar la termenul din 8 ianuarie 2008 M.M. a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată a a altor persoane formulată de reclamantă, față de dispozițiile art. 57 C. proc. civ.

Excepția a fost respinsă ca neîntemeiată prin încheierea de ședință pronunță la același termen.

Soluția dată acestei excepții a fost criticată și în etapa procesuală a apelului, fiind analizată însă de curtea de apel în cadrul căii de atac formulate de pârâta SC P.R. SRL (apelul pârâtei fiind îndreptat nu numai împotriva sentinței, ci, în conformitate cu art. 282 alin. (2) C. proc. civ., și împotriva încheierilor de ședință din 8 ianuarie 2008, 14 martie 2008 și, respectiv, 23 aprilie 2008); având în vedere că PF M.M. nu a formulat motive de apel, calea sa de atac a fost analizată în raport de prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., dar și având în vedere coparticiparea procesuală pasivă necesară (art. 48 alin. (2) C. proc. civ.), în raport cu criticile apelantei pârâte SC P.R. SRL.

Față de cele reținute anterior, Înalta Curte constată că recurentul PF M.M. era ținut a se raporta la cele dezlegate de instanța de apel cu privire la soluția dată de tribunal acestei excepții în apelul pârâtei, iar nu să formuleze în prezentul recurs critici omisso medio, cu referire la cele dispuse de prima instanță asupra acestei excepții; întrucât acesta nu a procedat la motivarea apelului declarat și având în vedere că motivele de apel ale pârâtei SC P.R. SRL îi profită (fiind un act de procedură favorabil al coparticipantului care face parte din același litisconsorțiu obligatoriu), la acest moment nu mai poate susține critici decât împotriva celor statuate de instanța de apel, iar nu de tribunal, întrucât obiectul recursului îl constituie procedura derulată în fața instanței de apel astfel cum, similar, obiectul apelului a fost procedura parcursă în fața primei instanței.

Or, din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că instanța de apel a statuat că în mod corect tribunalul a calificat cererea depusă de reclamantă la 3 iulie 2007 ca fiind o cerere completatoate, formulată în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., prin care a fost întregit cadrul procesual pasiv prin introducerea în cauză în calitate de pârât și a PF M.M., alături de pârâta inițială a cauzei, SC P.R. SRL.

De asemenea, curtea de apel, în mod legal a constatat că în raport de depășirea termeneului prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. (prima zi de înfățișare, termen prevăzut în favoarea părților), pârâta cauzei avea posibilitatea de a invoca tardivitatea cererii completatoare, caz în care ar fi devenit incidente prevederile art. 135 C. proc. civ.; or, o atare excepție procesuală nu a fost invocată.

În consecință, Înalta Curte apreciază că față de cele reținute și calificate de instanța de apel, care a constatat că cererea formulată de reclamantă nu reprezintă o veritabilă cerere de chemare în judecată a altor persoane în sensul celor prevăzute de art. 57-59 C. proc. civ., susținerile recurentului cu privire la pretinsa sa calitate de intervenient în interes propriu (conf. art. 58), iar nu de pârât, sunt nefondate.

Pentru aceleași motive, nu pot fi analizate nici cele susținute de recurent cu privire la pretinsa aplicare greșită, extensivă (prin adăugare la lege) a normelor de la art. 57 și urm. C. proc. civ., întrucât calitatea sa procesuală de pârât nu a fost generată de aplicarea textelor anterioare, ci de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

În ce privește coparticiparea procesuală pasivă necesară a pârâților cauzei, ea este pe deplin justificată de calitatea recurentului pârât de coorganizator al turneului B.N. al trupei P. în luna octombrie 2006, calitate ce decurge, astfel cum instanțele de fond au reținut, din conținutul clauzelor contractuale ale actului juridic încheiat între SC P.R. SRL și PF M.M. la 10 septembrie 2006 (dosar primă instanță); atare constatare, coroborată că dispozițiile art. 14 din Titlul II al Deciziei O.R.D.A. nr. 365/2006 (în vigoare din 19 octombrie 2006), conduc la reținerea unei obligații solidare a debitorilor pârâți ai cauzei, decurgând din calitatea acestora de utilizatori de opere muzicale prin comunicare publică în scop lucrativ; la pct. 2 din Titlul II al Metodologiei se dispune: „Este utilizator, în sensul prezentei metodologii, oricare persoană juridică sau fizică autorizată care organizează activități de natura celor enumerate la pct. 1".

Pe de altă parte, art. 14 din Deciziei O.R.D.A. nr. 365/2006 privind publicarea Protocolului având drept obiect Metodologia privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică și remunerațiile reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale, prevede că: „în cazul în care activitățile de organizare a unui spectacol, respectiv producerea spectacolului (activitatea de vânzare de bilete, activitatea de impresariere a participării artiștilor interpreți, activitatea de plată a onorariilor artiștilor etc.), se fac de două sau mai multe persoane juridice sau fizice, obligația de a obține autorizația prin licență neexclusivă de plată a remunerației pentru utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică și de predare a raportului revine în solidar tuturor utilizatorilor care sunt considerați astfel coorganizatori".

Ca atare, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile recurentului pârât privind inexistența unei coparticipări procesuale pasive necesare, obligatorii, contestarea caracterului solidar al obligației ca și pe cea de coorganizator al turneului menționat, împreună cu cealalată pârâtă a cauzei.

b). Recurentul pârât PF M.M., prin acest motiv de recurs, invocă excepția lipsei capacității sale procesuale de folosință, susținând, în sensul dovezilor depuse la dosar că doar în perioada 2006-2008 a deținut autorizație legală pentru persoană fizică autorizată, în timp ce din 21 ianuarie 2008 a fost radiat din Registrul Comerțului (extras O.N.R.C. dosar apel), dată de la care și-a pierdut și capacitatea procesuală de folosință.

Se impune însă precizarea că deși recurentul indică împrejurarea că reclamanta însăși a invocat în fața instanței de apel această excepție la termenul din 18 ianuarie 2012, ea nu a fost soluționată; procedând la o atare verificare, Înalta Curte constată că termenul menționat de recurent nu se înscrie între cele la care cauza a fost amânată în eapa procesuală anterioară, iar în fața curții de apel excepția nu a fost susținută, astfel cum reiese din actele și lucrările dosarului de apel.

Excepția lipsei capacității procesuale de folosință fiind însă o excepție procesuală absolută, ea poate fi invocată oricând, prin urmare, și în fața instanței de recurs, sens în care dispune art. 162 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că excepția nu poate fi primită întrucât radierea recurentului pârât din calitatea sa de persoană fizică autorizată nu îl lipsește pe acesta de capacitate procesuală de folosință.

În primul rând, o persoană fizică autorizată nu dobândește personalitate juridică, astfel cum rezultă din definiția legală a acesteia prevăzută de art. 2 lit. i) din O.U.G. nr. 44/2008.

Pe de altă parte, art. 20 din același act normativ prevede că: „(1) PFA răspunde pentru obligațiile sale cu patrimoniul de afectațiune, dacă acesta a fost constituit, și, în completare, cu întreg patrimoniul său, iar in caz de insolvență, va fi supusă procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările ulterioare, dacă are calitatea de comerciant, potrivit art. 7 C. com.

(2) Creditorii își vor executa creanțele potrivit dreptului comun, în cazul în care PFA nu are calitatea de comerciant

(3) Orice persoană interesată poate face dovada calității de comerciant în cadrul procedurii insolvenței sau separat, prin acțiune în constatare, dacă justifică un interes legitim."

Față de aceste prevederi legale, Înalta Curte apreciază că și pentru cazul în care recurentul pârât a avut constituit un patrimoniu de afectațiune în vederea îndeplinirii scopului activității economice pentru care a fost autorizat (conform definiției legale de la art. 2 lit. j) din O.U.G. nr. 44/2008), ulterior radierii sale ca PFA este posibilă angajarea răspunderii sale patrimoniale și după acest moment, caz în care, în completare, va răspunde cu întregul său patrimoniu; per a contrario, dacă nu a avut constituit un patrimoniu de afectațiune, ab initio răspunde cu întregul său patrimoniu pentru obligațiile civile al căror titular este, având deplină capacitate de exercițiu.

În consecință, pierderea capacității procesuale civile (deci, și procesuale) a unei persoane fizice autorizate încetează la data decesului persoanei fizice însăși, conform art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, litigiul de față fiind pornit anterior intrării în vigoare a oului C. civ.

Date fiind aceste argumente, deciziile de speță invocate de recurent nu pot justifica o soluție contrară, practica judiciară nefiind izvor de drept.

c). și d) Criticile dezvoltate de recurent prin aceste motive reprezintă de fapt, o reluare parțială a celor susținute cu privire la contestarea calității sale de utilizator de opere muzicale comunicate public, în calitate de coorganizator, astfel încât ea a fost deja analizată în cadrul primului motiv de recurs, cu referire specială la dispozițiile pct. 2 și pct. 14 din Metodologia aprobată prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, anterior citate.

În plus, trebuie menționat că nu era necesară calificarea dată de părți în cuprinsul contractului de prestări de servicii din 10 septembrie 2006 sau autodefinirea în calitate de coorganizatori, de vreme ce aceasta este o chestiune de fapt, iar calificare se realizează în raport de conțintul concret al activităților derulate de fiecare în parte, în legătură cu desfășurarea spectacolului, prin aplicarea criteriilor legale prevăzute de pct. 1 din Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 (la care pct. 2, definind noțiunea de utilizator, face trimitere).

În condițiile în care turneul B.N. al trupei P. a avut loc în perioada 11 octombrie-25 octombrie 2006, iar din data de 19 octombrie 2006 a intrat în vigoare Metodologia aprobată prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, publicată în M. Of. nr. 857/19.10.2006, în mod legal instanțele de fond s-au raportat atât la dispozițiile H.G. nr. 769/1999 (pentru spectacolele de până în 19 octombrie 2006), cât și la Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 (pentru cele ce au avut loc după data intrării în vigoare a noii Metodologii), cea din urmă nefiind aplicată retroactiv în cauză.

Potrivit celor deja arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului ca nefondat.

1. Recursul formulat de reclamantă este, de asemenea, nefondat.

Înalta Curte constată că prioritară este cercetarea criticilor dezvoltate de recurentă la lit. e) și f), întrucât acestea constituie premisa de necesară verificării și a celorlalte critici.

Astfel, s-a susținut că decizia recurată încalcă dispozițiile art. 1231 alin. (2), art. 1232 alin. (3), art. 1291, art. 1311 alin. (4) art. 1312 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, iar prevederile art. 123 și art. 130 alin. (1) lit. c) din aceeași lege, au fost greșit aplicate.

e). Dreptul de comunicare publică a operelor muzicale (cu excepția proiecției publice a operelor cinematografice) este un drept patrimonial de autor care, potrivit dispozițiilor legale, se supune gestiunii colective obligatorii, conform art. 1231 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996.

Elementele ce dau conținut gestiunii colective obligatorii constau, în principal, în obligația oricărui utilizator de opere muzicale prin comunicare publică de a obține autorizația-licență neexclusivă pentru utilizarea legală a repertoriului protejat, cu obligația de a achita remunerațiile corespuzătoare acestui tip de utilizare; atare autorizare se acordă de organismul de gestiune conform art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, republicată, care organism are și calitatea de colector al remunerațiilor datorate (art. 133 din lege, colector unic); aceste sume colectate în numele și pe seama acestora, cu titlu de drepturi patrimoniale ale autorilor de opere muzicale sunt apoi distribuite proporțional cu utilizarea repertoriului fiecăruia (art. 134 alin. (2) lit. d) din lege), iar din aceste sume colectate, orgaismului de gestiune colectivă i se cuvine un comision datorat de titularii de drepturi care se reține din sumele atribuite fiecăruia după calcularea repartiției individuale (art. 134 alin. (2) lit. e).

Pe de altă parte, oganismul de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat, astfel cum dispune art. 123 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

În consecință, astfel cum corect a stabilit instanța de apel, art. 1231 din lege are semnificația prioritară a instituirii unei prezumții legale de mandat, prezumție ce funcționează atunci când titularii de drepturi de autor nu au mandatat expres organismul de gestiune colectivă în acest sens.

Prezumția legală de mandat poate fi însă răsturnată atunci când titularul însuși și-a exercitat dreptul patrimonial în discuție în mod direct, iar nu prin reprezentantul său, situație ce se verifică fie atunci când titularul însuși este cel care comunică public operele al cărui autor este (nefiind nevoie de autorizare întrucât se exercită un drept propriu), fie în situația în care el însuși a acordat în mod direct unui terț autorizarea sub forma unei licențe neexclusive de a-i comunica public operele, în ambele cazuri, operând o revocare implicită a contractului de mandat legal (ori, chiar convențional), acordat organismului de gestiune colectivă pentru gestionarea dreptului de comunicare publică.

Legea specială nu conține dispoziții speciale exprese, derogatorii de la dreptul comun (care prevede soluția în sensul celor anterior descrise), iar prevederile ei se completează cu dreptul comun, sens în care dispune expres art. 153 din Legea nr. 8/1996; prin urmare, regulile din dreptul civil în materia mandatului sunt pe deplin aplicabile în acest caz, deci și cele cu privire la posibilitatea revocării lui (art. 1552 pct. 1 C. civ.).

Este neîndoilenic că în îndeplinirea atribuțiilor sale de colector unic al drepturilor patrimoniale de autor, recurenta reclamantă nu exercită drepturi proprii (exclusive sau neexclusive), ci acționează în calitate de reprezentant (mandatar) al autorilor înșiși, concluzie ce rezultă și din formularea normei de la art. 123 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care abilitează organismul de gestiune colectivă să îi reprezinte și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.

Către aceeași concluzie conduc și prevederile art. 123 alin. (3) din lege, potrivit cărora: „Titularii de drepturi de autor sau de drepturi conexe nu pot cesiona drepturile patrimoniale recunoscute prin prezenta lege către organisme de gestiune colectivă"', ca atare, organismul de gestiune colectivă nu are calitatea de cesionar neexclusiv al drepturilor patrimoniale de autor, cu atât mai puțin de cesionar exclusiv al acelorași drepturi.

Pe de altă parte, dacă s-ar primi susținerea recurentei reclamante în sensul că și în cele două situații descrise anterior (exercitarea dreptului patrimonial de către autorul însuși ori acordarea licenței neexclusive de către acesta utilizatorului) ar însemna a se accepta ideea că autorul însuși nu mai este titular al dreptului patrimonial în discuție în absența unei cesiuni exclusive către organismul de gestiune colectivă, cesiune care, de altfel, este interzisă în mod expres de lege, potrivit textului anterior citat (interdicție ce operează chiar și în privința celei neexclusive).

În consecință, acordând licențele neexclusive în condițiile art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, organismul de gestiune colectivă, chiar în situația gestiunii obligatorii, nu exercită un drept propriu, ci un drept al autorilor, în numele și pe seama acestora.

În plus, și prevederile art. 134 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 sunt în același sens: „Exercitarea gestiunii colective încredințate prin contractul de mandat nu poate restrânge în niciun fel drepturile patrimoniale ale autorilor".

Chiar dacă această normă se folosește sintagma de „mandat încredințat", ceea ce ar putea susține concluzia gestiunii facultative (care funcționează pe baza mandatului convențional, deci prin acord de voință), nu trebuie omis că și în cazul gestiunii obligatorii nimic nu se opune ca titularul să acorde mandat organismului de gestiune chiar pentru drepturile supuse gestiunii colective obligatorii (în caz contrar, fiind inutilă reglementarea de la art. 123 alin. (2) din lege), după cum nu există nicio rațiune ca în cazul gestiunii colective facultative legiuitorul să interzică restrângerea drepturilor patrimoniale ale autorilor, iar în cazul celei obligatorii să o permită, cu toate că organismul de gestiune colectivă nu este decât un reprezentant (mandatar) al autorilor.

Totodată, art. 134 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, modificată și republucată, dispune: „În exercitarea mandatului, în condițiile prezentei legi, organismelor de gestiune colectivă nu li se transferă sau nu li se transmit drepturi de autor și drepturi conexe ori utilizarea acestora".

Această interpretare a dispozițiilor art. 1231 din lege nu neagă caracterul obligatoriu al gestiunii colective pentru categoria drepturilor patrimoniale incluse de legiuitor în enumerarea din acest text și, ca atare, nici nu o transformă în gestiune colectivă facultativă, întrucât ea operează în raport cu orice alt terț care utilizează unul dintre aceste drepturi patrimoniale care nu este autorul însuși sau care nu a fost autorizat în mod direct de către acesta; exigențele dreptului comun impun însă titularului dreptului de autor, cel puțin pentru situația în care acordă el însuși licență neexclusivă unui terț utilizator, să notifice organismului de gestiune colectivă această împrejurare art. 1553, 1554 C. civ.) pentru a paraliza demersuri paralele ale acestuia, întreprinse în același scop (notificări, cereri de chemare în judecată etc).

În plus, dacă s-ar admite că titularul însuși este lipsit de dreptul său patrimonial (supus gestiunii obligatorii) pentru a cărui utilizare i se cuvine o remunerație, iar în cauza de față nu s-ar confirma inutilitatea autorizării pentru cel care comunică public propriile sale opere și care deja a încasat această remunerație (sau deține o creanță pentru remunerația ce i se cuvine), ar însemna a se dispune obligarea autorului la achitarea remunerației către organismul de gestiune colectivă care apoi să o repartizeze acestuia (adică, celui pe care îl reprezintă și în numele căruia se presupune că acționează); în ce privește autorizările primite de către utilizator (SC P.R. SRL) de la ceilalți autori ale căror opere au fost comunicate public în turneul B.N. (convenția din 10 februarie 2008 încheiată cu F.Ș.N., convenția din 4 februarie 2008 încheiată cu N.C.H. și convenția din 4 februarie 2008 încheiată cu U.A.), astfel cum deja s-a arătat, prezumția legală relativă de mandat ce opera în favoarea recurentei U.C.M.R.-A.D.A. a fost răsturnată.

f). Nelegalitatatea hotărârii apelate rezultă și din interpretarea sistematică și logică a dispozițiilor art. 123, 1231, 1232, 1233, 129, 129 , 1311 alin. (2) și art. 1311 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, cu modificările și completările ulterioare.

Recurenta susține că prin interpretarea greșită a acestor norme, instanța de apel a anihilat distincția legală dintre gestiunea colectivă obligatorie (art. 1231), gestiunea colectivă facultativă (art. 1232) și gestiunea pe bază de mandat special (art. 1233 din Legea nr. 8/1996.

Față de cele mai sus arătate, Înalta Curte apreciază că prin soluția adoptată nu se anihilizează distincțiile legale dintre formele gestiunii colective, iar gestiunea colectivă obligatorie funcționează în continuare chiar pentru autorul care și-a exercitat în mod individual dreptul patrimonial într-o situație determinată, prezumția relativă de mandat funcționând în legătură cu fiecare comunicare publică ex lege pe toată durata de activitate a legii, respectiv a normei care o reglementează (art. 1231).

Pe de altă parte, contrar celor susținute de recurentă, utilizatorii nu sunt în situația de a opta între gestiunea colectivă obligatorie (caz în care ar cere autorizarea de la organismul de gesiune colectivă) și gestiunea individuală de către autorul însuși (caz în care ar solicita licența neexclusivă de la autor), prioritară pentru aceștia fiind dispoziția legală care îi obligă la o utilizare conformă legii, deci pe baza unei autorizații-licență neexclusivă pe care o va solicita organismului de gestiune colectivă, colector unic la remunerațiilor; cu toate acestea, sunt posibile situații, similare celei din cauză, în care autorul însuși să fie implicat în acea comunicare publică a operei, astfel că, nimic nu se opune ca, în acest caz, utilizatorul să primească autorizarea de la acesta.

Așa cum deja s-a arătat (în interpretarea art. 134 alin. (1) și (4) din lege) nu poate fi primită ideea limitării drepturilor patrimoniale ale autorilor în sensul celor susținute de recurentă, în condițiile în care dreptul patrimonial de autor în discuție nu i-a ieșit din patrimoniu și, deci nu a fost cesionat exclusiv către organismul de gestiune colectivă.

Înalta Curte va înlătura și argumentul invocat cu privire la incidența art. 1311 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, text care este greșit interpretat de recurentă în sensul că acesta ar permite ca la determinarea remunerațiilor să nu se țină seama de plățile directe făcute de utilizator titularilor.

Norma menționată, dată fiind și plasarea ai în contextul art. 1311 din lege care reglementează modalitatea de negociere a metodologiilor, nu privește determinarea remunerațiilor, ci statuează în sensul libertății de negociere a părților implicate în adoptarea metodologiilor, legiuitorul optând pentru înlăturarea explicită a oricăror limite prestabilite prin referirile la prevederile alin. (1) lit. c) - repertoriul confirmat de O.R.D.A. și alin. (1) lit. e) din același text (art. 1311 din lege) - proporția utilizărilor pentru care utilizatorul a îndeplinit obligațiile de plată prin contracte directe cu titularii de drepturi.

În consecință, acest text are un alt domeniu de reglementare decât cel indicat de recurentă, repartizarea individuală a remunerațiilor deja colectate în numele și pe seama titularilor de drepturi, fiind în mod necesar o operațiune plasată ulterior elaborării metodologiilor, metodologie care pentru acest tip de utilizare este cuprinsă în Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, în timp ce pentru repartizarea individuală a remunerațiilor sunt aplicabile dispozițiile art. 134 alin. (2) lit. a)-g) din Legea nr. 8/1996.

Recurenta a mai susținut că prin interpretarea dată de instanța de apel în sensul răsturnării prezumției de mandat are loc o diminuare a veniturilor sale (limitate în mod expres de lege la 15% din remunerațiile colectate și repartizate, astfel cum dispune art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996).

Susținerea deși reprezintă o concluzie justă, nu poate conduce la reținerea nelegalității soluției adoptate de instanța de apel, întrucât veniturile organismului de gestiune colectivă sunt condiționate în mod legal de cuantumul remunerațiilor colectate și repartizate (baza de calcul), operațiuni cumulative; prin urmare dacă unii dintre autori și-au colectat în mod individual remunerațiile, oganismul de gestiune colectivă nu a desfășurat vreo activitate în numele și pe seama acestora, astfel că nu ar avea niciun temei legal acordarea vreunui procent din aceste sume către organismul de gestiune colectivă, lipsind interdependența și reciprocitatea drepturilor și obligațiilor.

Simetric, ceilalți autori pentru care recurenta reclamantă a procedat la colectarea și repartizarea sumelor ce li se cuvin cu titlu de drepturi patrimoniale de autori, vor fi ținuți de plata comisionului către organismul de gestiune colectivă determinat în raport de cuantumul remunerațiilor colectate și repartizate către aceștia, sens în care dispune art, 134 alin. (2) lit. e) din lege: „comisionul datorat de titularii de drepturi se reține acestora din sumele cuvenite fiecăruia, după calcularea repartiției individuale".

În consecință, nu se poate susține cu real temei că aceștia ar fi prejudiciați în vreun fel, întrucât nu vor avea de achitat sume mai mai decât cele legal datorate, luând în considerare și alte criterii decât cele menționate, criterii neprevăzute de lege; în plus, organismele de gestiune colectivă nu dobândesc niciun drept propriu asupra remunerațiilor colectate, întrucât art. 134 alin. (3) din lege prevede în mod expres: „Remunerațiile încasate de organismele de gestiune colectivă nu sunt și nu pot fi asimilate veniturilor acestora".

De altfel, aceste sume provenite din comisionul cuvenit organismului de gestiune colectivă au o afectațiune specială, circumscrisă obiectului său de activitate: cheltuieli de funcționare, costurile reale ale ale colectării și repartizării către membri a sumelor cuvenite (art. 134 alin. (2) lit. b) și c) din același act normativ) etc.

a) S-a susținut că instanța de apel a realizat o împărțire nelegală a remunerațiilor la un număr de 28 de piese muzicale, în absența unui temei legal în acest sens.

Nici această susținere nu poate fi reținută întrucât instanța de apel, în raport de concluzia cu privire la răsturnarea prezumției de mandat legal ce opera în favoarea recurentei, a procedat la deducerea sumelor datorate cu titlu de remunerație pentru utilizarea prin comunicare publică pentru autorii celor 4 piese (din cele 28 ce sunt enumerate în listă) pentru care această prezumție nu a fost răsturnată, autori reprezentați, în virtutea legii, de organismul de gestiune colectivă.

Astfel cum se prevede la pct. 15 din Tilul II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, în aplicarea art. 127 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 și cum corect susține recurenta, criteriul legal de repartizare a remunerațiilor îl constituie durata utilizării reale a operei respectivului autor.

Or, soluția adoptată de instanța de apel nu contravine aplicării de către recurentă a acestui criteriu legal la momentul repartizării individuale a sumelor către cei 4 autori, întrucât obligația solidară a pârâților privește o sumă forfetară colectată pentru comunicarea publică a celor 4 piese în turneul B.N. în cele 10 concerte enumerate; instanța de apel a aplicat o prezumție simplă a comunicării publice o singură dată, a fiecăreia dintre cele 4 piese, în fiecare din cele 10 concerte; în ce privește durata efectivă a fiecărei piese, acestea sunt informații care se regăsesc în evidențele recurentei.

Playlistul pieselor susținute în aceste concerte a fost depus la dosar de către intimata pârâtă SC P.R. SRL; este real că o repartizare riguroasă presupunea comunicarea către organismul de gestiune colectivă a raportului menționat la pct. 15 din Titlul II al Metodologiei din care să reiasă durata reală a utilizării, însă, recurenta reclamantă nu a făcut uz de dispozițiile procedurale care îi permiteau obținerea acestora în timpul procesului (art 172 C. proc. civ.) și înlăturarea prezumției judiciare reținute de instanța de apel.

b). Se va înlătura ca nefondată și susținerea privind încălcarea dispozițiilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 26/2000, cu modificările și completările ulterioare și art. 969 și urm. din vechiul C. civ.

Dispozițiile statutare ale U.C.M.R.-A.D.A., pe temeiul cărora recurenta susține că existența unei serii de limitări ale exercitării individuale a prerogativelor dreptului patrimonial de autor, nu pot fi reținute în cauză, întrucât acestea nu pot adăuga la legea dreptului de autor și nici nu sunt incidente speței față de situația de fapt dedusă judecății.

În ce privește exclusivitatea dreptului de autorizare a utilizării Înalta Curte a analizat deja această apărare la pct. e) și f) din prezentele motive de recurs, astfel cum au fost sitematizate, apărare ce a fost înlăturată.

Or, în măsura în care unii dintre membri săi nu respectă disciplina statutară, aceasta nu reprezintă o chestiune care să facă obiectul pricinii de față, astfel cum deja s-a arătat; pe de altă parte, asocierea este un drept, iar nu o obligație; într-adevăr, exercitarea calității de membru poate fi supusă unor anumite condiții, în termenii statutului, însă angajarea unei eventuale răspunderi generate de eventuale abateri de la disciplina statutară, de asemenea, excede obiectului cauzei.

Și în ce privește la comisionul datorat de intimata pârâtă către U.C.M.R.-A.D.A. pentru colectarea și repartizarea drepturilor patrimoniale de autor (autorii operelor muzicale comunicate public în spectacolele în litigiu, fiind membri U.C.M.R.-A.D.A.), Înalta Curte a apreciat deja potrivit celor tratate la pct. f) din prezentele motive de recurs,

Celelalte precizări din motivele de recurs dezvoltate în susținerea acestei critici (pct. b)) sunt fie susțineri de netemeinicie a deciziei recurate ce nu pot fi cenzurate în recurs (nedovedirea plății efective către autori a drepturilor stabilite prin cele trei convenții din 2008), fie aspecte ce nu au legătură cu obiectul judecății (referirea la art. 6.3. lit. b1)) din Statutul U.C.M.R.-A.D.A.), astfel încât nu vor fi analizate.

De asemenea, Înalta Curte va înlătura și susținerea privind pretinsa substituire a instanței de apel în drepturile recurentei, prin realizarea repartizării remunerațiilor, în condițiile în care nici nu a fost învestită cu o astfel de cerere.

Astfel cum deja s-a arătat, curtea de apel dispunând obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 12.365,76 RON reprezentând triplul remunerațiilor datorate pentru comunicarea publică în scop lucrativ a pieselor muzicale: „X." (compozitor - B.M.); „Y."„Z.", „Q." (compozitor K.J.), a furnizat recurentei reclamante suma globală pentru acești autori, repartiția individuală a remunerațiilor cuvenite fiecăruia, urmând a fi realizată de către recurentă prin aplicarea criteriului legal al duratei utilizării (după comunicarea raportului), ori prin aplicarea prezumției judiciare mai sus indicate.

c) întrucât instanța de apel nu a dispus repartizarea sumelor menționate, nici nu a dat altceva decât s-a cerut (critică ce s-ar fi circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6); soluția a fost adoptată în urma deliberării care are loc după închiderea dezbaterilor, astfel că Înalta Curte constată că nu era necesară supunerea dezbaterii contradictorii a părților a altor aspecte decât cele asupra cărora părțile și-au expus apărările.

De asemenea, hotărârea instanței de apel se raportează la situația de fapt reținută în cauză, pe baza unor probe pertinente, concludente și utile, administrate în condiții de contradictorilaitate și cu respectarea drepturilor procesuale ale părților.

Nu vor fi analizate nici criticile de netemeinicie formulate de recurentă în cadrl acestui motiv de recurs, anume cele ce privesc valoarea probatorie dată unor înscrisuri ale cauzei și interpretarea ori calificarea atribuită de instanța de apel acestora, în contextul dovezilor pricinii, întrucât cenzura instanței de recurs nu poate fi decât una de nelegalitate.

În ce privește precizarea recurentei în sensul că prin decizia recurată au fost încălcate drepturile altor autori care au fost înlăturați de instanță de la vocația de a-și încasa drepturile patrimoniale cuvenite, cu referire specială la două opere muzicale „W." (coaturori B.F. și S.V., nu numai N.C.H.) și „QQ" (coautor nu numai N.C.H., ci și K.J.), Înalta Curte constată că aceaste susțineri ale recurentei sunt făcute pentru prima dată în recurs, așadar omisso medio, astfel că nu pot fi analizate direct în această fază procesuală.

Recurenta reclamantă avea posibilitatea de a invoca aceste apărări prin întâmpinarea formulată la motivele de apel ale pârâtei SC P.R. SRL, date fiind criticile dezvoltate de această parte împotriva sentinței tribunalului și identificarea finalității către care tindea (schimbarea sentinței, prin respingerea acțiunii în totalitate, pentru aceea că drepturile au fost gestionate individual și direct de către autorii înșiși).

Prin soluția adoptată, instanța de apel a făcut aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 (pentru determinarea cuantumului încasărilor din orașele în care acesteaa nu au fost declatare la organele fiscale), iar nu a dispozițiilor art. 43 alin. (4) din lege, astfel cum recurenta susține, motiv pentru care această critică se constată a fi lipsită de obiect.

d). Inaplicabilitatea prevederilor art. 1311 alin. (4) din Legea nr. 8/1996 a fost anterior demonstrată în analiza criticilor ce au făcut obiectul motivului de recurs de la pct. f).

În plus, prin decizia recurată, și având în vedere considerentele ce preced, nu s-a procedat la aplicarea unor reduceri la plata remunerațiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate, ci au fost determinate remunerațiile legal datorate, iar pentru stabilirea lor au fost aplicate criteriile legale prevăzute de pct. 17 din Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 (triplul remunerațiilor ce ar fi fost legal datorată pentru utilizarea autorizată), normă metodologică ce corespunde normei legale de la art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, modificată și republicată.

Pentru toate acestea, și recursul reclamantei va fi respins ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta U.C.M.R.-A.D.A. și de pârâtul PF M.M. împotriva deciziei nr. 52A din 27 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 mai 2013.