Transfer of Austrian Sentence to Romania Upheld; Convicted Romanian’s Appeal Rejected as Unfounded

ÎNALTA CURTE DE CASAJIE Șl JUSTIȚIE

Deliberând asupra cuzei penale de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 357 din 14 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a fost admisă cererea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, și a fost recunoscută sentința nr. 25 Hv 95/11z 1 pronunțată de Tribunalul Linz, modificată prin decizia nr. 10 Bs 333/11h pronunțată de Curtea de Apel Linz.

S-a dispus transferarea persoanei condamnate V.D., din Penitenciarul Ried/lnnkreis, Republica Austria într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 2 ani și 6 luni închisoare.

S-a computat arestarea preventivă din data de 31 iulie 2011 la zi.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin adresa nr. 1562/11/5/2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a solicitat recunoașterea sentinței nr. 25 Hv 95/11z 1 din data de 14 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Linz, modificată prin decizia nr. 10 Bs 333/11h pronunțată de Curtea de Apel Linz la data de 14 noiembrie 2011, privind persoana condamnată V.D., și punerea în executare a acesteia în procedura soluționării cererii de transfer într-un penitenciar din România a sus-numitului, pentru a continua executarea pedepsei, cerere formulată de autoritățile austriece.

S-a constatat că V.D. se află deținut în Penitenciarul Ried/lnnkreis în executarea pedepsei de 2 ani și 6 luni închisoare aplicată de instanțele din statul solicitant.

Cererea formulată de autoritățile austriece a fost însoțită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la data de 21 martie 1983 și declarația persoanei transferabile, în sensul că nu este de acord cu transferarea, însă s-a reținut că există decizia Direcției de Poliție Federală Linz prin care i s-a aplicat sus-numitului interdicția de ședere pe o perioadă de cinci ani pe teritoriul Republicii Austria.

În urma verificărilor efectuate de către Administrația Bazelor de Date din Ministerul Administrației și Internelor, instanța de fond a constatat că V.D. este cetățean român.

Prin urmare, s-a constatat îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenția Europeană și art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Instanța de fond a reținut că persoana transferabilă V.D. a fost condamnată la o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de furt prin efracție și de tăinuire prevăzute și sancționate de dispozițiile art. 127, 129 cif. 1 C. pen. austriac și art. 164 alin. (1) varianta 1 C. pen. austriac, fiind arestată la data de 31 iulie 2011, fiind îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 republicată și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană întrucât faptele reținute în sarcina persoanei condamnate V.D. au corespondent în legislația penală română realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor prevăzute de art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1) lit. a) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen..

S-a mai reținut că V.D. nu a fost de acord cu transferarea sa, dar Direcția de Poliție Federală Linz a impus interdicția de a se afla pe teritoriul Republicii Austria timp de 5 ani, astfel că potrivit art. 3 din Protocolul la Convenția Europeană consimțământul persoanei condamnate nu mai este necesar.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs persoana transferabilă V.D. solicitând respingerea cerereii de transferare întrucât în luna martie 2013 va fi liberat condiționat și nici nu a consimțit la transfer.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de condamnatul persoană trensferabilă, în conformitate dispozițiilor art. 162 din Legea nr. 302/2004 coroborat cu art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 143 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală, pentru transferarea unei persoane condamnate trebuie îndeplinite următoarele condiții:

a) condamnatul este resortisant al statului de executare;

b) hotărârea este definitiva;

c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei. În cazuri excepționale, in baza acordului intre statele implicate, transferarea poate avea loc chiar daca partea de pedeapsa neexecutata este mai mica de 6 luni;

d) transferul este consimțit de către persoana condamnata sau daca, in raport cu vârsta ori cu starea fizica sau mintala a acesteia, unul dintre cele doua state considera necesar, de către reprezentantul persoanei. Consimțământul nu se cere in cazul evadatului care se refugiază in statul de executare al cărui resortisant este;

e) faptele care au atras condamnarea constituie infracțiuni, potrivit legii statului de executare;

f) statul de condamnare și statul de executare trebuie sa se pună de acord asupra acestei transferări; in caz contrar, transferarea nu poate avea loc.

Analizând existența acestor condiții, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite, motiv pentru care recursul condamnatului persoană transferabilă apare ca nefondat.

Astfel, condamnatul V.D. este cetățean român potrivit verificărilor efectuate de Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date; hotărârea de condamnare, respectiv sentința nr. 25 Hv 95/11z 1 pronunțată de Tribunalul Linz, modificată prin decizia nr. 10 Bs 333/11h pronunțată de Curtea de Apel Linz. este definitivă din data de 14 noiembrie 2011, la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai avea de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei de 2 ani și 6 luni închisoare (pedeapsa este considerată executată la 31 iulie 2014), faptele care au atras condamnarea sunt infracțiuni, potrivit legii române, constituind infracțiunea de furt calificat în formă continuată și tăinure, iar autoritățile competente austriece, ale statului de condamnare, și cele ale statului roman, ca stat de executare s-au pus de acord asupra transferării condamnatului într-un penitenciar din România.

Cât privește condiția referitoare la consimțământ, se constată că cetățeanul român V.D. nu și-a dat acordul pentru transferare în România, dar împotriva acestuia s-a luat de către autoritățile judiciare austriece, prin decizia din 30 ianuarie 2012 a Direcției de Poliție Federală S Linz, măsura interdicției de ședere pe teritoriul Republicii Austria, pe durată limitată de 5 ani, situație în care transferarea poate fi realizată în conformitate cu dispozițiile art. 3 pct. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate din 18 decembrie 1997.

Motivul susținut de condamnat referitor la faptul că va fi liberat condiționat în luna martie 2013, reprezintă o simplă afirmație și supoziție a condamnatului, nesusținută cu vreun document, din traducerea declarației dată de acesta în fața autorităților statului de condamnare cu ocazia declarării recursului, rezultând că există doar o presupunere a liberării condiționate după executarea unei fracții de 2/3 din pedeapsă, iar nu o certitudine. De altfel, numai punerea efectivă în libertate a condamnatului persoană transferabilă ar fi lăsat cererea fără obiect.

Pentru considerentele expuse, constatând îndeplinite condițiile expres și limitativ prevăzute de Legea nr. 302/2004 pentru transferare, când statul român este stat de executare, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă V.D. împotriva sentinței penale nr. 357 din 14 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu, suma de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă V.D. împotriva sentinței penale nr. 357 din 14 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu, suma de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 6 martie 2013.