Unlicensed technical improvement damages: accrual date for prescription and recalculation of economic efficiency

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 269/A din data de 25 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant S.I.R. împotriva sentinței civile nr. 200 din 16 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 26867/3/2006.

S-au admis apelurile declarate de apelanta-pârâtă SC A.D. SA și apelanta-intervenientă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva aceleiași sentințe.

S-a schimbat în parte sentința.

S-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada anterioară datei de 08 noiembrie 2001.

S-a admis în parte acțiunea și s-a stabilit cuantumul despăgubirii la plata căreia au fost obligate pârâta și intervenienta la suma de 941.319 dolari S.U.A., în lei, la cursul zilei plății.

S-a înlăturat obligația de plată a dobânzii legale.

S-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele argumente:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la 09 noiembrie 2004, reclamantul S.I.R. a chemat în judecată pe pârâta SC A.D. SA, solicitând obligarea acesteia la plata despăgubirilor cuvenite pentru folosirea fără drept a realizării tehnice „capotă spate cu eleron încorporat D. Berlină", pentru perioada 01 ianuarie 1998-prezent, conform art. 72 alin. (3) (art. 67 în vechea numerotare) din Legea nr. 64/1991 republicată, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 48/C din 21 ianuarie 2005, Tribunalul Comercial Argeș a admis excepția necompetenței materiale, dispunând declinarea cauzei în favoarea Tribunalului București, unde cauza a fost înregistrată sub nr. 837 din 17 februarie 2005.

La cererea pârâtei, tribunalul a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâtă a A.V.A.S. în conformitate cu dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 70/2004 aprobată prin Legea nr. 516/2004.

Tribunalul București, Secția a IlI-a Civilă, potrivit considerentelor expuse în încheierile de ședință respective, a respins ca neîntemeiate: excepțiile de necompetență materială și teritorială a Tribunalului București invocate de reclamant; cererea de introducere în cauză în calitate de pârâtă a SC A.D. SA formulată de AVAS; excepția autorității de lucru judecat. A respins ca inadmisibilă cererea de sesizare cu excepția de neconstituționalitate a art. 1, 2 și 4 din O.U.G. nr. 70/2004 formulată de reclamant și a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind acordarea despăgubirilor cuvenite pe perioada 01 ianuarie 1998 - 01 ianuarie 2001.

Prin încheierea de la termenul din 21 septembrie 2005, tribunalul a dispus reintroducerea în cauză în calitate de pârâtă a SC A.D. SA, în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 101/2005.

Prin sentința civilă nr. 1392 din 30 noiembrie 2005, Tribunalul București a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, Secția civilă.

Împotriva acestei hotărâri, atât AVAS cât și pârâta SC A.D. SA au formulat cereri de recurs, care au fost admise prin decizia civila nr. 363R din 30 mai 2006, prin care s-a casat sentința și s-a trimis cauza pentru continuarea judecății Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, cauza a fost reînregistrată la data de 25 iulie 2006, la Secția a IV-a civilă, care prin sentința civilă nr. 200 din 16 februarie 2010 a dispus după cum urmează:

A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile deduse judecății anterioare datei.

A admis acțiunea precizată.

A obligat pârâta și intervenienta la plata către reclamant a sumei de 4.089304 dolari SUA în echivalent în lei la data plății la cursul de schimb BNR, reprezentând despăgubiri în sumă de 2.621.909 dolari S.U.A. la care s-a adăugat dobânda de 6% pe an în valoare de 1.467.395 dolari S.U.A., calculată conform criteriilor stabilite prin sentința civilă nr. 329/PI/1998 pronunțată de Tribunalul Timiș până la data de 26 ianuarie 2010,

A obligat pârâta și intervenienta la plata în continuare a dobânzii legale aferente debitului principal de 2,621.909 dolari S.U.A. începând cu data de 26 ianuarie 2010 și până la achitarea integrală a acestuia.

A obligat pârâta și intervenienta la plata sumei de 539 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expertiză și taxă judiciară de timbru și a luat act de solicitarea reclamantului privind posibilitatea recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.

În motivarea sentinței s-au reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1998, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 562/COM din 12 februarie 2004 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în revizuire, a fost admisă acțiunea precizată formulată de reclamantul S.I.R. împotriva pârâtei SC A.D. SA și a fost obligată aceasta să încheie cu reclamantul, în calitate de autor, contractul privind acordarea drepturilor bănești pentru realizarea tehnică „modificarea tehnologiei de fabricație a tablei exterioare capota spate la D.B. 1310 - eliminare eleron - cu eleron incorporat" în care să se ateste calitatea de autor a reclamantului și prin care să se stabilească obligarea pârâtei de a plăti reclamantului lunar 50% din valoarea eficienței economice.

Totodată, prin această sentință pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 120,25 miliarde ROL, reprezentând despăgubiri pentru perioada de aplicație a realizării tehnice calculate, începând cu data de 01 martie 1992 și până la data de 31 decembrie 1997.

Prin acțiunea din prezentul dosar reclamantul a pretins despăgubiri, calculate potrivit titlului executoriu menționat, pentru aplicarea de către pârâta SC A.D. SA a realizării tehnice create și după data de 01 ianuarie 1998, până la momentul încetării fabricației autoturismului D.B., respectiv data de 21 iulie 2004 (fila 55 dosar Tribunalul Comercial Argeș).

Prin încheierea pronunțată la 13 iunie 2005, Tribunalul București Secția a IlI-a Civila a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile decurgând din perioada anterioară datei de 01 ianuarie 2001, iar această încheiere are caracter interlocutoriu (art. 268 alin. (2) și (3)). Mai mult decât atât, soluția pronunțată nu a fost atacată prin recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 1392 din 30 noiembrie 2005.

Pe fondul cauzei, în esență, prin cererea formulată reclamantul pretinde despăgubiri pentru folosirea fără drept a realizării sale tehnice în perioada 01 ianuarie 2001-21 iulie 2004 (data încetării fabricației D.B.), calculate conform sentinței civile nr. 329/1998 la economia de costuri, respectiv 41 dolari USA/eleron încorporat.

În apărare, pârâta SC A.D. SA și intervenienta AVAS pretind că soluția tehnică pretinsă de reclamant a generat rebuturi și probleme, iar începând cu 01 ianuarie 1998 nu a mai fost utilizată. Mai mult decât atât, prin decizia pronunțată în recursul la revizuire se recunoaște utilizarea tehnică a realizării reclamantului până la 31 decembrie 1997. În plus, au mai arătat că modalitatea de evaluare a drepturilor bănești reprezintă o plată lunară de 50% din valoarea eficienței economice a realizării tehnice, menționată expres la alin. (2) din dispozitivul sentinței.

Așa cum s-a reținut în considerentele sentinței civile nr. 329/PI/1998, reclamantul este autorul realizării tehnice "D.B. cu eleron încorporat" și, începând cu luna februarie 1992, toată tehnologia de fabricație (matrițele modificate) a capotei spate D.B. era finalizată conform soluției concepute, intrând în producția de serie. Soluția reclamantului schimba modalitatea anterioară de execuție, prin înlocuirea eleronului amovibil din spumă poliuretanică pe D.B., produs de o altă societate comercială, iar prin realizarea tehnică s-au economisit o serie de costuri privind achiziția și montajul eleronului amovibil (respectiv 41,1666 dolari S.U.A./auto).

Contestând această modalitate de evaluare a despăgubirilor, pârâta a afirmat că în fapt realizarea tehnică a reclamantului nu a mai fost folosită începând cu anul 1998, când a fost complet modificată, datorită rebuturilor intervenite la ambutisare - susțineri apreciate ca neîntemeiate.

Astfel, prin expertiza tehnică auto efectuată în cauză, expertul G.L. concluzionează că soluția constructivă propusă de reclamant a fost folosită de pârâta până la încetarea producției D.B., modificările intervenite prin avizele de micșorare a înălțimii eleronului și privind modificarea lăcașului încuietorii de portbagaj nefiind de natură a modifica soluția propusă - eleron încorporat.

Tribunalul a omologat acest raport de expertiză, reținând că se coroborează și cu celelalte probe administrate în cauză, înlăturând totodată apărările pârâtei, susținute pe punctul de vedere al expertul consilier T.I.

Ceea ce trebuie reținut în vederea comparării soluțiilor aplicate de SC A.D. SA în perioada de referință 01 ianuarie 2001 - 27 iulie 2004, în raport de cea avută în vedere de titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 329/PI/1998, este natura juridică a realizării tehnice.

Astfel, realizarea tehnică concepută de reclamant privea înglobarea eleronului într-un reper tablă exterioară capotă spate și modificarea matriței de ambutisare.

În acest context nu pot fi reținute susținerile pârâtei și intervenientei privind modificarea soluției tehnice, în condițiile în care acestea vizau exclusiv micșorarea adâncimii de ambutisare la tabla exterioară capotă spate D. 1310 cu 10 mm (conform avizului) - sau avizul din 26 septembrie 1997 ce se referă la modificarea încuietorii conform avizului de modificare din 20 iulie 1993 și reducerea adâncimii de ambutisare cu 10 mm ( reluat din avizul).

Aceste modificări nu alterează soluția tehnică a reclamantului ce a urmărit exclusiv înglobarea eleronului în tabla exterioară capotă spate și înlocuirea în acest fel a eleronului amovibil.

Pretinsele modificări intervenite de natură a schimba soluția tehnică a reclamantului nu pot fi primite nici din perspectiva efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al sentinței civile nr. 329/PI/1998, menținută prin decizia civilă nr. 598/2004 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, pe parcursul soluționării litigiilor dintre părți, pârâta SC A.D. SA a invocat aceleași apărări privind modificarea soluției tehnice a reclamantului începând cu anul 1993, arătând că centrul de studii al societății a propus o nouă soluție tot prin metoda ambutisării specifică fabricației de automobile, dar pentru un alt profil, soluție avizată în luna octombrie 1993 și omologată pentru producția de serie cu avizul din 22 octombrie 1993, prin care s-a înlocuit soluția inițială.

În condițiile în care prin sentință definitivă și irevocabilă s-a reținut că soluția reclamantului constituie o realizare tehnică nouă la nivelul unității, iar pentru folosirea fără drept a acesteia în perioada 1992-1997 au fost acordare despăgubiri, nu pot fi reținute aserțiunile pârâtei privind pretinsele modificări întemeiate pe aceleași avize constructive emise în anul 1993, avute în vedere la pronunțarea sentinței civile nr. 329/PI/1998 și a deciziei în recursul la revizuire nr. 598/2004.

În ceea ce privește modificarea intervenită în anul 1997, după cum s-a mai arătat, aceasta nu a fost de natură să schimbe soluția tehnică a reclamantului, avizul atestând modificările propuse anterior din 22 octombrie 1993 și 20 iulie 1993 referitoare, de asemenea, la micșorarea adâncimii de ambutisare la tabla exterioară.

Având în vedere aceste argumente, tribunalul a reținut ca în perioada 01 ianuarie 2001-27 iulie 2004 pârâta SC A.D. SA a continuat să aplice în procesul de producție realizarea tehnică a reclamantului.

Reținând acest fapt, tribunalul a înlăturat susținerile pârâtei referitoare la statuarea prin decizia înaltei Curți de Casație și Justiție a perioadei exclusive de folosire a realizării tehnice până în anul 1998.

Perioada aplicării/neaplicării realizării tehnice a reclamantului pentru perioada ulterioară datei de 31 decembrie 1997 nu constituie o problemă de drept, irevocabil soluționată prin decizia menționată și intrată în sfera puterii de lucru judecat, ci constituie o împrejurare de fapt ce rezultă din probele administrate în cauză (expertize, înscrisuri). Era firesc ca în soluționarea litigiului ce viza despăgubirile pentru perioada 1992-31 decembrie 1997, instanțele să se raporteze la această perioadă de utilizare, analiza folosinței ulterioare constituind obiectul prezentei cauze.

În privința despăgubirilor solicitate pentru folosirea soluției, tribunalul a dat eficiență apărărilor reclamantului, înlăturând susținerile pârâtei și intervenientei ca neîntemeiate.

Prin sentința civilă nr. 329/PI/1998 despăgubirile solicitate de reclamant au fost evaluate ținând cont de economia de costuri realizată ca urmare a introducerii și aplicării soluției tehnice pe perioada 01 martie 1992 până la 31 decembrie 1997, raportat la numărul de autoturisme pe care s-a utilizat realizarea tehnică în perioada vizată (41 dolari SUA/autoturism).

În prezenta cauză reclamantul solicită pentru perioada ulterioară de folosire despăgubiri calculate în baza titlului executoriu menționat.

Pârâta și intervenienta susțin netemeinicia pretențiilor reclamantului în condițiile în care, același titlu executoriu, stipulează că pentru viitor (după momentul 31 decembrie 1997 în ipoteza folosirii realizării tehnice) drepturile bănești se stabilesc prin plata lunara de 50% din valoarea eficientei economice a realizării tehnice; cu referire la concluziile expertizei contabile efectuate de expertul I.A., în sensul că nu s-a realizat o reducere a cheltuielilor care să determine înregistrarea unei eficiente economice pe perioada aplicării acesteia, pârâta susține netemeinica cererii reclamantului - apărări apreciate ca fiind neîntemeiate.

Obligația principală stabilită în sarcina pârâtei prin titlu executoriu, dispusă în temeiul dispozițiilor art. 67 alin. (1), art. 72 (în actuala numerotare) a Legii nr. 64/1998, a fost aceea de a încheia un contract cu reclamantul, prin care să se ateste calitatea sa de autor și prin care să se stabilească obligația societății de a plăti reclamantului lunar 50% din valoarea eficienței economice.

Prin urmare, izvorul dreptului reclamantului la drepturi bănești în condițiile stipulate și a obligației corelative a pârâtei îl constituie contractul încheiat în baza art. 67 alin. (1), respectiv art. 72 din Legea nr. 64/1991.

Numai în ipoteza unui contract încheiat în condițiile stabilite prin dispoziția sentinței și în cazul neexecutării obligației de plată reclamantul era îndreptățit la plata drepturilor bănești cuvenite, evaluate lunar la 50% din valoarea eficienței economice.

Aplicarea realizării tehnice a reclamantului încă din anul 1992 în lipsa unui contract, conform dispozițiilor art. 67 alin. (1), și continuarea aplicării acesteia și după pronunțarea sentinței constituie un fapt ilicit de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtei, în condițiile art. 67 alin. (2) și (3) raportat la art. 998-999 C. civ., și naște dreptul reclamantului la despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat.

Prejudiciul evaluat conform titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 329/PI/1998 s-a raportat la economiile în costuri realizate de pârâtă prin aplicarea realizării tehnice, prin înlocuirea eleronului amovibil și cheltuielile de manoperă.

Conform raportului de expertiză efectuat în cauză de expert R.C., valoarea despăgubirilor datorate în raport de numărul de autoturisme fabricate în perioada supusă expertizării (63.949 bucăți) este de 2.621.909 dolari S.U.A. la care s-a adăugat dobânda de 6% pe an în valoare de 1.013.210 dolari S.U.A. (la data efectuării expertizei 12 decembrie 2008).

Având în vedere că de la momentul efectuării expertizei și până la momentul rămânerii în pronunțare a dosarului 26 ianuarie 2010 a trecut vreme îndelungată și reținând că reclamantul este îndreptățit la acoperirea integrală a prejudiciului, tribunalul a admis cererea acestuia de actualizare a valorii despăgubirilor până la momentul pronunțării sentinței.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel toate părțile, în analiza cărora s-au reținut următoarele:

La data de 14 decembrie 2010, prin hotărârea luată în majoritate, s-au constatat prescrise pretențiile aferente perioadei 10 ianuarie 1998 - 08 noiembrie 2001.

Față de dispozitivul sentinței civile nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 pronunțată de către Tribunalul Timiș, pentru realizarea pretențiilor sale aferente perioadei ulterioare datei de 31 decembrie 1997 era necesar ca reclamantul S.I.R. să sesizeze instanța de judecată, în măsura în care nu se obținea executarea sentinței civile anterioare, în sensul încheierii contractului.

Pentru a aprecia dacă au existat elemente de fapt sau de drept care l-au împiedicat pe reclamant să formuleze o astfel de acțiune după data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței civile nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș prin decizia civilă nr. 3326 din 12 octombrie 1999 a Curții Supreme de Justiție, s-a analizat incidența în cauză a prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Ipoteza normativă reglementată de art. 16 alin. (3) din acest decret se referă doar la situația în care reclamantul ar fi introdus o cerere de chemare în judecată sau de arbitraj având ca obiect pretențiile pentru care curge termenul de prescripție. Astfel, în speță o astfel de cerere ar fi avut ca obiect pretențiile privind drepturile bănești cuvenite pentru perioada de exploatare a inovației reclamantului pe perioada 1 ianuarie 1998 la zi.

În nici un caz un astfel de efect întreruptiv nu poate fi recunoscut faptului că reclamantul a promovat o cale extraordinară de atac împotriva hotărârii judecătorești prin care se soluționase irevocabil o cauză ce privea pretenții total independente, aferente unei perioade anterioare.

Invocarea existenței pe rol a cauzelor anterioare, ca impediment la promovarea cererii introductive de instanță în prezenta cauză, ar fi putut fi luată în considerare numai în situația în care între pretențiile ce fac obiectul celor două cauze ar fi existat un raport de accesorietate. Or, pe lângă calcularea drepturilor bănești cuvenite reclamantului până la data de 31 decembrie 1997, Tribunalul Timiș a mai stabilit o obligație de a face în sarcina pârâtei, în vreme ce, în prezenta cauză petitul este format dintr-o cerere în obligarea pârâtei la satisfacerea unei obligații de a da.

Prin aceeași încheiere din 14 decembrie 2010 s-a considerat necesară repunerea cauzei pe rol pentru suplimentarea probatoriului, în sensul determinării beneficiilor economice realizate de către pârâta SC A.D. SA pentru perioada 9 noiembrie 2001 - iulie 2004 (data încetării efective a producerii automobilelor D.B.), prin stabilirea în concret și a cheltuielilor efectuate pentru implementarea soluției propuse de către reclamant, precum și a determinării în ce măsură soluția inițială propusă de către reclamant a fost menținută pe perioada relevantă, având în vedere modificările la care aceasta a fost supusă de-a lungul exploatării.

A. Apelul declarat de reclamant a fost constatat nefondat

Motivul de apel prin care se critică admiterea de către prima instanță a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01 ianuarie 1998-01 ianuarie 2001 sunt nefondate, pentru considerentele reținute în încheierea din 14 decembrie 2010, prin care, în majoritate, s-au constatat prescrise pretențiile aferente perioadei 10 ianuarie 1998 - 08 noiembrie 2001.

În ceea ce privește al doilea motiv de apel prin care se susține, în esență, faptul că prima instanță a stabilit că AVAS are calitatea de intervenientă, iar nu de chemată în garanție, cu încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 70/2004, Curtea a constatat că prima instanță a obligat atât pârâta cât și intervenientă la plata către reclamant a sumei stabilite cu titlu de despăgubiri pentru folosirea realizării tehnice în cauză, iar aceste părți debitoare (singurele interesate sub acest aspect) nu au atacat cu apel această parte din dispozitiv, consecința fiind aceea că reclamantul are alegerea părții față de care va executa hotărârea, raportat la prevederile legale care pot fi invocate de către fiecare dintre acestea în favoarea sa, în special ale O.U.G. nr. 70/2004.

Acest motiv de apel nu prezintă interes pentru reclamant având în vedere că, așa cum a fost întocmit dispozitivul sentinței, parte care nu face obiectul criticilor apelantelor pârâtă și intervenientă, apelantul se poate îndrepta împotriva oricăreia dintre aceste părți pentru a-și executa pretențiile. Bineînțeles, dacă va fi executată pârâta, intervenientă, potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004 va fi ținută să efectuează plata către SC "A.D." SA a sumelor prevăzute în hotărârile judecătorești irevocabile.

B. În ceea ce privește apelurile pârâtei și intervenientei, s-au reținut următoarele:

1. Motivul de apel prin care se critică neconstatarea ca prescris și a dreptului la acțiune pentru perioada 01 ianuarie 2001-08 noiembrie 2001 este fondat pentru considerentele reținute în încheierea din 14 decembrie 2010.

Nu poate fi reținută susținerea din sentință în sensul că în prezentul dosar a rămas irevocabilă soluționarea prin încheierea din 13 iunie 2005 a excepției prescripției dreptului la acțiune, pe motiv că nu ar fi fost atacată prin recursul declarat împotriva sentinței prin care s-a declinat competența soluționării cauzei, având în vedere că obiectul acelui recurs nu l-a făcut decât soluția de declinare a cauzei, numai aceasta putând fi atacată separat, potrivit art. 299 raportat la art. 282 alin. (2) și art. 158 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării hotărârii de declinare.

2. Este nefondat motivul de apel prin care se invocă încălcarea principiului continuității completului de judecată de către prima instanță, pe motivul că după declinarea competenței de către Tribunalul București, Secția a III a, căreia îi fusese repartizată aleatoriu cauza inițial, sentință desființată în recurs, litigiul a fost repartizat aleatoriu la o altă secție a Tribunalului București, la 27 iulie 2006.

Potrivit art. 99 alin. (6) din H.G. nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, în forma în vigoare la data înregistrării litigiului, după desființarea hotărârii de declinare „repartizarea cauzelor trimise spre rejudecare după desființare/casare se va face prin programul de repartizare aleatorie a cauzelor.", ceea ce s-a și întâmplat în speță.

De altfel, la acel moment pârâta și intervenienta nu au invocat încălcarea vreunui drept prin repartizarea aleatorie a dosarului.

3. Este nefondată susținerea apelantelor în sensul că în mod greșit prima instanță nu ar fi reținut prezumția puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș sub aspectul perioadei în care realizarea tehnică în cauză a fost efectiv folosită în procesul de producție al pârâtei D., acestea susținând că prin această sentință s-a constatat că realizarea tehnică în cauză a fost aplicată doar până la data de 1 ianuarie 1998.

Obiectul litigiului finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș l-a constituit cererea formulată la data de 18 ianuarie 1993 de obligare a pârâtei să încheie contract referitor la drepturile bănești cuvenite autorului unei realizări tehnice noi la nivelul societății și utilă acesteia, precum și obligarea acesteia la repararea pagubei pricinuite pe perioada de când folosește efectiv în producția de serie soluția tehnică în cauză.

Faptul că reclamantului i-au fost calculate despăgubirile datorate numai pentru perioada de aplicație a realizării tehnice calculate începând cu data de 1 martie 1992 și până la data de 31 decembrie 1997 nu este cauzat de faptul că instanța ar fi ajuns la concluzia că după data de 1 ianuarie 1998 realizarea tehnică nu ar mai fi fost aplicată, ci doar de faptul că acestea au fost limitele temporale ale judecății și astfel ale raportului de expertiză, neputându-i-se cere expertului să stabilească despăgubirile cauzate în viitor, raportat la data efectuării expertizei.

Această interpretare se coroborează cu dispoziția din dispozitivul aceleiași sentinței pronunțate la 21 aprilie 1998, în sensul încheierii pentru viitor a contractului privind acordarea drepturilor bănești pentru realizarea tehnică "modificarea tehnologiei de aplicație a tablei exterioare capotă spate la D.B. 1310 - eliminare eleron - cu eleron încorporat", contract în care să se ateste calitatea de autor a reclamantului și prin care să se stabilească obligarea pârâtei de a plăti reclamantului lunar 50% din valoarea eficienței economice.

Dacă instanța ajungea la concluzia că realizarea tehnică nu s-a mai aplicat după 1 ianuarie 1998 nu mai exista rațiunea obligării încheierii unui contract privind acordarea drepturilor bănești pentru realizarea tehnică pentru viitor, întrucât o astfel de cerere nu ar fi întrunit condiția dreptului, de a fi actual.

În ceea ce privește considerentele din deciziile nr. 127A din 04 martie 1999 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și nr. 3326 din 12 octombrie 1999 a Curții Supreme de Justiție - Secția Civilă la care fac trimitere pârâtele, acestea nu pot fi reținute având în vedere că au fost desființate ca urmare a admiterii cererii de revizuire formulată de către reclamant, prin decizia civilă nr. 562/COM din 12 februarie 2004 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Comercială, iar considerentele deciziei civile nr. 562/COM din 12 februarie 2004 nu pot fi interpretate decât prin coroborare cu dispozitivul sentinței civile nr. 329/PI din 21 aprilie 1998.

Pe de altă parte, nici în cadrul prezentului dosar nu a fost probată situația susținută de către apelanta pârâtă în sensul că după data de 1 ianuarie 1998 nu a mai fost aplicată soluția tehnică a reclamantului, al cărei caracter de realizare tehnică, în sensul art. 67 din Legea nr. 64/1991, în forma în vigoare la acea dată, a fost constatat în litigiul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1998.

Astfel, conform concluziilor care reies din raportul de expertiză întocmit de către expert L.G. în fața primei instanțe, cât și ale celor reținute în apel de către expert C.S., în temeiul înscrisurilor existente la dosar (avizul din 20 iulie 1993 și 22 octombrie 1993) rezultă că: soluția inițială propusă de către reclamant a fost menținută pe toată perioada 9 noiembrie 2001-iulie 2004, data încetării efective a producerii de A.D., cu toate că în 23 octombrie 1993 s-a emis avizul, apreciat de către expert că nu ar corespunde din punct de vedere al formei pentru a fi pus în execuție; modificarea inițială propusă prin aviz a fost determinată de modificările constructive ale dimensiunilor capotei, nu de modificarea soluției, iar rebuturile au fost determinate de calitatea necorespunzătoare a tablei și a neîntreținerii și reglării necorespunzătoare a utilajului de ambutisat.

Nici obiecțiunile formulate de către expertul parte I.T., propus de către apelantele pârâtă și intervenientă, nu sunt de natură să susțină ideea că după 1998 s-a aplicat o altă soluție tehnică decât cea cu privire la care s-a constatat prin sentința nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 că are caracterul de realizare tehnică, având în vedere că acest expert face trimitere la avizul prin care s-ar fi adus modificări soluției tehnice propuse de către reclamant. Or, pentru perioada cu privire la care s-a pronunțat instanța prin sentința nr. 329/PI din 21 aprilie 1998, respectiv 1 martie 1992 - 31 decembrie 1997, în sensul că s-a aplicat realizarea tehnică al cărei autor este reclamantul, nu se mai pot admite contestații sub acest aspect, decât cu încălcarea puterii de lucru judecat a acelei hotărâri.

Într-adevăr, apelantele puteau susține că după data de 1 ianuarie 1998 nu s-ar mai fi aplicat realizarea tehnică a reclamantului, dar nu prin indicarea faptului că aceasta ar fi fost modificată încă din 1993 și ca atare nu se mai putea aplica după 1998 în aceeași formă, ci prin dovedirea unei situații de fapt în acest sens produse la sfârșitul anului 1997, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

În ceea ce privește avizul se poate constata că acesta privește reperele capotă spate și tablă exterioară spate și reprezintă o modificare a celor anterioare din 1993 (f.311, 312), raportat la care s-a apreciat că modificarea propusă a fost determinată de modificările constructive ale dimensiunilor capotei, iar nu de modificarea soluției tehnice.

4. În ceea ce privește modul de determinare a despăgubirilor aferente perioadei 9 noiembrie 2001 - iulie 2004, data încetării efective a producerii de A.D.

Prin sentința civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 pronunțată de Tribunalul Timiș, definitivă și irevocabilă la data de 12 februarie 2004, a fost obligată pârâta SC A.D. SA să încheie cu reclamantul în calitate de autor contractul privind acordarea drepturilor bănești pentru realizarea tehnică "modificarea tehnologiei de aplicație a tablei exterioare capotă spate la D.B. 1310 - eliminare eleron - cu eleron încorporat", contract în care să se ateste calitatea de autor a reclamantului și prin care să se stabilească obligarea pârâtei de a plăti reclamantului lunar 50% din valoarea eficienței economice.

În cadrul aceleiași sentințe au fost stabilite despăgubirile pentru folosirea realizării tehnice în cauză în perioada 1 martie 1992 și până la data de 31 decembrie 1997 prin înmulțirea sumei de 41 dolari S.U.A. cu numărul de automobile la care a fost aplicată realizarea tehnică, această sumă reprezentând economia făcută pe autoturism prin aplicarea realizării tehnice, economie calculată prin însumarea valorii reperelor de asamblare pe care pârâta nu a mai fost nevoită să le achiziționeze ca urmare a utilizării capotei spate cu eleron înglobat.

Nu se poate reține ca întemeiată susținerea primei instanțe în sensul că în lipsa încheierii contractului cu reclamantul, conform celor dispuse prin sentința civilă nr. nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș, continuarea aplicării realizării tehnice și după pronunțarea sentinței constituie un fapt ilicit de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtei, în condițiile art. 67 alin. (2) și (3) din lege raportat la art. 998-999, ceea ce naște dreptul reclamantului la despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat, ce urmează a fi stabilite după criterii independente de cele dispuse prin sentința menționată anterior.

În ceea ce privește stabilirea despăgubirilor, acestea trebuie determinate ținând cont de dispozițiile sentinței civile nr. nr. 329/PI din 21 aprilie 1998, menționate anterior.

În speță, reclamantul a formulat la 18 ianuarie 1993 acțiune în temeiul art. 67 alin. (3) Legea nr. 64/1991 (în prezent art. 73 alin. (3)), solicitând obligarea pârâtei să încheie contract referitor la drepturile bănești cuvenite autorului unei realizări tehnice noi la nivelul unității și la repararea pagubei pricinuite pe perioada de când folosește efectiv în producția de serie această soluție, această acțiune fiind soluționată prin sentința civilă nr. nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș, definitivă și irevocabilă la data de 12 februarie 2004.

De altfel, chiar în prezenta acțiune pentru a-și justifica pretențiile reclamantul s-a întemeiat pe această hotărâre judecătorească.

Astfel, reclamantul nu mai poate pretinde că pârâta nu a încheiat contract de bună voie și stabilirea despăgubirilor potrivit dreptului comun, în condițiile acelorași dispoziții ale art. 67 alin. (3) Legea nr. 64/1991 (în prezent art. 73 alin. (3)), atâta timp cât a recurs deja la aceste prevederi legale și există o hotărâre judecătorească care i-a stabilit în dispozitiv modul de calcul al sumei ce i se cuvine lunar, pentru viitor, și anume 50% din valoarea eficienței economice.

La stabilirea acestui procent în mod evident Tribunalul Timiș a avut în vedere faptul că pârâta suporta anumite cheltuieli cu punerea în aplicare a invenției, legate de utilajele folosite, materiale, mâna de lucru, rebuturi, etc.

Ca atare, reclamantul nu poate pretinde despăgubiri mai mari de 50% din valoarea eficientei economice.

În ceea ce le privește pe pârâtă și intervenientă, acestea nu au contestat dreptul reclamantului de a primi despăgubiri de 50% (din valoarea eficienței economice), conform celor dispuse prin sentință, solicitând de altfel primei instanțe să se raporteze la acest procent, criticile acestora vizând doar modul de determinare a eficienței economice, pentru perioada care face obiectul litigiului.

Relevantă în speță este determinarea valorii eficienței economice pentru perioada în raport de care se stabilesc despăgubirile lunare, iar nu cea avută în vedere prin sentința Tribunalului Timiș la stabilirea despăgubirilor efective pentru perioada 1 martie 1992-31 decembrie 1997, adică 41 dolari S.U.A. /mașină fabricată, pe considerentul că dacă ar fi considerat că și pentru stabilirea despăgubirilor viitoare trebuie utilizat același mod de calcul, instanța inițial sesizată (Tribunalului Timiș) nu ar mai fi stabilit prețul contractului ca fiind 50% din valoarea eficienței economice, ci 20,5 dolari S.U.A. per fiecare mașină fabricată lunar.

În scopul evaluării eficienței economice raportată la perioada supusă litigiului de față, în apel a fost dispusă administrarea unei expertize contabile suplimentare.

Concluziile expertizei efectuate de către expert SAM., în urma cercetării documentelor puse la dispoziție de pârâtă, au fost în sensul că în perioada expertizată (9 noiembrie 2001-iulie 2004) nu au fost înregistrate cheltuieli cu investițiile (matrițele) efectuate pentru implementarea soluției inițiale și a modificărilor ulterioare.

În ceea ce privește beneficiile economice realizate în aceeași perioadă de către pârâtă din utilizarea soluției tehnice propusă de către reclamant, expertul a concluzionat, din analiza acelorași documente, că din compararea rezultatelor obținute din cele două soluții tehnice a rezultat că în perioada menționată anterior, prin implementarea „soluției S." pârâta a înregistrat cheltuieli suplimentare în valoare de 2.026.968.489 lei (echivalentul a 61.309,94 euro) față de „soluția D.".

Expertul încuviințat de către instanță, SAM., a mai arătat că nu își poate însuși această concluzie pentru motivul că ar fi contradictorie cu alte înscrisuri administrate în cauză, documente din care rezultă valori vizibil diferite ale eleronului pentru alte mărci de autoturisme, prezentate de către părți, pentru perioada în cauză, precum și raportul întocmit de către K.P.M.G. România SRL depus de către pârâtă, potrivit căruia în perioada în cauză SC A.D. SA a realizat beneficii economice.

Expertul propus de către pârâtă și intervenientă, E.I., a ajuns la concluzia că prin implementarea „soluției S." pârâta a înregistrat cheltuieli suplimentare în valoare de 86.373,94 euro (incluzând cheltuielile cu matrițarea care au fost excluse de către expertul desemnat de către instanță); s-a încercat justificarea dubiilor avute de către expertul desemnat de către instanță, pentru a reține existența pierderilor rezultate din implementarea soluției tehnice a reclamantului și a faptului că nu ar exista astfel vreo eficiență economică rezultată din implementarea soluției tehnice pentru perioada în cauză (f.612-613).

Având în vedere că din datele ce rezultă din evidențele pârâtei reiese că prin aplicarea realizării tehnice nu s-ar fi realizat nici un beneficiu, cauzându-se chiar pierderi, că nu s-a oferit totodată o explicație rezonabilă pentru care în aceste condiții totuși pârâta a continuat să folosească realizarea tehnică a reclamantului, că este de neacceptat posibilitatea folosirii realizării tehnice a reclamantului fără acordarea vreunei compensații, doar pentru motivul că din documentele pârâtei ar rezulta că nu s-ar fi realizat nici un beneficiu, Curtea a apreciat că, în aceste condiții, singurul criteriu obiectiv pe care îl are la dispoziție este cel folosit în stabilirea despăgubirilor de către Tribunalul Timiș la pronunțarea sentinței civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1998, constând în 41 dolari S.U.A. pe autoturism la care a fost aplicată realizarea tehnică în cauză, reprezentând economia făcută pe autoturism prin aplicarea realizării tehnice, economie calculată prin însumarea valorii reperelor de asamblare pe care pârâta nu a mai fost nevoită să le achiziționeze ca urmare a utilizării capotei spate cu eleron înglobat, la momentul începerii aplicării realizării tehnice în producție, moment ce coincide cu renunțarea la achiziționarea acestor repere de asamblare.

Nu pot fi avute în vedere prețurile din perioada 2001-2004 furnizate de pârâtă sau din 2010 furnizate de reclamant pentru un eleron, pe de o parte pentru că diferențele de cost între cele două oferte sunt foarte mari (între 4 euro și cea 35 euro), în mod inexplicabil, nefiind convingătoare explicația expertului parte al pârâtei, în sensul că aceasta ar fi oferit prețul de vânzare angro iar reclamantul en detail, iar pe de altă parte acestea reflectă costul unui eleron fabricat doar pentru a asigura service-ul autoturismelor produse înainte de implementarea soluției în cauză, nereflectând astfel prețul de piață în condiții similare celor de la data la care pârâta nu a mai fost nevoită să achiziționeze acest reper ca urmare a aplicării în producție a realizării tehnice a reclamantului.

În ceea ce privește numărul de mașini care au fost fabricate în perioada în cauză, 9 noiembrie 2001-iulie 2004, s-a reținut totalul de 45.918, calculat de către expertul parte al reclamantului (f.577), acesta raportându-se la data de început a perioadei neafectate de prescripție.

Astfel utilizând criteriul determinat prin sentința civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 pronunțată de Tribunalul Timiș, definitivă și irevocabilă la data de 12 februarie 2004, pentru determinarea prețului contractului de cesiune a dreptului de folosință privind realizarea tehnică în cauză ca fiind 50% din valoarea eficienței economice (50% x 41 dolari S.U.A. x 45918), Curtea a stabilit despăgubirile pentru perioada 9 noiembrie 2001-iulie 2004 la suma de 941.319 dolari S.U.A.

5. S-a apreciat ca fondat motivul de apel prin care se susține că prima instanță a acordat în mod nelegal dobânda de 6%, nesolicitată prin cererea de chemare în judecată și nici prin precizările ulterioare.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 9 noiembrie 2004 reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cuvenite pentru folosirea fără drept a realizării tehnice „capotă spate cu eleron încorporat D.B.", pentru perioada 01 ianuarie 1998-până în prezent, conform art. 72 alin. (3) (art. 67 în vechea numerotare) din Legea nr. 64/1991 republicată, cu cheltuieli de judecată. În drept au fost invocate dispozițiile art. 72 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 republicată, art. 274, art. 7201 C. proc. civ., art. 1075 și urm. C. civ.

La solicitarea pârâtei, în sensul ca reclamantul să specifice în ce constau despăgubirile solicitate și valoarea acestora, la 17 decembrie 2004 reclamantul și-a precizat cererea (fila 56 dosarul nr. 379/2004) în sensul că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 41 dolari S.U.A. pentru fiecare capotă cu eleron încorporat începând cu data de 1 ianuarie 1998 și până la 21 iulie 2004 conform titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 329/PI/1998 a Tribunalului Timiș, reclamantul indicând provizoriu că în această perioadă s-ar fi fabricat 250.000 bucăți capote și că suma pretinsă ar fi 330 miliarde lei, suma definitivă urmând a fi determinată prin expertiză contabilă.

Abia la 26 septembrie 2006 reclamantul a făcut vorbire (fila 10 dosar nr. 26867/3/2006, vol.l) despre dobânda de 6% pe an, cu capitalizare, în cadrul precizărilor privind modul de calcul al drepturilor bănești, la obiectivele expertizei contabile solicitate - care se regăsește printre obiectivele expertizei stabilite de instanță.

Principiul disponibilității cuprinde, raportat la reclamant, dreptul acestuia de a determina limitele cererii de chemare în judecată, căruia îi corespunde obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la ceea ce s-a cerut, aceasta fiind și o garanție a respectării dreptului la apărare al pârâtului.

Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, iar obiectul cererii de chemare în judecată este stabilit în condițiile art. 112 alin. (1) pct. 3 coroborat cu art. 132 C. proc. civ.

Ca atare, numai până la prima zi de înfățișare reclamantul putea să-și modifice cererea în sensul că solicită obligarea pârâtului și la plata dobânzii legale la sumele datorate.

Chiar dacă s-ar admite că reclamantul și-ar fi modificat la un moment dat cererea în sensul menționat anterior (ceea ce nu s-a întâmplat în speță, precizările făcute la obiectivele propuse pentru efectuarea expertizei contabile nereprezentând o astfel de modificare a cererii de chemare în judecată, modificare care trebuie să fie expresă, iar nu implicită), solicitarea de obligare a pârâtului și la plata dobânzii legale la sumele datorate nu întrunește condițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 (reclamantul mărește sau micșorează câtimea obiectului cererii), având în vedere că nu reprezintă doar o modificare a câtimii obiectului litigiului, ci o modificarea chiar a obiectului litigiului.

Nu se poate considera că solicitarea de a fi obligată pârâta "la plata despăgubirilor cuvenite pentru folosirea fără drept a realizării tehnice" ar include și plata dobânzii legale, așa cum a susținut reclamantul ca apărare în apel, având în vedere că așa cum s-a reținut anterior, la 17 decembrie 2004 reclamantul și-a precizat cererea (fila 56 dosarul nr. 379/2004) în sensul că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 41 dolari S.U.A. pentru fiecare capotă cu eleron încorporat începând cu data de 1 ianuarie 1998 și până la 21 iulie 2004 conform titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 329/PI/1998 a Tribunalului Timiș.

Referirea la titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 329/PI/1998 a Tribunalului Timiș în motivarea acțiunii nu este de natură să susțină o interpretare contrară celei menționate anterior, având în vedere că nici prin această sentință nu a fost obligată pârâta la plata vreunei dobânzi legale.

O astfel de cerere nu poate fi susținută nici prin referire la prevederile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că acest text de lege se referă la despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe, în timp ce dobânda calculată prin expertiză privește perioada anterioară formulării acțiunii. De altfel, și în cazul aplicării art. 294 alin. (2) C. proc. civ. este esențial ca prin cererea de chemare în judecată să se fi cerut expres obligarea pârâtului la plata dobânzilor, ratelor, veniturilor, acest text de lege permițând doar solicitarea și a sumelor cu caracter de periodicitate viitoare, raportat la momentul formulării acțiunii și al pronunțării hotărârii, și care astfel nu puteau fi cunoscute cu certitudine la acel moment.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul S.I.R., pârâta SC A.D. SA și intervenienta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

1. Reclamantul S.I.R. a criticat decizia pentru următoarele motive:

a. Excepția prescripției dreptului la acțiune nu trebuia admisă.

Aceasta este o sancțiune ce intervine ca urmare a pasivității titularului dreptului care nu și-l exercită în termenul legal, ceea ce nu este cazul său.

După pronunțarea deciziei civile nr. 3326/1999 a Curții Supreme de Justiție, realizării tehnice respective nu i se aplica Legea nr. 64/1991, ci Regulamentul privind înregistrarea, aplicarea și premierea inovațiilor din 02 aprilie 1992 - care nu-i dădea decât un drept de premiere, nefiindu-i permis autorului să pretindă ulterior despăgubiri pentru utilizarea aceleiași realizări tehnice de către pârâtă pentru viitor.

Acestea au fost și motivele care au stat la baza acțiunii apelantului-reclamant în nulitatea respectivului regulament, admisă definitiv și irevocabil prin decizia civilă nr. 54/R/2002 a Curții de apel Pitești, folosită ulterior drept motiv al cererii de revizuire formulată împotriva deciziei Curții Supreme, susmenționată.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar, în speță, reclamantul nu avea această posibilitate, fapt pentru care prescripția dreptului său nu putea curge.

Reclamantul a avut efectiv dreptul să ceară despăgubiri pentru aplicarea soluției sale după 01 ianuarie 1998, iar prescripția dreptului dedus judecății nu poate curge decât de la 12 februarie 2004, când i s-a recunoscut, definitiv și irevocabil, un drept de despăgubiri în temeiul Legii nr. 64/1991, drept negat până atunci, și nu un simplu drept de premiere, care nu cade sub incidența acestui act normativ.

b. Cu privire la cuantumul despăgubirilor

Curtea de apel București a reținut în mod greșit că pârâta SC A.D. SA trebuie să plătească doar 50% din valoarea eficienței economice realizate pe durata aplicării soluției tehnice, deoarece această cotă se cuvenea doar în ipoteza încheierii contractului prin care trebuia să se stabilească cu beneficiarul realizării tehnice SC A.D. SA drepturile bănești.

SC A.D. SA, nerespectând obligația de a încheia contractul privind acordarea drepturilor bănești stabilită de Tribunalul Timiș, datorează despăgubiri integrale în temeiul dispozițiilor Codului civil (art. 999).

c. Cu privire la dobânda legală.

S-a reținut că nu i se cuvine dobânda legală, de vreme ce nu a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată sau ulterior printr-o cerere de modificare, până la prima zi de înfățișare.

În dosarul nr. 26867/3/2006, după înregistrare la secția a IV-a civilă, se află cererea (fila 10 dosar fond) prin care s-a solicitat și plata dobânzii de 6% pe an (Precizări, lit. a)). Această cerere a fost formulată chiar la prima zi de înfățișare, în data de 26 septembrie 2006, instanța luând act de solicitare prin încheierea din aceeași zi.

Chiar dacă nu s-ar fi formulat o asemenea cerere, dobânda trebuia acordată în baza principiilor răspunderii civile delictuale.

2. Pârâta SC A.D. SA. și intervenienta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului au criticat decizia pentru următoarele motive:

a. Instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, nefiind respectat principiul continuității completului de judecată la care pricina a fost inițial repartizată aleatoriu - art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

Conform art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și continuității, cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.

Schimbarea compunerii completului poate fi determinată de incidente procedurale precum incompatibilitatea, abținerea sau recuzarea judecătorilor, concediile acestora, etc.

Aceeași situație s-a petrecut și la prima instanță, iar prin cererea completatoare a cererii de apel au invocat și au solicitat expres respectarea art. 11 din Legea nr. 303/2004.

Așa cum rezultă din înscrisul de la fila 45 dosar apel și din încheierea de la termenul din 1 noiembrie 2011, când cauza s-a judecat în fond, dispozițiile art. 11, art. 52 alin. (1), art. 53 din Legea nr. 303/2004 privind organizarea judiciară nu au fost respectate.

S-a ajuns la situația în care la ultimul termen sa fie înlocuit din complet judecătorul împotriva căruia s-a formulat cerere de recuzare de către reclamant, chiar de judecătorul care a soluționat cererea de recuzare și care, potrivit art. 16 lit. j) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, datorită funcției deținute în cadrul secției, are obligații specifice privind aplicarea corectă a art. 11 din Legea nr. 303/2004.

A fost eliminat din complet judecătorul care, după soluționarea divergenței la 14 decembrie 2010, a susținut opinia majoritară - contrară președintelui completului de judecată - privind aplicarea corectă a prescripției dreptului material la acțiune și necesitatea stabilirii eficienței economice a folosirii noutății tehnice a reclamantului, prin apelare la specialiști, într-un domeniu în care evoluția tehnologică impune verificări actuale privind implementarea unei soluții tehnice.

Încălcarea acestui principiu legal al judecații a determinat interpretarea incorectă a dispozițiilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ. și, în consecință, s-a dat o soluție greșită asupra problemelor relevante, deja dezlegate prin încheieri interlocutorii, pentru pregătirea soluției de fond, în a doua judecată a cauzei în apel.

S-a ajuns la situația în care completul, într-o alcătuire diferită de cea a celui care a pronunțat, succesiv, încheieri interlocutorii - din 26 octombrie 2010 și 14 decembrie 2010, a ignorat total expertizele efectuate la ambele instanțe de fond, cu o motivare care a constituit opinia minoritară a completului înainte de soluționarea divergenței, situație explicabilă exclusiv prin aceea că președintele completului (a cărui opinie a fost majorată la divergentă) a rămas în complet.

b. Hotărârea cuprinde motive contradictorii și nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările invocate de recurente privind modalitatea în care se impune soluționarea pricinii în raport de litigiul anterior purtat între părți, eficiența economică reală a aplicării noutății tehnice care aparține reclamantului, modificarea tehnică a soluției în timp - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

b.1. Curtea a statuat la data de 14 decembrie 2010, în complet de divergență, că este relevantă în speță determinarea eficienței economice pentru perioada în raport de care se stabilesc despăgubirile lunare, iar nu cea avută în vedere prin sentința Tribunalului Timiș la stabilirea despăgubirilor efective pentru perioada 1 martie 1992 - 31 decembrie 1997, adică 41 dolari S.U.A./mașină fabricată, pe considerentul că, dacă ar fi considerat că și pentru stabilirea despăgubirilor viitoare trebuie utilizat același mod de calcul, instanța inițial sesizată (Tribunalul Timiș) nu ar mai fi stabilit prețul contractului ca fiind 50% din valoarea eficientei economice, ci 20,5 dolari S.U.A. per fiecare mașina fabricata lunar.

Contrar acestui considerent, la pag. 24 alin. ultim, se apreciază că eficiența economică este aceeași cu cea stabilită prin sentința civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 pronunțată de Tribunalul Timiș, constând în 41 dolari S.U.A./autoturism.. „reprezentând economia făcută de autoturism prin aplicarea realizării tehnice, economie calculată prin însumarea valorii reperelor de asamblare pe care pârâta nu a mai fost nevoită să le achiziționeze ca urmare a utilizării capotei spate cu eleron incorporat, la momentul începerii aplicării realizării tehnice în producție, moment ce coincide cu renunțarea la achiziționarea acestor repere de asamblare".

Considerentele încalcă și art. 268 alin. (3) C. proc. civ., care vizează încheierea care „pregătește dezlegarea pricinii "într-o anumită etapă procesuală.

În condițiile în care dispozițiile procedurale susmenționate atribuie încheierii din 14 decembrie 2010 relevanță decisivă privind modalitatea în care judecata va determina valoarea eficienței economice, altfel decât modul în care aceasta a fost stabilită pentru o altă perioadă de Tribunalul Timiș, considerentele de la pag. 25, alin. (2)-(3) din decizie sunt „străine de natura pricinii"; ele sunt explicabile exclusiv prin schimbarea alcătuirii completului la ultimul termen de judecată, în condiții netransparente, cel puțin asemănătoare cu cele reflectate în procesul-verbal de la fila 45 dosar apel, datat 28 iunie 2010.

Nu a fost pusă în discuția părților situația creată prin necontestarea concluziilor raportului de expertiză S.A.M., apreciat de instanța ca fiind lămuritor (în accepțiunea art. 212 alin. (1) C. proc. civ.) pentru dezlegarea pricinii - din încheierea de dezbateri din 1 noiembrie 2011 nu rezultă contrariul.

b.2. Decizia înlătură incorect apărările pe care le-au formulat, fundamentate pe expertizele tehnice efectuate la ambele instanțe, din care rezultă că „uzina a îmbunătățit această soluție" (pag. 2, pct. 2 - concluzii raport de expertiză tehnică auto, fila 103 dosar Tribunal), deoarece „capota a necesitat modificări" (pct. 3 - concluzii raport L.G.), iar „soluția tehnică propusă de reclamant a fost folosită de uzină cu modificări" (pag. 3, pct. 4 - concluzii raport L.G.). Deși, aparent, soluția dată în rezolvarea acestui temei al apelului se bazează pe raportul exp. L.G. (pag. 22, alin. (5), decizie) și pe concluziile exp. C.S., motivarea înlăturării adevăratelor concluzii ale experților tehnici sub argumentul că „nu s-au dovedit situații de fapt.. produse la sfârșitul anului 1997" (pag. 22, alin. ultim, decizie) este incorectă.

Deplasarea problematicii investigate judiciar pe tărâmul „modificărilor constructive ale dimensiunilor capotei" și nu pe tărâmul „modificării soluției tehnice" (pag. 22, alin. ultim), în analiza avizului (f. 351, dosar apel) nu poate substitui analiza tehnică de specialitate făcută cu privire la semnificația acestui aviz.

b. 3. Instanța de apel a respins cererea de a se efectua o nouă expertiză tehnică auto cu motivarea că raportul de expertiză este efectuat de un expert aflat pe lista de experți autorizați, urmând să se evalueze toate probele aflate în dosarul cauzei cu privire la situația de fapt nelămurită, pentru care s-a dispus completarea raportului de expertiză tehnică auto, la 19 aprilie 2011.

Față de împrejurarea că expertul S.C. nu a răspuns obiectivelor stabilite de instanța (f. 308 - 309, dosar apel) prin verificarea fiselor de producție din care să rezulte diferențele calitative ale materialelor din care s-a confecționat capota spate eleron încorporat (încheierea din 19 aprilie 2011, f. 305, dosar apel), ori a documentelor privind soluția tehnică inițială reflectată în evidențele de producție aflate la D., nu a procedat la constatări tehnice directe și a procedat doar la "analiza înscrisurilor de la dosar" (f, 283, dosar apel), fără a se pronunța cu privire la avizul, pe care l-a considerat drept soluție pentru înlăturarea rebuturilor sau a reglărilor necorespunzătoare a utilajului de ambutisare (fără alte argumente tehnice - f. 284, dosar apel), expertiza întocmită a fost incorect omologată judiciar.

La prima instanță, la 28 octombrie 2008, D. a făcut dovada că a depus la dosarul cauzei 54 de pagini, care au inclus 12 documente cu conținut tehnic (diferențe consumuri specifice, manopera și SDV-uri pentru tabla exterioară, pentru capota spate asamblată, situații comparative de consumuri, justificare cheltuieli, avize de lucru, fișe de analiză, fișe de conformitate, avize de modificare, fise de fabricație). Nici unul din aceste documente nu a fost analizat de expertul S.C.

Cu ignorarea art. 268 alin. (3) C. proc. civ., fără a se proceda la verificarea prin comparare a încheierii din 19 aprilie 2011 cu „răspuns la obiecțiuni" (f. 308 -309), în condițiile în care actele și lucrările dosarului nu reflectă comunicarea către expert a încheierii de ședință (adresa de la f. 307 dosar), decizia recurată înlătură apărările bazate pe raportul întocmit de dr. ing. I.T., deși acesta, la pag. 6, pct. 4 și pct. 5 din raport explică motivat, cu respectarea standardelor profesionale de domeniu, modificarea soluției tehnice aplicate efectiv de D. în perioada în discuție.

b. 4. Rămân fără răspuns obiecțiile formulate de pârâta D. cu privire la semnificația reală a conduitei reclamantului în litigiul finalizat prin rămânerea definitivă și irevocabilă, în 2004, a sentinței civile nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 pronunțată de Tribunalul Timiș.

Chiar dacă în decizie instanța răspunde criticii privind data până la care au fost calculate despăgubiri în litigiul anterior, respectiv numai până la 31 decembrie 1997, faptul că în litigiul anterior, în apel, nu s-a solicitat repararea unor despăgubiri cuvenite ca urmare a unor prejudicii ivite ulterior pronunțării sentinței, nu a fost examinat prin decizia recurată.

În litigiul anterior, în apel nu s-au formulat de reclamant cereri noi privitoare la despăgubiri ivite după pronunțarea sentinței, în sensul art. 294 alin. (2) C. proc. civ., deși sentința a reținut că realizarea tehnică s-a aplicat exclusiv până la 31 decembrie 1997.

Nimic nu a împiedicat reclamantul să solicite clarificarea contractuală a folosirii inovației ori să promoveze cereri în justiție pentru eventuale despăgubiri suplimentare produse prin folosirea acesteia după 31 decembrie 1997, data pronunțării sentinței civile nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș, care îi era favorabilă.

Apărarea bazată pe prezumția lucrului judecat privind perioada în care s-a aplicat "invenția" reclamantului nu a fost examinată. Sentința anterioară a statuat că realizarea tehnică a fost aplicată în practică de societatea pârâtă de la 1 martie 1992 până la 31 decembrie 1997.

Lămurirea judiciară a perioadei în care s-a aplicat efectiv inovația reclamantului, după dezbateri contradictorii realizate fie la data pronunțării sentinței (21 aprilie 1998), fie la data pronunțării deciziei civile nr. 562/2004 (12 februarie 2004), în recurs în revizuire, s-a făcut după data de 31 decembrie 1997, când a încetat aplicarea efectivă a inovației ce a aparținut reclamantului, datorită modificării tehnice a procedeului aplicat efectiv în procesul de fabricație.

În consecință, decizia recurată a preluat discreționar dezlegări judiciare date în litigiul anterior, fără a motiva apărările invocate de recurente, ceea ce a condus la distorsionarea situației de fapt.

c. Dispozițiile legale incidente în cauză au fost incorect interpretate și aplicate - art. 304 oct. 9 C. proc. civ.

c. 1. Potrivit sentinței civile nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș, orice posibil prejudiciu suferit de reclamant după data de 31 decembrie 1997 (cu luarea în considerare a perioadelor deja prescrise) este reprezentat de 50% din valoarea eficienței economice a soluției tehnice, acordate pe perioada cât această soluție a fost în fapt aplicată.

Cât privește valoarea concretă la care ar trebui raportat procentul de 50%, aceasta este eficiența economică pe care soluția tehnică ar fi adus-o pentru pârâtă și care trebuia stabilită de instanța de apel în baza probelor administrate în cauză, sub un dublu aspect, respectiv al existenței certe a unei eficiente economice de care să fi beneficiat pârâta în perioada 9 noiembrie 2001 - 21 iulie 2004 și cel al posibilității evaluării exacte a acesteia, în cazul în care se stabilește că folosirea soluției tehnice a adus eficiență economică.

În fața instanței de apel s-au administrat mai multe probe, după cum urmează:

O expertiză contabilă efectuată de exp. S.A.M., care concluzionează că, față de toate documentele analizate, pe care le califică drept contradictorii, nu se poate pronunța asupra existenței sau inexistenței unor beneficii economice realizate de pârâtă. Documente necontestate demonstrează că în perioada 9 noiembrie 2001 - iulie 2004 pârâta a înregistrat cheltuieli suplimentare de 61.309,94 euro. Pierderea determinată a fost calculată raportat la documentele și explicațiile puse la dispoziția expertului.

Un co-raport de expertiză contabilă efectuat de exp. E.I., propus de pârâtă, care concluzionează că implementarea soluției tehnice a reclamantului nu numai că nu i-a adus beneficii economice, dar a generat cheltuieli suplimentare (pierderi) de 86.373,94 euro.

Un raport extrajudiciar verificat de K.P.M.G., depus de pârâtă, ale cărui calcule nu au fost însușite de exp. S.A.M., care l-a analizat în cadrul expertizei sale, și nici de instanța de apel în considerentele hotărârii sale.

Acest raport, care nu are valoarea și nici complexitatea unei expertize judiciare, concluzionează că pentru perioada 2002-2004 beneficiile A.D. legate de soluția tehnică în cauză au fost de 57.000 euro.

Diminuarea în timp (până la dispariție, în perioada 2001-2004) a eficienței economice a soluției tehnice a reclamantului are o explicație foarte simplă: spuma poliuretanică, care era utilizată în anul 1991 la confecționarea eleronului amovibil, înlocuit prin soluția tehnică propusă de intimat, a cunoscut o scădere exponențială a prețului.

Prin urmare, costurile de realizare a eleronului încorporat (din tablă) au devenit comparabile/echivalente cu prețul unui eleron amovibil, din spumă poliurentanică (material care este de mai mulți ani accesibil la orice magazin de bricolaj, la un preț foarte mic).

Din coroborarea tuturor probelor arătate mai sus nu rezultă cu certitudine existența unor beneficii economice realizate de pârâtă în urma implementării soluției tehnice a reclamantului și, mai ales, nu rezultă posibilitatea evaluării exacte a acestora. De altfel, după cum rezultă din considerentele hotărârii, în baza expertizelor administrate, instanța de apel nu și-a putut forma o convingere.

În aceste condiții, deoarece reclamantul nu a dovedit existența unui folos cert procurat pentru pârâtă, instanța trebuia să respingă acțiunea ca neîntemeiată.

În cel mai rău caz, dând preeminență raportului verificat de K.P.M.G., față de concluziile expertizelor contabile administrate, deoarece analiza cauzei s-a stabilit prin încheierea din 26 octombrie 2010 că va fi făcută prin raportare la ansamblul probelor, instanța ar fi putut să își însușească constatările acestuia și să rețină pentru stabilirea despăgubirilor valoarea de 57.000 euro.

Totuși, în raportul K.P.M.G. se precizează că „nu are drept scop exprimarea unei opinii asupra aspectelor juridice, economice sau financiare aferente acestui caz și nu este opinia unui expert asupra chestiunii în litigiu.. și prin urmare nu exprimăm nicio asigurare în acest sens (pag. 1 scrisoare K.P.M.G.)"; K.P.M.G. precizează, de asemenea, că „este o situație complexă ce trebuie revizuită de un expert independent" care la „sfârșitul analizei va putea trage o concluzie fundamentată" și care „poate să fie sau nu aceeași cu cea prezentată în documentul menționat mai sus"; K.P.M.G. mai precizează că sinteza efectuată cuprinde valorizarea în contextul economic 2010 a diferențelor tehnice dintre cele două soluții și nu valorizarea în contextul perioadei 2001 - 2004, fiind avute în vedere prețuri (și nu costuri) practicate în 2010, în condițiile în care perioada analizată se referă la 2001 - 2004. Luarea în considerare a unor prețuri aferente anului 2010 în loc de costuri aferente 2001 - 2004 a generat diferențe valorice care, față de situația complexă și de faptul că părțile se află într-un litigiu pe rolul instanțelor, se impune, așa cum precizează chiar K.P.M.G., revizuirea opiniilor exprimate.

c. 2. S-a folosit un criteriu de evaluare a despăgubirilor greșit identificat ca aplicabil în speță, cu următoarele motivări (pag. 24, alin. ultim, decizie):(i) „nu s-a oferit totodată o explicație rezonabilă pentru care, în aceste condiții, totuși pârâta a continuat să folosească realizarea tehnică a reclamantului" ;(ii) „este de neacceptat posibilitatea folosirii realizării tehnice a reclamantului fără acordarea vreunei compensații doar pentru că din documentele pârâtei ar rezulta că nu s-a realizat niciun beneficiu".

Decizia unui agent economic de a utiliza sau nu o anumită soluție tehnică în activitatea sa are la bază un complex de motive și date tehnice, eficiența fiind, într-adevăr, unul dintre ele, dar nu singurul și, uneori, nici cel mai important.

Instanța nu are nici competența și nici căderea să speculeze asupra motivațiilor pentru care pârâta a decis, chiar în condițiile lipsei unor beneficii economice relevante, să continue să utilizeze o anumită soluție tehnică.

În ceea ce privește al doilea argument, constatarea potrivit căreia „din documentele pârâtei ar rezulta că nu s-a realizat nici un beneficiu" este corectă, dar este incompletă, deoarece art. 73 alin. (3) teza ultimă din Legea nr. 64/1991 prevede că „despăgubirile se determină în funcție de rezultatele economice obținute de unitate".

Prin urmare, dacă unitatea nu a obținut rezultate (beneficii) în urma utilizării soluției tehnice, nu se naște dreptul la despăgubiri.

S-a determinat un prejudiciu ipotetic prin extinderea artificială a efectelor unei hotărâri judecătorești anterioare, referitoare la alte circumstanțe de fapt.

S-a ajuns la situația în care determinarea despăgubirilor stabilite în sarcina intervenientei, ca urmare a aplicării O.U.G. nr. 70/2004, s-a făcut pe baza de prezumții judiciare (pag. 24, alin. ultim, decizie), constând într-o pretinsă economie făcută de pârâtă prin neachiziționarea reperelor de asamblare a eleronului, ca urmare a utilizării soluției propuse de reclamant.

Valoarea de achiziție a eleronului din perioada 1992 - 1997 a fost extinsă nepermis pentru perioada 2001 - 2004, contrar înscrisurilor de la Anexa 8 - 9 la raportul de expertiza, sub argumentul unei „diferențe de cost foarte mari" (pag. 25, alin. (1), decizie), inexplicabile pentru instanța.

Nu se justifică cu argumente proprii înlăturarea explicațiilor tehnice date de expertiza E.I. cu privire la aceste diferențe.

Calculele economice explicitate în co-raportul de expertiză E.I. demonstrează că în realitate „cheltuielile cu matrițele au fost tratate contabil drept cheltuieli ale perioadei de producție" (25.064 euro) în condițiile în care în perioada 09 noiembrie 2001 - iulie 2004 s-au realizat 46.487 autoturisme, costul fiecărui eleron incorporat fiind de 0,54 euro/bucata (volum de fabricație), fără ca astfel de cheltuieli să fie tratate drept cheltuieli de natura mijloacelor fixe (pag. 25-27 co-raport).

c.3. În conformitate cu dispozițiile art. 72 din Legea nr. 64/1991, obligația unității de a plăti despăgubiri autorului se naște numai dacă se încalcă dreptul autorului unei realizări tehnice cu caracter de noutate de a fi remunerat, dacă realizarea tehnică este aplicată efectiv și este utilă unității.

Legea limitează deci cuantumul despăgubirilor datorate în funcție de rezultatele economice obținute de unitate.

În speță, rezultatul economic avut în vedere prin decizia recurată este "economia de costuri/bucata/'mașină", iar aplicarea corectă a legii impune ca, în realitate, criteriul stabilit drept relevant pentru determinarea eficienței economice să fie verificat concret.

Sub rezerva că ideea inventivă este efectiv aplicată ca atare (astfel cum a fost concepută inițial) în perioada în litigiu nu pot fi ignorate total astfel cum se procedează în decizia recurată - cheltuielile, costurile materialelor și rezultatele economice specifice perioadei în litigiu.

A existat o lipsă justificată a inițiativei pârâtei D. de a încheia un contract cu reclamantul pentru folosirea inovației, câtă vreme realizarea presupus tehnică, cu caracter de noutate, nu a mai fost utilă în producție și nu a fost aplicată.

La prima instanță s-a efectuat expertiza A.I., care a concluzionat că, pentru ideea inventivă ce aparține reclamantului, s-a acordat o omologare limitată, iar soluția tehnică de implementare a fost aprobată, dar au intervenit avize de modificare.

Pârâta și intervenienta au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de reclamant ca nefondat. S-au invocat, în esență, corecta aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, modul de dezlegare a cauzei dispus prin încheierea interlocutorie de la data de 14 decembrie 2010, iar în ceea ce privește dobânzile, faptul că reclamantul nu a dedus judecății o astfel de cerere.

Analizând decizia în raport de criticile formulate, înalta Curte constată că sunt fondate recursurile, în limitele reținute în cele ce urmează:

1. Cu privire la recursul declarat de reclamant

a. În cauză s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, în vigoare la data în raport de care se discută dreptul la acțiune al reclamantului.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

După cum în mod corect susține reclamantul-recurent, dreptul la acțiune nu era născut înainte de pronunțarea hotărârii din 12 februarie 2004, odată cu soluționarea irevocabilă a litigiului anterior, dată la care s-a confirmat calitatea sa și i s-au stabilit drepturile aferente, din perspectiva Legii nr. 64/1991 - după cum se va detalia în cele ce urmează:

Prin sentința civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 pronunțată de Tribunalul Timiș a fost obligată pârâta SC A.D. SA să încheie cu reclamantul, în calitate de autor,contractul privind acordarea drepturilor bănești pentru realizarea tehnică "modificarea tehnologiei de aplicație a tablei exterioare capotă spate la D.B. 1310 - eliminare eleron - cu eleron încorporat", contract în care să se ateste calitatea de autor a reclamantului și prin care să se stabilească obligarea pârâtei de a plăti reclamantului lunar 50% din valoarea eficienței economice. Totodată, pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantului suma de 120,25 miliarde lei reprezentând despăgubiri pentru perioada de aplicație a realizării tehnice, calculate începând cu data de 1 martie 1992 și până la data de 31 decembrie 1997.

Prin decizia civilă din 14 martie 1999 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara s-a admis apelul declarat de pârâtă și s-a schimbat sentința, în sensul că s-a admis în parte acțiunea reclamantului și a fost obligată pârâta să-i plătească acestuia suma de 115.234.468 lei reprezentând drepturi bănești de premiere actualizate, pentru inovație, cu 10.000 lei cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 3326 din 12 octombrie 1999 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție - Secția civilă s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva deciziei de apel, reținându-se, în esență: Legea nr. 64/1991, lege nouă, nu prevede drepturi noi pentru autorii care și-au înregistrat inovațiile în condițiile Legii nr. 62/1974 - în speță, inovația fiind realizată și înregistrată la data de 2 iulie 1991 în condițiile Legii nr. 62/1974; astfel, corect instanța a apreciat suma cuvenită inventatorului ca fiind justificată în baza Regulamentului nr. 37 din 2 aprilie 1992 pentru înregistrarea, avizarea, aplicarea și premierea inovațiilor; realizarea tehnică ce aparține recurentului-reclamant s-a aplicat până la data de 21 octombrie 1993 - la data de 22 octombrie 1993 a fost emis avizul de modificare constructivă (s.n.), renunțându-se la aplicarea soluțiilor din inovație, cu referire și la concluziile experților.

Curtea de Apel Timișoara a respins cererea de revizuire formulată de reclamant împotriva deciziei de apel, prin decizia nr. 902/A din 20 decembrie 2001.

Prin decizia nr. 562 din 12 februarie 2004 pronunțată de I.C.C.J. - Secția comercială s-a admis recursul declarat de revizuentul S.R. împotriva deciziei nr. 902/A din 20 decembrie 2001. A fost casată această decizie, s-a admis cererea de revizuire și, în consecință, s-a modificat decizia nr. 127/A din 4 martie 1999 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în sensul respingerii apelului declarat de pârâta SC A.D. SA împotriva sentinței civile nr. 329 din 21 aprilie 1998 pronunțată de Tribunalul Timiș.

Cererea de revizuire a fost admisă în temeiul art. 322 pct. 4 C. proc. civ., reținându-se nulitatea absolută a Regulamentului pentru înregistrarea, avizarea, aplicarea și premierea inovațiilor. Prin decizie s-a mai reținut că prima instanță a stabilit corect faptul că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 64/1991, iar aprecierile instanței de apel cu privire la unele greșeli tehnice ori nepredarea unor documentații de execuție nu pot constitui temeiuri pentru neplata ori diminuarea drepturilor cuvenite legal reclamantului, deoarece realizarea tehnică a fost aplicată în practică de societatea pârâtă de la data de 1 martie 1992 și până la data de 31 decembrie 1997, schimbarea de către societatea pârâtă a soluției tehnice aplicată de la 1 ianuarie 1998 neavând relevanță în cauză.

În aceste condiții, acțiunea formulată în dosarul de față, la data de 09 noiembrie 2004, respectă dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 3 din același act normativ, care prevede că termenul de prescripție este de 3 ani.

Orice demers al reclamantului, în sensul celui ce face obiectul dosarului de față, nu putea fi astfel fundamentat până la rejucarea cauzei anterioare în urma admiterii cererii de revizuire - reclamantul neavând un drept în acest sens.

Fața de data la care începe perioada dedusă judecății, respectiv 1 ianuarie 1998, ar însemna că acțiunea putea fi formulată până la data de 1 ianuarie 2001 - dată la care erau deja pronunțate hotărârile de apel și de recurs în litigiul anterior, prin care se nega dreptul reclamantului, valorificat în prezentul dosar.

Totodată, date fiind aceste argumente, nu se pune problema nici a nerespectării dispozițiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, aspect invocat de către pârâtă și intervenientă. Potrivit acestui text legal, instanța judecătorească poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii, cererea de repunere în termen putând fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție.

Nu se discută o depășire a termenului de prescripție și o repunere în termen atât timp cât termenul de formulare a acțiunii este condiționat de data de 12 februarie 2004, după cum s-a arătat mai sus.

Având în vedere că, urmare greșitei aplicări a dispozițiilor legale incidente, nu s-a intrat în cercetarea fondului aferent acestei perioade, se impune soluția casării și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, cu aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

b. Critica referitoare la modul de calcul, procentual, al despăgubirilor este nefondată.

După cum în mod corect a reținut Instanța de apel, dreptul reclamantului este reprezentat de procentul de 50% din valoarea eficienței economice realizată pe durata aplicării realizării tehnice.

Această cotă nu i se cuvine reclamantului recurent, așa cum susține acesta, numai în ipoteza încheierii contractului prin care trebuia să se stabilească cu beneficiarul realizării tehnice SC A.D. SA drepturile bănești, obligație impusă prin hotărârile pronunțate în litigiul anterior.

Chiar dacă dispozițiile anterioare ale instanței nu s-au executat, nefiind încheiat un astfel de contract, pretențiile reclamantului-recurent nu pot fi rediscutate decât în limitele dezlegate deja în litigiul anterior, care se bucură de putere de lucru judecat în ceea ce privește modul de calcul al drepturilor sale - procent lunar de 50% din eficiența economică. În acest mod au fost stabilite drepturile care i se cuvin reclamantului, dispunându-se chiar obligarea pârâtei să încheie un contract cu o asemenea clauză.

c. Cu privire la modul de dispunere asupra cererii de acordare de dobânzi, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor procedurale incidente.

S-a reținut în mod corect, pentru argumentele detaliate și confirmate prin prezenta decizie, că cererea privind dobânzile a fost formulată de către reclamant printre obiectivele expertizei contabile (fila nr. 10, voi. I ds. fond), cerere care nu reprezintă o modificare de acțiune; pe de altă parte, chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia astfel poziția reclamantului, pretenția sa a fost formulată cu nerespectarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ, care stabilește termen limită în acest sens prima zi de înfățișare. Chiar dacă această cerere a fost depusă la primul termen în fața Tribunalului - Secția a IV-a civilă, la această instanță a fost trimis dosarul pentru continuarea judecății de către Curtea de apel, în urma desființării hotărârii de declinare pronunțată de secția a IlI-a a aceluiași tribunal - în fața căreia se depășise deja prima zi de înfățișare.

Apărarea în sensul aplicării dispozițiilor din materia răspunderii civile delictuale nu poate fi reținută, pentru că și într-o astfel de ipoteză sunt incidente dispozițiile procedurale care fixează limitele obiectul judecății prin cererea de chemare în judecată - art. 112 C. proc. civ. și care arată condițiile în care această cerere poate fi întregită sau modificată - art. 132 C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanța de apel a înlăturat existența unei astfel de răspunderi în cauză, soluție confirmată prin prezenta decizie.

2. Cu privire la recursurile declarate depărată și intervenientă.

a. Instanța a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, ceea ce face să nu fie fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, invocate în susținerea acestui motiv,

Art. 11 - Activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și continuității, cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.

Art. 52. - (1) Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuității completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepțional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Art. 53. - (1) Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat.

Așa cum prevede art. 52 alin. (1) din lege, susmenționat, schimbarea membrilor completelor se face în mod excepțional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Potrivit procesului verbal încheiat la data de 28 iunie 2010 - primul termen de judecată a apelului fiind fixat la data de 29 iunie 2010 (fila nr. 45 ds. apel, vol.I), completul s-a constituit din doamnele judecător M.P. și judecătorul de permanență, care a înlocuit pe unul dintre membrii completului, aflat în concediu medical.

Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești prevede în art. 98 alin. (6) că în caz de absență, compunerea completului de judecată se va realiza prin participarea judecătorului din planificarea de permanență.

La cel de-al doilea termen, din 28 septembrie 201, completul a fost format din judecători M.P. și M.L.C., care a participat la judecată și la termenul din 26 octombrie 2010, când s-a ivit divergența. La soluționarea divergenței a fost inclusă în complet judecător B.A.C., care era de permanență, potrivit mențiunilor expres făcute în dosar - fila nr. 183 dos. apel, voi. I.

La termenele din 11 ianuarie 2011, 18 ianuarie 2011, 8 martie 2011, 5 aprilie 2011, 10 mai 2011, 7 iunie 2011, 6 septembrie 2011, 4 octombrie 2011 completul a fost constituit din judecători M.P. și M.L.C. La termenul din data de 11 ianuarie 2011 componența este cea indicată, în urma respingerii de recuzare formulată de reclamant împotriva judecătorului M.L.C. și a cererii de abținere formulată de celălalt membru al completului.

Pentru termenul din data de 1 noiembrie 2011, judecător T.C.B., membru al completului de judecată, a formulat cerere de abținere, care a fost soluționată în sensul admiterii de un complet constituit din președinte M. P. și judecător I.R.D., din planificarea de permanență, potrivit mențiunilor aflate pe această cerere. Judecător I.R.D. a făcut parte și din completul care a soluționat cererile de abținere și de recuzare, cu mențiunea că era de permanență ( fila nr. 231 dos. apel, voi. I).

Acest lucru înseamnă că pentru termenul din 1 noiembrie 2011 completul de judecată a fost astfel planificat - neproducându-se o probă contrară. Pot fi situații în care un judecător, din motive obiective, să nu poată participa la o ședință de judecată și atunci, prin planificare, fără a se mai apela la procedura înlocuirii cu judecătorul de permanență, completul este constituit într-o anumită componență. Aceeași situație, în lipsa unor probe contrare, a intervenit și la participarea doamnei judecător M.L.C., care a fost inclusă în complet de la al doilea termen de judecată.

Cauza a fost soluționată de completul constituit în urma admiterii cererii de abținere. Atât timp cât procedura abținerii este legal permisă, iar înlocuirea membrului completului de judecată cu cel care a soluționat, în sensul admiterii, această cerere, este prevăzură în mod expres în Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, completul astfel constituit este legal.

Astfel, potrivit acestui regulament, art. 98 alin. (4), în situația în care incidentele procedurale se referă la o parte din membrii completului de judecată, soluționarea acestora se va face de către un complet constituit prin includerea judecătorului sau a judecătorilor stabiliți prin planificarea de permanență, pe materii, realizată cel puțin semestrial; completul de judecată astfel constituit va păstra cauza pentru judecată în situația în care, în urma soluționării incidentelor procedurale, se va stabili că judecătorul sau judecătorii cu privire la care s-au invocat incidentele procedurale nu pot participa la judecarea cauzei.

În condițiile în care neregularitățile procedurale invocate au fost susținute drept urmare a încălcării principiului continuității în constituirea completului de judecată, iar în cauză nu s-a primit acest motiv de recurs, nu se mai impune analizarea separată a acestora.

În cadrul criticii s-a invocat faptul că încălcarea acestor dispoziții, care protejează principiul continuității, a fost indicată și față de modul cum s-a derulat procesul în fața primei instanțe.

Recurentele nu formulează însă critici de nelegalitate asupra modului de rezolvare a motivului aferent de către instanța de apel, obligație impusă de dispozițiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

b. Cel de-al doilea motiv de recurs a fost susținut pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

7. Contrarietatea invocată sub acest punct nu se confirmă, întrucât motivul de recurs invocat în susținerea criticii, respectiv cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se referă la dispoziții contradictorii în cadrul hotărârii atacate pe calea recursului.

În cauză se invocă o contrarietate între un considerent al deciziei și o încheiere de ședință, respectiv cea din data de 14 decembrie 2010, prin care s-ar fi stabilit modalitatea în care trebuie determinată eficiența economică a aplicării soluției tehnice.

Pe de altă parte, pentru a se susține că un considerent este străin de natura pricinii, este necesar ca acesta să nu aibă nicio legătură cu cauza dedusă judecății.

Or, considerentul referitor la criteriul de cuantificare a despăgubirilor stabilit în litigiul anterior, purtat între reclamantul-recurent și pârâta-recurentă, a fost reținut în condițiile în care acțiunea a fost fundamentată pe hotărârile pronunțate în cadrul litigiului respectiv, iar instanța a apreciat că nu dispune de elemente concrete de calcul în perioada de referință.

Critica astfel formulată mai pune în discuție nerespectarea dispozițiilor procedurale ale art. 268 alin. (3) C. proc. civ., care ar atribui încheierii din 14 decembrie 2010 relevanță decisivă privind modalitatea în care se va determina valoarea eficienței economice - analiză ce se face din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Într-adevăr, instanța a dezlegat prin încheierea din 14 decembrie 2010, în majoritate, divergența referitoare la modalitatea de calcul a despăgubirilor, reținând că nu are autoritate de lucru judecat sub acest aspect sentința pronunțată în litigiul anterior.

Astfel, reținând caracterul independent și de sine-stătător al pretențiilor ce fac obiectul celor două cauze și temeiul prezentei, respectiv art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, instanța a stabilit că rezultatelor economice - criteriul la care se face trimitere în norma indicată, este unul concret și specific, care este supus modificărilor în timp, ca urmare a influenței diferiților factori economici. Eficiența economică a unei îmbunătățiri tehnologice este astfel mai mare în perioada de început a acesteia decât este după ani de aplicare, având în vedere evoluția tehnologică și necesitatea constantă a îmbunătățirilor aduse soluțiilor tehnologice anterioare. În plus, eficiența economică este diferită în timp și ca urmare a amortizării investițiilor realizate inițial pentru implementarea realizării tehnologice. În acest context, s-a constatat necesitatea suplimentării probatoriului prin efectuarea unei expertize pentru determinarea beneficiilor economice realizate de pârâtă, prin determinarea în concret și a cheltuielilor efectuate pentru implementarea soluției propuse de reclamant.

Prin modul de dispunere instanța a încălcat dispozițiile procedurale susmenționate dar și dispozițiile deciziei anterioare, care se impun cu puterea lucrului judecat între părți, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Nepunerea în discuția părților a situației creată prin necontestarea concluziilor raportului de expertiză S.A.M., nu se circumscrie niciunuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

b. 2; b. 3. În analiza apărărilor referitoare la faptul că s-au operat modificări la soluția tehnică, ceea ce ar fi dus la concluzia că pârâta-recurentă nu a mai folosit realizarea tehnică al cărei autor este reclamantul-recurent, instanța de apel a procedat la rezolvarea cauzei și în raport de modificările reclamate.

Astfel, cu referire la concluziile expertului L.G. în fața primei instanțe, ale expertului C.S. din fața instanței de apel și la înscrisurilor existente la dosar s-a reținut că soluția inițială propusă de către reclamant a fost menținută pe toată perioada 9 noiembrie 2001-iulie 2004, data încetării efective a producerii de A.D.

Aceasta în condițiile în care în anul 1993 s-au emis avize de modificare, care au fost apreciate de către expert că nu ar corespunde din punct de vedere al formei pentru a fi puse în execuție și în care, mai reține instanța, modificarea inițială propusă prin aviz a fost determinată de modificările constructive ale dimensiunilor capotei, nu de modificarea soluției, iar rebuturile au fost determinate de calitatea necorespunzătoare a tablei și a neîntreținerii și reglării necorespunzătoare a utilajului de ambutisat.

S-a mai reținut și că obiecțiunile formulate de către expertul I.T., propus de către recurente, nu susțin ideea că după 1998 s-a aplicat o altă soluție tehnică decât cea cu privire la care s-a constatat prin sentința nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 că are caracterul de realizare tehnică, având în vedere că acest expert face trimitere la avizul prin care s-ar fi adus modificări soluției tehnice propuse de către reclamant; or, pentru perioada cu privire la care s-a pronunțat instanța prin sentința nr. 329/PI din 21 aprilie 1998, respectiv 1 martie 1992 - 31 decembrie 1997, reținându-se că s-a aplicat realizarea tehnică al cărei autor este reclamantul, nu se mai pot admite contestații sub acest aspect, decât cu încălcarea puterii de lucru judecat a acelei hotărâri.

Din aceste considerente rezultă că instanța a arătat motivele pentru care nu se primește apărarea referitoare la modificările indicate ca intervenite în anul 1993, la care însă recurentele se limitează a susține incorectitudinea înlăturării efectuării/necesității modificărilor, fără a formula critici de nelegalitate a modului de dispunere, așa cum impune art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

În cadrul criticii b.3. se invocă greșita omologare a raportului de expertiză întocmit de expertul S.C., aspect ce nu se circumscrie motivului de recurs invocat, respectiv cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

La raportul de expertiză întocmit de acest expert pârâta-recurentă a formulat obiecțiuni, comunicate acestuia - fila nr. 307 ds. apel, voi. II, la care acesta a răspuns - cu referire inclusiv la avizele de modificare din anul 1993 - în sensul că respectivele corecții tehnice s-au referit la modificarea unor caracteristici constructive și nu au înlocuit soluția inventivă cu o altă soluție - fila nr. 308-309 ds. apel, voi. II.

La termenul din 10 mai 2011 s-a respins cererea de efectuare a unui nou raport de expertiză auto, cu motivarea că cel de la dosar este întocmit de un expert aflat pe lista Biroului de expertize tehnice judiciare și, ca atare, nu se poate susține că nu are competența necesară efectuării unei expertize - curtea urmând să stabilească situația de fapt pentru care s-a dispus efectuarea expertizei, pe care o consideră nelămurită, prin evaluarea tuturor probelor aflate în dosar - fila nr. 323 ds. apel, voi. II.

Instanța a apreciat astfel că răspunsul la obiecțiuni și raportul de expertiză pot fi completate cu celelalte probatorii administrate - ceea ce pune în discuție din perspectiva criticii chestiuni de temeinicie și nu de încălcare a art. 268 alin. (3) C. proc. civ.

Ceea ce se reclamă, de fapt, din ansamblul criticii formulate este faptul că decizia recurată nu a ținut cont de modificările reclamate - se invocă astfel faptul că s-au înlăturat apărările bazate pe raportul întocmit de dr. ing. I.T., care ar explica motivat, cu respectarea standardelor profesionale de domeniu, modificarea soluției tehnice aplicate efectiv de recurentă.

După cum s-a arătat mai sus, instanța de apel s-a pronunțat însă argumentat și asupra acestora, cu referire inclusiv la efectele litigiului anterior, înlăturând obiecțiunile formulate de către expertul parte I.T., fără a se formula critici de nelegalitate a modului de dispunere, așa cum impune art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Recurentele critică modul de soluționare a cauzei cu referire la avizul din anul 1997, arătând că deplasarea problematicii investigate judiciar pe tărâmul „modificărilor constructive ale dimensiunilor capotei" și nu pe tărâmul „modificării soluției tehnice" (pag. 22, alin. ultim), în analiza avizului (f. 351, dosar apel) nu poate substitui analiza tehnică de specialitate făcută cu privire la semnificația acestui aviz.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că avizul (f.351) privește reperele capotă spate și tablă exterioară spate și reprezintă o modificare a celor anterioare din 1993 (f.311, 312) raportat la care s-a apreciat că modificarea propusă a fost determinată de modificările constructive ale dimensiunilor capotei, iar nu de modificarea soluției tehnice.

Instanța de apel nu a analizat însă, detaliat, modificarea/modificările în raport de care se invocă avizul din anul 1997 și nici nu arată dacă sub acest aspect a primit sau înlăturat concluziile unei persoane de specialitate, așa cum a procedat în analiza relevanței avizelor din anul 1993 (toate fiind invocate în susținerea intervenirii unor modificări asupra soluției tehnice) - chiar dacă în final a reținut că utilizarea pe perioada până la 1 decembrie 1997 nu mai poate fi repusă în discuție, fiind dezlegată irevocabil în litigiul anterior.

Mai mult, atât în raportul de expertiză tehnică și răspuns la obiecțiuni, întocmite de expert C.S., cât și în punctul de vedere la raportul de expertiză, întocmit de expertul consilier al pârâtei I.T., în fața instanței de apel, se face referire la avizele din anul 1993.

Cu ocazia rejudecării, dispusă deja în analiza recursului declarat de reclamant, susținută și pe prezentele considerente, urmează a fi avute în vedere toate apărările formulate sub acest aspect, iar instanța va lua toate măsurile procedurale care se impun pentru o completă și corectă lămurire a situației. Se va verifica astfel dacă a intervenit vreo modificare a realizării tehnice, care a întrunit condițiile legale de a fi recunoscută astfel în condițiile Legii nr. 64/1991 în litigiul anterior, în baza avizului din anul 1997 - acest aspect putând influența eficiența economică rezultată din aplicarea realizării tehnice recunoscute ca aparținând reclamantului, care stă la baza calculării drepturilor acestuia pe perioada dedusă judecății, după data de 1 ianuarie 1998.

Motiv pentru care, cu aplicarea art. 304 pct. 5 C. proc. civ și art. 314 C. proc. civ., se impune ca și sub acest aspect să se dispună rejudecarea cauzei,

b.A. Apărarea referitoare la atitudinea reclamantului a fost invocată în susținerea criticii de apel referitoare la stabilirea incorectă a faptului că după data de 31 decembrie 1997 s-a utilizat de către pârâtă soluția tehnică a reclamantului.

Instanța de apel nu a mai răspuns, punctual, pentru că a reținut în mod corect un argument, prioritar, care înlătura orice analiză sub aspectul solicitat.

Astfel, după cum rezultă din considerentele deciziei, s-a apreciat că instanțele au soluționat litigiul anterior în limitele impuse prin cererea de chemare în judecată - ceea ce înseamnă că acestea au avut a verifica cererea reclamantului privind pretențiile până la data de 31 decembrie 1997, cerere care impunea verificări privind folosirea soluției tehnice numai pe perioada respectivă.

Dispozițiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ. nu se pot referi decât la pretenții de genul celor indicate, raportate însă la obiectul dedus judecății. Formularea de cereri referitoare la alte perioade nu se circumscrie acestui text procedural și ar fi încălcat dispozițiile alin. (1) ale aceluiași articol, care interzic formularea de cereri noi în apel.

Apărarea bazată pe prezumția lucrului judecat privind perioada în care s-a aplicat "invenția" reclamantului a fost examinată de instanța de apel, astfel cum rezultă din considerentele deciziei.

În aceste condiții, critica nu se circumscrie motivului de recurs sub care a fost invocată, urmând să fie analizată, astfel cum a fost detaliată, din perspectiva legalității și dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

După cum în mod corect s-a reținut în cauză, prin sentința anterioară s-a rezolvat un raport juridic dedus judecății, limitat ca efecte în timp, respectiv 1 martie 1992 - 31 decembrie 1997, instanța fiind ținută să se pronunțe numai în cadrul acestor limite, așa cum impune art. 129 alin. final C. proc. civ.

Faptul că litigiul anterior a fost soluționat ulterior perioadei vizată în cauza respectivă, în mod evident în condiții de contradictorialitate, nu are relevanță în contextul în discuție - obiectul acestuia fiind limitat la perioada pentru care s-au formulat pretențiile de către reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Mai mult, așa cum corect a reținut și instanța de apel, nu se justifica dispoziția dată în litigiul anterior de încheiere a unui contract între părți, cu anumite clauze - dispoziție care în mod evident vizează perioada ulterioară datei de 31 decembrie 1997, până la care s-au acordat și drepturile aferente.

c. Motivul de recurs ce se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat, în limitele ce succed:

Instanța a confirmat drepturile reclamantului-recurent prin raportare la eficiența economică stabilită în litigiul anterior, respectiv 41 E per autoturism, stabilindu-se că aceasta reprezintă economia făcută pe autoturism prin aplicarea realizării tehnice, economie calculată prin însumarea valorii reperelor de asamblare pe care pârâta nu a mai fost nevoită să le achiziționeze ca urmare a utilizării capotei spate cu eleron înglobat, la momentul începerii aplicării realizării tehnice în producție, moment ce coincide cu renunțarea la achiziționarea acestor repere de asamblare.

Acest mod de a dispune nu are un suport probator, după cum se recunoaște chiar în motivarea deciziei, și încalcă totodată hotărârea judecătorească anterioară, precum și dispozițiile legale care au stat la baza pronunțării acesteia.

Deși, după cum se reține, ar părea inexplicabilă o menținere în procesul de producție a unei soluții tehnice care ar aduce pierderi - potrivit unor probatorii la care face referire chiar instanța - în situația în care totuși acestea se confirmă, este o chestiune pe care pârâta-recurentă și-o asumă.

Al doilea argument al instanței, în sensul că este de neacceptat posibilitatea folosirii realizării tehnice a reclamantului fără acordarea vreunei compensații, doar pentru motivul că din documentele pârâtei ar rezulta că nu s-ar fi realizat nici un beneficiu, cauzându-se chiar pierderi, nu reprezintă un argument legal.

După cum s-a reținut și în analiza recursului formulat de reclamant, în litigiul anterior s-a stabilit în favoarea acestuia un drept echivalat la un procent lunar de 50% din valoarea eficienței economice rezultată din aplicarea realizării tehnice - dezlegare care se bucură de lucru judecat între părți, iar pârâta și intervenienta au confirmat, prin poziția avută în recurs, efectele hotărârii anterioare sub acest aspect.

Calitatea de autor al realizării tehnice în discuție a reclamantului-recurent, procentul în care se stabilesc drepturile acestuia, precum și modul de stabilire a bazei de calcul se impun cu putere de lucru judecat între părți, elementul de diferențiere pentru perioada dedusă judecății fiind cel referitor la întinderea bazei de calcul, respectiv a eficienței economice - între elementele care nu se mai discută incluzându-se deci și modul de calcul al eficienței economice, respectiv criteriile avute în vedere în stabilirea acesteia.

Nu are relevanță în cauza de față invocarea dispozițiilor Legii nr. 64/1991, în forma în vigoare la data sesizării, deoarece litigiul nu se mai discută în acest context legal - în temeiul acestora s-a soluționat dosarul anterior, în care s-au stabilit deja calitatea de autor a reclamantului, îndeplinirea cerințelor realizării tehnice și dreptul care i se cuvine autorului - interesând în soluționarea prezentului dosar eficiența economică rezultată din aplicarea acestei realizări tehnice.

Dreptul reclamantului a fost stabilit la un procent lunar de 50% din valoarea eficienței economice, iar acest element de referință nu este unul stabil, putând diferi în funcție de anumite circumstanțe particulare, care o determină - pe de o parte, factorul valoric care intervine în perioada dedusă judecății, în raport de documente aferente acestei perioade stabilindu-se drepturile cuvenite reclamantului-recurent, iar pe de altă parte eventualele intervenții asupra realizării tehnice.

Sub acest aspect, în ceea ce privește perioada dedusă judecății, care prin admiterea recursului declarat de reclamant începe la data de 1 ianuarie 1998, trebuie să se verifice și dacă eficiența este influențată în vreun fel de cele susținute în cadrul apărării recurentelor referitoare la modificarea soluției tehnice în urma avizului din anul 1997 - astfel cum s-a arătat mai sus.

Pentru o corectă și completă stabilire a eficienței economice, care implică și verificări de fapt - inadmisibile în recurs, cu aplicarea și a art. 314 C. proc. civ., se impune și pentru acest motiv casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Față de cele reținute mai sus, nu se mai impune analiza celorlalte apărări - acestea tinzând și la reevaluarea probatoriului administrat în cauză, inclusiv o analiză comparativă a acestuia, activitate incompatibilă în fața instanței de recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul S.I.R., de pârâta SC A.D. SA și de intervenienta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 269/A din data de 25 noiembrie 2011 a Curții de Apel București - Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2013.