Revocation of suspended imprisonment for influence peddling committed by a suspended lawyer and restitution of confiscated sums to victim.

Asupra recursurilor penale de față:

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 179 din 3 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, s-a dispus în baza art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 condamnarea inculpatului V.C. la 3 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de trafic de influență (denunțător C.D.).

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. (interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat) pentru o perioadă de 7 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 condamnarea inculpatului V.C. la 3 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de trafic de influență (martor S.A.A.).

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. (interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat) pentru o perioadă de 7 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 condamnarea inculpatului V.C. la 3 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de trafic de influență (martor B.V.).

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. (interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat) pentru o perioadă de 7 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 condamnarea inculpatului V.C. la 3 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de trafic de influență (martori V.G. și R.I.A.).

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. (interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat) pentru o perioadă de 7 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a) rap. la art. 34 lit. b) C. pen. s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen. s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. (interzicerea dreptului de a exercita profesia de avocat) pentru o perioadă de 7 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 861 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale pentru un termen de încercare de 7 ani stabilit conform art. 862 C. pen..

În baza art. 863 alin. (1) C. pen. s-a dispus ca inculpatul să se supună pe durata termenului de încercare următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București la datele fixate de acesta;

b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.

În baza art. 863 alin. (3) C. pen. s-a dispus ca inculpatul să participe la activitățile stabilite de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. executarea pedepsei accesorii s-a suspendat pe durata suspendării executării pedepsei închisorii.

În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 864 C. pen..

În baza art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000 s-a dispus restituirea sumei de 3.500 de euro către martorul C.D. și a sumei de 150 de euro către martorul B.V., echivalent în RON la data plății.

În baza art. 19 din Legea nr. 78/2000 s-a confiscat de la inculpat sumele de 1.000 de RON și 100 de euro, echivalent în RON la data plății.

În baza art. 357 alin. (2) lit. c) C. proc. pen. s-a menținut măsura asiguratorie luată prin ordonanța procurorului din data de 16 mai 2011 asupra imobilului inculpatului, deținut în coproprietate cu V.F., până la concurența sumei de 1.000 RON și 3.750 de euro în echivalent RON.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut, în esență următoarea situație de fapt:

La data de 13 octombrie 2009 martorul C.V. a fost arestat într-un dosar aparținând D.I.I.C.O.T., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri, că în vederea asigurării apărării fiului său C.V., martorul denunțător C.D. a angajat un avocat în persoana martorului G.C., pe care îl cunoștea deoarece, anterior în anul 2007, acesta mai asigurase apărarea lui C.V. într-un alt dosar având același obiect, respectiv trafic de droguri.

S-a reținut că martorul denunțător îl cunoștea și pe inculpatul V.C., pe care îl împrumutase cu diferite sume de bani, inculpatul având viciul jocului la cazinou, astfel că avea constant nevoie de sume de bani.

S-a reținut că inculpatul datora bani denunțătorului fapt ce rezultă din declarațiile inculpatului coroborate cu transcrierile sms-urilor transmise sau primite de acesta de la denunțătorul C.D..

Neavând bani pentru plata acestor datorii, profitând de situația fiului denunțătorului arestat preventiv și pentru a obține în continuare sume de bani de la martorul denunțător, cu scopul de a-și întreține viciul, inculpatul i-a propus martorului C.D. că, dacă acesta continuă să îi dea bani, va interveni pe lângă magistrați pentru ca aceștia să dispună punerea în libertate a numitului C.V., fără însă a avea intenția de a interveni efectiv pe lângă judecători, așa cum a indus martorului C.D..

În continuare denunțătorul C.D. s-a întâlnit cu V.C. la un restaurant situat în zona Vitan și i-a remis o primă tranșă de 1.000 euro. Inculpatul l-a asigurat că a aranjat totul, că a vorbit cu cine trebuie și că la primul termen fiul său va fi liber.

În perioada următoare, până în ianuarie 2010, denunțătorul i-a mai remis lui V.C. încă 3.500 euro în mai multe tranșe: de două ori câte 500 euro, o dată 1.000 euro, apoi 2.000 RON, 1.000 RON, 1.000 RON și de două ori câte 500 RON. Pentru predarea banilor, cei doi s-au întâlnit la Mall Vitan sau la un restaurant aflat în apropierea locuinței lui V.C..

În cauză au fost audiați martorii I.I. - angajat al denunțătorului C.D., precum și rude ale acestuia - martorii C.M., C.V. și C.G., din ale căror depoziții a rezultat că denunțătorul a împrumutat sume de bani pentru a le da inculpatului; aceste declarații instanța le-a apreciat nerelevante, având în vedere faptul că, pentru existența infracțiunii de trafic de influență nu există nicio condiție relativ la sursa banilor; de unde proveneau sumele de bani date de martor inculpatului nu a avut nicio relevanță, atâta vreme cât s-a făcut dovada faptului că aceste sume au fost remise.

De altfel, apărarea inculpatului nici nu a contestat primirea banilor, ci a arătat că aceste sume erau de fapt împrumuturi acordate anterior inculpatului; Curtea a reținut că această afirmație a fost în parte adevărată, în sensul că inculpatul a împrumutat anterior comiterii prezentei fapte sume de bani de la martor, însă acest fapt nu a exclus existența infracțiunii de trafic de influență, deoarece inculpatul a pretins și primit sume de bani de la denunțător în scopul și în condițiile prevăzute de norma de incriminare, adică lăsând să se creadă că are influență asupra organelor judiciare și în scopul pretins de a interveni pe lângă acestea.

Martorii audiați în cauză au precizat că după un timp C.D. a început să se plângă că avocatul care i-a promis că va obține punerea în libertate a fiului lui nu i-a rezolvat nimic și că a refuzat să îi restituie suma primită, în ciuda cererilor sale repetate.

Pentru a dovedi afirmațiile făcute, denunțătorul a pus la dispoziția organelor de anchetă telefonul marca N., în a cărui memorie au fost individualizate mai multe mesaje tip SMS, care s-au regăsit în procesul-verbal din 2010 întocmit de către Serviciul tehnic din cadrul D.N.A.. Mesajele au fost primite de către denunțător de la posturile telefonice folosite de către inculpat, în perioada 10 ianuarie 2010-11 iunie 2010. În majoritatea mesajelor, V.C. l-a asigurat pe C.D. că nu l-a mințit și l-a amânat pentru efectuarea unor plăți, despre care denunțătorul a afirmat că reprezintă sume de bani pe care ar fi trebuit să le recupereze de la avocat.

De asemenea, C.D. a susținut că mesajele „Da zapada din fata portii ca maine aducem masina, trebuie sa ma imprumuti cu 500 sute de euro a fost scutu spart, și am schimbat ambele bari și fata și pe spate acum ma sunat de la service” și „iesi afara a ajuns” au însemnat într-un limbaj codat că fiul său a fost eliberat, aspect ce nu a putut fi reținut însă cu valoare de certitudine de instanță.

Ceea ce este cert din multitudinea de mesaje transmise de inculpat a fost că acesta primise sume de bani în mai multe rânduri de la denunțătorul C.D., sume pe care nu le recuperase de la inculpat, deși denunțătorul i-a cerut să le restituie.

În depoziția din 18 iunie 2010, dată în cursul urmăririi penale, martorul I.I. a relatat că denunțătorul i-a povestit despre faptul că un avocat i-a pretins 15.000 euro pentru a-l pune în libertate pe fiul lui și că din acești bani i-a avansat în jur de 5.000 euro, cum, de asemenea i s-a plâns că după ce avocatul a luat banii, promițându-i că îl va elibera din arest pe fiul lui, acesta nu a făcut nimic și nici nu i-a înapoiat banii. În luna mai, martorul s-a deplasat împreună cu denunțătorul la domiciliul lui V.C., unde C.D. l-a așteptat pe inculpat până când a ieșit din locuință, pentru a vorbi cu el și a-i cere cei 4.500 euro. V.C. i-a promis denunțătorului că o să-l caute în cursul aceleiași zile pentru a-și onora datoria, însă acest lucru nu s-a întâmplat.

În fața instanței martorul a dat o altă declarație; ceea ce a reținut instanța ca cert din această declarație a fost faptul că, într-adevăr, martorul l-a însoțit pe denunțător în apropierea locuinței inculpatului, și că acesta a promis că în aceeași zi îl va căuta pe denunțător în jurul orelor 14,00-15,00, pentru a discuta despre restituirea unor sume de bani, însă acest lucru nu s-a întâmplat.

Că inculpatul a încercat permanent să amâne restituirea banilor, încercând să-l păcălească pe denunțător, a rezultat și din mesajele transmise.

De asemenea, martorul M.M., vecin al denunțătorului a precizat că în februarie 2010, inculpatul l-a căutat pe denunțător acasă și că după întâlnirea celor doi, C.D. i-a relatat că persoana care l-a vizitat este avocat, iar scopul pentru care a venit a fost acela de a-i cere bani pentru fiul lui arestat, pentru a-l ajuta.

Declarațiile acestui martor au fost mai puțin relevante, prin prisma faptului că cele relatate de martor au fost în mare parte auzite chiar de la martorul C.D., însă nu a existat nici un motiv de a fi înlăturate, așa cum a cerut apărarea, deoarece nu a existat nici un temei pentru a fi considerate nesincere.

De asemenea, Curtea nu a putut ignora nici declarațiile martorului C.V., fiul denunțătorului, aflat în executarea unei pedepse de 7 ani închisoare, care a arătat că a fost anunțat de tatăl său că a găsit un avocat care, în schimbul unei sume de bani ar fi putut interveni la magistrați pentru punerea sa în libertate și care a precizat că a și avut convorbiri telefonice cu acesta (dosar instanță).

Cu ocazia declarației pe care a dat-o în data de 20 septembrie 2010, inculpatul a relatat că îl cunoaște pe denunțător încă din anul 2006, de când a început să împrumute diferite sume de bani de la acesta pentru a le juca la cazino. În decembrie 2009, inculpatul a susținut că soția sa a fost apelată de către C.D. și amenințată că dacă nu i se va restitui suma de 30.000 euro, pe care inculpatul i-o datorează, îl va trimite pe acesta la pușcărie. Pentru lămurirea situației, inculpatul s-a întâlnit cu denunțătorul, ocazie cu care s-a scuzat pentru telefonul dat soției lui V.C., motivând că a fost în stare de ebrietate, mai mult, s-a oferit să-i împrumute în continuare bani inculpatului, pentru jocurile de noroc, propunere acceptată de către acesta din urmă. Tot în aceeași împrejurare, denunțătorul i s-a plâns inculpatului că fiul său a fost din nou arestat și l-a întrebat dacă ar putea să-l ajute, V.C. recomandându-i să se adreseze avocatului G.C. cu această problemă.

Aceste din urmă susțineri ale inculpatului au condus încă o dată la ideea că denunțătorul a acceptat să remită în continuare sume de bani inculpatului, în speranța că acesta va interveni pentru punerea în libertate a fiului său.

Dovada faptului că cel puțin o parte din banii luați de la martorul denunțător au avut drept scop așa-zisa intervenție pe lângă magistrați au făcut-o cele două convorbiri înregistrate în mediul ambiental, desfășurate după ce a avut loc denunțul și a fost emisă autorizația de interceptare.

În data de 07 iulie 2010, denunțătorul s-a întâlnit cu V.C. în fața locuinței acestuia din urmă și au purtat discuții (procesul-verbal din data de 13 iulie 2010).

Din această discuție avută de inculpat cu denunțătorul a rezultat fără dubiu că acesta a promis anterior denunțătorului că va interveni pentru eliberarea fiului său.

Inculpatul nu a înapoiat denunțătorului nicio sumă de bani în data de 7 iulie 2010, de altfel tot ce urmărea era să obțină o amânare la plată, astfel că în data de 15 iulie 2010, denunțătorul l-a căutat din nou pe V.C., dialogul fiind transcris în dosarul de urmărire penală.

Ceea ce a reținut instanța, din analiza tuturor celor patru fapte de trafic de influență comise de inculpat, a fost un mod similar de operare, cu mai multe diferențe în cazul denunțătorului C.D., diferențe rezultate din faptul că, pe de o parte, acesta a avut deja datorii la denunțător, cunoscând faptul că C.D. putea aduce sume mai mari de bani, iar pe de altă parte de faptul că inculpatul cunoștea situația în care se afla acesta, dorința lui de a-și elibera fiul din arest, dorință de care a profitat pentru a obține sumele de bani.

Astfel, ca modalitate generală de a acționa, inculpatul era abordat de cunoștințe pentru a fi angajat ca avocat; în perioada comiterii faptelor deduse judecății, inculpatul era suspendat din barou pentru neplata taxelor începând cu data de 01 octombrie 2009, când i-a fost suspendat dreptul de exercitare a profesiei pentru neplata taxelor și contribuțiilor profesionale, conform deciziei nr. 2118/283 din 29 septembrie 2009 a Baroului București.

Cunoscând faptul că nu își putea exercita profesia, dar dorind să obțină bani de la potențialii clienți care îl abordau, inculpatul le ascundea faptul că era suspendat din barou și le dădea de înțeles că ar fi putut rezolva problemele acestora prin intervenții la organele judiciare, scop în care le solicita sume mici de bani (cu excepția denunțătorului C.D., de la care spera să obțină sume mai mari), fără a avea în realitate intenția de a interveni pe lângă organele judiciare și fără a avea intenția de a restitui sumele de bani.

Instanța analizând declarațiile date de inculpat dar și declarațiile date de martori, transcrierile mesajelor tip sms și transcrierile convorbirilor în mediu ambiental, a constatat că aceste afirmații au fost în parte adevărate, relativ la faptul că inculpatul și denunțătorul se cunoșteau de mai multă vreme, fiind reală și susținerea inculpatului în sensul că a împrumutat anterior de la denunțător sume de bani, însă nu a putut reține apărarea inculpatului în sensul că nu a avut nicio discuție cu acesta despre eliberarea fiului său și că nu i-a promis acestuia că va interveni pe lângă magistrați în acest scop.

Contradicțiile existente în declarațiile denunțătorului C.V. converg spre această situație de fapt, iar declarațiile denunțătorului au fost reținute de instanță prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză.

Astfel, chiar din depozițiile martorilor a reieșit că denunțătorul se cunoștea cu inculpatul încă din anul 2006; în acest sens este și declarația martorului G.C.. Acesta a arătat că a fost apărătorul lui C.V. într-un dosar din anul 2007 - în faza de fond și apel - și apoi într-un dosar în 2009 - în faza de urmărire penală și de fond, însă a renunțat la a-l asista pe C.V. din cauza discuțiilor legate de onorariu - pe de o parte - și pe de altă parte din cauză că s-a pus problema unui puneri în libertate prin alte metode decât cele legale moment în care martorul i-a pus în vedere denunțătorului să se adreseze altui coleg.

Martorul a arătat că în cursul anului 2009 a fost contactat de C.D., care era în Germania și care i-a spus că la fiul său acasă se face o percheziție astfel că martorul G.C. s-a prezentat la percheziție, ulterior fiind angajat pentru asistență juridică în cursul urmăririi penale. C.D. i-a spus că este disperat și că va face tot posibilul ca fiul lui să fie pus liber și la un moment dat i-a spus că a găsit o persoană, care ar putea face demersuri în acest sens, și anume inculpatul V.C., căruia i-a dat și sume de bani, dar nu a menționat un cuantum, martorul G.C. rugându-l din nou să nu fie implicat în aceste demersuri.

A rezultat astfel, inclusiv din declarația martorului G.C. că inculpatul a promis că va face demersuri ilegale pentru punerea în libertate a numitului C.V..

Martorul a mai arătat că avea cunoștință despre faptul că inculpatul V.C. este hărțuit de cămătari, printre care și C.D., chiar de la inculpatul V.C., martorul fiind de față când C.D. i-a spus inculpatului că va pune țiganii pe el.

Martorul a afirmat că C.D. i-a spus inculpatului să îi dea înapoi banii pe care îi dăduse pentru a rezolva problema fiului său, iar V.C. i-a replicat „Ce bani? Eu nu am promis așa ceva, trebuie să îți restitui împrumutul și atât !”

Acest mod de a proceda face parte din „tactica” inculpatului, care în general evita să le spună clar martorilor că va interveni pe lângă autorități, lăsându-i însă să creadă acest lucru, pentru ca apoi, când martorii îi cereau socoteală pentru că nu a întreprins nimic în sprijinul lor, să nu recunoască faptul că a făcut asemenea promisiuni.

În sensul că denunțătorul a luat legătura cu un avocat, care i-a promis că în schimbul unei sume de bani va interveni pentru eliberarea fiului său C.V. au fost și declarațiile martorilor C.V., C.G. și C.M., I.I. și M.M., cărora denunțătorul le-a relatat acest lucru.

Și mesajele expediate de către inculpat, denunțătorului, în perioada 10 ianuarie 2010-11 iunie 2010 au confirmat afirmațiile denunțătorului, referitoare la sumele de bani remise inculpatului.

Cât privește susținerile apărării, în sensul că în înregistrările audio video din datele de 7 iulie 2010 și 15 iulie 2010 inculpatul neagă împrejurarea că ar fi promis ceva denunțătorului, Curtea a constatat că aceste afirmații nu au suport real în înregistrările respective, putând constata prin propriile simțuri, cu ocazia vizionării în ședință publică, faptul că transcrierea aflată la dosarul de urmărire penală corespunde conținutului înregistrării.

Nici susținerea că scopul urmărit de denunțător a fost acela de a asigura reținerea art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 nu a putut fi primită, numitului C.V. nefiindu-i aplicabile aceste dispoziții, deoarece acesta a fost condamnat pentru infracțiuni de trafic de droguri iar nu de corupție. Or, potrivit art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 „Persoana care a comis una dintre infracțiunile atribuite prin prezenta ordonanță de urgență în competența D.N.A., iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.”

Este adevărat că numitul C.V. a beneficiat de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor - conform datelor din sistemul ECRIS - însă nu a existat dovezi că acest beneficiu i-a fost acordat ca urmare a denunțului formulat împotriva inculpatului - denunț, de altfel, formulat de tatăl său C.D. iar nu de C.V. - iar pe de altă parte, chiar dacă acest fapt ar fi real, nu are relevanță asupra existenței infracțiunii atâta vreme cât probatoriul administrat atestă comiterea ei de către inculpat.

Nici teza provocării nu a putut fi primită, pentru aceleași considerente. Curtea a reținut că nu a existat nicio „provocare” din partea denunțătorului, în contextul în care inculpatul a profitat de situația în care se găsea denunțătorul, pentru a obține sume de bani de la acesta.

În sfârșit, motivul pentru care nu s-a putut susține că inculpatul a solicitat de la început o anume sumă de bani (denunțătorul făcând referire la 15.000 de euro, însă asupra acestui cuantum planează incertitudinea) a fost acela că inculpatul, în contextul în care a reținut instanța că a dat de înțeles că va interveni pe lângă autorități, nu a spus de la început în mod clar ce sumă totală va solicita, ci a cerut sume mai mici, într-o perioadă mai lungă de timp, care în final au totalizat 4.500 de euro.

În raport de probatoriul expus, Curtea a constatat că vinovăția inculpatului este dovedită cu privire la această faptă.

S-a mai reținut că ulterior începerii cercetărilor în cauză, ca urmare a denunțului făcut de martorul C.D., s-a dispus interceptarea convorbirilor telefonice ale inculpatului, rezultând că acesta a procedat în același mod și cu alte persoane.

Aceste persoane au fost chemate la sediul D.N.A. și audiate în calitate de martori, rezultând comiterea a încă trei fapte, comise într-un mod similar.

Astfel, în data de 11 august 2011, a fost audiat martorul S.A.A., care a relatat că în cursul lunii iulie 2010, avocatul V.C., pe care l-a contactat pentru a-i asigura asistență juridică în Dosarul nr. 9556/P/2010, aflat în curs de cercetare la Serviciul Furturi de Autovehicule din cadrul Direcției Generale a Poliției Municipiului București, i-a pretins suma de 1.000 euro, pentru a-i da persoanei care instrumenta dosarul, în scopul de a nu-i înscrie în cazier mențiunile referitoare la dosarul în care a fost pus sub învinuire.

În data de 19 iunie 2010, s-au demarat cercetările față de martorul S.A.A., în Dosarul înregistrat la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București sub nr. 9556/P/2010, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz de încredere și fals în declarații, pentru care s-a dispus în data de 21 iulie 2010, începerea urmăririi penale.

Martorul l-a contactat pe avocatul V.C. în cursul lunii iunie 2010, pentru a discuta despre problema sa de natură juridică. Cu acea ocazie, au stabilit ca denunțătorul să îl anunțe pe V.C. în momentul în care este invitat la organele de poliție, pentru a-i asigura asistența juridică. Astfel, în data de 27 iulie 2010, fiind citat la Serviciul Furturi de Autovehicule și aflând că a fost pus sub învinuire, denunțătorul l-a sunat pe inculpat, dar acesta i-a comunicat că este foarte ocupat, însă o să trimită un alt avocat pentru a-l asista. În realitate, inculpatul a știut că nu-l poate asista pe martor, deoarece și la acea dată era suspendat din barou, însă i-a ascuns acest lucru martorului, pe care l-a îndrumat spre avocatul C.I.. Martorul a fost audiat în prezența acestui avocat, care a întocmit delegația avocațială în care l-a trecut și pe V.C. și care și-a stabilit și onorariul, în cuantum de 1.000 euro.

La câteva zile după audiere, S.A.A. i-a mărturisit inculpatului că dosarul penal în care este cercetat l-a împiedicat să se reîncadreze în armată, deoarece pentru a se prezenta la examenul care se organiza pentru ocuparea postului de sergent gradat voluntar din cadrul Ministerului Apărării Naționale, pentru care începuse demersurile, trebuie să aibă cazierul curat. În acest context, inculpatul i-a spus să stea liniștit pentru că se va ocupa el de această problemă, „ca să mă ajute să meargă ancheta bine și să fie supravegheată, așa încât mașina (n.r este vorba despre autovehiculul vândut de către denunțător, fără a fi proprietar) să fie găsită și eu să nu am nicio mențiune în cazier la finalul ei”.

Aceste împrejurări au rezultat din declarațiile date de martor în cursul urmăririi penale.

În data de 27 iulie 2010, în timp ce se afla la mare, S.A.A. a fost apelat de către V.C., care i-a pretins 1.000 euro, pentru început, pentru a-i da unui polițist, în scopul de a nu-i trece vreo mențiune în fișa de cazier judiciar. Transcrierea convorbirii se află în dosarul de urmărire penală:

S-a observat din conversația expusă că inculpatul i-a propus, în mod voalat, martorului, să dea suma de 1.000 de euro pentru a fi „ajutat să fie comisar, general”.

La două zile de la conversația mai sus expusă, respectiv în data de 29 iulie 2010, ora 18:18:11, inculpatul l-a sunat din nou pe S.A.A., pentru a-l informa că „Uite sunt aici cu …feblețea ta! Cu…Cu prietenul tău!” și pentru a-l chestiona cu privire la momentul în care o să primească cei o mie de euro, „să știu ce să-i spun…Să văd ce trebuie să spun și eu mai departe”, stabilind că remiterea banilor va avea loc „luni…pe la doișpe, unu”.

Martorul nu a părut convins și dispus să dea o asemenea sumă de bani atât de repede, arătând că nici nu dispune de ea, astfel că inculpatul și acesta au căzut de acord să amâne pentru câteva zile predarea banilor de către denunțător. Cu toate acestea, a doua zi, în 30 iulie 2010, ora 13:22:00, inculpatul l-a apelat din nou pe S.A.A. și pentru a-l presa să-i aducă suma, i-a dat la telefon o persoană de sex masculin (care inițial a fost identificată ca fiind lucrătorul de poliție C.I.N., dar ulterior s-a stabilit că era o cunoștință a inculpatului), care l-a admonestat pe acesta că nu a respectat termenul la care a achiesat pentru remiterea celor 1.000 euro:

Contrariat de faptul că i se cer mai repede banii, denunțătorul, l-a întrebat din nou pe inculpat”…n-a rămas pentru luni?”, iar acesta s-a scuzat ”De aia am zis, ca să înțelegi și tu!”, dându-i de înțeles că inițiativa acestei conversații a fost a celui care urma să beneficieze de sumă.

În 31 iulie 2010, inculpatul i-a explicat lui S.A.A. că în precedenta zi „Eram cu ăla ieri acolo și…m-am, m-am dus, am vorbit și…”, după care au convenit să se vadă pentru a discuta despre acest subiect.

La câteva zile după acest din urmă dialog, denunțătorul i-a dat lui V.C. suma de 1.000 RON și 100 euro, din totalul de 1.000 euro, bani despre care inculpatul l-a informat pe denunțător că i-a dat unui polițist care urma să-l ajute cu cazierul, așa cum a rezultat din redarea conversației purtate în data de 02 august 2010, ora 20:45:43, de S.A.A. cu V.C..

În realitate, ca și în cazul celorlalte fapte, inculpatul l-a indus în eroare pe martor cu privire la destinația sumelor, pe care le-a oprit și le-a cheltuit pentru el; de aici și graba acestuia de a obține banii de la martor, pentru a le folosi pentru sine însuși.

În datele de 06 august 2010, 10 august 2010 și 11 august 2010, inculpatul i-a reamintit lui S.A.A. că-i datorează diferența de bani, însă denunțătorul nu i-a mai achitat nicio sumă.

Ulterior, în data de 16 august 2010 martorul l-a chestionat cu privire la faptul că deși a dat o sumă, nu a „văzut nimic” -trecuseră deja două săptămâni de la remiterea banilor - iar V.C., în același mod de a acționa, a negat orice promisiune relativă la obținerea unei soluții pe alte căi decât cele legale, afirmând că, în realitate, banii dați au reprezentat onorariu, deși acesta nu îi acordase niciun fel de asistență juridică:”Tată, eu îți spun, nu… aia a fost, mă rog, ce mi-ai dat tu a fost, am plătit delegația, n-a fost delegația…O să ne…reziliez contractul, că nu l-ai semnat, el a fost făcut. M-ai înțeles? O să …Că era să fac și până acum. Și când ne vedem…onorariul, nu-i nicio problemă, nu a fost vorba de…”, „Tată, nu insista cu bani, că tu mi-ai dat niște bani pe…la poliție mi-ai dat banii. N-ai, n-ai… fost la poliție cu tine? Nu te-am reprezentat?...onorariu…”, „aia a fost munca care…urmărirea penală și cu atacarea cazului pe, pe fond. N-a fost să fie, tu ai înțeles probabil altceva, asta este!”, „Așa! Da, lasă, nu știu, ai înțeles tu greșit vizavi de altceva! N-a fost! Ai înțeles tu greșit…”.

Din conținutul dialogurilor purtate de către denunțător cu inculpatul și din declarațiile celui dintâi, a rezultat faptul că V.C. i-a pretins lui S.A.A. suma de 1.000 euro, pentru a interveni pe lângă lucrătorul de poliție care avea dosarul în instrumentare, și cu care a lăsat de înțeles că are o relație apropiată, în scopul de a-l determina pe acesta să nu-i treacă în cazier vreo mențiune și să beneficieze de un tratament favorabil.

Fiind audiat cu privire la această faptă, inculpatul atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății a negat că i-ar fi pretins bani lui S.A.A. pentru a-i rezolva situația juridică și a susținut că, deși a primit bani de la denunțător, a făcut-o în numele colegului său, avocat C.I., care l-a asistat pe denunțător la rugămintea inculpatului la Serviciul Furturi de Autovehicule, în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București, nr. 9556/P/2010, și căruia S.A.A. i-a datorat onorariul în cuantum de 1.000 euro. De asemenea a afirmat că S.A.A. i-a remis avocatului C.I. 1000 de RON, apoi i-a dat lui 1000 RON și 100 euro, tot pentru av. C.I., pentru a-i preda, însă inculpatul i-a folosit în interes personal. Conform declarației inculpatului, urmare a faptului că a fost deranjat de întârzierea în achitarea onorariului de denunțător către av. C.I., deși S.A.A. s-a oferit să-i plătească diferența de onorariu avocatului C.I., prin intermediul său, l-a refuzat pe denunțător, comunicându-i că va plăti el, din resurse proprii banii datorați av. C.I., cu titlu de onorariu.

Martorul C.I. a declarat că a stabilit un onorariu de 2.000 RON pe care S.A.A. urma să îl achite ulterior și că l-a asistat la audiere pe acesta, lăsând împuternicirea la poliție: „Deși eu stabilisem să ne întâlnim ulterior, S.A.A. nu m-a mai contactat, astfel că l-am rugat pe inculpatul V.C. să ia legătura cu el. La scurt timp S.A.A. m-a sunat in timp ce eram la tribunal și ne-am întâlnit pentru a-mi da o parte din bani. De asemenea, ulterior acestui moment trebuia să ne întâlnim, insă m-a mai sunat o singură dată. S.A.A. nu m-a mai căutat ulterior și am uitat de el. Precizez că S.A.A. mi-a achitat numai jumătate din onorariul stabilit, respectiv 1.000 RON. L-am trecut pe imputernicire și pe inculpatul V.C. pentru a mă substitui in situația in care nu ma puteam prezenta, aspect pe care i l-am adus la cunoștință inculpatului V.C.. Nu l-am mai întrebat ulterior pe V.C. ce s-a mai întâmplat in cauza respectivă și am considerat că 1.000 RON pentru audierea la care am asistat, este un onorariu suficient”.

În declarația sa, dată în fața instanței, S.A.A. a afirmat că, dimpotrivă, nu a stabilit cu avocatul C.I. onorariul total și că i-a dat cei 1.000 RON pentru audiere, iar restul urma să stabilească pe parcurs.

Apărarea formulată de către inculpat, chiar dacă s-a coroborat parțial cu declarațiile martorului C.I., a fost contrazisă de declarația denunțătorului, dată în cursul urmăririi penale, și parțial cu aceea dată în cursul judecății, și în mod special de convorbirile telefonice purtate între inculpat și martorul S.A.A. din care a reieșit că inculpatul pretinde că a luat legătura cu alte persoane pentru a facilita angajarea martorului. De asemenea, dacă discuția inițială cu martorul ar fi avut în vedere achitarea onorariului, nu ar fi existat niciun motiv ca inculpatul să nege faptul că suma de bani pretinsă a fost cerută în alt scop, și să afirme că martorul a înțeles în mod greșit destinația acestei sume.

Și susținerea inculpatului că a refuzat să primească diferența de bani pentru avocatul C.I., deoarece a fost deranjat de întârzierea denunțătorului și că s-a oferit să plătească el din resurse proprii onorariul colegului său, este neverosimilă.

De asemenea nu a existat niciun motiv pentru ca inculpatul să ceară unei alte persoane să vorbească cu martorul, pentru a-l presa să achite restul de onorariu, despre această persoană inculpatul afirmând că este o cunoștință a sa, despre care își mai amintește doar că se numește „C.”, pe care a instruit-o să-i comunice denunțătorului că se află împreună la birou și să-i ceară banii.

În ce privește declarațiile martorului S.A.A. date în fața instanței, în care acesta a revenit asupra celor afirmate la urmărirea penală, Curtea le-a înlăturat parțial, având în vedere faptul că nu s-au coroborat cu transcrierile convorbirilor telefonice, aflate la dosarul cauzei.

S-a reținut, de asemenea, că în data de 22 septembrie 2010, B.V. fiind audiat în calitate de martor a relatat că avocatul V.C., cu care a discutat să-i asigure asistență juridică în Dosarul nr. 3087/P/2010, i-a pretins 600 euro (susținând că deja îi dăduse procurorului investit cu soluționarea dosarului lui), pentru a finaliza cauza mai repede, printr-o soluție de netrimitere în judecată, așa încât să-și recupereze permisul de conducere.

Și acest martor a fost chemat la sediul D.N.A. urmare a interceptării convorbirilor telefonice între acesta și inculpat.

Astfel, în data de 23 martie 2010 martorul B.V. a fost depistat în timp ce conducea pe drumurile publice un autovehicul având permisul de conducere suspendat, motiv pentru care i s-a întocmit Dosarul penal nr. 3087/P/2010, la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4.

În acest context, martorul B.F. i-a recomandat denunțătorului un avocat „care are relații și este foarte bun”, respectiv pe V.C.. În fața instanței, martorul a arătat că îl cunoștea pe inculpatul V.C. prin fratele acestuia, care îi este prieten, motiv pentru care i-a dat numărul de telefon al inculpatului V.C. lui B.V. cu scopul de a-l reprezenta într-un dosar.

B.V. l-a apelat, în cursul lunii iulie 2010, pe inculpat și împreună au stabilit să se întâlnească în fața Secției 11 Poliție din București. Martorul i-a expus inculpatului problema pe care o avea, propunându-i să colaboreze în calitate de client-avocat și rugându-l să se intereseze de dosar, să-i comunice dacă poate să reintre în posesia permisului și întrebându-l totodată dacă poate să-l ajute. V.C. a fost de acord și l-a informat pe denunțător că îl costă 1.000 euro, solicitându-i pe loc 150 euro. Deoarece B.V. nu avea banii la el, s-a stabilit să-i achite ulterior. În aceeași zi, respectiv în data de 15 iulie 2010, orele 17:14:24, denunțătorul i-a trimis un SMS inculpatului, în care i-a comunicat numele său și datele dosarului „B.V.. Imediat l-a apelat pe B.V., căruia i-a spus „am fost aici la parchetul Judecătoriei sector 4, acolo la Colțea…” și l-a informat că de dosar se ocupă „un procuror așa subțirel, unu’ micuț…așa slăbuț, brunețel” (ora 17:15:32).

Că inculpatul i-a promis martorului mai mult decât să îl consilieze/asiste în dosarul respectiv a reieșit din convorbirea telefonică ce a avut loc între inculpat și martor a doua zi, în 16 iulie 2010, ora 11:33:52, transcrierea aflându-se la dosarul de urmărire penală.

În cursul aceleiași zile, martorul i-a remis inculpatului, în fața locuinței sale, suma de 150 euro, pentru care nu i s-a eliberat chitanță.

În data de 21 iulie 2010, la orele 12:42:10, inculpatul i-a propus lui B.V. să se vadă în ziua următoare ” …să bem o cafea.Taman să…cu boieru’ ăla… o rezolvăm da? Poate chiar mâine! O.K?”, sugerându-i va vorbi cu persoana care soluționează dosarul denunțătorului.

În 22 iulie 2010, inculpatul l-a anunțat pe B.V.: „Vezi că vineri o să-ți vină acasă.”, „Până …lună cum am vorbit…Da? Stai liniștit și…”.

În aceeași modalitate de a acționa, inculpatul i-a dat de înțeles martorului că dosarul său va fi rezolvat printr-o soluție de netrimitere în judecată, pe care o va primi acasă, spunându-i inițial că va dura două zile, apoi câteva zile, apoi o lună.

După mai multe mesaje ale denunțătorului, în care își arăta îngrijorarea că nu a primit răspunsul de la parchet, tot în cadrul unei convorbiri telefonice, în 26 iulie 2010, orele 12:18:37, inculpatul i-a comunicat denunțătorului că e la parchet și e făcută comunicarea soluției dosarului lui, însă din cauza problemelor cu timbrele nu a fost trimisă. Totodată i-a precizat că „nu, că-ți dai seama, a fost mai complicat, nu e așa simplu. Eu am încercat cât am putut de repede și, în condițiile în care le-am …Nu vreau să-ți spun…c-am pus de la mine să iasă mai repede”.

În datele de 28 iulie 2010, 29 iulie 2010, 05 august 2010 l-a reasigurat pe denunțător că a fost trimisă comunicarea și îi va ajunge „scoaterea”, în 30 iulie 2010, a afirmat că „io-s aicea la parchet. Stai puțin să vorbesc cu șefu’…și te sun”. De asemenea, fiind întrebat dacă „se rezolvă” de către B.V., a precizat că „eu ți-am zis zece zile. Au trecut până acum șaișpe…”, reiterând faptul că a plăti 600 euro pentru a se rezolva mai repede - „Io am dat, din mâna mea am dat 600 de euro” și precizând că restul se va plăti ”când primești tu, să pot să mă achit de obligații” (înregistrare convorbire telefonică din data de 05 august 2010).

Ulterior inculpatul nu a mai răspuns la telefon, astfel că B.V. a încercat să ia legătura cu el de pe un alt telefon mobil, al martorului S.F.E.: „Precizez totodată că la un moment dat am reusit sa vorbesc cu inculpatul de la telefonul unui alt prieten și inculpatul mi-a spus ca problema mea o să se rezolve și să aștept, că o să primesc o hârtie prin poștă. Nu imi amintesc dacă inculpatul mi-a promis ca îmi voi recupera permisul. Intr-o convorbire telefonică inculpatul mi-a spus că a dat de la el 600 euro și sa-i dau eu înapoi, dar mi-am dat seama ca sunt intr-un joc in care vrea doar sa obțină bani de la mine.”

De asemenea, martorul B.F. a arătat în fața instanței: „Cunosc de la martorul B.V. că inculpatul i-a cerut o sumă de bani, cred că onorariu și cred că o sumă de 600 RON sau 150 euro din câte îmi amintesc. B.V. a spus ca i-a dat inculpatului acești bani, dar nu in ziua in care s-au întâlnit și au vorbit. Am aflat că nu au ajuns la nici o înțelegere și că nu s-a făcut nimic pentru că martorul B.V. mă tot suna să imi spună că inculpatul nu mai răspunde la telefon. I-am transmis inculpatului și fratelui său să răspundă la telefon ca să știe martorul B.V. ce sa facă in continuare, dacă îl mai reprezintă sau nu. Martorul B.V. mi-a reproșat recomandarea pe care i-am făcut-o, spunându-mi ca dacă l-am recomandat eu, eu sunt răspunzător pentru banii dați. Nu cunosc dacă inculpatul V.C. a făcut vreun demers pentru a-l asistat sau reprezenta pe martorul B.V..”

Dându-și seama că a fost păcălit, martorul B.V. a încercat să își recupereze suma de 150 de euro, după cum a declarat în fața instanței: „I-am explicat problema mea cu permisul la prima întâlnire și mi-a spus că o să se intereseze și o sa imi spună cât mă costă. Inculpatul mi-a spus că o să mă coste 1000 euro. Nu cunosc procedurile și nu am stiut pentru ce dau acesti bani. După ce i-am dat cei 150 de euro nu mi-a mai răspuns la telefon și la un moment dat am mers la parchet să văd daca s-a ocupat cineva de dosarul meu și mi s-a răspuns că nu a venit nici un avocat să se intereseze de acesta. După ce am fost de 2-3 ori la parchet mi-am dat seama ca totul este o înșelătorie. (...) Nu îmi amintesc ca inculpatul să imi fi spus in mod expres sau eu să îi fi spus lui că doresc rezolvarea problemei permisului pe căi nelegale. Nu îmi amintesc ca inculpatul sa imi fi spus ca imi va da chitanță pentru banii primiți. Cred ca mi-a spus la un moment dat prin B.F. ca imi va trimite o chitanță, dar eu deja stiam despre inculpat ca nu a fost la parchet și ca nu poate pleda pentru ca nu are taxele plătite, lucru pe care l-am aflat de pe internet. Singurul lucru ce mă interesa era să ma întâlnesc cu inculpatul și să imi recuperez suma de bani pe care i-am dat-o. Aș fi discutat orice cu el la telefon, numai să reușesc să mă întâlnesc cu el și sa imi recuperez banii.”

Inculpatul în cursul urmăririi penale a negat că i-a promis lui B.V. că va interveni pe lângă procuror, arătând că a avut o relație de avocat-client cu denunțătorul, care însă nu s-a materializat într-un contract de asistență juridică, din cauza faptului că avea dreptul de exercitare a profesiei suspendat și că s-a prezentat la sediul parchetului, unde s-a interesat de dosar, aflând că este în lucru și că singurele discuții pe care le-a avut cu denunțătorul au vizat durata de soluționare a dosarului, cu mențiunea că l-a avertizat pe acesta că durata de soluționare a dosarului nu depinde de el.

În fața instanței inculpatul a arătat că nu putea emite împuternicire avocațială pentru că în cursul urmăririi penale B.V. nici nu avea nevoie de avocat, iar suma de 600 de RON era în realitate destinată martorului B.F., deoarece i-a adus un client.

Afirmațiile inculpatului au fost neverosimile și contrazise de declarațiile martorilor, de faptul că într-adevăr, în Dosarul de urmărire penală nr. 3087/P/2010 inculpatul nu a efectuat niciun demers (dosarul fiind înaintat în copie de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4), de conținutul convorbirilor telefonice între inculpat și martorul B.V., astfel că susținerile sale nu au corespuns adevărului.

În același mod de a acționa descris anterior, inculpatul l-a indus în eroare pe martor, spunându-i că îl va reprezenta în dosar, deși nu avea drept de exercitare a profesiei, și dându-i de înțeles că va interveni pentru o soluție de netrimitere în judecată, că a dat personal suma de 600 de euro pentru ca o asemenea soluție să fie emisă de procuror, deși nu avea o asemenea intenție, scopul său fiind doar de a obține sume de bani de la martor.

Totodată s-a reținut că, urmare a interceptării convorbirilor telefonice între inculpat și martora V.G., aceasta a fost solicitată să dea o declarație în data de 28 septembrie 2010, arătând că l-a cunoscut pe inculpat prin intermediul unor colegi de la cazinou, stabilind cu acesta să îi asigure asistență juridică în Dosarul nr. 10260/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 3 București, în care cei doi aveau calitatea de părți vătămate.

În declarația dată la parchet martora a arătat că inculpatul i-a pretins ei și prietenului său, R.I.A., în repetate rânduri sume de bani pentru achitarea unor mese pentru lucrătorii de poliție și cei de la asigurări, pentru a-i determina pe aceștia să finalizeze mai repede actele de daune, precum și cercetările în dosar.

Urmare a unui accident rutier petrecut în data de 15 iunie 2009, ce a avut ca și consecințe vătămarea corporală a lui R.I.A. și V.G., s-a format la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 3 București, Dosarul 10260/P/2009, în care cei doi aveau calitatea de persoane vătămate. În luna iunie 2009, V.G. și R.I.A. l-au angajat pe V.C., în calitate de apărător ales, care a cerut și primit un onorariu de 500 euro.

Inițial inculpatul a încercat rezolvarea pe cale amiabilă a cauzei penale, având întâlniri cu autorul accidentului, demers eșuat din cauza poziției acestuia. Ulterior, conform declarațiilor martorilor nu s-a mai implicat în cauză, cei doi fiind nemulțumiți de lipsa vreunei strategii de abordare a speței și de faptul că inculpatul nu îi însoțea la organele de poliție, cu excepția unei audieri ce s-a desfășurat la începutul anului 2010. În continuare, cu aceeași intenție de a obține sume de bani de la ei, și fără a avea gândul de a face vreun demers, inculpatul în cursul anului 2010 a pretins mai mulți bani de la V.G. și R.I.A., justificând acest lucru prin aceea că cei 500 euro pe care i-a încasat, i-a folosit pentru a plăti mesele oferite organelor de poliție și lucrătorilor de la asigurări, pentru a-i determina pe aceștia să grăbească soluționarea dosarului.

Acest fapt a rezultat atât din declarațiile martorilor cât și din înregistrarea convorbirii telefonice din data de 11 august 2010 ce a avut loc între inculpat și martora V.G., a cărei audiere a avut loc în ședința publică din 22 martie 2012.

Conform declarațiilor martorului R.I.A., în luna februarie 2010 acesta s-a întâlnit cu inculpatul la un restaurant din București, pentru a-i înmâna o anexă pentru dosarul de la asigurări. Cu acea ocazie, V.C. l-a invitat să ia loc la masa, la care stătea cu mai mulți bărbați, care au început să discute despre accident și urmările acestuia și au analizat documentele medicale aflate asupra martorului. Martorul R.I.A. a avut chiar o conversație cu o persoană de sex masculin, despre care a dedus că este polițist.

La finalul conversației, inculpatul i-a pretins suma de 200 RON, pentru a le achita consumația persoanelor cu care se afla, lucrători de poliție, pentru ca aceștia să grăbească finalizarea dosarului. Denunțătorul nu i-a dat banii ceruți, deoarece nu-i avea asupra sa.

Faptul că inculpatul a pretins bani în mod repetat de la R.I.A. și V.G. pentru a achita mesele lucrătorilor de poliție și celor de la societatea de asigurare, în scopul de a-i determina pe aceștia să soluționeze mai repede dosarul denunțătorilor, a rezultat din dialogul purtat de către V.C. cu V.G. în data de 11 august 2010:

„V.C.: nu mă, dar nu am vrut nici un ban. I-am zis „bă vino-ncoa!” Vrea să facă mai urgentă cu asigurarea, „vino, dai și tu o masă, nu-mi dai mie banii!”

V.G.: Da…

V.C.:”… le dai la un…”

V.G.: Da…

V.C.”Dai tu masa”. Nu-mi dădea mie. „dai la unu’ la asigurări ca să facă treaba repede”. I-am spus…

V.G.: Pentru asigurări?

V.C.: Da. Asta i-am zis „Mergem acolo și dai și tu o masă”

V.G.: Da. Pe mine m-a luat așa puțin capu’, știi, și m-am enervat. Am zis „băi frate, stai puțin, durează de un an dosarul acesta, nu s-a întâmplat nimic, pentru ce dracu, să tot fac să dau mese la…”

V.C.: Da’ eu nu i-am cerut io…n…nu i-am cerut eu…

V.G.:”la poliție și la nu știu ce”

V.C.: Nu, nu. Nu era vorba de poliție.

V.G.:Pe mine m-a luat capu’ atunci.

V.C.: A fost vorba să dau la asigurări ca să-i urgenteze, nu? Poate că nu și-a dat seama.

(…)

V.C.. A că „mă-mprumut de la un prieten”. Bine. I-am zis o dată…cum se mișcă…

V.G.: Din ce mi-a spus el am înțeles că „domne că tre’ să mai dăm mese la polițiști” că nu știu ce, cu dosaru’ ș-așa mai departe.

V.C.: Nu, nu s-a pus problema de polițiști.

V.G.: Și m-am enervat și am zis da stai frate, da’ până la urmă câte mese…

V.C.: Nici nu s-a pus problema de mese că n-a dat nicio masă. A dat un onorariu de 500 de dolari care, din banii ăia, crede-mă din banii ăia am dat eu mai mult decât ar trebui să dați voi.

V.G.: Păi da, dar așa am discutat la început, nu? Aia să faci, să dai mese nu știu ce…”

Inculpatul nu a recunoscut că le-a pretins bani denunțătorilor pentru a oferi mese lucrătorilor de la asigurări, ci doar că a primit un onorariu de 500 euro, aspect contrazis de înregistrarea conversației pe care a avut-o cu V.G., în cadrul căreia explica că i-a cerut bani lui R.I.A. pentru a-i determina pe funcționarii indicați să urgenteze dosarul de asigurări al acestuia.

Nici în fața instanței inculpatul nu a recunoscut pretinderea sumelor de bani, afirmând că a renunțat să facă vreun demers în dosar din cauza atitudinii pasive a celor doi martori.

Din probatoriul administrat a rezultat însă că, în același mod de a acționa descris anterior, inculpatul le-a pretins martorilor în perioada ianuarie-septembrie 2010 sume de bani cuprinse între 50 și 300 RON pentru a asigura mese cu lucrătorii de poliție și cei de la societatea de asigurare, în scopul de a-i determina pe aceștia să finalizeze cercetările cu celeritate. În realitate, inculpatul nu a avut nicio intenție în acest sens, ci să folosească banii pentru sine; este evident că și cu ocazia întâlnirii cu martorul R.I.A. la restaurant, inculpatul a încercat să obțină de la acesta o sumă mică de bani, cu scopul de a-și achita consumația, încercând astfel să îl păcălească pe martor. Nu a fost exclus ca și de această dată inculpatul să fi recurs la persoane ce nu au avut calitatea de polițiști - așa cum a făcut cu S.A.A. - pentru a-i induce martorului ideea că într-adevăr a avut relații cu polițiști, prezenți la masă.

S-a susținut de către apărare că probele obținute au fost nelegale, prin presiuni asupra martorilor, intimidați și amenințați cu punerea în mișcare a acțiunii penale.

Atitudinea martorilor S.A.A., B.V., V.G. și R.I.A. a fost ușor de înțeles, deoarece niciunul dintre aceștia nu a avut inițiativa proprie de a se prezenta la parchet, pe de o parte pentru că sumele de bani pretinse de inculpat au fost mici, iar pe de altă parte pentru că știau că acesta le dăduse de înțeles că va acționa nelegal astfel că martorii au preferat să evite sesizarea autorităților. Mai mult, Curtea a putut constata, cu ocazia audierilor, că nici martora V.G. nici martorul R.I.A., neavând pregătire juridică și nici contact cu autoritățile, nu au luat în serios faptul că s-au aflat în fața instanței, fiind vizibil deranjați de situația de a da declarații.

Instanța a procedat la coroborarea declarațiilor date de martori pe tot parcursul procesului penal, neexistând nici un motiv pentru a se considera că aceste declarații ar fi nelegal obținute, cu atât mai mult cu cât s-au coroborat cu transcrierile convorbirilor telefonice.

Sub aspectul încadrării juridice dată faptelor comise de inculpatul V.C. s-a reținut că:

Fapta inculpatului V.C., de a-i pretinde denunțătorului, în cursul lunii noiembrie 2009, sume de bani, din care în perioada noiembrie 2009-ianuarie 2010, a primit 4.500 euro, dând de înțeles că va interveni pe lângă magistrații investiți cu soluționarea dosarului în care era judecat în stare de arest preventiv fiul său C.V., magistrați față de care a lăsat să se creadă că are influență, a întrunit elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000; Curtea a constatat că, deși inculpatul a indus în eroare pe martor, neavând intenția de a face vreun demers, fapta a constituit infracțiunea de trafic de influență, iar nu înșelăciune, deoarece inculpatul a lăsat să se creadă că are influență asupra magistraților, pentru a-i determina să dispună punerea în libertate a numitului C.V., acțiunea sa încadrându-se în norma de incriminare de la art. 257 C. pen..

Fapta inculpatului V.C., care în data de 27 iulie 2010, i-a pretins denunțătorului S.A.A., suma de 1.000 euro, din care a primit 1.000 RON și 100 euro, pentru a interveni pe lângă lucrătorul de poliție căruia îi fusese repartizat spre instrumentare Dosarul nr. 9556/P/2010, în scopul de a-l determina pe acesta să nu facă mențiunile corespunzătoare în cazier și să îndrepte cercetările spre o soluție favorabilă martorului, căruia i-a creat convingerea că are influență asupra lucrătorului de poliție, a întrunit elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000; Curtea a constatat că, deși inculpatul a indus în eroare pe martor, neavând intenția de a face vreun demers, fapta a constituit infracțiunea de trafic de influență, iar nu aceea de înșelăciune, deoarece inculpatul a lăsat să se creadă că are influență asupra organului de poliție, pentru ca acesta să adopte o soluție favorabilă martorului S.A.A., acțiunea sa încadrându-se în norma de incriminare de la art. 257 C. pen..

Fapta inculpatului V.C., care în luna iulie 2010, i-a pretins lui B.V. suma de 1.000 euro, în scopul de a interveni pe lângă procurorul care instrumenta dosarul în care era cercetat pentru comiterea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având permisul de conducere suspendat, față de care a lăsat să se creadă că are influență, în scopul de a obține o soluție de netrimitere în judecată, a întrunit elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000; Curtea a constatat că, deși inculpatul a indus în eroare pe martor, neavând intenția de a face vreun demers, fapta constituie infracțiunea de trafic de influență, iar nu înșelăciune, deoarece inculpatul a lăsat să se creadă că are influență asupra magistraților și că poate determina procurorul să adopte o soluție de netrimitere în judecată, acțiunea sa încadrându-se în norma de incriminare de la art. 257 C. pen..

Fapta inculpatului V.C., care în luna ianuarie-septembrie 2010, le-a pretins martorilor R.I.A. și V.G. sume de bani cuprinse între 50 și 300 RON, pentru a le oferi mese lucrătorilor de poliție și de la societatea de asigurare, asupra cărora a lăsat să se creadă că are influență, în scopul de a-i determina pe aceștia să soluționeze mai repede dosarul în care denunțătorii aveau calitatea de persoane vătămate, a întrunit elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000; Curtea a constatat că, deși inculpatul a încercat să inducă în eroare pe martor, neavând intenția de a face vreun demers, fapta constituie infracțiunea de trafic de influență iar nu de înșelăciune, deoarece inculpatul a lăsat să se creadă că are influență asupra autorităților, acțiunea sa încadrându-se în norma de incriminare de la art. 257 C. pen..

Sub aspectul individualizării pedepsei aplicate inculpatului, instanța de fond a reținut că a avut în vedere gravitatea faptei în concret, dată de faptul că inculpatul, avocat în Baroul București, a indus în eroare mai multe persoane, cărora le-a spus că va face diferite demersuri deși nu putea exercita profesia de avocat, lăsând totodată să se creadă că are influență asupra magistraților, lucrătorilor de poliție și a celor de la asigurări, pentru a soluționa într-un anume mod și cu celeritate dosarele acestor martori, motiv pentru care a pretins și primit sume de bani.

La individualizarea pedepsei din perspectiva modalității de executare, Curtea a avut în vedere modalitatea în care inculpatul a acționat, prin folosirea calității sale de avocat, prin pretinderea și primirea de mici sume de bani de la martori, cu scopul de a le folosi în interes propriu și fără nicio intenție de a interveni pe lângă persoanele pe lângă care a lăsat să se creadă că are influență, urmărind înșelarea martorilor atât asupra posibilităților sale de a interveni pe lângă organele judiciare, cât și asupra destinațiilor acestor sume, pe care și le-a însușit.

Curtea a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins chiar și fără executarea acesteia în regim de detenție, însă se impune ca inculpatul să fie supus unui control, unei supravegheri specializate din partea serviciului de probațiune, având în vedere circumstanțele sale personale, evidențiate în cuprinsul referatului de evaluare întocmit de serviciul de probațiune, din care reiese viciul de a juca la cazinou, viciu ce a cauzat probleme de sănătate psihică inculpatului, dorința de a obține sume mari de bani fără nici un efort, dar și împrejurarea că acesta beneficiază de sprijinul familiei.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A., secția judiciară penală și inculpatul V.C..

Criticile formulate de parchet au vizat, în esență, următoarele aspecte:

-nelegalitatea hotărârii sub aspectul omisiunii obligării inculpatului la plata cheltuielilor avansate de stat pentru faza de cercetare judecătorească.

-nelegalitatea hotărârii judecătorești sub aspectul respingerii cererii de restituire a sumelor de bani confiscate denunțătorilor S.A.A., V.G. și R.I.A..

-netemeinicia hotărârii sub aspectul greșitei aplicări a criteriilor de individualizare judiciară a pedepselor aplicate inculpatului.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 3851 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., art. 3852 C. proc. pen., 3853 C. proc. pen., 3859 alin. (1) pct. 14, 171 C. proc. pen. raportat la art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., s-a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a sentinței penale nr. 179 din 14 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul penal nr. 4696/2/2011 și, rejudecând, să se pronunțe, o hotărâre legală și temeinică în raport de criticile formulate.

Criticile formulate de inculpatul V.C. inserate în forma scrisă a motivelor de recurs aflate la filele 19-33 dosar recurs, vizează, în esență, următoarele aspecte de nelegalitate și netemeinicie:

-în mod greșit s-a reținut atât existența unei promisiuni de natură ilicită susceptibilă încadrării în latura obiectivă a infracțiunii de trafic de influență, cât și a acceptării acesteia, în modalitatea reținută de instanța de fond în considerentele sentinței atacate;

- în mod greșit instanța de fond a reținut ca probă certă de vinovăție conținutul convorbirilor înregistrate în mediul ambiental după autorizare dintre inculpat și martorul denunțător C.V.;

- în mod greșit, instanța de fond nu a analizat existența unui interes judiciar al martorului denunțător, întrucât este evident interesul martorului denunțător C.D. pentru a crea și asigura fiului său C.V. o cauză legală de reducere a pedepsei prin incidența art. 19 din Legea nr. 682/2001;

- în mod greșit instanța de fond a considerat că având nevoie de bani, în mod repetat, chiar în lipsa negocierii unei sume solicitată pentru traficarea influenței inculpatului, a înțeles să se folosească de starea de nevoie a lui C.D. al cărui fiu era arestat preventiv pentru a obține de la el sume de bani, lăsându-l să creadă că își va folosi influența pe lângă magistrați pentru a-i obține acestuia o soluție favorabilă;

- în mod greșit instanța de fond nu a arătat temeiurile pentru care a înlăturat apărarea inculpatului, potrivit căreia sumele de bani, în integralitatea lor și datorate martorului denunțător, erau împrumuturi;

- termenul de încercare stabilit de instanța de fond este prea mare;

- înlăturarea pedepsei complementare prev. de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen..

Criticile formulate oral în fața instanței de recurs au vizat cazurile de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 9, 12, 18 și 172 C. proc. pen..

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen. a arătat că instanța de fond, cu privire la ultimele două fapte de corupție, nu a analizat apărările formulate de inculpat limitându-se la a face aprecieri cu caracter generic, neprezentând o motivare a hotărârii.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., deși raportat la anumite circumstanțe, situația de fapt a fost corect reținută, instanța de fond a pronunțat o hotărâre de condamnare a sa, deși erau întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor, de trafic de influență pentru considerentele expuse în motivele scrise.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., a învederat că eroarea gravă de fapt constă în acea că analiza materialului probator a condus în mod greșit la condamnarea inculpatului.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17/2 C. proc. pen. raportat la art. 63 alin. (2) C. proc. pen. invocându-se Decizia Curții Constituționale nr. 171/2000.

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 pct. 2 C. proc. pen. a arătat că C.D., la momentul formulării denunțului, avea un dublu interes și anume ca fiul său să beneficieze de o cauză legală pentru reducerea pedepsei, cât și propriul său interes; fiul denunțătorului a fost condamnat la pedeapsa de 16 ani închisoare iar denunțătorul a fost condamnat pentru deținerea de arme fără autorizație.

Formularea denunțului a fost făcut înainte cu trei săptămâni de soluționarea pe fond a cauzei în ceea cel privea pe fiul denunțătorului, momente ce trebuiau avute în vedere de judecătorul fondului care trebuia să analizeze cauza în funcție de acest element.

A arătat că rezultă din actele dosarului că deși denunțul a fost formulat pentru pretinsa solicitare a sumei de 15.000 euro, denunțătorul în fața instanței a arătat că este vorba de o sumă mult mai mică. Există contradicții atât cu privire la suma exactă ce ar fi făcut obiectul traficului de influență sau a pretinderii referitor la momentul în care denunțătorul și inculpatul s-au cunoscut. Instanța constată că între inculpat și denunțător au existat legături financiare cauzate de împrumuturile dese pe care le făcea inculpatul de la denunțător și că aceștia s-au cunoscut cu mult înainte de formularea denunțului, de arestarea fiului denunțătorului și cu mult înainte de momentul arătat de denunțător în denunțul făcut și în declarația dată la urmărire penală.

A arătat că instanța de fond, săvârșind o eroare gravă în momentul în care, deși constată că nu exista de-a lungul timpului aceste împrumuturi dese, spune că pe de o parte motivul pentru care inculpatul a obținut suma împrumutată cu dobândă ar fi tocmai promisiunea pe care ar fi făcut-o de a interveni pe lângă magistrați în sensul obținerii soluției favorabile pentru fiul denunțătorului.

Pe de altă parte o altă, această eroare în apreciere, constă în aceea că, judecătorul fondului a reținut că este plauzibil ca dintre sumele împrumutate de inculpat de la denunțător să se regăsească și cel puțin o parte în sumele pretinse în urma traficului de influență fără a indica concret care sunt aceste sume. Toate SMS–urile/mesajele doveditoare în săvârșirea acestei infracțiunii au fost puse la dispoziție de denunțător, și, în niciunul din aceste mesaje transmise de denunțător la D.N.A. nu rezultă săvârșirea vreunei fapte de corupție.

Având cuvântul asupra recursului formulat de către parchet a arătat că în mod corect trebuia să fie obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare, pentru că acesta a fost condamnat, dar lasă la aprecierea instanței această soluție.

A solicitat respingerea celorlalte motive de recurs formulate de către parchet, ca neîntemeiate.

Pentru toate motivele arătate, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, rejudecând, să se dea eficiență criticilor formulate.

Recursul declarat de Parchet este fondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Recursul declarat de inculpat este nefondat.

Examinând hotărârea recurată, actele și lucrările dosarului, criticile formulate de inculpat vizând temeiurilor de fapt și de drept invocate,conform dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată și reține următoarele:

Referitor la criticile formulate de recurentul inculpat V.C., circumscrise cazului de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că acestea nu sunt întemeiate.

Un proces echitabil în deplină concordanță cu norma europeană înscrisă în art. 6 din Convenție, la care are dreptul orice persoană presupune, printre altele, o judecată independentă și imparțială care impune respectarea drepturilor constituționale și procesuale ale celui acuzat de o infracțiune și care este prezumat nevinovat până ce vinovăția sa să fie dovedită.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în acord cu norma europeană, a statuat că instanțele au obligația de a motiva hotărârile în vederea garantării bunei administrări a justiției, dar și a dreptului părților la un proces echitabil, în conformitate cu dispozițiile art. 6 din CEDO, care impune obligația de motivare a hotărârilor judecătorești astfel încât justițiabilul să poată observa care dintre argumentele sale au fost acceptate și care sunt motivele pentru care unele apărări i-au fost respinse (cauza Burg și alții c.Franței, cauza Souminem c.Finlandei).

Pe de altă parte, potrivit reglementării procesual penale, motivarea soluției pronunțată de instanța de judecată constituie o îndatorire care este de natură a înlătura orice aspect discreționar în realizarea justiției, dând posibilitatea părților din proces și opiniei publice să-și formeze convingerea cu privire la legalitatea și temeinicia soluției adoptate, iar instanței de control judiciar, elemente necesare pentru exercitarea controlului judecătoresc.

Din această perspectivă, efectuând examenul propriu cu privire la modalitatea în care instanța de fond a înțeles să, răspundă motivat criticilor formulate de inculpatul V.C., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în cauza pendinte, exigențele legale menționate sunt întrunite.

Astfel, se constată că instanța de fond a efectuat o analiză a probelor care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale a cauzei precum și a celor care au fost înlăturate din perspectiva examinării împrejurărilor de fapt pe care se sprijină soluția pronunțată în cauză.

În concret, evaluând considerentele sentinței penale recurate, se constată că instanța de fond a expus motivele care au condus la luarea hotărârii de condamnare și la aplicarea pedepsei inculpatului.

Contrar susținerilor formulate de inculpatul V.C. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a efectuat o analiză a criticilor și apărărilor formulate de acesta, stabilind în mod corect starea de fapt și încadrarea juridică dată faptelor reținute în sarcina sa.

Din considerentele sentinței atacate rezultă neîndoios că, instanța de fond a analizat în mod detaliat toate faptele reținute în sarcina inculpatului și apărările formulate de acesta fără a se limita la a face aprecieri cu caracter generic cum a susținut inculpatul.

Așa fiind, aspectele învederate de inculpat nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii recurate, și pe cale de consecință nu sunt de natură să atragă incidența cazului de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. în sensul casării acesteia și a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Referitor la criticile circumscrise cazului de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea nu sunt întemeiate.

Cazul de casare invocat de Parchet implică două cerințe: pe de o parte să se fi comis o eroare în stabilirea faptelor și pe de altă parte această eroare să fie gravă.

Eroarea gravă de fapt nu poate proveni din îndoiala pe care o provoacă probele administrate, ci ea trebuie să fie evidentă, să ducă la concluzia că situația de fapt este alta decât cea reținută de instanța de judecată.

Altfel spus,eroarea gravă de fapt nu poate proveni dintr-o greșită sau incompletă apreciere a probatoriului administrat în cauză.

Doctrina a statuat că există eroare gravă de fapt, ori de câte ori este evidentă stabilirea faptelor în existența sau inexistența lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu condiția ca acest aspect să fi influențat asupra soluției adoptate.

Pentru a fi în prezența acestui caz de casare trebuie să existe o reflectare inexactă,denaturată a conținutului dosarului în cuprinsul hotărârii atacate,cu consecința greșitei rețineri a faptei imputate inculpatului,în natura sau împrejurările în care aceasta ar fi comisă.

Această contrarietate evidentă și esențială trebuie să fie independentă de orice proces de apreciere a probelor pe care instanța l-a făcut în conformitate cu art. 63 C. proc. pen..

Pe de altă parte,simpla invocare a acestui caz de casare nu este suficientă,recurentul fiind obligat să indice exact piesa dosarului a cărei existență sau inexistență o afirmă în mod eronat instanța de fond ori al cărui cuprins este redat contrar a ceea ce este evident și fără posibilitate de controversă.

Așadar, nu orice eroare asupra faptelor este de natură să atragă incidența acestui caz de casare, ci numai acea eroare care a influențat soluția procesului în sensul arătat.

Din această perspectivă, în raport de probatoriul administrat, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen..

Examinând criticile formulate în recurs sub acest aspect,Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recurentul inculpat V.C. nu a indicat mijlocul de probă reflectat inexact în hotărârea atacată ci a criticat fie insuficiența probatoriului cu relevanță în stabilirea vinovăției sale,fie modalitatea în care instanța de fond a interpretat acest probatoriu,aspecte care nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs în limitele cazului de casare invocat.

Evaluând materialul probator administrat în cauză, în limitele investirii sale,se constată că starea de fapt și încadrarea juridică stabilite de instanța de fond, precum și raționamentele de interpretare a probatoriului administrat, sunt conforme normelor de drept material și substanțial judicios aplicate în cauză.

Astfel, în mod corect s-a reținut în sarcina inculpatului că a pretins denunțătorului C.D. în cursul lunii noiembrie 2009 suma de 15.000 euro, din care, în perioada noiembrie 2009-ianuarie 2010 a primit suma de 4.500 euro pentru a interveni pe lângă magistrații învestiți cu judecarea cauzei în care era judecat, în stare de arest preventiv, fiul său, C.V., magistrați față de care a lăsat să se creadă că are influență în scopul de a-i determina pe aceștia să îl pună în libertate pe fiul său.

La data de 27 iulie 2010, inculpatul a pretins martorului denunțător S.A.A. suma de 100 euro, din care a promis 1.000 RON și 100 euro, pentru a interveni pe lângă lucrătorul de poliție căruia îi fusese repartizat pentru instrumentare Dosarul nr. 9956/P/2010 în scopul de a-l determina pe acesta să nu facă mențiunile corespunzătoare în cazierul judiciar și să îndrepte cercetările spre o soluție favorabilă clientului său, căruia i-a creat convingerea că are influență asupra lucrătorul de poliție.

De asemenea s-a reținut în sarcina inculpatului, în mod corect,că în luna iulie 2010 acesta a pretins martorului denunțător B.V. suma de 1.000 euro, în scopul de a interveni pe lângă procurorul investit cu soluționarea dosarului în care era cercetat pentru comiterea infracțiunii de conducere pe drumurile publice având permisul de conducere suspendat, față de care a lăsat să se creadă că are influență, în scopul de a obține mai repede o soluție de netrimitere în judecată.

Totodată,în perioada ianuarie-septembrie 2010,inculpatul a pretins de la martorii denunțători R.I.A. și V.G. sume de bani cuprinse intre 50 RON și 300 RON pentru a oferi mese lucrătorilor de poliție și celor de la o societate de asigurare, asupra cărora a lăsat să se înțeleagă că are influență în scopul de a-i determina să soluționeze mai repede dosarul în care denunțătorii aveau calitatea de persoane vătămate.

Toate aceste fapte întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și față de care, în cursul procesului penal acesta a avut o atitudine de nerecunoaștere.

Poziția inculpatului este combătută de toate celelalte mijloace de probă judicios administrate, analizate și coroborate în cauză,teza apărării nefiind plauzibilă.

Cu privire la prima acuzație, inculpatul s-a apărat în sensul că ar fi împrumutat de la martorul denunțător C.D. sume derizorii, cuprinse între 1.000 și 2.000 euro cu camătă, întrucât avea datorii la jocurile de noroc,însă această apărare este contrazisă de probatoriul administrat în cauză.

Este de observat că în faza cercetării judecătorești, inculpatul a recunoscut că a fost la locuința martorului, ocazie cu care a împrumutat suma de 200 euro, aspect care se află în contradicție cu susținerea potrivit căreia era hărțuit și amenințat permanent de această persoană, inclusiv de membrii din familia sa.

Cu privire la cea de-a doua acuzație,care vizează perioada în care inculpatul era suspendat din Barou, acesta s-a apărat în sensul că oferea asistență juridică unor persoane implicate într-un proces penal la acel moment iar cu privire la modificarea depoziției martorului S.A.A. în cursul cercetării judecătorești,a susținut că prezentarea situației de fapt nu este conformă realității.

În ceea ce privește cea de-a treia acuzație adusă inculpatului, acesta s-a apărat în sensul că acorda asistență juridică numitului B.V. în vederea recuperării permisului ridicat, apărare care este combătută chiar de declarația martorului denunțător dată în fața instanței de fond.

Contrar susținerilor formulate de inculpatul V.C., instanța de fond în considerentele sentinței recurate, a reținut atât existența unei promisiuni de natură ilicită susceptibilă încadrării în latura obiectivă a infracțiunii de trafic de influență, cât și a acceptării acesteia în modalitatea descrisă, făcând referire detaliat și în mod expres la probatoriul administrat care a susținut

Instanța de fond a reținut ca probă certă de vinovăție nu doar conținutul convorbirilor înregistrate în mediul ambiental după autorizare dintre martorul denunțător C.V. și inculpat așa cum ,în mod eronat, susține acesta din urmă, ci a folosit drept suport probator toate probele administrate în cauză,analizând și presupusul interes judiciar al martorului denunțător, invocat de recurentul inculpat.

Instanța de fond a arătat temeiurile pentru care a înlăturat motivat apărarea inculpatului, potrivit căreia sumele de bani, în integralitatea lor și datorate martorului denunțător, erau împrumuturi.

Referitor la criticile formulate de inculpat privind înlăturarea pedepsei complementare prev. de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen.,instanța constată că aceasta nu este întemeiată.

Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi este o pedeapsă restrictivă de drepturi care constă într-o interzicere temporară a exercițiului anumitor drepturi ale condamnatului,ca un adaos la pedeapsa închisorii aplicată acestuia.

Este o privare relativă care privește numai exercițiul nu și capacitatea de a dobândi astfel de drepturi,și temporară fiindcă nu este niciodată definitivă, ci numai limitată în timp.

Interzicerea unor drepturi este, în același timp, o pedeapsă determinată, legea prevăzând exact drepturile al căror exercițiu poate fi interzis, instanța de judecată urmând să determine concret dreptul sau drepturile pe care le interzice condamnatului și durata exactă a interzicerii.

Având un conținut variabil și divizibil ,în aplicarea sa în practică, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi ușor individualizată în raport cu nevoile de reeducare ale condamnatului.

Interzicerea dreptului de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii este limitată la situațiile în care condamnatul s-a folosit de funcția sau profesia sa pentru a săvârși infracțiunea, deci când a exercitat incorect sau abuziv atribuțiile, comițând o infracțiune; cel decăzut din acest drept nu poate fi încadrat din nou sau nu mai poate continua să exercite funcția sau profesia în exercitarea căreia a comis infracțiunea.

Din această perspectivă,cu privire la aplicarea prevederilor art. 64 lit. c) C. pen. inculpatului, ca pedeapsă complementară, instant observă că instanța de fond a făcut mențiunea expresă a interzicerii dreptului inculpatului de a exercita profesia de avocat aceasta pentru că activitatea infracțională desfășurată de inculpat s-a realizat în considerarea și în legătură cu obligațiile deontologice ale acestei profesii.

Inculpatul a ignorat vădit și intenționat normele legale care, în speță evidențiază incompatibilitatea dintre calitatea de avocat și cea infracțional desfășurată.

Astfel, se impunea interzicerea inculpatului V.C. a dreptului de a exercita profesia de avocat ținând seamă tocmai de modalitatea concretă în care a acționat inculpatul, aferentă activității infracționale reținută pentru infracțiunea de trafic de influență.

În ceea ce privește durata pedepsei complementare a interzicerii dreptului inculpatului V.C. de a exercita profesia de avocat, profesie de care acesta s-a folosit la săvârșirea infracțiunii, se constată că aceasta a fost corect individualizată fiind suficientă, proporțională și de natură a-și atinge scopul prevăzut de lege.

Referitor la cazul de casare prev. de art. 385 ind.9 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., invocat de inculpatul V.C.,Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat.

Conform art. 63 alin. (2) C. proc. pen.,probele nu au o valoare dinainte stabilită, aprecierea fiecărei probe făcându-se de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului.

În considerarea textului legal menționat și cu referire la Decizia Curții Constituționale nr. 171/2000, constată că în cauză s-a dat relevanță întregului material probator administrat fără a se da prevalență uneia sau alteia dintre probele administrate.

Constatând că probele au fost legal administrate, analizate și coroborate conform exigențelor aprecierii acestora, criticile formulate de inculpat, sub acest aspect, sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește motivul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., invocat de parchet și de inculpatul V.C., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Aspectele criticate de parchet în considerarea cazului de casare invocat sunt întemeiate.

Conform art. 72 C. pen. „La stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală”.

În motivarea suspendării executării pedepsei rezultante de 3 ani închisoare, instanța de fond a avut în vedere că scopul pedepsei poate fi atins fără executare în regim de detenție, fără să prezinte argumente corespunzătoare cerinței prevăzute de art. 861 alin. (1) lit. c) C. pen..

Instanța a analizat circumstanțele personale ale inculpatului, poziția procesuală față de comiterea infracțiunilor, precum și situația sa anterioară, aspecte care deși nefavorabile,au fost reținute în aplicarea dispozițiilor art. 861 alin. (1) lit. c) C. pen..

Este de reținut că inculpatul nu a recunoscut săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență.

Argumentele că acesta are suportul familiei privind plata datoriilor la jocurile de noroc și un serviciu specializat îl poate determina să nu frecventeze cazinourile, nu sunt sustenabile.

În referatul de evaluare efectuat în cauză se concluzionează că perspectivele de reintegrare ale inculpatului în societate sunt condiționate de propria încercare de a renunța la jocurile de noroc, sursa datoriilor prezente de 80.000 euro, prilej de interacțiune cu lumea interlopă, de disponibilitatea familiei de a-i plăti datoriile, de respectarea în general a normelor de conduită socială.

Instanța de fond nu a avut în vedere împrejurările care agravează răspunderea penală, faptul că inculpatul s-a folosit în mod premeditat de calitatea sa de avocat în vederea săvârșirii infracțiunilor de corupție pe un interval de timp semnificativ, noiembrie 2009-septembrie 2010, aspect care demonstrează perseverență infracțională, o atitudine de indiferență față de normele penale și față de deontologia profesională.

Mai este de observat faptul că, prin activitatea infracțională a inculpatului s-a adus o gravă atingere prestigiului autorităților judiciare, prin crearea unei stări de neîncredere în legătură cu corectitudinea actului de justiție care poate fi manipulat contra cost.

Având în vedere modalitatea în care inculpatul a acționat,prin folosirea calității sale de avocat,prin pretinderea și primirea sumelor de bani în maniera arătată, se apreciază că se impune reindividualizarea executării pedepsei în sensul executării acesteia în regim de detenție, pentru ca inculpatul să fie sancționat corespunzător gravității infracțiunilor și pentru ca societatea să aibă încredere în protecția fermă a legii de către înfăptuitorii actului de justiție.

În stabilirea eficientă a regimului executării pedepsei, așa cum se impune, fără indulgențe și excepții, în detenție, justiția socială trebuie să combată pericolul social rezultat din astfel de infracțiuni, pentru a proteja în mod egal societatea și valorile statului de drept.

Executarea în regim de detenție dă relevanță juridică formei concrete și particularităților specifice acestui gen de infracțiuni de corupție, pentru a evita banalizarea acestui flagel și a represiunii penale.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 57 C. pen.,instanța va interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) și c) C. pen. ca pedeapsă accesorie pe durata prevăzută de art. 71 C. pen..

În ceea ce privește cuantumul pedepsei aplicate inculpatului V.C., se constată că acesta este suficient și proporțional cu gravitatea faptelor săvârșite de acesta,cu împrejurările concrete în care acestea au fost săvârșite,cu conduita inculpatului manifestată pe parcursul procesului penal, astfel că nu se impune majorarea ori diminuarea acestuia.

Pe cale de consecință, criticile formulate de inculpat, sub acest aspect, sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește critica formulată de parchet vizând nelegalitatea hotărârii sub aspectul omisiunii obligării inculpatului la plata cheltuielilor avansate de stat pentru faza de cercetare judecătorească, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că aceasta este întemeiată.

Potrivit art. 191 alin. (1) C. proc. pen., „în caz de condamnare, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat”

Se observă că instanța a acordat în favoarea statului cheltuieli judiciare avansate de stat numai pentru faza de urmărire penală, în cuantum de 2.000 de RON.

Faza de cercetare judecătorească a procesului penal a debutat la termenul din 16 iunie 2011, totalizând un număr de 10 termene de judecată, față de care instanța nu a avut în vedere obligarea inculpatului la acoperirea cheltuielilor necesitate de procesul penal în această fază.

Inculpatul condamnat este unicul debitor al tuturor cheltuielilor judiciare, obligație ce decurge din împrejurarea că prin săvârșirea infracțiunii acesta a provocat declanșarea procesului penal și efectuarea cheltuielilor necesitate de proces.

Critica parchetului vizând nelegalitatea hotărârii judecătorești în ceea ce privește respingerea cererii de restituire a sumelor de bani confiscate denunțătorilor S.A.A., V.G. și R.I.A., așa cum a fost reformulată în ședința din 24 ianuarie 2013, este întemeiată.

Cu privire la sumele de 1.000 RON și 100 euro date de către denunțătorul S.A.A. inculpatului precizăm că textul de lege specială prevăzut de art. 61 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000 nu face distincție față de poziția denunțătorului. Așa cum reiese din declarația din 17 noiembrie 2011, martorul denunțător și-a retractat declarațiile din faza de urmărire penală, precizând că a plătit 1.000 de RON cu titlu de onorariu avocatului C.I., iar inculpatului i-a dat o sumă de bani - între 17 și 18 milioane de RON - „pentru ca lucrurile să decurgă bine” (dosar cercetare judecătorească).

Cu privire la suma de 500 de euro dată de denunțătorii V.G. și R.I.A., din economiile comune, precizăm că s-a contestat că la încheierea unui astfel de contract de asistență juridică s-a menționat onorariul. Nu s-a eliberat chitanță și nici copie a contractului de asistență juridică clientului, pe care apărarea l-a depus după audierea martorei din 08 martie 2012 (dosar cercetare judecătorească), la termenul din 22 martie 2012 (dosar de cercetare judecătorească).

Instanța de fond nu a dispus confiscarea specială considerând că această sumă de 500 de euro reprezintă onorariu avocat, aspect care nu este susținut față de precizările martorului denunțător, care se coroborează cu înregistrările convorbirii telefonice între inculpat și V.G. (dosar de urmărire penală, dosar cercetare judecătorească). Totodată, este inacceptabilă teza apărării susținută și de instanța de fond, în sensul că un astfel de „onorariu” de asistență juridică poate fi dat cu titlu de mită polițiștilor care instrumentau respectiva cauză.

În baza art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000 se impune restituirea sumelor de 1.000 RON și 100 euro către denunțătorul S.A.A.,sumele în valută urmând a fi stabilite la cursul euro/RON al Băncii Naționale a României, la momentul efectuării plății.

Pentru considerentele arătate, văzând disp. art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmează a admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. împotriva sentinței penale nr. 179 din 3 mai 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, a casa în parte sentința penală atacată și rejudecând urmează a înlătura disp. art. 861 C. pen. și a face aplicarea art. 71 C. pen. rap. la art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b) și c) C. pen., a înlătura dispoziția de confiscare de la inculpat a sumelor de 1.000 RON și 100 euro, echivalentul în RON la data plății și restituirea acestor sume denunțătorului S.A.A..

Văzând și disp. art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpat împotriva aceleași hotărâri.

Urmează a menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate care nu sunt contrare prezentei decizii.

Văzând disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,urmează a-l obliga pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Văzând disp. art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare urmează a rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. împotriva sentinței penale nr. 179 din 3 mai 2012 a Curții de Apel București, secția I penală.

Casează, în parte, sentința penală atacată și, rejudecând:

Înlătură dispozițiile art. 861, 862, 863 și 864 C. pen. privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a pedepsei rezultante de 3 ani închisoarea.

Interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe durata prevăzută de art. 71 C. pen..

Înlătură din sentință dispoziția de confiscare de la inculpat a sumelor de 1.000 RON și 100 euro, echivalentul în RON la data plății și restituie aceste sume denunțătorului S.A.A..

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intimatul inculpat V.C. împotriva aceleași sentințe.

Înlătură din sentința penală atacată dispozițiile contrare prezentei decizii.

Obligă recurentul intimat inculpat la plata sumei de 400 RON reprezentând cheltuieli judiciare ocazionate cu judecarea cauzei la fond.

Obligă recurentul intimat inculpat la plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A., rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 6 februarie 2013.