Inadmissibility of common-law property reclamation for nationalized real estate absent valid prior title or special procedure notification under Law No. 10/2001 and ECHR Protocol 1
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Romania dismissed the appeal, confirming the inadmissibility of the plaintiffs’ claim and upholding the lower courts’ decisions that denied the retrocession of nationalized real estate and the nullity of subsequent sales. The dispute involved heirs of a former shareholder of a nationalized company who sought to revoke the state’s title to a building nationalized under Decree 92/1950, declare subsequent sales to good-faith purchasers void, and obtain restitution or compensation. The Court ruled that because the plaintiffs failed to file a notification within the statutory deadline under Law No. 10/2001, they did not possess a "good" or legitimate expectation protected by Article 1 of Protocol No. 1 to the ECHR, nor did they meet the exceptional criteria required to bypass the special reparation law. Relying on the principle that special laws derogate from general civil law and the established case law of the European Court of Human Rights, including the pilot judgment in *Atanasiu v. Romania*, the Court determined that the action was barred as inadmissible, as the plaintiffs could not invoke a violation of the right to property or access to justice without having utilized the mandatory administrative procedure prescribed by the specific reparation legislation.
Legislator headnote
AI generatedart. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 20 alin. (2) din Constituția, art. 968 C. civ, art. 948 pct. 4 C. civ, art. 481 C. civ, art. 6 din Legea nr. 213/1998; Inadmissibility of common-law property reclamation for nationalized real estate absent valid prior title or special procedure notification under Law No. 10/2001 and ECHR Protocol 1: The dispute involved heirs of a former shareholder of a nationalized company who sought to revoke the state’s title to a building nationalized under Decree 92/1950, declare subsequent sales to good-faith purchasers void, and obtain restitution or compensation. The Court ruled that because the plaintiffs failed to file a notification within the statutory deadline under Law No. 10/2001, they did not possess a "good" or legitimate expectation protected by Article 1 of Protocol No. 1 to the ECHR, nor did they meet the exceptional criteria required to bypass the special reparation law. Relying on the principle that special laws derogate from general civil law and the established case law of the European Court of Human Rights, including the pilot judgment in *Atanasiu v. Romania*, the Court determined that the action was barred as inadmissible, as the plaintiffs could not invoke a violation of the right to property or access to justice without having utilized the mandatory administrative procedure prescribed by the specific reparation legislation.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural provision explicitly cited in the final dispositive as the legal basis for dismissing the appeal as unfounded.
Full text
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 180 din 20 ianuarie 2012 pronunțată în dosarul nr. 2828/30/2011, Tribunalul Timiș a respins acțiunea reclamanților M.M., B.M.E. și M.M.Y. în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara și de Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Timișoara reprezentat de Primar, B.T.A., B.T., B.I., B.V., C.N., C.I., P.A., S.Ș., K.B.H., H.N., H.D., A.A., G.D., E.M.O., G.D., M.C.S., M.L.E., G.D., SC O.J.C.V.L. SRL.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a constatat că, prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 2828/30 din 22 aprilie 2011, reclamanții M.M., B.M.E. și M.M.Y. au chemat in judecată pârâții sus-menționați, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate nevalabilitatea titlului de preluare de către Statul Român a imobilului constând în casă și curte în Timișoara, cu teren în suprafață de 1.127 mp, înscris în CF Timișoara, și în CF Timișoara (CF individuală a statului); drept consecință a nevalabilității titlului statului, să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții B.T.A.
și B.T. pentru apartamentul nr. 1 din imobil, înscris în CF Timișoara, situat la parter, compus din 4 camere și dependințe, cu 12,95% părți comune indivize și 146/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu Statul Român; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții B.I. și soția B.V. pentru apartamentul din imobil, înscris în CF Timișoara, situat la parter, compus dintr-o cameră și dependințe, cu 3,18% părți comune indivize și 36/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu Statul Român; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții C.N. și soția C.I. pentru apartamentul din imobil, înscris în CF Timișoara, convertită în CF Timișoara, situat la parter, compus din 3 camere și dependințe, cu 14,52% părți comune indivize și 164/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu Statul Român; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții C.N. și soția C.I. cu pârâtul P.A. pentru același apartament; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 18 iulie 2007 încheiat de pârâtul S.Ș. pentru apartamentul din imobil, înscris în CF Timișoara, situat la etajul I, compus dintr-o cameră și dependințe, cu 6,77% părți comune indivize și 76/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu Statul Român; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 2008 încheiat de pârâta K.B.H. pentru apartamentul din imobil, înscris în CF Timișoara, situat la etajul I, compus dintr-o cameră și dependințe, cu 4,56% părți comune indivize și 51/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu Statul Român prin SC O.J.C.V.L.
SRL; să se constate nulitatea contractului de donație încheiat pentru apartamentul descris mai sus de pârâta K.B.H. în calitate de donator cu pârâții H.N. și H.D. în calitate de donatari; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta A.A. pentru apartamentul din imobil, înscris în CF Timișoara, situat la etajul I, compus din 2 camere și dependințe, cu 5,15% părți comune indivize și 58/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu Statul Român; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de defunctul E.I. pentru apartamentul din imobil, înscris în CF Timișoara, situat la etajul I, compus dintr-o cameră și dependințe, cu 5,62% părți comune indivize și 63/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu Statul Român; să se constate nulitatea certificatului de moștenitor emis în favoarea lui E.W., în prezent decedat, în urma defunctului E.I., în partea referitoare la includerea în masa succesorală a apartamentului descris mai sus în cotă de 1/1; să se constate nulitatea certificatului de moștenitor emis pe numele pârâtei E.M.O.
în urma defunctului E.W., în partea referitoare la includerea în masa succesorală a apartamentului descris mai sus în cotă de 1/1; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de defuncta O.I. pentru apartamentul nr. 5 din imobil, înscris în CF Timișoara, situat la etajul II, compus dintr-o cameră și dependințe, cu 4,95% părți comune indivize și 56/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu Statul Român; să se constate nulitatea certificatului de moștenitor emis pe numele pârâtei M.C.S., în urma defunctei O.I., în partea referitoare la includerea în masa succesorală a apartamentului descris mai sus, în cota de 1/1; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtul G.D. pentru apartamentul din imobil, înscris în CF Timișoara, situat la etajul II, compus din 2 camere și dependințe, cu 11,16% părți comune indivize și 126/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu Statul Român; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții M.C.S. și M.L.E. pentru apartamentul din imobil, înscris în CF Timișoara, situat la etajul II, compus din 4 camere și dependințe, cu 17,38% părți comune indivize și 196/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu Statul Român; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții M.C.S. și M.L.E. pentru apartamentul din imobil, înscris în CF Timișoara, situat la subsol, compus din 3 boxe, cu 2,34% părți comune indivize și 26/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu Statul Român; să se dispună rectificarea CF Timișoara și a CF Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român asupra apartamentului asupra apartamentului și asupra terenului de 1127 mp aferent imobilului, al înscrierii dreptului reclamanților de proprietate, cu titlu de restabilire a situației anterioare, în cotă totală de 825/1000 părți, din care 1/2 parte reclamanta M.M.Y., ca soție supraviețuitoare a defunctului M.I.J.
și câte ¼ parte fiecare reclamanți M.M. și B.M.E., ca fiu și, respectiv, fiică a acestuia, cu titlu de moștenire conform certificatului de moștenitor eliberat de instanța succesorală din Bad Homburg v.d.H., Germania, acest defunct fiind la rândul său unicul moștenitor al lui M.I.S., în calitate de fiu postdecedat; să se dispună rectificarea CF Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților B.T.A. și B.T., al înscrierii dreptului reclamanților de proprietate, cu titlu de restabilire a situației anterioare, în cotă de 825/1000 părți, din care 1/2 parte M.M.Y., ca soție supraviețuitoare a defunctului M.I.J.
și câte ¼ parte fiecare subsemnații M.M. și B.M.E., ca fiu și, respectiv, fiică a acestuia, care la rândul său a fost unicul moștenitor al lui M.I.S., în calitate de fiu postdecedat și al reînscrierii dreptului de proprietate al Statului Român asupra cotei de 175/1000 părți; să se dispună rectificarea CF nr. 140097 ind. Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților B.I. și B.V. și al înscrierii dreptului reclamantilor de proprietate în cotele și cu titlul arătat mai sus, precum și al reînscrierii dreptului de proprietate al Statului Român asupra cotei de 175/1000 părți; să se dispună rectificarea CF Timișoara, convertită de pe hârtie în CF Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtului P.A.
și al înscrierii dreptului reclamanților de proprietate și al Statului Român în cotele și cu titlul arătat; să se dispună rectificarea CF Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtului S.Ș. și al înscrierii dreptului reclamanților de proprietate și al Statului Român în cotele și cu titlul arătat; să se dispună rectificarea CF Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților H.N. și H.D. și al înscrierii dreptului reclamantilor de proprietate și al Statului Român în cotele și cu titlul arătat; să se dispună rectificarea CF Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei A.A.
și al înscrierii dreptului reclamanților de proprietate și al Statului Român în cotele și cu titlul arătat; să se dispună rectificarea CF Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei E.M.O. și al înscrierii dreptului reclamanților de proprietate și al Statului Român în cotele și cu titlul arătat; să se dispună rectificarea CF Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei M.C.S. și al înscrierii dreptului reclamanților de proprietate și al Statului Român în cotele și cu titlul arătat; să se dispună rectificarea CF Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtului G.D.
și al înscrierii dreptului reclamanților de proprietate și al Statului Român în cotele și cu titlul arătat; să se dispună rectificarea CF Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților M.C.S. și M.L.E. și al înscrierii dreptului reclamanților de proprietate și al Statului Român în cotele și cu titlul arătat; să se dispună rectificarea CF Timișoara în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților M.C.S. și M.L.E. și al înscrierii dreptului reclamanților de proprietate și al Statului Român în cotele și cu titlul arătat;
în subsidiar, în măsura în care se vor respinge capetele de cerere în constatarea nulității actelor translative de proprietate atacate și în rectificarea cărților funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al subdobânditorilor, respectiv al restabilirii situației anterioare de carte funciară și al înscrierii dreptului reclamanților asupra apartamentelor vândute de Statul Român, să se dispună restituirea în natură cu privire la apartamentele nevândute, precum și cu privire la terenul de 1127 mp aferent imobilului și rectificarea CF cu privire la acestea; odată cu restituirea părților din imobil nevândute, identificate mai sus, să dispuneți obligarea pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor corespunzătoare cu valoarea cotei de 825/1000 din întregul imobil, diminuată cu valoarea celor două apartamente și a terenului.
Să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanții au arătat că imobilul în litigiu s-a aflat în proprietatea societății C.C. SA din Timișoara, cu titlu de cumpărare. Acționar al societății a fost M.I.S., bunicul patern al reclamanților M.M. și B.M.E., respectiv socrul reclamantei M.M.Y., cu 34 de acțiuni în valoare de 850.000 RON și cu încă 32 de acțiuni în valoare de 800.000 RON din capitalul social de 2.000.000 RON, deci în total cu 66 de acțiuni în valoare de 1.650.000 RON din acest capital. Calitatea sa de acționar și partea din capitalul social pe care a deținut-o reiese din chestionarul informativ din 13 decembrie 1943, eliberat de Camera de Industrie și de Comerț-Oficiul Registrului Comerțului-Timișoara-Serviciul de Informațiuni, pct. 21 "Tabloul Acționarilor". Ca atare, calculând capitalul social deținut de bunicul, respectiv socrul reclamanților, acesta a fost în proporție de 82,5 %. Societatea a deținut în proprietate imobilul situat în Timișoara, astfel încât procentele din capitalul social deținute de autorul lor corespund cotei de 825/1000 părți din acest imobil, la care reclamanții ca moștenitori sunt îndreptățiți.
Imobilul din Timișoara, aparținând societății C.C. SA din Timișoara a fost preluat de Statul Român în temeiul Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, dreptul de proprietate al statului fiind intabulat în CF cu acest titlu în 20 august 1956, în baza încheierii nr. 1721, ca urmare a cererii nr. 7633/1956 a Sfatului Popular al Orașului Timișoara - întreprinderea de Locuințe și Localuri. Reclamanții au precizat că nici societății C.C. SA și nici bunicului lor ca acționar al acesteia, nu i s-a plătit nicio despăgubire pentru imobilul în litigiu care i-ar fi revenit în cotă de 825/1000 părți în situația lichidării societății.
În anul 2003 imobilul a fost apartamentat, așa cum reiese din înscrierea de la CF Timișoara. Astfel s-a deschis CF Timișoara în care s-au înscris inițial toate apartamentele în proprietatea Statului Român, așa cum figurează la poziția Bl a acestei cărți funciare, apoi, odată cu înstrăinarea lor către cumpărătorii persoane fizice, s-au creat noi cărți funciare individuale pentru fiecare apartament vândut.
Au mai rămas în CF Timișoara apartamentul și apartamentul care nu s-au transmis până în prezent din proprietatea statului. Terenul de 1127 mp este intabulat în CF Timișoara, fiind tot în proprietatea statului.
Restul apartamentelor au fost vândute de stat pârâților persoane fizice.
Întrucât consideră că titlul de preluare al imobilului de către stat este nelegal și, drept consecință, și înstrăinările ulterioare, succesive, către pârâții 3-13 sunt lovite de nulitate, reclamanții au înțeles să promoveze acțiunea de față, în susținerea căreia arată următoarele:
1 .Titlul statului nu este un titlu valabil, în înțelesul dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Decretul nr. 92/1950 în temeiul căruia a fost preluat imobilul instituia măsura naționalizării fără plata vreunei despăgubiri. El contravenea atât Constituției României de la acea vreme, cât și tratatelor internaționale la care România era parte - Declarația Universală a Drepturilor Omului - și legilor în vigoare la acea dată - art. 481 și urm. C. civ. Pe de altă parte, societatea C.C. SA din Timișoara nu figurează în listele anexă ale Decretului nr. 92/1950.
2. Reclamanții sunt îndreptățiți să revendice imobilul în litigiu pe calea dreptului comun. Precizează că nu au depus notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, de aceea înțeleg să promoveze prezenta acțiune în revendicare de drept comun. Procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 trebuie privită ca o alternativă la acțiunea de drept comun și nu ca o limitare a modalităților judiciare de valorificare a dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate de stat în timpul regimului comunist. Altfel, ar însemna să se încalce nu numai dreptul reclamanților la un proces echitabil consfințit de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dar și art. 1 din Protocolul nr. 1 la această Convenție, privind ocrotirea dreptului de proprietate.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția revizuită, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale. Așadar, chiar dacă Legea nr. 10/2001 republicată prevede în art. 22 alin. ultim, nerespectarea termenului impus pentru depunerea notificărilor atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, textul nu are aplicabilitate în speță față de dispozițiile constituționale mai sus indicate și față de prevederile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
În practica Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauze ca Străin împotriva României, Păduraru împotriva României, s-a reținut că Legea nr. 10/2001 nu acordă o satisfacție eficientă victimelor preluărilor abuzive de imobile, pe de o parte datorită lentorii procedurii, pe de altă parte datorită lipsei unei despăgubiri reale.
În concluzie, limitarea accesului la justiție prin art. 22 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, republicată, nu asigură un just echilibru între interesul victimelor preluărilor abuzive și interesul general, încălcând astfel principiul proporționalității care trebuie respectat în materia limitărilor aduse drepturilor fundamentale.
În aceeași ordine de idei, reclamanții au arătat că, sub aspectul admisibilității capătului principal de cerere, trebuie avută în vedere Decizia nr. XXXIII pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în secții unite, în data de 9 iunie 2008. Potrivit acestei decizii, în urma examinării de către instanța supremă a hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze împotriva României, s-a observat că aceasta a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. În considerentele deciziei în interesul legii s-a mai reținut că, în jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor omului, s-a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv pentru lipsirea de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.
În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție în secții unite a reținut că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală. S-a mai arătat în motivarea deciziei nr. XXXIII/2008 că fostul proprietar deposedat abuziv de stat se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție pentru apărarea dreptului său.
Decizia în interesul legii impune, în opinia reclamanților, instanței sesizate cu o cauză de felul celei de față, să analizeze fondul pricinii. Numai astfel se poate stabili în ce măsură normele interne intră în conflict cu dispozițiile Convenției.
3. Datorită faptului că titlul statului nu este valabil, proprietatea asupra imobilului se consideră că nu s-a transferat niciodată din patrimoniul reclamanților, conform principiului nemo dat quod non habet sau nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet. Rezultă că, atâta timp cât dreptul de proprietate asupra imobilului nu s-a transmis în mod valabil statului, nu putea fi transferat în mod valabil de către acesta cu titlu de vânzare-cumpărare către pârâții cumpărători în temeiul Legii nr. 85/1992, respectiv al Legii nr. 112/1995, care l-au dobândit de la un neproprietar. Din aceleași rațiuni, dreptul de proprietate în discuție nu putea fi transmis în mod valabil de către aceștia către succesorii lor, nici prin acte juridice inter vivos și nici prin acte juridice motis causa.
Vânzările-cumpărările în discuție s-au realizat în frauda dreptului reclamanților, cu încălcarea prevederilor art. 948, art. 966 și art. 968 C. civ., precum și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Statul nu și-a îndeplinit față de noi obligația de a le asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de Convenție, sub acest aspect fiind relevantă jurisprudența Curții de la Strasbourg în cauzele Păduraru împotriva României și Străin împotriva României. Chiar dacă în aceste cauze s-a pus problema revendicărilor anterioare Legii nr. 10/2001, obligația statului de a garanta dreptul de proprietate este generală, vizându-i în mod egal pe toți cetățenii, indiferent de momentul în care se pune în discuție acest drept. Altfel, ar însemna să se nesocotească prevederile art. 14 din Convenție, care interzic discriminarea.
Pe de altă parte, reclamanții au considerat că în mod nelegal înstrăinările apartamentelor din imobil de către Statul Român s-au făcut în baza unor temeiuri diferite, care nu pot coexista. Astfel, ori este incidență Legea nr. 85/1992 completată și modificată, ori este aplicabilă Legea nr. 112/1995. Se poate observa că apartamentele imobilului în litigiu au fost vândute de către stat înainte de a se crea cadrul legislativ pentru stabilirea valabilității titlului statului, ceea ce constituie motiv de nulitate pentru încălcarea dispozițiilor art. 948 pct. 4 C. civ..
4. În măsura în care se va aprecia că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, înțeleg să solicite, odată cu restituirea celor două apartamente nevândute și a terenului, obligarea Statului Român la despăgubiri corespunzătoare cu valoarea de piață a acestuia, corespunzătoare cotei de 825/1000 părți, din care apreciază că trebuie scăzută valoarea părților nevândute, care pot fi restituite. Despăgubirile li se cuvin în temeiul art. 481 C. civ.. în vigoare la data preluării, dar și în baza paragrafului 1 al Protocolului adițional nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale coroborat cu art. 13 din aceeași convenție. Potrivit acestui din urmă text, orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale. Aceasta cu atât mai mult cu cât imobilul proprietatea autorilor noștri a fost preluat de stat abuziv, fără plata vreunei despăgubiri.
În materia restituirii imobilelor preluate sub regimul totalitar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut libertatea Statului Român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul modalității concrete de acordare a măsurilor reparatorii, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii acestora în natură. Totuși, instanța de contencios al drepturilor omului a reținut în cauza Păduraru contra României că în măsura în care statul adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră clară și coerentă în mod rezonabil, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii, pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții. Totodată, analizând dispozițiile Legii nr. 10/2001 în cauza Porțeanu contra României, Curtea de la Starsbourg a apreciat că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați și nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei absențe prelungite a despăgubirii. S-a mai reținut că proporționalitatea dintre măsurile luate de stat și limitările aduse dreptului protejat de Convenție se referă nu doar la cuantumul despăgubirii, ci și la momentul acordării acesteia.
În aceeași ordine de idei, Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite, a arătat în cuprinsul deciziei nr. XXXIII/2008 pronunțată în interesul legii că privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Înalta Curte de Casație și Justiție-Secții Unite a mai arătat în aceeași decizie că, dacă bunul revendicat a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri. Așadar atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
În drept, s-au invocat prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 6 alin. (1) și art. 13 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, art. 948, art. 966 și art. 968 C. civ., art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 republicată.
Pârâta E.M.O. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca inadmisibilă, nefondată, netemeinică și nelegală și a reținut că acțiunea, având ca obiect cele solicitate prin petit, este tardiv introdusă.
În motivare, pârâta arată că este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului din Timișoara, apartament dobândit prin moștenire de la defunctul său soț, E.I., apartament dobândit de către acesta prin cumpărare potrivit legii, pe de o parte, iar pe de altă parte acesta, fiind cumpărător de bună-credință, nu se poate pune problema nulității contractului de vânzare-cumpărare.
Acțiunea introdusă este inadmisibilă deoarece revendicarea imobilului ce a fost preluat de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este fondată pe dreptul comun, iar în condițiile existentei procedurii speciale reglementate de prevederile Legii nr. 10/2001, reclamantele nu au uzat dc aceste prevederi legale, cererea fiind admisibila doar in condițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, republicată, ca atare introducerea unei cereri pe procedura dreptului comun în vreme ce au fost în vigoare prevederile Legii speciale nu conferă reclamantelor posibilitatea să mai revendice imobilul care nu a fost revendicat în termenul legal și procedura specială, context în care cererea este inadmisibilă.
Întrucât după cum arată reclamantele, antecesorii lor nu au fost proprietari tabulari, doar acționari ai unei societăți, în speță, C.C. SA SA, aceștia nu pot invoca un drept de proprietate asupra imobilului ce face obiectul procesului, pe de o parte iar de altă parte, cum antecesorii dețineau doar o parte din acțiunile societății, fiind vorba de o proprietate indiviză, potrivit legii și practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție, Dec. nr. 5440/2003, comentata în Rev. Dreptul nr. 2/2005. p.231, un coindivizar nu poate valorifica singur prin justiție un drept asupra căruia nu are decât o cotă-parte ideală, abstractă, instanța urmând a pune în vedere reclamantelor să indice și adresele tuturor coproprietarilor în vederea introducerii lor în cauză, și a vedea dacă aceștia sunt de acord cu acțiunea in revendicare.
Acțiunea în revendicare și anularea contractelor de vânzare-cumpărare nu este fondată dacă contractele s-au încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995, după ce proprietarii, deposedați de stat, au optat pentru măsuri reparatorii prin echivalent și înainte de revendicarea apartamentelor pe calea dreptului comun.(Curtea Supremă de Justiție, sec.civila, decizia nr. 3787/2003-comentată în Dreptul nr. 2/2005, p.232.).
Reclamanții M.M., B.M.E. și M.M.Y. au formulat completare a cererii introductive, prin care au chemat în judecată alături de ceilalți pârâți și pe pârâții T.L.C. și soția T.L., domiciliați în Timișoara. A solicitând ca, în contradictoriu cu aceștia, pe lângă capetele din acțiunea introductivă:
- să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 21 iulie 1997 încheiat de pârâții susnumiți cu Municipiul Timișoara în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul din imobilul în litigiu, apartament înscris în CF Timișoara (provenită din conversia pe hârtie a CF Timișoara);
- să se dispună rectificarea CF de mai sus, în sensul radierii dreptului de proprietate al acelorași pârâți asupra apartamentului și înscrierea dreptului de proprietate a reclamanților in cotă de 825/1000 părți din care ½ parte M.M.Y. și câte ¼ parte fiecare reclamanților M.M. și B.M.E..
În măsura în care se va considera că este nefondată cererea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare mai sus amintit, să fie obligat Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor stabilite și în considerarea valorii acestui apartament, despăgubiri corespunzătoare cu valoarea cotei de 825/1000 părți din imobil, diminuată eventual cu valoarea apartamentului nevândut de stat, cel cu numărul 7, în cazul restituirii acestuia în natură.
Reclamanții au solicitat a se avea în vedere că la data acțiunii introductive, 22 aprilie 2011, soții Toderaș nu-și intabulaseră în CF dreptul de proprietate asupra apartamentului și de aceea au solicitat cu privire la acest apartament doar restituirea lui în natură, considerând că nu a fost vândut de Statul Român.
Reclamanții M.M., B.M.E. și M.M.Y., au depus la dosar o cerere arătând că înțeleg să prețuiască valoarea imobilului la suma de 1.000.000 RON.
Imobilul ce face obiectul prezentului dosar este situat în Timișoara, adică în zona centrală a municipiului, fiind compus din 13 apartamente, iar cererea de chemare în judecată a adresat-o tribunalului în considerarea valorii acestuia.
Pârâții B.T.A., B.T., M.C.S., M.L.E., P.A., C.N., și C.I., au formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiata. Au invocat, de asemenea, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.
În motivarea întâmpinării, se arată că, pe excepție, consideră că din probele depuse la dosarul cauzei nu se face dovada calității procesuale active a reclamanților. Un prim aspect de menționat îl constituie faptul că societatea C.C. SA era o societate pe acțiuni la purtător, fiind o societate anonimă, astfel că dreptul de proprietate asupra patrimoniului societății poate fi dovedit doar cu acțiunile originale la purtător. Din punctul lor de vedere reclamanții trebuiau să facă dovada calității de acționar la data preluării în mod abuziv a imobilului în speță și nu raportat la data înființării societății anonime, pentru a face dovada calității procesuale active.
Apreciază că pe lângă faptul că reclamanții nu sunt în posesia acțiunilor în speță, acestea au fost utilizate într-un litigiu civil aflat pe rolul instanțelor de judecata, la o contestație pe Legea nr. 10/2001, în cadrul căruia reclamant era T.L.C. și care susținea că a cumpărat aceste acțiuni in anul 1979 de la S.I..
Acest aspect este deosebit de important, deoarece planează asupra dreptului de proprietate asupra insăsi patrimoniului societății, a cărei proprietate este pusă la îndoială, astfel încât acesta trebuie dovedit de către reclamanți.
Pe fondul cauzei aceasta este neîntemeiată pentru mai multe considerente. În cauza de față, reclamanții deși ar avea o prezumtivă calitate de coindivizari solicită fără concursul celorlalți coproprietari revendicarea unei cote părți din imobil, și mai mult decât atât solicită anularea tuturor titlurilor de proprietate dobândite cu bună credință de către pârâți. În același sens a fost pronunțată și decizia 5440/2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, care recunoaște regula unanimității în cadrul formulării acțiunii în revendicare.
Un al doilea aspect deosebit de important de menționat îl constituie faptul că reclamanții nu au formulat cerere de revendicare în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001, în termenul și condițiile acesteia. Astfel , Legea nr. 10/2001 are față de dreptul comun, caracterul de lege specială, motiv pentru care în temeiul principiului lex specialia generalibus derogant, se impune a face aplicare legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, ale cărei condiții nu sunt îndeplinite.
Anularea titlurilor de proprietate prin care pârâții au dobândit dreptul de proprietate, nu pot fi anulate, chiar și în condițiile în care s-ar constata nevalabilitatea preluării imobilului de către Stat.
Astfel pârâții sunt dobânditori de bună credință a tuturor apartamentelor din imobilul in litigiu, în temeiul Legilor nr. 112/1995 ori Legii nr. 85/1992, motiv pentru care contractele de vânzare cumpărare nu pot fi anulate.
Cu atât mai mult la data cumpărării imobilelor de către pârâți, proprietar tabular era Statul Roman, pârâții având credința deplină asupra proprietății acestuia, iar reclamanții nu au notificat nici autoritățile competente conform Legii nr. 10/2001 nici pe pârâți, astfel încât să fie de rea credință.
În ceea ce ii privește pe pârâții B., cererea de anulare a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de aceștia cu Statul Roman nu poate fi încuviințată de vreme ce aceștia erau la data cumpărării cumpărători de bună credință, Statul Român fiind proprietarul tabular al imobilului în speță.
Aceeași situație se impune a fi constata și față de familia C., care ulterior a vândut pârâtului P.A. care cu atât mai mult a fost de bună credință la dobândirea imobilului în speță.
În ceea ce o privește pe pârâta M.C.S. solicită să se respingă cererea de anulare a contractului de vânzare cumpărare încheiat de Statul Român cu defuncta O.I., având în vedere buna credință a acesteia la cumpărarea imobilului în speță cât și raportat la anularea succesiunii pe seama pârâtei M.C.S..
În ceea ce privește contractele de vânzare cumpărare încheiate de către Statul Român cu pârâții M.C.S. și M.L.E., apreciază că pârâții Mureșan au fost de bună credință la dobândirea acestor imobile, motiv pentru care cererea formulată este neîntemeiată.
Principiul securității raporturilor civile ar fi grav încălcat în condițiile în care acțiunea reclamanților ar fi admisă față de către pârâții de bună credință, dobânditori a imobilelor în speță.
Ministerul Finanțelor Publice prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Timiș a formulat completare la întâmpinare, la acțiunea precizată de reclamanți.
În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum a fost invocată prin întâmpinarea depusă pentru termenul de judecata din 09 septembrie 2011, și în vederea respingerii petitului privind obligarea statului la plata despăgubirilor, înțelege să invoce Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Instanța de fond a reținut că reclamanții au recurs, direct, la concursul justiției pentru retrocedarea jurisdicțională, pe calea dreptului comun al revendicării, configurată legislativ de alin. (2) al art. 6 din Legea nr. 213/1998, a proprietății imobiliare supra individualizată cantitativ și topografic, de care autorii reclamanților au fost spoliați, în intervalul temporal conturat legislativ de același art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Întrucât, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație și întrucât Legea nr. 10/2001 reprezintă o astfel de lege, tribunalul a apreciat că acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a acestei legi sunt inadmisibile, singura cale pe care foștii proprietari puteau să o urmeze fiind aceea a procedurii speciale administrative.
Prima instanță a considerat că nu i se refuză, astfel, reclamanților dreptul la o instanță, întrucât aceștia au asigurat acest drept în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sau, pentru ipoteza în care unitatea deținătoare nu soluționează în termen notificarea formulată în condițiile art. 22 ori refuză soluționarea acesteia, dreptul de acces la instanță a fost stabilit prin decizia nr. XX a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțat în soluționarea unui recurs în interesul legii.
S-a concluzionat că aplicarea dispozițiilor speciale nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, invocându-se atât Decizia nr. XXXII/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și practica instanței europene, inclusiv cauza Athanasiu contra României.
Drept urmare, prima instanță a concluzionat că, (pierzând prin inacțiune, prerogativa procesuală de a accede cu succes, la concursul justiției, pe calea dreptului comun al revendicării, pentru retrocedarea jurisdicțională a proprietății imobiliare de care au fost spoliați în perioada regimului totalitar comunist; și, mai apoi, prin nevalorizarea vocației revendicative ce legea reparatorie specială le-a conferit, dreptul de a mai cere și obține măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, pe calea procedurii speciale configurată legislativ de legea reparatorie în discuție) cererea reclamanților, ce poartă asupra retrocedării jurisdicționale a proprietății imobiliare supra identificate, are a se privi ca lipsită de orice finalitate.
Cum lipsită de interes se privește a fi și solicitarea de constatare a nulității absolute a operațiunilor juridice de vânzare-cumpărare perfectate pe seama pârâților persoane fizice în condițiile de exigență ale Legii cu nr. 112/1995 (cum și a certificatelor de moștenitor), de vreme ce readucerea apartamentelor vândute în patrimoniul statului, nu le-ar putea produce nici un folos practic, pentru considerentele ce preced. Abstracție făcând că o așa cerere se privește a fi prescrisă din perspectiva dispozițiilor alin. (5) al art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată („Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”, termen prelungit succesiv până la data de 14 august 2002), incidența acestui text de lege fiind atrasă inexorabil de subsumarea imobilului litigios sferei de aplicare a legii speciale.
Context în care, considerând că soluției supra conturate, aceea a inadmisibilității demersului judiciar pendent, inițiat pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fără a se prevala încălcarea unui drept aflat sub protecția art. 1 din protocolul 1 la Convenție, nu i se poate imputa nici că ar nesocoti garanțiile oferite de parag.1 art. 6 din Convenția Europeană, respectiv, că ar nega dreptul de acces la justiție, câtă vreme, cu valoare de principiu Curtea Europeană a apreciat că un așa drept nu este unul absolut, sustras oricărei cenzuri legale; și mai apoi, că Statelor le este îngăduit a limita garanția în discuție, sub condiția ca limitările aduse, să nu altereze substanța însăși a dreptului - cauza Philis c. Greciei-; iar obiectivul urmărit prin restricție să fie legitim și apt a asigura în permanență un raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul spre care se tinde - cauza Ashingdane c. Regatului Unit- , astfel că tribunalul a respins acțiunea.
Împotriva sentinței civile nr. 180 din 20 ianuarie 2012 a Tribunalului Timiș, au declarat apel, în termen, reclamanții, iar prin decizia civilă nr. 164 din 11 noiembrie 2012 Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul ca nefondat.
În motivarea deciziei s-a reținut că reclamanții nu au realizat nici un demers, fie el administrativ, în baza Legii nr. 112/1995 sau a Legii nr. 10/2001 și nici judiciar, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu excepția prezentei acțiuni, înregistrată la 22 aprilie 2011.
De asemenea, reclamanții nu au notat sau notificat Statului ori foștilor chiriași, în nicio modalitate, o eventuală intenție de revendicare a imobilului din litigiu și totodată, nu au susținut în prezentul litigiu nicio cerere cu privire la o eventuală repunere în termenul de notificare, pe considerentul unei eventuale împiedicări obiective de a acționa, judiciar sau administrativ, anterior datei de 22 aprilie 2011.
În acest context, instanța de apel a constatat că tribunalul a decis corect, în raport cu dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și cu observarea deciziei pilot Atanasiu și alții vs. România a CEDO, că acțiunea reclamanților este inadmisibilă în principiu.
A mai reținut instanța de apel că în situația prevalării unui bun aflat sub protecția Convenției și a protocoalelor ce-i sunt asociate „aceeași prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.
În sfârșit, instanța de apel a arătat că, în raport cu subsidiarul acțiunii vizând acordarea de despăgubiri, prin aceeași acțiune introdusă pe calea dreptului comun, Înalta Curte a statuat în interesul legii prin decizia nr. 27/2011 că și o astfel de acțiune este inadmisibilă, stabilindu-se în mod corect că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții M.M., B.M.E. și M.M.Y., criticând-o ca nelegală, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ..
În dezvoltarea motivelor de recurs recurenții reclamanți au arătat că decizia recurată a menținut în mod greșit sentința primei instanțe, deși aceasta nu a fost pronunțată în contradictoriu cu toate părțile în cauză. Astfel, la data de 09 septembrie 2011, recurenții reclamanți au completat cererea introductivă, chemând în judecată și pe soții T.L.C. și T.L.. Aceștia nu figurează însă ca pârâți nici în practicaua sentinței și nici în dispozitivul acesteia, deși în considerente se face vorbire despre respectiva completare a acțiunii, în schimb apar în dispozitivul deciziei de apel.
Nesoluționarea cauzei în primă instanță în contradictoriu cu toate părțile ar fi trebuit să determine anularea sentinței conform art. 297 C. proc. civ..
În al doilea rând, recurenții reclamanți consideră că acțiunea a fost greșit respinsă ca inadmisibilă, arătând că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 pentru acordarea de măsuri reparatorii are caracter eminamente administrativ, fără o implicare directă a instanțelor de judecată. Or, accesul la justiție presupune analizarea pretențiilor sub toate aspectele de către instanța de judecată.
Se reține greșit că recurenții reclamanți nu ar fi făcut dovada deținerii unui „bun” în înțelesul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și, drept consecință, nu s-ar putea prevala nici de protecția oferită de aceasta dreptului de proprietate privată. Chiar dacă Legea nr. 10/2001, republicată, prevede în art. 22 ultim că nerespectarea termenului impus pentru depunerea notificărilor atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, textul nu are aplicabilitate în speță, față de art. 20 alin. (2) din Constituție și față de prevederile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
În practica Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauze ca Străin împotriva României, Păduraru împotriva României, s-a reținut că Legea nr. 10/2001 nu acordă o satisfacție eficientă victimelor preluărilor abuzive de imobile. Limitarea accesului de justiție prin art. 22 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 republicată, nu asigură un just echilibru între interesul victimelor preluărilor abuzive și interesul general. De aceea, în cauze de felul celei de față, trebuie să se dea eficiență dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, care abilitează instanțele de judecată să verifice legalitatea titlului statului, cu atât mai mult cu cât acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă. Consideră că este relevant în admisibilitatea și faptul că bunul în litigiu nu a ieșit din patrimoniul statului prin vânzare în baza Legii nr. 112/1995.
Se mai arată că, în motivarea deciziei nr. XXXIII/2008, în materia revendicării nu se poate recunoaște posibilitatea opțiunii între Legea nr. 10/2001 și dreptul comun, dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare.
Recurenții reclamanți consideră că în mod nelegal instanța de apel le-a respins apelul, menținând soluția tribunalului care a admis excepția de inadmisibilitate, în condițiile în care, potrivit deciziei în interesul legii, ar fi trebuit să analizeze fondul pricinii.
Teza potrivit cărei nu ar deține un „bun” în înțelesul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție este greșită, în contextul în care statul a preluat fără titlu valabil bunul deținut în proprietate de autorul reclamanților, drept care li s-ar fi transmis acestora pe cale succesorală în lipsa acestei măsuri abuzive.
Mai susțin recurenții reclamanți că instanța de apel mai avea obligația să se pronunțe în mod distinct cu privire la motivul de apel referitor la posibilitatea de restituire în natură a apartamentului vândut și a terenului imobilului, ceea ce nu a făcut, deși este fără echivoc că au formulat o asemenea solicitare atât prin acțiunea depusă la prima instanță, cât și în apel.
Consideră, de asemenea, că instanța de apel a reținut în mod greșit că este inadmisibilă pretenția recurenților reclamanți la despăgubiri bănești, în condițiile în care prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii subsidiare privind acordarea despăgubirilor în baza art. 13 din Convenție, situație care ar fi trebuit să atragă incidența art. 297 C. proc. civ. ca motiv de anulare a sentinței. În acest caz, instanța de apel nu putea să soluționeze ea însăși pentru prima dată acest capăt de cerere.
Totodată, apreciază că prin nesoluționarea cauzei pe fondul ei sunt prejudiciați, cu atât mai mult cu cât recurenților reclamanți li s-a refuzat administrarea probelor solicitate în primă instanță și în apel, situație în care nu s-a stabilit dacă o parte din imobil constând în apartamentul nevândut și teren (total sau parțial) se poate restitui în natură, aflându-se în proprietatea Statului Român.
Intimatul pârât G.D. a depus întâmpinare prin care solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că recurenții reclamanți nu au dovedit existența societății Coronini, dreptul de proprietate asupra societății și al societății asupra imobilului la data naționalizării.
De asemenea, intimații pârâți B.T.A., B.T., M.C.S., M.L.E., P.A., C.N. și C.I. au depus depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat, motivat de faptul că recurenții reclamanți nu au parcurs procedura obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar în temeiul principiului lex specialia generalibus derogant se impune a face aplicarea Legii nr. 10/2001, ca lege specială, așa cum de altfel s-a stabilit și prin decizia nr. XXXIII/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Se mai suține că intimații pârâți au fost dobânditori de bună-credință a tuturor apartamentelor in imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995 ori a Legii nr. 85/1992, motiv pentru care contractele de vânzare-cumpărare nu pot fi anulate.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În primul rând, în ceea ce privește motivul de recurs referitor la nesoluționarea cauzei în primă instanță în contradictoriu cu toate părțile, Înalta Curte constată că, într-adevăr, din practicaua și dispozitivul hotărârii instanței de fond lipsește numele pârâților T.L.C. și T.L., însă această omisiune a instanței nu reprezintă decât o simplă eroare materială, câtă vreme cele două părți au fost corect citate, atât la judecata cauzei în primă instanță, cât și în apel, astfel cum rezultă din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare.
Or, eroarea materială amintită nu poate fi considerată o vătămare, cât timp părțile au fost legal citate, însă poate fi corijată pe calea procedurii îndreptărilor hotărârilor judecătorești care vizează omisiunile cu privire la numele și calitatea părților, procedură prevăzută de prevederile art. 281 C. proc. civ., care este la dispoziția părților interesate.
Potrivit art. 2812a C. proc. civ., îndreptarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 281 C. proc. civ.. Acest text legal instituie obligativitatea procedurii de îndreptare a hotărârii în condițiile prevăzute de art. 281 C. proc. civ., astfel că recurenții reclamanți nu vor putea face uz, pentru aceste motive, de calea de atac a apelului sau a recursului.
Drept urmare, în speță, critica referitoare la nesoluționarea cauzei în primă instanță în contradictoriu cu toate părțile, invocată de recurenții reclamanți în legătură cu prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este neîntemeiată, nefiind incident motivul de recurs anterior menționat.
În al doilea rând, celelalte critici din cadrul recursului vor fi analizate din perspectiva motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar nu a celui reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece recurenții reclamanți nu critică interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în sens de convenție, ci invocă aprecierea greșită a instanței de apel asupra chestiunii inadmisibilității cererii de chemare în judecată.
Criticile subsumate acestui motiv de recurs sunt nefondate.
Nemulțumirea recurenților reclamanți vizează nerecunoașterea în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolului nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.
Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul recurenților reclamanți implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acțiuni de genul celei de față, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni.
Prin hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat din nou noțiunile de „bun actual” și „valoare patrimonială” și a statuat că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Prin urmare, CEDO a dus mai departe raționamentul în ceea ce privește existența unui „bun actual” și a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant.
Cât privește „valoarea patrimonială”, CEDO a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție atunci când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționat de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Și sub acest aspect CEDO a fost mult mai concretă în hotărârea-pilot, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar și ca instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat de lege.
Urmare a hotărârii CEDO din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit nici recunoașterea unui drept la restituire, și nici a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001.
Astfel, dacă până la pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești prin care s-a constatat, fie în dispozitiv, fie în considerente, nevalabilitatea titlului statului își găsea utilitatea, deoarece practica instanței europene era în sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților, care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenției (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. nr. 458/02.07.2009, Czaran și Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02.06.2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă, potrivit celor mai sus arătate.
Ca atare, raportat la jurisprudența actuală a Curții Europene, nu pot fi primite criticile recurenților reclamanți privind existența în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, care să îi îndreptățească la restituire sau la despăgubire.
În acest fel, instanța de apel a reținut, în mod legal, aplicabilitatea în speță a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar criticile recurenților reclamanți în sensul că această decizie ar fi impus admiterea acțiunii lor în revendicare de drept comun nu sunt fondate.
Imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea de față a fost introdusă de recurenții reclamanți după intrarea în vigoare a acestei legi, astfel că, în mod corect instanțele de fond și apel au avut în vedere, în mod prioritar, dispozițiile legii speciale de reparație.
Nu există posibilitatea pentru recurenții reclamanți de a opta, în demersul lor judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant, dar și a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el și care este obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării deciziei.
Este adevărat că în considerentele acestei decizii în interesul legii s-a reținut și faptul că „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.”
Așadar, instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui „bun”, situație care, contrar celor susținute de recurenții reclamanți, nu se regăsește în speță, potrivit celor arătate în analiza efectuată anterior.
Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta.
„Simpla speranță de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială” și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
Ca atare, recurenții reclamanți nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală, criticile pe acest aspect nefiind fondate.
În ce privește analiza conflictului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, invocat de recurenții reclamanți prin motivele de recurs, aceasta s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenței unui „bun” în patrimoniul lor, ceea ce nu este cazul în speță, după cum s-a arătat deja.
Așa cum în mod corect au reținut prima instanță și instanța de apel, recurenții reclamanții aveau la dispoziție calea legii speciale, care le permitea, cu respectarea condițiilor și termenelor legale, să obțină fie restituirea în natură a imobilului, dacă acesta era liber, fie măsuri reparatorii în echivalent, și care stabilea o procedură specială de acces la instanță.
O astfel de procedură reglementată de norma internă specială nu este, în principiu, contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. În repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere.
Conform jurisprudenței Curții Europene (cauza Păduraru contra României), Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenția.
Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada regimului comunist, adoptând în acest scop Legea nr. 10/2001, potrivit căreia una dintre condițiile acordării unor astfel de măsuri este aceea ca persoana care se consideră îndreptățită a le primi să formuleze notificare într-un termen de 6 luni, prelungit succesiv de două ori, adică într-un termen de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Recurenții reclamanți nu au fost în măsură să prezinte motivele pentru care acest termen nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar Înalta Curte nu are niciun temei să considere că, sub acest aspect, legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudența creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerența rezonabilă la care se referă jurisprudența anterior citată.
Nu se poate reține că termenul de 1 an, în discuție, nu este un termen rezonabil, în sensul de a oferi persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat perioada necesară pentru efectuarea demersurilor în vederea înregistrării notificării.
Termenul prevăzut în art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru înregistrarea notificării, este un termen de decădere, astfel după cum rezultă din dispozițiile alin. final din același articol, care menționează că nerespectarea termenului arătat se sancționează cu pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Aceasta nu înseamnă că, prin instituirea unui termen în vederea valorificării dreptului la restituire, sub sancțiunea pierderii respectivului drept în cazul nerespectării acestui termen, s-ar încălca dreptul de acces la instanță, garantat de art. 6 din Convenție și că, din acest punct de vedere, Legea nr. 10/2001 ar veni în conflict cu Convenția, cum greșit pretind recurenții reclamanți.
Art. 6 din documentul european nu restrânge libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, iar în acest sens statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere, în limitele căreia se înscriu și prevederile din legea internă de reparație referitoare la termenul de formulare a notificării și sancțiunea corelativă nerespectării acestui termen.
Conform celor reținute în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, numai persoanele exceptate de la procedura legii speciale de reparație, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.
Or, recurenții reclamanți nu se găsesc în nici una dintre aceste situații de excepție care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare/retrocedare de drept comun. Astfel, ei nu au „bun” în sensul Convenției, după cum s-a arătat deja, și nici nu au fost în măsură să arate de ce nu au respectat procedura impusă de actul normativ special, în sensul formulării notificării, care le-ar fi asigurat, în ipoteza îndeplinirii condițiilor legii, fie restituirea în natură, fie prin echivalent.
De asemenea, nu se poate reține, în speță, încălcarea dreptului de acces la instanță, deoarece, în procedura specială a Legii nr. 10/2001, în caz de soluție defavorabilă asupra notificării, dată în faza administrativă a soluționării acesteia, persoana nemulțumită are deschisă calea contestației împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a notificării, conform art. 26 alin. (3) din această lege.
Prin urmare, într-un asemenea caz, persoana interesată va beneficia de controlul jurisdicțional exercitat de o instanță de judecată, la care recurenții reclamanți nu au ajuns din propria culpă, determinată de pasivitatea lor în urmarea procedurii Legii nr. 10/2001.
În concluzie, nu se poate reține încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici a art. 20 alin. (2) din Constituția României.
Întrucât reclamanții nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), aceștia nu au un „bun actual” și nici măcar „o speranță legitimă” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu pot obține restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun, astfel că acțiunea dedusă judecății nu era admisibilă, după cum corect au apreciat și instanțele anterioare.
În fine, critica recurenților reclamanți referitoare faptul că instanța de apel avea obligația să se pronunțe distinct la motivul de apel privind restituirea în natură a apartamentului nevândut și a terenului imobilului este nefondată.
Contrar susținerilor recurenților reclamanți, instanța de apel și-a motivat soluția, iar argumentele folosite au avut în vedere criticile apelanților, astfel încât criticile în acest sens nu sunt fondate, cu consecința inaplicabilității cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurenții reclamanți.
Astfel, instanța de apel a răspuns apărărilor formulate de apelante cu referire la nedovedirea dreptului de proprietate a reclamantei, arătând că reclamanții nu au notificat Statului ori foștilor chiriași, în nicio modalitate, o eventuală intenția de revendicare a imobilului din ligitiu și totodată, nu au susținut în prezentul litigiu nicio cerere de repunere în termenul de notificare, pe considerentul unei eventuale împiedicări obiective de a acționa, judiciar sau administrativ, anterior datei de 22 aprilie 2011. În acest context factual, instanța de apel, a constatat că tribunalul a decis corect, în raport cu dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și observarea deciziei pilot Atanasiu și alții vs. România a CEDO, că acțiunea reclamanților este inadmisibilă în principiu, astfel că motivarea inadmisbilității acțiunii a privit toate capetele de cerere, principale sau subsidiare, fiind exhaustiv dezvoltată.
Mai mult, nu se poate susține că decizia recurată nu este motivată, întrucât neînsușirea de către instanță a criticilor unei părți, cum este cazul în spetă, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, instanța de judecată fiind obligată să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere.
De asemenea, critica recurenților reclamanți în sensul că instanța de apel a reținut în mod greșit că este inadmisibilă pretenția recurenților reclamanți la despăgubiri bănești, în condițiile în care prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii subsidiare privind acordarea despăgubirilor în baza art. 13 din Convenție, situație care ar fi trebuit să atragă incidența art. 297 C. proc. civ. ca motiv de anulare a sentinței, este nefondată.
Astfel, pe de o parte, instanța de apel a apreciat în mod corect incidența deciziei în interesul legii nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, așa cum este cea formulată în subsidiar de recurenții reclamanți, sunt inadmisibile.
Pe de altă parte, în speță nu erau incidente nici dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a stabilit că prima instanța a soluționat corect acțiunea introductivă, calificând-o ca inadmisibilă, textul legal menționat fiind aplicabil numai în situația în care se constata că, în mod greșit, instanța de fond a soluționat procesul, fără a intra în cercetarea fondului cauzei.
Față de toate considerentele reținute, recursul urmează a fi respins, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.M., B.M.E. și M.M.Y. împotriva deciziei nr. 164 din 11 octombrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 mai 2013.