Drug trafficking defendants lose challenge to continued pre-trial detention; detention affirmed with costs.

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 5/F din 6 ianuarie 2012 Tribunalul București, secția I penală, printre altele, în baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. s-au contopit cele trei pedepse aplicate, în final, inculpatul M.I. urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 18 ani închisoare, sporită la 20 de ani închisoare.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen. s-a aplicat inculpatului M.I. pedeapsa complementară cea mai grea, respectiv aceea a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) C. pen. pe o durată de 10 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului M.I. drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. menține măsura arestării preventive a inculpatului M.I.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen.s-au contopit cele trei pedepse aplicate, în final inculpatul V.D. urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 18 ani închisoare, sporită la 20 de ani închisoare.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen. s-a aplicat inculpatului V.D. pedeapsa complementară cea mai grea, respectiv aceea a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) C. pen. pe o durată de 10 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului V.D. drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel inculpații M.I., H.V.C., V.D., apeluri ce formează obiectul Dosarului nr. 58808/3/2011 al Curții de Apel București, secția a ll-a penală.

La termenul din 9 aprilie 2012, fixat pentru judecarea apelurilor, instanța de control judiciar, respectiv Curtea de Apel București, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpaților în temeiul art. 3002 combinat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.

Prin aceeași încheiere, printre altele, s-a respins, ca neîntemeiată cererea de revocare a măsurii arestării preventive a inculpatului V.D. și s-au respins, ca neîntemeiate cererile inculpaților H.V.C. și V.D., de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Împotriva acestei încheieri, inculpații M.I. și V.D. au declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive.

La solicitarea Înaltei Curți, la termenul de judecată din data de 23 aprilie 2012, când s-a acordat cuvântul la dezbateri, apărătorii recurenților inculpați au arătat că recursurile vizează doar menținerea stării de arest preventiva inculpaților.

Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. și dispoziția Curții de Apel București dată în încheierea atacată, constată că recursurile declarate de inculpați sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 5 parag. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.

De la această regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 parag. (1) lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui ca a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Altfel spus, să se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 parag. (1).

În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse în legea internă, cât și exigențele ce decurg din prevederile Convenției.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”.

Înalta Curte constată că, în raport de modul de operare a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptelor, respectiv că inculpatul V.D. în cursul lunii aprilie 2011, în deplină conivență infracțională cu coinculpatul M.I. și numitul I.M. a procurat din America Centrală cantitatea de 1,8 kg cocaină cu suma de 7000 dolari SUA și i-a determinat pe numiți G.I. și G.I.D. să o îngurgiteze în vederea introducerii pe teritoriul României, droguri care erau destinate vânzării pe teritoriul României, cât și faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pe care inculpații le-au săvârșit, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunii de care este învinuit inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei presupuși ca autori ai faptelor respective.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpaților.

Se reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpaților nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptei, modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează această faptă, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. (3) din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În același sens, Înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpaților de a fi judecați într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestora încadrându-se în dispozițiile și limitele legii

Înalta Curte, conform art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpații M.I. și V.D. împotriva încheierii din 9 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 58808/3/2011 (315/2012). Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații M.I. și V.D. împotriva încheierii din 9 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 58808/3/2011 (315/2012).

Obligă recurentul inculpat M.I. la plata sumei de 150 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Obligă recurentul inculpat V.D. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 23 aprilie 2012.