Nationalized land restitution barred by lack of protected "possession" under ECHR Protocol 1 absent final restitution order

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

1. Primul ciclu procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 14 aprilie 2006, sub nr. 5808/300/2006, reclamantele C.D.M. și C.C.I. au chemat-o în judecată pe pârâta SC Ț.B.S. SA, solicitând instanței să constate că parcelele de teren cu numerele actuale 22, 24 și 26, situate pe Str. Oradea, sector 2 București, au trecut în proprietatea statului în mod abuziv, cu încălcarea legii și să dispună obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate și posesie aceste terenuri.

În motivarea cererii, reclamantele au arătat că părinții lor, M. și I.N.C., au dobândit în proprietate terenul în suprafață de 440 mp, compus din parcelele 21 și 23 din terenul situat în B-dul General D. Lambru, fost Șos. Colentina, prin contractul de vindere din 20 septembrie 1939. Ulterior, aceștia au cumpărat și terenul în suprafață de 220 mp, parcela 22 din Șos. Colentina, prin contractul din 20 februarie 1940. Aceste terenuri au trecut în proprietatea statului, prin aplicarea Decretului nr. 111/1951, în mod abuziv, tatăl lor fiind condamnat politic, la 20 ani muncă silnică, prin sentința nr. 754 din 27 iulie 1950.

S-a mai arătat că pârâta a primit în folosință terenurile în anul 1971 pentru ca, ulterior, în baza Legii nr. 15/1991, ele să fie trecute în proprietatea acesteia; pârâta a fost notificată în baza Legii nr. 10/2001, dar nu a restituit terenurile.

La data de 09 noiembrie 2006, reclamantele și-au precizat cererea, arătând că înțeleg să se judece cu pârâta SC G.M.T.P. SRL, deoarece aceasta a cumpărat de la pârâta SC Ț.B.S. SA terenurile revendicate, prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 2000 și actul adițional din 22 mai 2001.

Pârâta SC G.M.T.P. SRL a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamante, ca neîntemeiată, arătând că este cumpărător de bună-credință, vânzătoarea având titlu legal de proprietate.

Prin sentința civilă nr. 3942 din 17 mai 2007, Judecătoria Sectorului 2 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București - Secția Civilă, în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., având în vedere că valoarea terenului revendicat de reclamante - stabilită prin expertiza topografică efectuată în cauză - se ridică la 1.318.680 RON.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, la data de 06 iulie 2007, sub nr. 25055/3/2007.

Prin sentința civilă nr. 1373 din 25 octombrie 2007, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis, în parte, acțiunea astfel cum a fost precizată de reclamantele C.D.M. și C.C.I., în contradictoriu cu pârâta SC G.M.T.P. SRL, a constatat că terenul în suprafață de 490 mp, identificat prin punctele 2, 3, 8, 9 din schița anexă la raportul de expertiză topo efectuat de expertul I.I., a fost preluat de către stat abuziv, a obligat pârâta să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie terenul menționat, a respins, ca fiind neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate reclamantelor terenul în suprafață de 220 mp, identificat prin punctele 3, 4, 7, 8 din aceeași schiță și a obligat pârâta să plătească reclamantelor suma de 250 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare, numiții M. și I.N.C. au dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 440 mp, situat în București, B-dul General D. Lambru, compus din parcelele nr. 21 și 23.

Prin contractul de vânzare-cumpărare, numiții M. și I.N.C. au mai dobândit în proprietate un teren în suprafață de 220 mp, situat în București, Calea Colentinei, format din parcela nr. 22.

Prin decizia civilă nr. 400/1961 a Tribunalului Capitalei s-a constat că terenurile situate în București, Str. Oradea, sector 2, proprietatea numiților M. și I.N.C., au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951.

Prin decizia nr. 67542/147/1961, parcelele de teren menționate au fost transmise în folosința Sfatului Popular Raional, pentru ca, ulterior, să fie transmise în administrarea SC S. SA.

SC T.B.S. SA a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafața de 26.684 mp, situat în București, Șos. Colentina sector 2, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Prin contractul de schimb autentificat sub nr. 13 544/1994 de Notariatul de Stat al Sectorului 2, SC T.B.S. SA a transmis în proprietate numitelor L.M.F. și M.I. un teren în suprafață de 200 mp, situat în București, Str. Oradea, iar acestea din urmă au transmis în proprietate celei dintâi un teren în suprafață de 200 mp, situat în București, str. Oradea sector 2.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 2, L.M.F. și M.I. au vândut numiților I.V. și I.F. terenul în suprafață de 200 mp, situat în București, Str. Oradea sector 2.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2026/2000 de BNP I.M., SC T.B.S. SA i-a vândut pârâtei SC G.M.T.P. SRL terenul în suprafață de 26.684 mp, situat în București, Sos. Colentina, sector 2.

Prin certificatul de moștenitor s-a constatat că de pe urma defuncților C.I. și C.M. au rămas, ca moștenitori legali, C.C.I., C.D.M. și V.S.I. Prin certificatul de calitate de moștenitor s-a constatat că de pe urma defunctei V.S.I. au rămas, ca moștenitoare legale, cele doua reclamante.

Prin sentința civilă nr. 470/2003 a Tribunalului București a fost obligată SC T.B.S. SA să emită o decizie în privința cererii de restituire în natură a terenurilor revendicate de cele doua reclamante, formate din parcelele 20, 22 și 24.

Prin raportul de expertiza topo efectuat de expertul Ionescu Ion a fost identificat terenul care a aparținut autorilor reclamantelor, compus din parcelele 21, 22, 23, actualmente parcelele 20, 22, 24, situat în București, Str. Oradea sector 2. Prin același raport de expertiză s-a concluzionat că pârâta SC G.M.T.P. SRL ocupă în prezent terenul format din parcelele 22, 24 și 26, în timp ce parcela 20 este ocupată de L.M.F. și M.I.

Tribunalul a apreciat că parcelele 21, 22 și 23, ce au aparținut autorilor reclamantelor, sunt identice cu parcelele 20, 22, 24, acest aspect reieșind atât din raportul de expertiză efectuat în cauza și din adresa nr. 3 84/2001 a Primăriei Sectorului 2, cât și din decizia civilă nr. 400/1961 a Tribunalului Capitalei, din care rezultă că terenurile proprietatea autorilor reclamantelor erau compuse din parcelele 20, 22, 24.

Instanța de fond a constatat că acțiunea reclamantelor este neîntemeiată în privința terenului în suprafață de 220 mp, situat în București, Str. Oradea sector 2, parcela 26, această parcelă fiind, în prezent proprietatea SC G.M.T.P. SRL, SC T.B.S. SA dobândind proprietatea acestui teren prin contractul de schimb.

Terenul în suprafață de 220 mp, situat inițial în parcela 21, în prezent parcela 20, ce a aparținut autorilor reclamantelor, este actualmente proprietatea soților I., conform contractului de vânzare - cumpărare.

Tribunalul a mai constatat ca terenurile în litigiu au fost preluate de stat prin decizia civilă nr. 400/1961 a Tribunalului Capitalei, care a fost pronunțată în baza Decretului nr. 111/1951, titlu nevalabil, conform art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001, astfel încât primul capăt de cerere este întemeiat, terenul în suprafață de 440 mp, identificat prin punctele 2, 3, 8, 9 din schița anexă la raportul de expertiză topo efectuat de expertul I.I., fiind preluat de stat în mod abuziv.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată, instanța a reținut că, întrucât atât reclamantele, cât și pârâta pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâta are și posesia bunului în prezent, trebuie procedat la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil.

În speța dedusă judecății, titlul autorilor reclamantelor este anterior, cu dată mai veche (1939-1940), față de cel al pârâtei (2000), iar acest titlu de proprietate provine de la adevăratul proprietar, spre deosebire de titlul de proprietate al pârâtei, care provine de la SC Ț.B. SA, care, la rândul ei, l-a dobândit de la un neproprietar - statul, astfel încât titlul reclamantelor este preferabil.

Această soluție dă, în opinia tribunalului, expresie optimă și principiului echității, întrucât principiul garantării dreptului de proprietate, consacrat de toate Constituțiile române, ar fi grav atins în cazul unei respingeri a acțiunii în revendicare formulată de către reclamante, al căror patrimoniu nu a fost niciodată părăsit de dreptul de proprietate, împotriva unei pârâte, în al cărei patrimoniu nu a existat niciodată dreptul de proprietate.

Adoptarea punctului de vedere al pârâtei, în sensul respingerii acțiunii, ar genera perpetuarea situației juridice create prin abuz și violență morală de către regimul comunist, contrazicând textele constituționale și prevederile internaționale, conform cărora „nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa".

În ceea ce privește susținerile pârâtei SC G.M.T.P. SRL, în sensul că a fost cumpărătoare de bună-credință, tribunalul a avut în vedere că singurele modalități care fac dovada certă a dobândirii dreptului de proprietate sunt uzucapiunea, accesiunea și ocupațiunea. În lipsa unei asemenea probe, o acțiune în revendicare se rezolvă prin compararea titlurilor reclamantelor și pârâtei. Dacă atât reclamantele cât și pârâta au titluri, iar titlurile provin de la autori diferiți, urmează a se da eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.

În cazul de față, titlul subdobânditorului de bună-credință provine de la SC Ț.B.S. SA, care a dobândit imobilul de la stat. Dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil, în raport cu titlul adevăratului proprietar, pentru că, prin ipoteză, trecerea bunului în posesiunea statului a fost abuzivă. Rezultă că, în urma comparării titlurilor proprietarului deposedat abuziv și subdobânditorului de bună-credință, acțiunea primului va trebui admisă, dacă cel din urmă nu poate invoca, în favoarea sa, uzucapiunea, ca mod originar de dobândire a proprietății.

Pe de altă parte, tribunalul a reținut că înscrierea în cartea funciara a dreptului de proprietate asupra terenului are efect de opozabilitate față de terți; astfel fiind, nu pot fi primite apărările pârâtei, în sensul preferabilității titlului său ca urmare a înscrierii dreptului său de proprietate în cartea funciară.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele C.C.I. și C.D.M., solicitând admiterea acestuia și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii în revendicare și cu privire la parcela situată în București, str. Oradea sector 2 și obligării pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată, inclusiv a onorariului de avocat suportat pentru susținerea apărării la fondul cauzei.

În dezvoltarea motivelor de apel, reclamantele au arătat, în esență, că, deși au probat realizarea prin act notarial a schimbului intervenit între parcela situată pe str. Oradea sectorul 2 București, proprietatea autorilor lor, și parcela situată pe str. Oradea sectorul 2 București, proprietatea soților I.V. și F., instanța nu a făcut aplicarea principiului subrogației reale cu titlu particular și a respins cererea de restituire a parcelei situată pe str. Oradea sectorul 2 București; asupra cheltuielilor de judecată, măsura urmează a fi schimbată atât în raport cu soluția care va fi pronunțată în apel, cât și cu înscrisurile doveditoare pe care le vor depune la dosar.

În ședința publică din 20 mai 2008, reclamantele au formulat un motiv suplimentar de apel, susținând că tribunalul nu și-a motivat hotărârea și în raport cu excepția nulității absolute parțiale a titlului de proprietate invocat de către pârâtă, astfel cum a fost argumentată prin notele de ședință depuse la dosarul de fond la termenul din 15 martie 2007 (filele 279-282), în acest fel fiind încălcate dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora instanța trebuia să expună motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților, consecința fiind și încălcarea dreptului reclamantelor la apărare, ca și a dreptului la un proces echitabil.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și pârâta SC G.M.T.P. SRL, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii capetelor de cerere în constatare și în revendicare, în principal, ca inadmisibile și, în subsidiar, ca neîntemeiate, cu înlăturarea obligației pârâtei de plată a cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de apel, pârâta SC G.M.T.P. SRL a arătat, în principal, că acțiunea este inadmisibilă, întrucât, în cauză, nu s-a respectat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, pârâta nefiind notificată de către reclamante în condițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 (actualul articol 22), pentru că numai în procedura reglementată de această lege se puteau soluționa aspecte ce țin de titlul statului și numai în cazul în care pârâta nu și-ar fi executat obligația de a soluționa notificarea în termenul legal reclamantele se puteau adresa instanței de judecată, în acest sens pronunțându-se și înalta Curte de Casație și Justiție - Secții Unite, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007.

În subsidiar, pârâta a apreciat că acțiunea este neîntemeiată, întrucât instanța nu putea da preferință titlului autorilor reclamantelor și nu putea înlătura apărările sale cu privire la buna-credință, la această interpretare opunându-se art. 45 din Legea nr. 10/2001, care a instituit un criteriu de preferabilitate în favoarea dobânditorilor de bună - credință, criteriu care paralizează acțiunea în revendicare a fostului proprietar pentru imobilele ce intră sub incidența acestei legi.

Astfel, preferabilitatea titlurilor de proprietate ale dobânditorilor de bună - credință a fost recunoscută, în mod constant, pentru raționamente ce țin de siguranța și stabilitatea raporturilor juridice civile, în jurisprudența constantă a înaltei Curți de Casație și Justiție, pârâta invocând, în susținerea acestui raționament, și cauza Raicu împotriva României, în care s-a constatat încălcarea art. l al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În același sens, pârâta a arătat că buna - credință și legalitatea titlului de proprietate pe care îl deține nu mai pot face obiect de analiză în fața instanței de judecată, acesta fiind consolidat și recunoscut definitiv prin expirarea termenului legal, prevăzut în mod special și derogatoriu de art. 45 alineat final (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001.

La data dobândirii imobilului de către pârâtă, vânzătorul nu fusese notificat cu o cerere de restituire a acestuia; la aceeași dată, nu era înregistrată o cerere pe rolul instanței de judecată și nu s-a avut cunoștință de vreo intenție sau cerere a reclamantelor de retrocedare a imobilului, astfel încât, la data vânzării, SC S. SA a deținut un titlu de proprietate perfect valabil, care fusese transcris în Registrul de Carte Funciară.

Un argument suplimentar l-a constituit faptul că SC S. SA a fost privatizată prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni, aflat la dosarul cauzei, astfel încât sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care reclamantele aveau posibilitatea legală să obțină despăgubiri, cu respectarea procedurii prevăzută de această lege.

Prin decizia civilă nr. 431/A din 03 iunie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a Ill-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr. 25055/3/2007, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate reclamantele C.D.M. și C.C.I. și de pârâta SC G.M.T.P. SRL.

Cu privire la apelul exercitat de reclamantele C.D.M. și C.C.I., instanța de apel a reținut următoarele:

Primul motiv de critică este combătut de ansamblul probator administrat în cauză, respectiv raportul de expertiză topografică efectuat de expertul I.I. și adresa nr. 384/2001 a Primăriei Sectorului 2 București, din care rezultă că terenul ce a aparținut autorilor reclamantelor, C.I. și C.M., era compus din parcelele 21, 22, 23, actualmente parcelele 20, 22 și 24, situate în București, str. Oradea, sector 2.

Aceleași probe converg la concluzia că pârâta SC G.M.T.P. SRL ocupă, în prezent, terenul format din parcelele 22, 24 și 26, în timp ce parcela 20 este ocupată de L.M.F. și M.I. Astfel, terenul în suprafață de 220 mp, ce formează parcela, aflat, în prezent, în proprietatea SC G.M.T.P. SRL, nu a aparținut autorilor reclamantelor, SC T.B.S. SA dobândind proprietatea asupra acestui teren prin contractul de schimb, iar terenul pe care-l revendică reclamantele, situat inițial în parcela 21, în prezent parcela 20, ce a aparținut autorilor acestora, este proprietatea soților I., conform contractului de vânzare-cumpărare.

Cum reclamantele C.D.M. și C.C.I. nu au reușit să facă dovada că parcela situată în București, str. Oradea sector 2 le aparține, acest motiv de apel apare ca vădit nefondat.

Asupra motivului de apel, prin care se invocă, în esență, nerespectarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., constând în faptul că instanța de fond nu și-a motivat hotărârea și în raport cu excepția nulității absolute parțiale a titlului de proprietate, titlu exhibat de către pârâtă, Curtea a reținut că hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, acestea fiind premisele silogismului juridic care conduc și legitimează soluția pronunțată de instanță, constituind, totodată, elemente obligatorii ce permit analiza legalității și, după caz, a temeiniciei hotărârii pronunțate, de către instanțele superioare.

Realizând o analiză a modului în care imobilul a fost preluat de către stat și constatând că, în virtutea art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001, imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, prin decizia civilă nr. 400/1961 a Tribunalului Capitalei, decizie ce a avut la bază Decretul nr. 111/1951, instanța de fond a considerat, implicit, că nu se mai impune examinarea excepției nulității absolute parțiale a titlului de proprietate exhibat de către pârâtă, excepție invocată de către reclamante prin notele de ședință depuse la filele 279-282, dosar fond.

În același sens, Curtea a reținut că nu mai este actual interesul reclamantelor de a invoca acest motiv de apel, câtă vreme s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, iar, în operațiunea comparării de titluri, instanța de fond a dat preferință titlului lor, în raport cu titlu pârâtei, tribunalul ținând seama, în mod corect, de limitele învestirii, determinate de efectul introducerii cererii de chemare, care are natura unei cereri în revendicare, prin compararea unor titluri valabile, obiectul cauzei nefiind schimbat de reclamante pe parcursul judecății în fond a cererii.

Cum apelul exercitat de reclamante urma a fi respins, cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, în această etapă procesuală și, în integralitatea lor, pentru etapa judecății în fond a cauzei, a apărut, în mod evident, nefondată.

Referitor la apelul declarat de pârâta SC G.M.T.P. SRL, Curtea a reținut următoarele:

În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii în constatare și a celei în revendicare formulată de reclamante, a apreciat că această inadmisibilitate nu poate fi primită. Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu s-a restrâns posibilitatea persoanelor îndreptățite de a formula, pe calea dreptului comun, o acțiune în revendicare; în acest sens, în speța dedusă judecății nu poate fi aplicat principiul specialia generalibus derogant, întrucât procedura instituită de Legea nr. 10/2001 (art. 21), ca lege specială, are ca premisă deținerea imobilului, la data intrării în vigoare a normei legale invocate, de către persoanele juridice prevăzute în art. 20 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, ipoteză ce nu se regăsește în speță.

Astfel, în ipoteza în care imobilul în litigiu nu se mai află în posesia unei unități deținătoare, cum dispune art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât a fost înstrăinat, rezultă că nici notificarea și nici declanșarea procedurii prealabile administrative nu mai sunt posibile, per a contrario, impunerea unei proceduri prealabile vizând procedurile de restituire echivalând cu o îngrădire a dreptului de acces la o instanță independentă și imparțială, drept de acces reglementat ca o componentă materială a dreptului la un proces echitabil protejat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest context, sunt inaplicabile Deciziile nr. XX din 19 martie 2007 și nr. 53 din 04 iunie 2007, pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție - Secții Unite, decizii invocate de pârâtă în susținerea apelului, întrucât bunul imobil nu se mai află în deținerea unei persoane juridice din cele enumerate în art. 21 alicul din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea, referindu-se la criticile de netemeinicie și nelegalitate formulate de pârâta SC G.M.T.P. SRL, a apreciat că premisa analizei o constituie faptul că imobilul în litigiu a fost preluat de la autorii reclamantelor, C.I. și C.M., în baza deciziei civile nr. 400 din 12 martie 1961 a Tribunalului Capitalei - Colegiul 5, decizie pronunțată în aplicarea Decretului nr. 111/1951, pe care însăși Legea nr. 10/2001, în art. 2 alin. (1) lit. e), îl califică a fi un titlu nevalabil, titlul originar de proprietate al reclamantelor constând într-un act translativ de proprietate cu titlu oneros încheiat în anul 1939.

În același sens, titlul pârâtei îl constituie contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP I.M., prin care vânzătoarea SC Ț.B.S. SA, care dobândise dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 26.684 mp, situat în București, Șos. Colentina, sector 2, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, a vândut pârâtei SC G.M.T.P. SRL terenul menționat.

În acest context, pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză, iară titlu valabil, de către stat, precum și cea a menținerii contractului de vânzare-cumpărare, care nu a fost desființat până în prezent, și dând eficiență principiului disponibilității care guvernează procesul civil, în sensul constatării că instanța a fost învestită, sub aspect obiectiv, cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, Curtea a apreciat ca inaplicabil art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care, în opinia pârâtei, ar institui un criteriu de preferință în favoarea subdobânditorului de bună-credință cu titlu oneros a bunului imobil, într-o cerere în revendicare, ca efect al incidenței articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce se aplică prioritar, în ipoteza în care dispozițiile interne conțin norme contradictorii, în temeiul acțiunii combinate a art. 11 alin. (2) și 20 alin. (2) din Constituția României.

Astfel, în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată împotriva României, s-a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, a dreptului de proprietate al foștilor proprietari, combinată cu lipsa totală a unei despăgubiri proporționale constituie o privare de proprietate contrară art. l din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cauza Străin contra României).

Prin urmare, Curtea a observat că reclamantele se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora, cu efect retroactiv și nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat, recunoscându-li-se, implicit, existența valabilă și neîntreruptă a dreptului de proprietate asupra bunului imobil în patrimoniul lor; că pârâtă se află, de asemenea, în posesia unui titlu nedesființat, însă, viciul care afectează titlul autorului său, ce a preluat imobilul de la stat, care era un non dominus și nu putea transmite în mod valabil ceea ce nu avea, radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului pârâtei, în raport cu cel al reclamantelor.

Astfel, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu asupra bunului imobil în litigiu și au un „bun", în sensul autonom al dispozițiilor convenționale, în conflictul dintre ele, Curtea a recunoscut, astfel cum a făcut-o și instanța de fond, preferabilitatea titlului înfățișat de reclamante, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate.

Din cele expuse, rezultă că buna-credință a cumpărătoarei la momentul contractării cu SC Ț.B.S. SA nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăraților titulari ai dreptului de proprietate, implicit a încălcării art. l din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât înlăturarea legii speciale invocate de către pârâtă s-a realizat, prin chiar efectul dispozițiilor convenționale, aplicate în mod direct în cauză, cu consecința unică, posibilă prin raționamentul enunțat, a înlăturării preferabilității contractului de vânzare-cumpărare, prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăraților titulari ai dreptului de proprietate și care împiedică redobândirea posesiei de către aceștia.

Un argument suplimentar, care răspunde argumentului pârâtei, în sensul incidenței Legii nr. 10/2001, act normativ ce ar putea conduce la despăgubirea prin echivalent a adevăraților proprietari, este acela conform căruia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează, în prezent, într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absențe prelungite a despăgubirii (cauza Porțeanu contra României, paragraf 34).

În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantelor, constatare ce interesează în cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre, luând în considerare și ansamblul demersurilor întreprinse de foștii proprietari ai imobilului pentru a afla situația juridică a acestuia, încă din anul 1968 și, ulterior, de moștenitorii acestora, precum și obligațiile pozitive pe care le are statul pe tărâmul respectării dreptului de proprietate.

Astfel, Curtea a reținut că buna-credință a pârâtei cumpărătoare, ca atitudine subiectivă manifestată de aceasta la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, exhibat ca titlu în cauză, deși poate salvgarda, în anumite condiții, actul juridic, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora în sine (per se) un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului reclamantelor. Convingerea pârâtei cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar, deci, buna-credință a acesteia, poate constitui un argument pentru salvarea contractului de vânzare-cumpărare de la sancțiunea nulității absolute pentru inexistența calității de proprietar a vânzătorului și pentru modul în care cumpărătorul evins, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, va avea dreptul la plata prețului reactualizat sau a valorii de circulație a bunului (în acest sens fiind relevantă cauza Raicu contra României), însă, nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare.

În acest context, invocarea cauzei Raicu contra României de către pârâta SC G.M.T.P. SRL în cadrul acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, nu reprezintă un argument valid și adecvat, pentru că ipoteza din această cauză este distinctă de cea din cauza dedusă judecății, constatarea încălcării dreptului la un proces echitabil reglementat de articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, implicit, a articolului 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului fiind determinată, în cauza Raicu, de exercitarea recursului în anulare, deci, a unei căi extraordinare de atac, de către un oficial al statului, procurorul general, terț față de proces, împotriva unei hotărâri definitive și irevocabile, prin care se constatase valabilitatea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, de natură să afecteze securitatea raporturilor juridice și fără ca reclamanta din acea cauză să primească o indemnizare proporțională pentru privarea de bun.

În același sens, instanța a apreciat că argumentele Curții Europene din cauza Raicu contra României nu pot fi transpuse mutatis mutandis în cadrul cererii pendinte, principiul securității raporturilor juridice, care nu este unul absolut și nu se poate întemeia pe precaritate, neputând prevala asupra dreptului de proprietate al foștilor proprietari, cărora li s-a recunoscut, cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu, prin efectul constatării nevalabilității titlului statului, care nu putea vinde ceea ce nu avea și al comparării a două titluri, unul originar, încheiat în anul 1939 și celălalt încheiat în anul 2000, care a preluat toate viciile titlului nevalabil al statului. Tot astfel, nu se poate concluziona că, prin cauza Raicu contra României, Curtea Europeană ar fi dat prevalentă bunei-credințe a chiriașilor cumpărători ai imobilelor preluate de stat în perioada 1945-1989, în defavoarea foștilor proprietari, o asemenea interpretare încălcând principiul subsidiarității, care decurge din coroborarea dispozițiilor art. 1, 13 și 35 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dreptul intern, în care este inclusă Convenția și Protocoalele sale adiționale, acestea fiind cele mai bine plasate pentru examinarea în drept și în fapt a cauzelor cu care sunt învestite, Curtea neputând specula asupra soluției litigiilor în favoarea uneia sau alteia dintre părți și având o competență limitată în analiza dreptului intern, acestei instanțe de contencios european revenindu-i sarcina de a analiza dacă există sau nu o încălcare a drepturilor pretinse (cauza Buzescu c. României, par. 63, cauza Lungoci contra României, par. 37).

Astfel, ipotezele fiind distincte în speța dedusă judecății și în cauza Raicu, nu poate fi valorificat raționamentul Curții Europene din această cauză, pentru a se da preferabilitate titlului subdobânditorului de bună-credință, în raport cu foștii proprietari, care nu și-au pierdut niciodată dreptul de proprietate din patrimoniul lor, neexistând, până în prezent, nicio cauză pronunțată împotriva României, prin care să se constate că admiterea unei acțiuni în revendicare de drept comun, prin comparare de titluri, exercitată de acești proprietari reprezintă o ingerință nejustificată în dreptul de proprietate al subdobânditorilor și, implicit, o încălcare a art. l din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care să constituie un precedent obligatoriu pentru instanțele naționale, în virtutea dispozițiilor art. 46 din Convenție.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantele C.C.I. și C.D.M., cât și pârâta SC G.M.T.P. SRL.

Prin motivele de recurs, reclamantele au formulat, ca primă critică, nepronunțarea cu privire la neaplicarea principiului subrogației reale cu titlu particular, în raport cu contractul de schimb, arătând că instanța de apel nu a prezentat de ce a înlăturat această apărare, ci doar că reclamantele nu au reușit să facă dovada că parcela situată în București. str. Oradea sector 2 a aparținut autorilor lor. Prin efectul contractului de schimb, parcela 26 a înlocuit parcela 20, deci este proprietatea reclamantelor, ca o consecință a subrogației reale cu titlu particular, schimbul realizându-se între două parcele cu aceeași suprafață, situate în aceeași zonă, deci cu o valoare egală; valabilitatea contractului de schimb nu a fost contestată de niciuna din părți și nici nu a fost pusă în discuție de instanță, astfel că titularele dreptului real de proprietate asupra parcelei nr. 26 sunt îndreptățite să invoce aplicarea art. 1405 C. civ. și a dispozițiilor Titlului X din Legea nr. 247/2005.

Recurentele-reclamante au formulat o a doua critică prin care au invocat faptul că instanța de apel a reținut, cu încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., inutilitatea pronunțării, în cadrul acțiunii în revendicare, asupra excepției nulității absolute parțiale a titlului de proprietate exhibat de către pârâte.

Fiind vorba de excepția nulității absolute, care nu necesită administrarea de probe noi pentru a fi soluționată, ea poate fi invocată pe tot parcursul judecății, situație în care recurentele-reclamante au înțeles să o mențină cu argumentele expuse la fond. Invocarea acestei excepții față de titlul exhibat de partea potrivnică, ca mijloc probator de apărare, în dovedirea dreptului de proprietate, este pe deplin justificată și admisibilă în condițiile art. 136, 137 C. proc. civ. și ale art. 2 din Decretul nr. 167/1958, chiar dacă nu este apreciată ca o modificare a acțiunii introductive de instanță.

Prin recursul declarat, pârâta SC G.M.T.P. SRL a formulat critici privind inadmisibilitatea capetelor de cerere în constatare și în revendicare, arătând că nu a fost notificată de către reclamante în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 și că numai în procedura reglementată de acest act normativ se puteau soluționa aspecte ce țin de valabilitatea titlului statului. Numai în situația în care pârâta nu și-ar fi executat obligația de a soluționa notificarea în termenul legal, reclamantele se puteau adresa instanței de judecată, invocând în acest sens Decizia nr. XX/2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a învederat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cererile de restituire în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada de referință se formulează și se soluționează numai în condițiile strict reglementate de această lege și nu după criterii oferite de dreptul comun în materia revendicării imobiliare. Legea nouă suprimă dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, drept urmare, odată cu intrarea în vigoare a legii speciale, rămân rară aplicare normele de drept comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi (Decizia nr. LI M/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și Decizia nr. XXXIII/2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție).

A mai arătat recurenta-pârâtă că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că Legea nr. 10/2001 nu se aplică prin necircumscrierea speței în dispozițiile sale, iar, pe de altă parte, că dispozițiile acestei legi sunt înlăturate de la aplicarea prin incidență cu prioritate a dispozițiilor Convenției; așadar, instanța a recunoscut, practic, că se aplică cu prioritate dispozițiile legii speciale în analizarea unei acțiuni în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, numai că înlătură aceste prevederi în favoarea Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Totodată, instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, omițând însă a se pronunța cu privire la aplicarea prevederilor art. 29 din aceeași lege.

În ceea ce privește dispozițiile Convenției, s-a solicitat să se constate că pârâta SC G.M.T.P. SRL este deținătoarea unui drept de proprietate dobândit printr-un contract de vânzare - cumpărare nedesființat, iar restituirea imobilului către reclamante ar aduce atingere acestui drept și securității raporturilor juridice.

Pe de altă parte, buna-credință și legalitatea titlului de proprietate opus de pârâtă nu mai pot face obiect de analiză în fața instanței de judecată, deoarece a fost consolidat și recunoscut definitiv prin expirarea termenului legal prevăzut de art. 45 alin. final (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001. La data la care a cumpărat imobilul recurenta - pârâtă SC G.M.T.P. SRL nu era notată în cartea funciară nicio acțiune, niciun act sau fapt juridic care să conducă la ideea că transmițătorul nu era proprietarul imobilului, aspect ce reiese și din interpretarea art. 5 din convenția încheiată cu SC S. SA.

Prin decizia civilă nr. 5870 din 21 mai 2009, înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamantele C.C.I., C.D.M. și de pârâta SC G.M.T.P. SRL, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În considerentele hotărârii, instanța de recurs a reținut următoarele:

Din analizarea considerentelor deciziei atacate se constată că instanța s-a limitat la a preciza că reclamantele nu au dovedit faptul că terenul în suprafață de 220 mp, ce formează parcela cu nr. 26, s-a aflat în proprietatea autorilor lor, fără să răspundă de fapt aspectelor susținute prin primul motiv de apel, conform cărora reclamantele au solicitat să se constate că, prin efectul contractului, s-ar realiza schimbul între două parcele cu valoare egală, parcela cu nr. 26 înlocuind parcela cu nr. 20 și, prin urmare, le aparține ca o consecință a subrogației reale cu titlu particular.

Înalta Curte a reținut că nu era lipsită de interes soluționarea excepției nulității absolute parțiale a titlului de proprietate exhibat de pârâtă, deoarece în situația în care, ca urmare a admiterii excepției, s-ar fi constatat nulitatea, nu s-ar mai fi pus problema comparării titlurilor de proprietate deținute de cele două părți în litigiu, așa încât, în mod evident, se impunea ca instanța de apel să rezolve excepția formulată și susținută de reclamante.

Sub aspectul criticilor formulate de pârâtă, înalta Curte a constatat că, pentru a putea verifica admisibilitatea acțiunii promovate de reclamante, se impunea ca instanța de apel să verifice și să stabilească care au fost circumstanțele care le-au pus pe reclamante în situația de a nu notifica pe pârâta SC G.M.T.P. SRL.

Astfel, era necesar să se procedeze la analiza susținerilor reclamantelor, atât cu privire la modalitatea în care SC S. SA a realizat vânzarea terenului în discuție, cât și cu privire la structura acționariatului celor două societăți comerciale și la faptul că pârâta SC G.M.T.P. SRL ar fi cunoscut situația litigioasă a imobilului.

Aceste aspecte trebuiau analizate din perspectiva susținerilor reclamantelor referitoare la existența relei-credințe a pârâtei la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, relevantă în cauză, contrar opiniei instanței de apel.

În acest context, trebuie menționată decizia CEDO în cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe, prin care s-a reținut faptul că, deși obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim, este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunul cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta greutatea responsabilității statului care, cândva, a confiscat aceste bunuri.

Or, sub acest aspect, în cauza de față, circumstanțele particulare ale speței au rămas nelămurite, sens în care urmează a se proceda la stabilirea pe deplin a situației de fapt și, implicit, aplicarea dispozițiilor legale incidente.

Văzând considerentele Deciziei nr. XXXIII/2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție nu se poate concluziona în sensul că o acțiune în revendicare introdusă după apariția Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă de plano, întrucât este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este necesar a se analiza în funcție de condițiile specifice ale fiecărei spețe în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Din această perspectivă se impune verificarea admisibilității acțiunii reclamantelor, aspect neanalizat de instanța de fond.

Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat, în raport de dezlegările date, că urmează a se analiza și criticile pârâtei SC G.M.T.P. SRL referitoare la aplicarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește dreptul său de proprietate asupra imobilului, buna sa credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, legalitatea titlului de proprietate și forța juridică a acestuia.

2. Al doilea ciclu procesual Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IlI-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Prin notele de ședință formulate la termenul din 09 martie 2010, pârâta, referitor la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare precum și autoritatea de lucru judecat în raport cu cele statuate prin sentința comercială nr. 1965/2006 a Tribunalului București.

Prin decizia civilă nr. 292A din 04 mai 2010 Curtea de Apel București a admis apelurile declarate de apelantele reclamante C.C.I. și C.D.M., a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe - Tribunalul București.

Examinând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel formulate de părți, care fixează limitele devolutiunii în cauză, conform art. 295 C. proc. civ. și analizând actele și lucrările dosarului, Curtea, reținând și considerentele deciziei de îndrumare, obligatorii din perspectiva art. 329 alin. (3) C. proc. civ., a apreciat că se impune admiterea apelurilor, desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe - Tribunalul București, pentru următoarele considerente:

Prin cererea formulată la data de 14 aprilie 2006, reclamantele C.D.M. și C.C.I. au chemat în judecată pe pârâta SC T.B.S. SA, solicitând instanței să constate că parcelele de teren cu numerele actuale 22, 24 și 26, situate pe Str. Oradea sector 2 București, au trecut în proprietatea statului în mod abuziv, cu încălcarea legii, și să dispună obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate și posesie aceste terenuri. Reclamantele au notificat această pârâtă cu notificările din 20 aprilie 2001, însă nu au, primit niciun răspuns.

Ulterior, la data de 09 noiembrie 2006, C.D.M. și C.C.I. au precizat cererea, arătând că înțeleg să se judece cu pârâta SC G.M.T.P. SRL, deoarece aceasta a cumpărat, de la pârâta SC T.B.S. SA, cu rea credință și cunoscând situația juridică, prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 2000 și actul adițional din 22 mai 2001, terenurile revendicate.

Prin decizia de casare, înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în ceea ce privește apelul declarat de C.C.I. și C.D.M., pe de o parte, că instanța de apel s-a limitat la a preciza că reclamantele nu au dovedit că terenul în suprafață de 220 mp, ce formează parcela cu nr. 26, s-a aflat în proprietatea autorilor lor, rară să răspundă de fapt aspectelor susținute prin primul motiv de apel, conform cărora acestea au solicitat să se constate că, prin efectul contractului, s-a realizat schimbul între două parcele cu valoare egală, parcela cu nr. 26 înlocuind parcela cu nr. 20 și, prin urmare, le aparține ca o consecință a subrogației reale cu titlu particular, iar, pe de altă parte, că nu era lipsită de interes soluționarea excepției nulității absolute parțiale a titlului de proprietate exhibat de pârâta SC G.M.T.P. SRL, deoarece în situația în care, ca urmare a admiterii excepției, s-ar fi constatat nulitatea titlului pârâtei, nu s-ar mai fi pus problema comparării titlurilor de proprietate deținute de cele două părți în litigiu.

Referitor la primul aspect pe care Curtea este chemată a se pronunța față de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., se constată că terenul ce a aparținut autorilor reclamantelor, C.I. și C.M., era compus din parcelele 21, 22, 23, actualmente parcelele 20, 22 și 24, situate în București, str. Oradea, sector 2 (suprafață de 440 mp, compusă din parcelele 21 și 23 din terenul situat în B-dul General D. Lambru, fost Șos. Colentina, prin contractul de vindere din 20 septembrie 1939 și suprafață de 220 mp, parcela 22 din Șos. Colentina, prin contractul din 20 februarie 1940), iar pârâtă SC G.M.T.P. SRL ocupă, în prezent, terenul format din parcelele 22, 24 și 26, în timp ce parcela 20 este deținută de I.V. și I.F. (terenul în suprafață de 220 mp, ce formează parcela nr. 26, aflat, în prezent, în proprietatea SC G.M.T.P. SRL, nu a aparținut autorilor reclamantelor, SC Ț.B.S. SA dobândind proprietatea asupra acestui teren prin contractul de schimb, în timp ce terenul pe care-l revendică reclamantele, situat inițial în parcela 21, în prezent parcela 20, ce a aparținut autorilor acestora, a devenit proprietatea numitelor L.M.F. și M.I., prin același contract de schimb, iar, ulterior, proprietatea soților I., conform contractului de vânzare-cumpărare).

Într-adevăr, prin contractul de schimb autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 2, SC Ț.B.S. SA a transmis în proprietate numitelor L.M.F. și M.I. un teren în suprafață de 200 mp, situat în București, Str. Oradea sector 2 (care, în prezent, în baza contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 2, se află în proprietatea familiei I.), iar acestea din urmă au transmis în proprietate celei dintâi un teren în suprafață de 200 mp, situat în București, str. Oradea.

Prin acest schimb de terenuri, patrimoniul fiecăreia dintre părțile contractante s-a modificat, SC Ț.B.S. SA devenind proprietara imobilului situat în București, str. Oradea sector 2, în prezent parcela 26, iar L.M.F. și M.I. proprietarele terenului.

Urmare încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 2, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilul solicitat de reclamantele C.D.M. și C.C.I. se afla în proprietatea cumpărătorilor I.V. și I.F., succesorii foștilor proprietari L.M.F. și M.I., iar nu în patrimoniul SC Ț.B.S. SA ori succesoarei acesteia, pârâta SC G.M.T.P. SRL.

În aceste condiții este necesar a se constata dacă, prin efectul contractului, ca urmare a schimbului între două parcele cu valoare egală, parcela cu nr. 26 înlocuind parcela cu nr. 20, a avut loc o subrogație reală cu titlu particular, astfel cum susțin reclamantele C.D.M. și C.C.I.

Subrogația reală cu titlu particular presupune înlocuirea unui bun privit izolat cu un alt bun. Operațiunea nu intervine automat, ci numai dacă o lege o prevede expres sau dacă și-ar găsi temeiul în convenția părților.

În speță, prin convenția încheiată la 06 iunie 1994 între SC Ț.B.S. SA, pe de o parte, și L.M.F. și M.I., pe de altă parte, că fiecare teren dobândește situația juridică a terenului pe care îl înlocuiește, ceea ce înseamnă că a intervenit o subrogație reală cu titlu particular, în temeiul căreia reclamantele sunt îndreptățite să urmărească bunul existent la această dată în patrimoniul pârâtei SC G.M.T.P. SRL.

În legătură cu cel de al doilea aspect reținut de înalta Curte de Casație și Justiție, referitor la apelul exercitat de reclamantele C.C.I. și C.D.M., cel ce vizează existența unui interes în soluționarea excepției nulității absolute parțiale a titlului de proprietate exhibat de pârâtă, determinat de situația în care, ca urmare a admiterii excepției și constatării nulității titlului, nu s-ar mai fi pune problema comparării titlurilor de proprietate deținute de cele două părți în litigiu, Curtea a avut în vedere faptul că, prin notele de ședință depuse la data de 15 martie 2007 (filele 279-282), înainte de dezbaterile asupra fondului cauzei, reclamantele C.D.M. și C.C.I. au invocat nulitatea absolută parțială a titlurilor de proprietate înfățișate de pârâta SC G.M.T.P. SRL și autoarea sa SC Ț.B.S. SA, însă numai cu privire la terenurile revendicate, iar instanță de fond nu a pus în discuție problema de drept ridicată și nici nu s-a pronunțat asupra ei, astfel cum dispune art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit textului de lege menționat, hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Așadar, această norma prevede obligația instanței de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, toate motivele de fapt și de drept care au condus la pronunțarea soluției, precum și cele pentru care au fost înlăturate pretențiile părților în cauză, nerespectarea acestei cerințe ducând la nulitatea hotărârii, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Cum dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancționată cu nulitatea actului procedural însuși în condițiile menționate, urmează a se înlătura consecințele acestei încălcări prin desființarea hotărârii apelate.

În speță, verificând conținutul sentinței apelate, Curtea a constatat că instanța de fond s-a limitat doar la a expune cererile părților formulate prin acțiune, respectiv întâmpinare, fără a face referiri la excepția nulității absolute parțiale a titlului de proprietate - contractul de vânzare cumpărare din 16 octombrie 2000 și actul adițional din 22 mai 2001, astfel că, în lipsa unor considerente, exercitarea controlului judiciar nu se poate face, hotărârea apelată fiind nulă sub acest aspect.

Lipsa motivării, în forma și limitele circumscrise de textul sus-menționat, este echivalentă necercetării fondului și atrage, în consecință, admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, în condițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Asupra motivului de apel ce privește greșita acordare a cheltuielilor de judecată, Curtea a apreciat că măsura impusă de dispozițiile art. 274 C. proc. civ. trebuie analizată în raport de înscrisurile doveditoare ce se vor depune la dosar și de soluția ce va fi pronunțată în rejudecare, de către tribunalul.

În legătură cu cel de-al doilea apel formulat în cauză, Curtea a reținut că pârâta SC G.M.T.P. SRL a invocat, prin motivele de apel, nerespectarea procedurii reglementată de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (actualul articol 22) de către reclamantele C.C.I. și C.D.M., iar, sub acest aspect, instanță de apel a constatat că, în ipoteza în care imobilul în litigiu nu se mai află în posesia unei unități deținătoare, cum dispune art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât a fost înstrăinat, rezultă că nici notificarea și nici declanșarea procedurii prealabile administrative nu mai sunt posibile.

Totodată, criticile pârâtei SC G.M.T.P. SRL au vizat și buna sa credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare cu SC Ț.B.S. SA, preferabilitatea titlului de proprietate al dobânditorului de bună credință, legalitatea titlului de proprietate pe care îl deține, acesta fiind consolidat și recunoscut definitiv prin expirarea termenului legal, prevăzut în mod special și derogatoriu de art. 45 alin. final (fost art. 46) din Legea nr. 10/2001, precum și incidența dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a avut în vedere, în considerente, că, pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză, fără titlu valabil, de către stat, precum și cea a menținerii contractului de vânzare-cumpărare, care nu a fost desființat până în prezent, este inaplicabil art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care, în opinia pârâtei, ar institui un criteriu de preferință în favoarea subdobânditorului de bună credință cu titlu oneros a bunului imobil, într-o cerere în revendicare, ca efect al incidenței articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce se aplică prioritar, în ipoteza în care dispozițiile interne conțin norme contradictorii, în temeiul acțiunii combinate a art. 11 alin. (2) și 20 alin. (2) din Constituția României.

A mai reținut și faptul că, în concursul dintre reclamante și pârâtă, primele se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora, cu efect retroactiv și nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat, recunoscându-li-se, implicit, existența valabilă și neîntreruptă a dreptului de proprietate asupra bunului imobil în patrimoniul lor, că pârâtă se află, de asemenea, în posesia unui titlu nedesființat, însă, viciul care afectează titlul autorului său, ce a preluat imobilul de la stat, care era un non dominus și nu putea transmite în mod valabil ceea ce nu avea, radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului apelantei pârâte, în raport cu cel al apelantelor reclamante.

Față de motivele expuse de pârâta SC G.M.T.P. SRL, în recurs, raportându-se la hotărârea din apel, înalta Curte de Casație și Justiție a constatat, pe de o parte, că, pentru a se putea verifica admisibilitatea acțiunii de față, se impunea ca instanța de apel să verifice și să stabilească care au fost circumstanțele care le-au pus pe reclamante în situația de a nu notifica pe deținătoarea actuală a imobilului în litigiu, iar, pe de altă parte, că, din perspectiva susținerilor referitoare la existența relei credințe a pârâtei la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, relevantă în cauză, Curtea trebuia să procedeze la analiza afirmațiilor reclamantelor, atât cu privire la modalitatea în care SC S. SA a realizat vânzarea terenului în discuție, cât și cu privire la structura acționariatului celor două societăți comerciale și la faptul că SC G.M.T.P. SRL ar fi cunoscut situația litigioasa a imobilului, relevante în această privință fiind decizia C.E.D.O. în cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehe și Decizia nr. XXXIII/2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție.

Văzând considerentele deciziei de casare, în sensul că circumstanțele particulare ale speței au rămas nelămurite, caz în care urmează a se proceda la stabilirea pe deplin a situației de fapt și, implicit, la aplicarea dispozițiilor legale incidente, precum și soluția dată asupra apelului formulat de reclamantele C.C.I. și C.D.M., în rejudecare, Curtea a admis, pentru o soluționare unitară a cauzei și pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție, și apelul declarat de pârâta SC G.M.T.P. SRL, cu consecința desființării sentinței civile nr. 1373 din 25 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr. 25055/3/2007 și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe - Tribunalul București.

Instanța de apel a reținut că această măsură se impune cu atât mai mult cu cât de modul de rezolvare a excepției nulității absolute, invocată de reclamantele C.C.I. și C.D.M. la data de 15 martie 2007, depinde și soluția ce urmează a se pronunța asupra cererii în revendicare, instanța de fond trebuind să analizeze, sub acest aspect, și excepția prescripției dreptului material la acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare din 16 octombrie 2000 și actului adițional din 22 mai 2001, încheiate de societatea pârâtă SC G.M.T.P. SRL cu SC Ț.B.S. SA, precum și excepția autorității de lucru judecat, dat fiind că actul de vânzare - cumpărare menționat a făcut obiectul cenzurii judecătorești în dosarul nr. 1248/3/2005, având drept obiect constatarea nulității absolute, soluționat prin sentința comercială nr. 1965, definitivă și irevocabilă, excepții invocate de către apelanta pârâtă SC G.M.T.P. SRL, în apel, după rejudecare.

Instanța de apel a dat îndrumări ca prima instanță să aibă în vedere, în măsura în care se va trece peste excepția nulității absolute a titlului de proprietate exhibat de pârâta SC G.M.T.P. SRL, în funcție de condițiile specifice ale speței, de criticile formulate în apel și de considerentele deciziei de casare, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă sub nr. 25055/3/2007 la data de 07 octombrie 2010.

Prin întâmpinarea formulată la data de 11 februarie 2011, pârâta SC G.M.T.P. SRL a invocat excepția inadmisibilității acțiunii arătând că după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiata pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativa, prealabilăsi obligatorie prevăzuta de legea speciala, cât si în situația în care aceasta procedura nu este finalizata la data sesizării instanței.

De asemenea, pârâta a mai susținut ca nu se poate opera cu cealaltă soluție a unor instanțe de judecată, consacrată în materie de revendicare, respectiv, aceea de comparare a titlurilor de proprietate deținute de părți si de caracterizare a unuia dintre ele ca fiind mai puternic.

Aceasta concluzie decurge din faptul că, în conformitate cu art. 45 alin. (2) și (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil si înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătoreasca a nulității actului de înstrăinare, determinata de reaua-credință a părților din actul de înstrăinare, iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeași măsură este consecința constatării nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare, pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, masurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent. Se impune astfel sa fie cercetate succesiv valabilitatea titlului vânzătorului, iar apoi buna-credință a părților din actul juridic de înstrăinare sau respectarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

Ca atare, nulitatea absolută a actului de înstrăinare, constatată însă în contextul art. 45 din Legea nr. 10/2001, se impune ca o premisa inevitabila restituirii în natura a imobilului preluat abuziv.

Pe de alta parte, s-a reținut ca prin respingerea ca inadmisibila a acțiunii în revendicare de drept comun formulata după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intra sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeana a drepturilor omului, care garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimoniala respectiva.

Ori, așa cum reiese din jurisprudența sa în materie, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual si nicio speranța legitima (Cauza Poenaru contra României).

Prin urmare, imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condițiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acțiunea în revendicare de drept comun, cu excepția acțiunilor pendinte la data de 14 februarie 2001, cu privire la care noua lege a permis fie continuarea lor, fie suspendarea până la soluționarea procedurii administrative.

În consecința, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate fata de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via si principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (Cauza Brumarescu contra României-1997 s.a.).

Astfel pârâta consideră că în cazul de fata s-a utilizat procedura Legii nr. 10/2001 și că principiul electa una via trebuie sa si găsească aplicarea .

Mai mult decât atât, în susținerea aceleiași teze - a inadmisibilității acțiunii in revendicare arată ca reclamantele au început prin a uza de dispozițiile Legii nr. 10/2001, au obținut chiar si o hotărâre judecătoreasca sentința civila nr. 470 din 06 mai 2001 prin care s-a dispus obligarea unității deținătoare ( autoarea pârâtei) la emiterea unei decizii motivate, dar nu au pus niciodată această hotărâre in executare; ulterior au demarat acesta acțiune in revendicare, pe dreptul comun, pentru ca ulterior sa fie invocate, pe cale de excepție nulitatea titlului.

Acțiunea in revendicare (acțiune in realizare) nu poate coexista cu acțiunea in constatarea nulității absolute a titlurilor paratei si autorilor săi, acțiunea in constatare neputând fi primita atunci când acțiunea in realizare poate fi ceruta.

Pentru considerentele expuse mai sus susține ca acțiunea in revendicare este inadmisibila, trebuind sa se dea curs numai acțiunii in constatarea nulității absolute a titlurilor paratei si autorilor săi.

Afirmația este întărită si de considerentele deciziei de casare pronunțate de înalta Curte în dosar, prin care s-au făcut următoarele îndrumări, obligatorii pentru instanțele de fond: să se soluționeze excepția nulității invocate de reclamate deoarece in ipoteza admiterii excepției nu s-ar mai fi pus problema comparării de titluri; existența bunei credințe a paratei la încheierea contractului nu a fost analizata, deși era relevanta in cauză.

Pârâta a susținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 29 în ambele variante : Alin. (1) "pentru imobilele evidențiate in patrimonial unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute in art. 21, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri in condițiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv, corespunzătoare valorii de piața a imobilelor solicitate " care se refera la societățile privatizate integral înainte de apariția legii sau cu capital minoritar de stat, care nu se încadrează in art. 20.

Inapte de apariția Legii nr. 10/2001, respectiv prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 25 iunie 1999, FPS si a vândut participația deținuta la SC T.B.S. SA, fapt ce atrage aplicabilitatea textului menționat.

Pârâta a apreciat că este fireasca aceasta concluzie deoarece, ca si in cazul de fata, Statul - prin F.P.S. (Fondul Proprietății de Stat) încasează de la persoane fizice/juridice sume de bani in schimbul acțiunilor pe care le deține la societăți comerciale, însă consideră nu se pune problema relei credințe a cumpărătorului de acțiuni. Dat fiind ca, in speța vânzarea - cumpărarea de acțiuni s-a făcut in anul 1999, nu se pune problema existentei vreunei notificări. Ulterior, noul deținător de acțiuni este îndreptățit sa primească un preț in schimbul activului înstrăinat (anul 2000)- primește practic o fracțiune conform participației sale. De asemenea, la nivelul anului 2000 (lipsa notificărilor etc.) si având in vedere declarațiile vânzătorului, din contract privind inexistenta oricăror litigii etc. nu se poate retine reaua credința a cumpărătorului, reclamantul, in speța.

Reclamantele puteau afla de ambele modalități de privatizare, cu diligente minime la Registrul Comerțului si cartea funciara, mai mult decât atât, procesul de privatizare, începutul lui, cel puțin este de notorietate, niciun cetățean roman neputând invoca necunoașterea sa deoarece, fiecare din ei a participat la acest proces, deținând cel puțin un cupon/acțiune.

În ceea ce privește apărările cu privire la excepția nulității absolute a titlurilor, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului de a cere nulitatea absolută a titlului pârâtei și al autoarei sale și excepția autorității de lucru judecat privind dosarul nr. 1248/3/2005 care vizează tot constatarea nulității absolute a titlului pârâtei, prin sentința comercială nr. 1965/2006 a Tribunalului București rămasă definitivă și irevocabilă respingându-se acțiunea și constatându-se valabilitatea contractului.

În ceea ce privește identitatea de obiect pârâtul a arătat că scopul efectiv urmărit in ambele acțiuni este aducerea bunului in patrimonial vânzătorului, repunerea in situația anterioara, iar cu privire la identitate de cauză in ambele acțiuni se invoca aceleași fundamente (frauda la lege, cauza imorala si ilicita, prețul derizoriu, tot un aspect ce tine de cauza, mai exact de lipsa ei, convenția frauduloasa a pârtilor).

A mai arătat pârâta că s-a susținut de către reclamante, la termenul din 15 martie 2007, când s-a invocat excepția nulității titlurilor, că nulitatea ar trebui sa intervină pentru cauza imorala si ilicita, datorita conivenței frauduloase a paratei cu autoarea ei.

Totodată, se susține ca parata nu este subdobanditor de buna credința, ca titlul SC T.B.S. SA nu este un titlu valabil pentru ca nu a existat cauza de utilitate publica, precum și faptul că parata a plătit un preț derizoriu in raport de situația existenta si dorește ca instanța sa se pronunțe asupra excepției nulității având in vedere acest aspect.

Astfel, pârâtul apreciază că proba cauzei se sprijină pe prezumția de valabilitate a cauzei si pe prezumția de existența a cauzei, ceea ce însemna ca nu trebuie dovedit ca, cauza exista, este morala si licita.

Cauza este nelicita când este prohibita de legi si când este contrara bunelor moravuri si ordinii publice. În cazul actelor numite, pentru ca vânzarea cumpărarea din speța este un act numit numai scopul imediat poate fi ilicit, deci in cazul ilicit putea sa fie numai destinația care urma sa se dea terenului cumpărat.

Pârâta a mai susținut că excepții de la anularea actului subsecvent sunt buna credință și securitatea raportului juridice, ambele aplicabile în speța de față.

Prin sentința nr. 386 din 04 martie 2011, Tribunalul București - secția a IV a Civilă, a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată.

A respins excepția autorității de lucru judecat ca neîntemeiată.

A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată.

A respins excepția nulității ca neîntemeiată.

A admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantele C.D.M. și C.C.I. în contradictoriu cu pârâta SC G.M.T.P. SRL.

A constatat că imobilul - parcele de teren 22, 24, 26 situate în str. Oradea, sector 4, București s-au preluat de către stat fără titlu valabil.

A respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată.

A respins cererea reclamanților și pârâților pentru acordarea cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, tribunalul a constatat că este neîntemeiată.

Instanța de judecată este învestită cu o acțiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., prin comparare de titluri, iar în cadrul acțiunii în revendicare instanța de judecată trebuie să analizeze și valabilitatea titlului statului și să constate în ce măsură imobilul supus revendicării este preluat de către stat, cu titlu valabil, sau fără titlu valabil.

Cu privire la imobilul revendicat a reținut că prin notificările din 20 aprilie 2001, reclamantele au solicitat SC Ț.B.S. SA, restituirea în natură a parcelelor de teren cu nr. 22, 24 și 26.

Prin sentința civilă nr. 470 din 06 mai 2003, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IlI-a Civilă s-a dispus admiterea acțiunii și obligarea pârâtei să emită o decizie privind notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv potrivit acestei hotărâri judecătorești, unitatea notificată a fost obligată să soluționeze pe fond notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, deci să propună o soluție pentru notificare, în condițiile prevăzute de legea specială, respectiv fie să restituit în natură imobilul, în situația în care este unitate deținătoare a imobilului, fie să propună măsuri reparatorii prin echivalent, sau să procedeze la respingerea notificării, cu indicarea persoanei juridice competente sa soluționeze notificarea.

La momentul formulării notificării, aceasta societate comerciala, era privatizata integral si deveneau aplicabile prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, iar notificarea se adresa instituției publice care a efectuat privatizarea, după cum prevedea norma de drept la momentul formulării notificării.

Pârâta nu a fost notificată cu o cerere pentru restituirea imobilului, însă, în calitate de subdobânditoare a imobilului nici nu putea soluționa notificarea, iar reaua-credință a societății vânzătoare care cunoștea existenta notificării nu determina in mod automat și reaua credință a cumpărătoarei. Contractul de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 2000 s-a încheiat în anul 2000 iar actul adițional la contractul de mai sus, s-a autentificat la data de 22 mai 2001. Prin adresa nr. 283 din 22 iunie 2001 SC S. SA a comunicat notificatoarelor ca trebuie sa se adreseze către A.P.A.P.S.

Potrivit art. 2 alin. lit. i) din Legea nr. 10/2001 în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau rară respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Tribunalul a constatat că imobilului în discuție îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 și incidența în cauză a dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 potrivit cu care bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Pe de altă parte, tribunalul a reținut că prin decizia în recursul în interesul legii XXXIII/2008, înalta Curte de Casație si Justiție a admis recursul în interesul legii și a statuat că, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În motivarea recursului în interesul legii s-a arătat că deși avantajos prin accesul direct la instanțele judecătorești, dar rigid și conservator prin câmpul său de aplicare (întrucât a fost restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001, fiind înlocuit cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedură obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești.

Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.

Se mai arată că prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau tară titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și art. 481 C. civ. Temeiul nașterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice.

Astfel, dacă actul de preluare prin care statul a devenit proprietar constituie, ca entitate autonomă, facta praeterita, situația juridică pe care a generat-o, constând în calitatea de proprietar recunoscută statului, cu întreg complexul de drepturi și obligații pe care le implică, constituie o situație juridică cu persistență în timp - facta pendentia care, detașându-se de momentul constituirii sale, își continuă existența, intrând astfel în domeniul temporal de incidență a noii reglementări care, astfel, devine aplicabilă, fără a retroactiva.

Totodată, fiind vorba de o situație juridică obiectivă, avându-și originea în lege, iar nu de o situație juridică subiectivă, constituită prin manifestarea de voință a unuia sau a unor subiecte de drept, legea nouă o poate reglementa în termenii care îi sunt proprii, aducându-i modificări sau chiar punându-i capăt, în cadrul domeniului său temporal legitim de acțiune.

Întrucât reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanțial și procedural ordinea publică, rezultă că acestea sunt de imediată aplicare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a mai arătat că soluția a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care prevede că: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului;, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație."

Este de precizat însă că o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanței judecătorești.

Declanșarea procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptățită persoanei juridice deținătoare.

Se mai reține că pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul căruia trebuie adresată notificarea, termen prelungit succesiv, sancțiunea nerespectării lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Concluzia Curții este aceea că după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de legea specială.

Tribunalul a reținut, având în vedere considerentele din decizia pronunțată în recursul în interesul legii, că, în speță, acțiunea in revendicare nu poate fi considerata inadmisibilă, deoarece notificarea reclamantelor nu a fost soluționată pe fond.

Așa cum am mai arătat anterior prin Decizia în recursul în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de I.C.C.J. s-a admis recursul în interesul legii și a statuat că în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. In cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește acțiunea in revendicare formulată de reclamante, tribunalul a reținut că atât reclamantele cât și pârâta pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâta are si posesia bunului in prezent si, fata de decizia de recurs in interesul legii nr. 33/2008, chestiunea formulării notificării de către reclamante cu privire la imobilul revendicat urmează să fie privită și analizată si in cadrul procedurii de comparare a titlurilor de proprietate, chestiune ce tine si de temeinicia cererii.

Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza Pincova și Pine contra Cehiei) care și în cazul Brumărescu contra României s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, tribunalul a constatat că excepția este neîntemeiată, având în vedere că prin sentința comercială nr. 1965 din 06 septembrie 2006, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Comercială în dosarul nr. 1248/3/2005, s-a dispus respingerea acțiunii formulate de către reclamanta SC Ț.B. S. SA, în contradictoriu cu pârâta SC G.M.T.P. SRL, iar acțiunea formulată avea ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare sub condiție suspensivă din 16 octombrie 2000, încheiat între SC S. SA și pârâta SC G.M.T.P. SRL, cauza de nulitate a contractului fiind reprezentată de neseriozitatea prețului. Tribunalul a constatat că nu există identitate de părți si cauza, cu cererea pe care instanța de față o are de analizat privind nulitatea absolută a actelor de dobândire a imobilului ale autoarei pârâtei și ale pârâtei, nulitatea absolută invocată pe cale de excepție, de către reclamantele din litigiul de fata, care nu sunt părți în acel litigiu.

Tribunalul a reținut că nici excepția prescripției dreptul material la acțiune, invocată de pârâtă în combaterea excepției nulității absolute a actelor de dobândire a imobilului ale autoarei pârâtei și ale pârâtei nu este fondată.

Din analiza dispozițiilor art. 46, actual art. 45 din Legea nr. 10/2001, rezultă că intră sub incidența acestui text legal, care conține și prescripții derogatorii de la dreptul comun, toate actele de înstrăinare inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate de stat cu sau fără titlu valabil, dacă au fost încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Nu intră sub incidența art. 45 contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni sau părți sociale deținute de către stat sau unitățile administrativ - teritoriale la societățile comerciale supuse procesului de privatizare, căci obiectul acestora nu-l constituie activele mobiliare ale societății, ci dreptul de proprietate incorporală asupra părții din capitalul social deținut de stat sau unitățile administrativ - teritoriale, după caz în aceste societăți.

Privatizarea societăților comerciale s-a realizat prin transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor sau părților sociale aparținând statului, iar nu asupra bunurilor inclusiv a imobilelor aflate în patrimoniul societăților comerciale, așadar, societățile comerciale au devenit proprietare ale bunurilor aflate în patrimoniul lor, inclusiv asupra imobilelor în condițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, anterior privatizării.

În concluzie, privatizarea asupra acțiunilor sau părților sociale aparținând statului nu a reprezentat o înstrăinare a bunurilor imobile.

În favoarea SC Ț.B. S. SA, a fost emis în temeiul Legii nr. 15/1990 și în temeiul H.G. nr. 834/2001, certificat de atestare a dreptului de proprietate respectiv emis de către Ministerul Industriilor, ori privatizarea societății comerciale s-a realizat prin transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor sau părților sociale aparținând statului, iar emiterea certificatului de atestare nu este un act juridic de înstrăinare si nici nu este făcut in procesul de privatizare.

În ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 16 octombrie 2000 și actul adițional la contractul de mai sus, autentificat la 22 mai 2001, prin actul adițional s-a procedat la transmiterea proprietății către pârâtă, iar acesta este încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, or, acest act normativ prin art. 45 nu poate să reglementeze decât cererile de anulare sau pentru nulitatea absolută a contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a constatat că excepția nulității absolute parțiale a celor două titluri de proprietate, respectiv cel emis în favoarea vânzătoarei SC T.B.S. SA și cel emis în favoarea cumpărătoarei pârâte este nefondată.

În favoarea SC T.B.S. SA, a fost emis în temeiul Legii nr. 15/1990 și în temeiul H.G. nr. 834/2001, certificat de atestare a dreptului de proprietate respectiv de către Ministerul Industriilor.

În anul 1990, ca efect al Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome si societăți comerciale, respectiv în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 „bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acestei, cu excepția celor dobândite cu alt titlu.

Astfel, SC T.B.S. SA, a dobândit prin lege dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.

Tribunalul a reținut că anterior anului 1990 întreprinderile de stat aveau un drept de administrare directă asupra terenurilor și celorlalte active, iar acest drept de administrare directă a fost interpretat ca un substituit al dreptului de proprietate, întrucât implică atributele dispoziției posesiei și folosinței, dar care nu era opozabil statului, iar prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990, ca urmare a reorganizării întreprinderilor în societăți comerciale, dreptul de administrare directă a fost transformat în drept de proprietate pentru toate bunurile ce făceau obiectul dreptului de administrare al fostelor întreprinderilor de stat reorganizate.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu se poate limita dreptul de proprietate a întreprinderilor numai la construcții, instalații și utilaje, deoarece o astfel de interpretare contravine art. 20 din Legea nr. 15/1990 și finalității economice urmărite prin art. 20, anume de a asigura suportul economic al autonomiei societății comerciale, bunul imobil litigios fiind inclus în capitalul social al SC T.B.S. SA.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP I.M., SC T.B.S. SA, a vândut către pârâtă terenul în suprafață de 26.684 m.p., situat în București, șos. Colentina, sectorul 2, contractul fiind încheiat sub condiție suspensivă, constând în aceea că transferul dreptului de proprietate asupra imobilului se va face după ce vânzătorul va îndeplini anumite obligații, respectiv, va plăti creditele și impozitele, se va radia ipoteca și sechestrul după obținerea certificatelor de proprietate.

Prin actul adițional la acest contract de vânzare-cumpărare din 22 mai 2001, s-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilelor vândute, constatându-se că prețul imobilelor vândute a fost achitat.

Tribunalul a constatat că nu sunt întemeiate motivele de nulitate invocate în privința certificatului de atestare a dreptului de proprietate si nici in privința actului de dobândire a imobilului de către pârâtă.

Nu se poate considera că pârâta cumpărătoare a fost de rea-credință la dobândirea bunului imobil, având în vedere că la acel moment imobilul figura înscris în CF în favoarea vânzătoarei, în anul 2000 vânzătorul nu a fost notificat cu vreo cerere de restituire a imobilului și nici pe rolul instanțelor de judecată nu se afla vreo acțiune care să aibă ca obiect revendicarea imobilului.

Actul adițional privește transmiterea dreptului de proprietate ca urmare a constatării îndeplinirii condițiilor suspensive menționate prin actul de vânzare-cumpărare, iar dezmembrarea ulterioară dreptului de proprietate, în anul 2006, nu duce la concluzia că pârâta cumpărătoare ar fi de rea-credință a cumpărătoarei pârâte, deoarece aceasta, în calitate de proprietară a dreptului de proprietate, este îndreptățită să procedeze la dezmembrarea proprietății sale, terenul revendicat de către reclamante nefiind înstrăinat către terțe persoane.

Pârâta nu a fost notificată cu nicio notificare pentru restituirea imobilului. Aceasta era subdobinditor al imobilului, nefiind persoana juridica îndreptățită să soluționeze notificarea, iar reaua-credință a societății vânzătoare care avea cunoștință de existenta notificării nu determina in mod automat si reaua-credința a cumpărătoarei, contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 16 octombrie 2000.

Actul adițional la contractul menționat, s-a autentificat sub nr. 1719 la data de 22 mai 2001, iar prin adresa nr. 283 din 22 iunie 2001 SC S. SA a comunicat notificatoarelor ca trebuie sa se adreseze către APAPS.

Sentința civila nr. 470/2003 este pronunțată ulterior încheierii acestor actelor de înstrăinare menționate, iar în cauza buna credința a subdobânditoarei pârâte nu a fost înlăturată.

De altfel, chiar reclamantele, prin cererea formulată la data de 15 martie 2007 prin care invocă excepția nulității absolute parțiale a titlurilor pârâtei și autoarei pârâte cu privire la terenurile revendicate motivând excepția potrivit dreptului comun, respectiv pentru cauza imorală și ilicită, conivență frauduloasă a pârâtei și autoarei ei la încheierea actului de vânzare-cumpărare și pentru prețul derizoriu, fiind încălcate dispozițiile art. 1303 C. civ., susținând că actele juridice nu intra sub incidența art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Or, pentru motivele expuse, tribunalul a constatat că în speță nu se poate reține cauza imorală și ilicită.

Tribunalul a mai statuat că, potrivit art. 1303 C. civ, prețul trebuie sa fie serios, adică sa nu fie derizoriu, atât de disproporționat in raport de valoarea lucrului vândut, incit sa nu existe preț, sa nu poată constitui obiectul obligației cumpărătorului si deci o cauza suficienta a obligației asumate de către vânzător, de a transmite dreptul de proprietate, ori în speță nu se poate retine existenta unui preț derizoriu, avându-se în vedere, în lipsa altor dovezi, chiar concluziile raportului de expertiza reținut de instanța de judecată la pronunțarea sentinței comerciale nr. 1965/06 septembrie 2006, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Comercială în dosarul nr. 1248/3/2005.

Cu privire la primul capăt de cerere care are ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, tribunalul a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 111/1951, iar la momentul pronunțării deciziei civile nr. 400/1961, autorul reclamantelor fusese condamnat politic prin sentința penală nr. 745 din 27 iulie 1950, pronunțată de Tribunalul Militar - Secția a Ii-a Penală.

Instanța care a pronunțat sentința civilă nr. 7097/1960 a arătat că nu se poate reține faptul abandonării terenurilor, în condițiile în care autorul reclamantelor se afla în stare de detenție, că nu s-a făcut dovada în fapt că pârâții proprietari nu și-au exercitat posesia asupra terenurilor, iar prin anumite chitanțe de plată s-a făcut dovada plății.

Această sentință a fost modificată în recurs, în sensul că s-a constatat că terenurile au trecut în patrimoniul statului în conformitate cu Decretul nr. 111/1951.

Decretul nr. 111/1951 reglementează situația bunurilor supuse confiscării fără moștenitori sau fără stăpân și anume a celor părăsite timp de un an de zile de către titularii lor, or, în cauză, nu se poate considera că este vorba de un bun fără stăpân sau că a fost părăsit de către titular, sau că titularul este necunoscut sau absent, sau că nu a fost făcut un act de administrare asupra bunului, personal sau prin soț, sau prin copii, deoarece, în cauză, autorul reclamantelor se afla în stare de detenție începând cu anul 1950, după cum rezultă din considerentele sentinței nr. 7017 din 30 decembrie 1960, iar soția, proprietara C.M. s-a interesat de imobil în anii 1956, 1957, 1958, făcând dovada plății impozitelor terenului iar atâta vreme cât Decretul nr. 111/1951, contravine Constituie din anul 1948, respectiv art. 8 prin care se recunoaște și se garantează proprietatea particulară, iar dreptul de proprietate nu se poate stinge prin neuz, nici hotărârile judecătorești emise în temeiul acestui decret nu pot constitui un titlul valabil pentru preluarea imobilului de către stat.

Tribunalul a constatat în temeiul argumentelor expuse că acțiunea în revendicare este neîntemeiată și că în speța dedusa judecații, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare - ce constituie titlul de proprietate al pârâtului-cumpărător -, acesta a fost de buna credință.

Tribunalul a constatat că potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Tribunalul a apreciat că reclamantele nu au decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza art. 27 din Legea nr. 10/2001 și că nu pot beneficia de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, ori subdobânditorul are un titlu de proprietate care nu este desființat de către instanțele de judecata

Tribunalul reține că instanța Curții Europene a Drepturilor Omului a pronunțat mai multe hotărâri împotriva României (hotărârea Păduraru împotriva României, hotărârea Străin împotriva României, hotărârea Săvulescu împotriva României, hotărârea Popescu și Dașoveanu împotriva României, etc.) prin care a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.

Aceste hotărâri și această practică judiciară conturată de CEDO nu sunt însă aplicabile în speța dedusă judecății, întrucât în toate situațiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanții au deținut o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunțată în contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, ceea ce nu este însă cazul în speță.

Atât reclamantele cât și pârâta au un bun in sensul convenției, iar pârâta a fost de buna credința la data dobândirii bunului. Tribunalul a reținut că chiar dacă titlul de proprietate al reclamantelor este mai vechi iar preluarea imobilului s-a făcut abuziv, fără titlu valabil, nu se poate aduce atingere dreptului de proprietate al unor subdobânditori de bună-credință, câtă vreme reclamantele nu au promovat anterior înstrăinării imobilului de către stat vreo acțiune în revendicare contra statului, care să fie soluționată în sensul ca statul să fie obligat să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.

Este adevărat că în cauză și reclamantele intră la rându-le sub protecția art. 1 din Protocolul 1 Adițional la CEDO, față de împrejurarea că privarea de bun s-a făcut fără titlu valabil și fără a beneficia de o justă despăgubire, însă nu se poate remedia situația juridică ce decurge din preluarea fără titlu valabil a bunului de către stat fără o justă despăgubire prin preluarea bunului de la un cumpărător de bună-credință, deoarece obligația decurgând din aceasta aparține statului și nu pârâților-reclamanți, iar reclamantele au posibilitatea să pretindă despăgubiri de la Statul Român pentru nesoluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și pentru faptul că nu au primit despăgubiri efective în temeiul acestui act normativ.

Tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din CEDO având în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu este una jurisdicțională, ci administrativă, entitatea investită cu soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială în sensul art. 6 alin. (1) din CEDO, iar pe de altă parte, că dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil.

Condiția esențială care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de tribunalul independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă. în acest sens CEDO s-a pronunțat în cauzele Glod contra României și Crișan contra României, etc.

Tribunalul a constatat că reclamantele aveau la dispoziție o astfel de cale deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 își găsesc aplicabilitatea și în cazul în care entitatea investită cu soluționarea notifică refuză să o soluționeze în termenul legal, în acest sens fiind deciziile IX/2006 și XX/2007 ale înaltei Curți de Casație și Justiție care prevăd competența tribunalului secția civilă de a soluționa cererile de obligarea a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării cât și de a soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a acesteia în termenul legal.

Chiar prin hotărârea pilot în cauza Atanasiu contra României (paragraful 121) se reține că recursul în interesul legii admis prin decizia XX/2007 reprezintă o cale efectivă de acces la instanță, constatarea încălcării fiind determinată de faptul că anterior pronunțării acestei hotărâri reclamanții nu au putut să se adreseze instanțelor de judecată.

În hotărârea pilot Atanasiu contra României în paragraful 118 se menționează că „ în ceea ce privește acțiunea întemeiată pe dispozițiile civile de drept comun Curtea apreciază că respingerea acestei motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6.1 din Convenție cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă,,.

Condamnarea pronunțată în cauza Atanasiu contra România din perspectiva dreptului de acces la un tribunal se referă la cu totul altă situație, respectiv aceea în care reclamanta formulase notificare și bunul era înstrăinat, iar măsurile reparatorii stabilite de legile speciale nu aveau caracterul unei despăgubiri efective datorită nefuncționalității Fondului Proprietatea.

Or, în cauza de față, datorită faptului că bunul era înstrăinat, reclamantele aveau posibilitatea să pretindă despăgubiri de la Statul Român pentru nesoluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și pentru faptul că nu s-au primit despăgubiri efective în temeiul acestui act normativ.

Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamantelor pentru acordarea cheltuielilor de judecată având în vedere că acțiunea în revendicare a fost respinsă, ca neîntemeiată. A respins totodată cererea pârâtei pentru acordarea cheltuielilor de judecată motivat de faptul că re nu a făcut dovada acestora.

Împotriva sentinței nr. 386 din 04 martie 2011 au declarat apel atât reclamantele C.D.M. și C.C.I. cât și pârâta SC G.M.T.P. SRL București.

Prin apelul lor, reclamantele au susținut că tribunalul a încălcat principiul constituțional al neretroactivității legii - art. 15 alin. (2) din Constituție. Deși reclamantele au argumentat, în fazele anterioare, de ce, în speță, nu sunt incidente normele Legii nr. 10/2001, tribunalul, reluând considerentele Deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J omite să rețină tocmai acea parte valorificată în decizia de casare nr. 5870/2009 pronunțată în cauza de față și din care se desprinde, inclusiv ideea că, Legea nr. 10/201, nu se aplică, automat, în toate cauzele inițiate după intrarea în vigoare a acestei reglementări.

Pe de altă parte, în sensul art. 329 alin. (3) C. proc. civ., prin deciziile pronunțate asupra recursurilor în interesul legii, înalta Curte de Casație și Justiție dă interpretare obligatorie a legilor dar nu are competența constituțională și organică de a modifica legile și, cu atât mai mult, legea supremă.

Acțiunea reclamantelor a fost de la bun început întemeiată pe normele dreptului comun, iar potrivit principiului disponibilității, toate instanțele de judecată au ținut seama, până în prezent, de temeiul de drept cu care au ales să le învestească și s-au pronunțat având în vedere acest temei.

Tribunalul pornește greșit de la premisa ca legea specială este incidență în speță, ceea ce contravine chiar considerentelor deciziei de casare.

Tribunalul a încălcat legea prin argumentarea că excepția prescripției dreptului la acțiune, în sens material, este nefondată doar prin prisma inaplicabilității Legii nr. 10/2001, în raport cu data încheierii unuia din actele a căror nulitate au invocat-o reclamantele. Tribunalul arată astfel că, ceea ce este prescris pe cale de acțiune este prescris și pe cale de excepție, fără a indica temeiul de drept al acestei constatări.

În schimb, reclamantele au invocat în susținerea tezei imprescriptibilității excepției nulității absolute normele art. 2 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 15 și 63 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative apelante arătând că, prin interpretarea realizată, tribunalul a adăugat la lege.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Industriilor nu este un act de înstrăinare.

Tribunalul a respins, nelegal și netemeinic, excepția nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei și a contractului de vânzare cumpărare deși a reținut preluarea fără titlu valabil a imobilului autorului reclamantelor de către statul român.

Instanța de fond a interpretat eronat art. 1 și 4 din H.G. nr. 834/1991 și a statuat că dreptul de administrare directă al autoarei pârâtei este un substitut al dreptului de proprietate și care, prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990, ar fi fost transformat în drept de proprietate.

Înstrăinarea realizată prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate este lovită de nulitate prin prisma art. 41 alin. (1), (2), (3) din Constituția României din anul 1991, text care garanta dreptul de proprietate privată precum și a dispoziției art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Pretinsa bună credință a pârâtei la momentul vânzării nu există. Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, reprezentantul legal a avut cunoștință de situația juridică a terenurilor din litigiu pentru care erau formulate notificări adresate SC S. SA anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Cunoașterea situației juridice a terenurilor este probată încă de la momentul încheierii primului contract de vânzare cumpărare de către reprezentantul legal al autoarei pârâte care se afla într-un conflict de interese alături de ceilalți reprezentanți ai firmei vânzătoare, situație în dovedirea căreia reclamantele au depus la dosar un set consistent de înscrisuri oficiale, necontestate, în legătură cu care Tribunalul nu și-a îndeplinit obligația de a motiva potrivit cu dispoziția art. 261 C. proc. civ.

Prin urmare, remarca tribunalului privind inexistența unui litigiu la momentul vânzării, nu are relevanță atâta timp cât s-a dovedit că reprezentantul legal cunoștea situația juridică a terenurilor revendicate în cauza de față.

Tribunalul a încălcat puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 470/2003 a Tribunalului București Secția a III a Civilă și, contrar situației greșit reținute de tribunal, reclamantele s-au adresat APAPS cu notificare, chiar în condițiile în care, prin sentința amintită s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a APAPS.

Greșit a reținut Tribunalul, ca argument al bunei credințe a pârâtei, și faptul că, la momentul dobândirii imobilului de către cumpărătoare, acesta figura înscris în cartea funciară în favoarea vânzătoarei deși actul adițional demonstrează contrariul și anume faptul că pârâta a cumpărat pe riscul său, această atitudine fiind definitorie pentru aprecierea bunei credințe.

Tribunalul a înlăturat expertiza efectuată în dosarul cu nr. 5808/2006 al Judecătoriei Sectorului 6 București cu referire la susținerea reclamantelor la prețul iluzoriu achitat pentru terenurile din litigiu.

Tribunalul a respins, cu încălcarea legii și greșita apreciere a probelor administrate în cauză, capătul de cerere vizând revendicarea terenurilor în litigiu prin aceea că, deși a reprodus pe larg considerentele deciziei nr. 33/2008, a omis să arate de ce a înlăturat apărările reclamantelor referitoare la neaplicarea Legii nr. 10/2001.

Tribunalul nu poate crea o situație nefavorabilă reclamantelor în analiza comparativă a titlurilor de proprietate cu motivarea că acestea au utilizat o cale legală care însă nu era eficientă și ar fi fost prea oneroasă, iar procedurile speciale sunt recunoscute de jurisprudența Curții Europene ca fiind de o lentoare excesivă și ineficientă, neoferind remedii adecvate persoanelor care le utilizează.

Tribunalul omite că, în mod constant, s-a statuat că dreptul la un proces echitabil se referă la respectarea garanțiilor art. 6 alin. (1) și în procedurile administrative.

Cu încălcarea dispoziției art. 20 din Constituție, tribunalul a realizat și o comparație greșită între situația de fapt dedusă judecății și cea din cauza Măria Atanasiu și chiar dacă se presupunea că buna credință a cumpărătoarei justifică respingerea nulității absolute parțiale, analiza comparativă a titlurilor ar fi condus la nelegalitatea flagrantă a dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă și de către autoarea sa.

Prin apelul său, pârâta a susținut că, în mod greșit, tribunalul a soluționat excepția inadmisibilității acțiunii prin prisma deciziei nr. 33/2008 atâta timp cât după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 concursul între legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale.

Pe aspectul bunei credințe, tribunalul a reținut că pârâta este subdobânditor de bună credință cu titlu oneros iar calea de urmat pentru reclamante este procedura Legii nr. 10/2001.

În apel s-a încuviințat și administrat proba cu expertiza tehnică având ca obiectiv stabilirea valorii terenului înstrăinat la momentul vânzării.

Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 224/A din 21 mai 2012, a respins, ca nefondate apelurile declarate de reclamantele C.D.M. și C.C.I. și de pârâta SC G.M.T.P. SRL București împotriva sentinței nr. 386 din 04 martie 2011 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă.

Examinând cauza, prin prisma motivelor de apel menționate și a dispozițiilor legale incidente în speță, la care se face trimitere prin memoriile de apel, Curtea a apreciat că acestea sunt nefondate pentru considerentele care urmează:

Susținerile formulate prin apelurile declarate, ignoră limitele cadrului procesual impuse, pe de o parte, de principiul disponibilității procesului civil iar pe de altă parte, de aspectele de drept soluționate de instanțele de control judiciar cu ocazia reformării hotărârii primei instanțe, respectiv de către înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 5870/2009 și Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 292/A din 04 mai 2010.

Prin raportare la acestea, instanța de fond a reținut, în mod corect, asupra limitelor devoluțiunii impuse de părți, prin cererile formulate în cauză și de instanțele superioare, astfel că se impune a se arăta că tribunalul avea de rejudecat următoarele aspecte:

- susținerile privitoare la subrogația reală cu titlu particular între parcela cu nr. 20 și nr. 26;

- susținerile relative la excepția nulității absolute parțiale a titlului de proprietate al pârâtei;

- analiza susținerilor reclamantelor cu privire la modalitatea în care SC S. SA a realizat vânzarea terenului cât și cu privire la structura acționariatului celor două societăți comerciale și la faptul că pârâta ar fi cunoscut situația litigioasă a imobilului, susțineri de care depinde și dezlegarea excepției inadmisibilității acțiunii, excepție invocată de pârâtă.

- Instanța de apel, cu ocazia trimiterii cauzei spre rejudecare, a statuat asupra celei dintâi chestiuni de drept și de fapt, aspect de la care tribunalul a pornit ca și situație premisă obligatorie în temeiul dispoziției art. 297-316 C. proc. civ., urmând ca, în continuare, la soluționarea excepțiilor formulate și a fondului litigiului să fie avute în vedere argumentele părților și probele administrate în cauză.

Or, tribunalul a examinat excepția nulității absolute parțiale a celor două titluri de proprietate numai cu privire la terenurile revendicate de către reclamante tocmai prin prisma argumentelor invocate de către acestea prin înscrisul existent la fila 279, prin care se arată de către reclamante că dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu se aplică în cauză, certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru SC T. SA fiind emis în anul 1993, în aceiași situație aflându-se și contractul de vânzare-cumpărare din anul 2000; nulitatea absolută putând fi invocată oricând în temeiul dispoziției art. 2 din Decretul nr. 167/1958.

În aceste condiții, soluția de rezolvare a excepției nulității parțiale a celor două titluri este legală și temeinică deoarece tribunalul a adus un răspuns complet, neechivoc atât argumentelor reclamantelor, relative la incidența dispoziției art. 45 din Legea nr. 10/2001 (fiind însușite chiar argumentele reclamantelor cu trimitere la data încheierii actelor în discuție), cât și prin raportare la dispoziția art. 2 din Decretul nr. 167/1958, cu referire la prețul neserios (prin raportare la sentința comercială nr. 1965 din 06 septembrie 2006 a Tribunalului București - Secția Comercială, prin care se reține, din concluziile raportului de expertiză că, la data vânzării prețul a fost conform prevederilor art. 1303 C. civ.).

Nici expertiza efectuată în apel, nu este în măsură să schimbe soluția primei instanțe care a reținut, la rândul său, soluția de respingere a acțiunii formulată de SC T.B.S. SA în contradictoriu cu pârâta SC G.M.T.P. SRL având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare. În plus, reaua credință a administratorilor societății notificate, la care fac referire reclamantele, nu este dovedită; așa cum rezultă și din decizia civilă nr. 367/2008 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a V a Comercială, prin această hotărâre, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de lichidatorul societății de atragere a răspunderii acelor administratori.

Mai mult, instanța de fond trebuia să se limiteze doar la rezolvarea excepției nulității absolute invocată de reclamante la data de 15 martie 2007 și a excepției prescripției dreptului material la acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare și a actului adițional nr. 1719 din 22 mai 2001 încheiate de SC P. cu SC S. precum și a excepției autorității de lucru judecat, excepții invocate de către pârâtă în apel, după rejudecare; prin urmare, argumentele reiterate în prezentul apel, sunt străine limitelor devolutiunii realizate de către prima instanță cu aplicarea corectă a dispoziției art. 297 C. proc. civ.

Reluarea unor argumente distincte, în susținerea unor excepții și apărări, în fiecare ciclu procesual, nu poate fi primită de Curte pentru a susține critica reclamantelor relativă la o nemotivare a hotărârii, cu atât mai mult cu cât, așa cum a arătat mai sus, exigențele art. 261 C. proc. civ. sunt deplin satisfăcute.

Curtea a reținut că, în mod constant, tribunalul a revenit la a indica părților argumentele sale, prin raportare ia dispozițiile dreptului comun, pe de o parte, cât și la incidența normelor de drept special și a practicii Curții Europene; în materia imobilelor care sunt obiect al unor reglementări speciale, jurisprudența acesteia o cunoscut o modificare, în sensul indicat și de tribunal, prin trimiterea pe care a realizat-o, în mod corect, la Cauza Atanasiu contra României și, în egală măsură, la dispozițiile deciziilor pronunțate în interesul legii de Î.C.C.J. în materia dedusă judecății.

Curtea a constatat că, prin raportate la probatoriul administrat în cauză, rezolvarea excepțiilor și a apărărilor părților este legală și temeinică; situația de fapt a fost stabilită în mod corect iar dispozițiile legale au fost corect aplicate acestei situații.

Pășind la soluționarea fondului cauzei, după soluționarea excepțiilor menționate - în modalitatea menționată, însușită de instanța de apel - și pentru a căror dezlegare, în primul ciclu procesual, cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe, Curtea a reținut că, în mod corect, a fost soluționat și fondul litigiului.

Tribunalul a statuat corect asupra bunei-credințe a pârâtei, în calitate de subdobânditor cu titlu oneros al bunului din litigiu, consecință a finalizării procedurii prevăzute de dispozițiile H.G. nr. 834/1991 și a respectării dispozițiilor Legii nr. 7/1996 precum și asupra posibilității reclamantelor de a utiliza procedura legii speciale, procedură nefinalizată tocmai datorită pasivității acestora, relativ la uzul căilor de atac împotriva sentinței prin care autoarea pârâtei a fost obligată la soluționarea notificărilor ce i-au fost adresate. în contextul arătat, analizând noțiunea de bun în sensul convenției, a acordat preferință, în mod corect, pârâtei, chiar dacă a reținut că bunul reclamantelor a fost preluat de stat în mod abuziv.

Tribunalul a arătat că, urmare a parcurgerii procedurii instituite prin H.G. nr. 834/1991, pârâta a dobândit proprietatea asupra bunului din litigiu iar probele administrate în cauză nu au fost în măsură să răstoarne prezumția de bună credință a dobânditorului.

Argumentele pe care prima instanță le-a avut în vedere sunt arătate în cuprinsul sentinței iar obligația de a analiza fiecare mijloc de probă în parte nu contravine dispoziției art. 261 C. proc. civ., așa cum afirmă reclamantele, deoarece soluția la care a ajuns instanța este rezultatul interpretării coroborate a probatoriului niciuna dintre probele reglementate de normele de procedură civilă neavând valoare probatorie dinainte stabilită.

Acțiunea în compararea titlurilor de proprietate exhibate a primit, de asemenea o soluție corectă, în condițiile în care, prima instanță, în interpretarea dispoziției art. 6 din Legea nr. 213/1998, a admis acțiunea în acest sens.

Simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Proprietarul care nu deține un "bun actual" în accepțiunea dată de hotărârea pilot evocată nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.

Cât privește incidența deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 33/2008 - în raport de care acțiunea ar trebui respinsă, ca inadmisibilă - susținerile pârâtei sunt, de asemenea, neîntemeiate.

În primul rând, această decizie se referă la acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, chiar și în cazul acestor acțiuni, formulate după 14 februarie 2001, dacă sunt îndreptate împotriva dobânditorilor de bună credință nu pot fi respinse ca inadmisibile, ci trebuie soluționate în urma unei analize pe fond, în raport de dispozițiile legii speciale și de principiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Bineînțeles, acele probleme de drept dezlegate prin decizia în interesul legii și care au legătură cu acțiunea în revendicare chiar introdusă anterior intrării în vigoare a legii speciale se aplică și în cazul acestor acțiuni.

În esență, chiar și în ipoteza acțiunilor introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, se poate pune problema ca ambele părți să aibă un "bun" în sensul Convenției, caz în care intervin alte criterii de preferință, cum este cazul aplicării principiului "securității raporturilor juridice civile ".

Prin art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul s-a referit direct la actele de înstrăinare încheiate cu respectarea legii, pentru imobilele preluate de stat tară titlu valabil, dar care sunt salvate de la nulitate, în considerarea bunei-credințe, cel puțin a cumpărătorului, astfel că, a considera că din textul de lege nu trebuie să se înțeleagă faptul că actul de vânzare-cumpărare constituie titlu de proprietate, este greșită și în contra voinței legiuitorului care l-a adoptat, tocmai în considerarea ocrotirii bunei-credințe a cumpărătorului și asigurării stabilității circuitului civil, aceasta fiind și interpretarea constantă a Curții Constituționale în materie.

În cauza Atanasiu contra României, Curtea a observat că nicio jurisdicție sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantelor în mod irevocabil un drept la restituirea apartamentului litigios. Hotărârile judecătorești invocate de reclamante, deși constatau că naționalizarea bunului în realitate, instanța de apel a omis să observe că încă din cererea noastră depusa la filele 279 - 282 din dosarul de fond inițial al Judecătoriei Sectorului 2 București am invocat nulitatea ambelor titluri de proprietate, atât al paratei, cat si al autoarei sale.

Împrejurarea că titlul pârâtei este unul compus, sau structurat în trepte, contractul inițial fiind încheiat sub condiție suspensiva, nu ar fi trebuit sa constituie, pentru magistrați cu mare experiența profesionala, un impediment in înțelegerea corecta a investirii instanței de apel, cu ocazia rejudecării.

Instanța de apel nu și-a motivat soluția cu privire la înscrisurile oficiale necombătute in cauza, in special cele de la filele 15-43 inclusiv din dosarul nr. 9989/2/2009 ai Curții de Apel București - Secția a III - a Civila, cu susținerea ca s-ar invoca argumente distincte si noi excepții in fiecare ciclu procesual, susținere care se plasează in afara legii, întrucât noile argumente erau legate de cauzele de nulitate deja invocate, așa cum au fost ele prezentate, in esența, in cererea inițiala iar aceste noi argumente au fost elaborate si din necesitatea de a corobora înscrisurile noi depuse cu cele existente si astfel de a contura situația de fapt in cauza, pentru a motiva si legal si probator soluția propusă (noile argumente neavând semnificația unor noi cereri) cu atât mai mult cu cât art. 294 alin. (1), teza a doua Cod procedura civila conferă chiar si posibilitatea invocării unor excepții, cu caracter de noutate (ceea ce nu se verifica in speța).

Curtea de Apel București a abdicat efectiv de la rolul sau legal de instanța de control judiciar, întrucât atât cu privire la excepția nulității, cat si cu privire la petitul revendicării, nu face decât sa reia pe scurt constatările tribunalului si sa susțină că argumentele tribunalului au fost corecte, tară a motiva de ce a înlăturat criticile si argumentele noastre.

II. Recurentele-reclamante au mai susținut că prin greșita interpretare a legii, instanța de apel a considerat ca nu ar deține un bun actual si ca se justifica respingerea acțiunii lor in revendicare, conform interpretării obligatorii a legii, data de hotărârea nr. 33/2008 si de hotărârea pilot a CEDO in cauza Măria Atanasiu si alții împotriva României.

În mod greșit a considerat instanța de apel că sunt incidente normele legii speciale, Legea nr. 10/2001 și chiar în situația incidenței acestora, că titlul nostru nu ar fi preferabil celui al pârâtei, în virtutea principiului siguranței circuitului juridic civil.

4. Analiza recursului Examinând hotărârea atacată din prisma criticilor formulate, înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.

Contrar susținerilor recurentelor-reclamante, hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a expus judicios argumentele ce au determinat formarea convingerii sale, prin raționamente logice, din întregul hotărârii rezultând că a răspuns tuturor chestiunilor deduse judecății prin intermediul motivelor de apel formulate de către reclamante, concluzie care se impune în raport de considerentele reținute de instanța de control judiciar în soluționarea apelului, așa cum au fost redate în expunerea rezumativă a lucrărilor cauzei.

Astfel, instanța de apel a constatat că soluția de rezolvare a excepției nulității parțiale a celor două titluri este legală și temeinică deoarece tribunalul a adus un răspuns complet, neechivoc atât argumentelor reclamantelor, relative la incidența dispoziției art. 45 din Legea nr. 10/2001 (fiind însușite chiar argumentele reclamantelor cu trimitere la data încheierii actelor în discuție), cât și prin raportare la dispoziția art. 2 din Decretul nr. 167/1958, cu referire la prețul neserios (față de sentința comercială nr. 1965 din 06 septembrie 2006 a Tribunalului București - Secția Comercială, prin care se reține, conform concluziilor raportului de expertiză că la data vânzării prețul a fost conform prevederilor art. 1303 C. civ.).

Instanța de apel a mai reținut că nici expertiza efectuată în apel, nu este în măsură să schimbe soluția primei instanțe care a reținut, la rândul său, soluția de respingere a acțiunii formulată de SC Ț.B.S. SA în contradictoriu cu pârâta SC G.M.T.P. SRL având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. În plus, reaua-credință a administratorilor societății notificate, la care fac referire reclamantele, nu este dovedită; așa cum rezultă și din decizia civilă nr. 367/2008 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a V-a Comercială, prin această hotărâre, fiind respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de lichidatorul societății de atragere a răspunderii acelor administratori.

Instanța de apel a constatat că, prin raportare la probatoriul administrat în cauză, rezolvarea excepțiilor și a apărărilor părților este legală și temeinică; situația de fapt a fost stabilită în mod corect iar dispozițiile legale au fost corect aplicate acestei situații.

Așa fiind, nu se poate reține că instanța de apel nu a răspuns criticii reclamantelor - care au susținut că tribunalul, în soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiunea în nulitate invocată de pârâtă, greșit a avut în vedere faptul că prescripția s-a invocat prin raportare la dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, deși actele juridice față de care s-a invocat nulitatea absolută nu intră sub incidența acestei norme de drept și nu caracterul imprescriptibil al excepției nulității absolute, așa cum s-au apărat reclamantele - și că astfel ar fi fost încălcate principiile contradictorialității, oralității, dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil precum și faptul că instanța de apel nu ar fi motivat de ce a înlăturat concluziile raportului de expertiza tehnica judiciară efectuat cu ocazia judecării apelului.

De altfel, critica recurentelor-reclamante vizând greșita motivare de către tribunal a respingerii excepției privind prescripția dreptului material la acțiunea în nulitate, care eronat ar fi reținut alte considerente decât cele pe care reclamantele le-au formulat în combaterea excepției - nici nu-și găsește justificare, fiind neavenită câtă vreme excepția a fost invocată de pârâtă iar obiect al criticii îl constituie nu soluția ca atare - care, în fapt, este favorabilă reclamantelor, prin respingerea acesteia - ci considerentele în temeiul cărora a fost respinsă.

Critica prin care recurentele-reclamantele reproșează instanței de apel că greșit a constatat că nu a fost dovedită reaua-credință a pârâtei și că nu și-a motivat soluția cu privire la înscrisurile oficiale necombătute in cauza, îndeosebi pe cele din dosarul nr. 9989/2/2009 ai Curții de Apel București - Secția a III - a Civila, vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii și nu poate face obiect al examinării în această fază procesuală deoarece interpretarea probelor sau omisiunea de a avea în vedere, la soluționarea cauzei, probe determinante nu mai constituie motive de recurs, în urma abrogării cazurilor de casare prevăzute de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. (prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000) și, respectiv, art. 304 pct. 10 din același cod (prin art. 1 pct. lll1 din O.U.G. nr. 138/2000, introdus prin art. 1 pct. 49 din Legea nr. 219/2005).

Nici susținerile recurentelor-reclamante referitoare la faptul că instanța de apel a omis sa observe că încă din cererea formulată la 15 martie 2007 (filele 279 - 282) din dosarul de fond al Judecătoriei Sectorului 2 București au invocat nulitatea ambelor titluri de proprietate, atât al paratei, cat si al autoarei sale nu sunt întemeiate.

Astfel, instanța de apel, în raport de îndrumările date prin decizia de casare, a stabilit corect limitele devoluțiunii în raport de art. 297 C. proc. civ. și a constatat că legal tribunalul a examinat excepția nulității absolute parțiale a celor două titluri de proprietate numai cu privire la terenurile revendicate de către reclamante atât prin prisma argumentelor invocate de către acestea prin înscrisul existent la fila 279, prin care se arată de către reclamante că dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu se aplică în cauză, certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru SC Ț. SA fiind emis în anul 1993, în aceiași situație aflându-se și contractul de vânzare-cumpărare din anul 2000 precum și prin prisma dispozițiilor art. 2 din Decretul nr. 167/1958, cu referire la prețul neserios, care, în cauză nu sunt incidente, în raport de cele statuate prin sentința comercială nr. 1965 din 06 septembrie 2006 a Tribunalului București - Secția Comercială, prețul a fost conform prevederilor art. 1303 C. civ.

Recurentele-reclamante au mai susținut prin cererea de recurs că prin greșita interpretare a legii, instanța de apel a considerat că nu ar deține un bun actual și că se justifica respingerea acțiunii in revendicare, conform interpretării obligatorii a legii, dată de hotărârea nr. 33/2008 si de hotărârea pilot a C.E.D.O. in cauza Măria Atanasiu si alții împotriva României.

Au mai susținut că în mod greșit instanța de apel a considerat că sunt incidente normele legii speciale, Legea nr. 10/2001 și, chiar în situația incidenței acestora, că titlul lor nu ar fi preferabil celui al pârâtei, în virtutea principiului siguranței circuitului juridic civil.

Aceste critici sunt, de asemenea, nefondate.

Fiind învestite cu o acțiune în revendicare promovată la data de 14 aprilie 2006, potrivit dreptului comun, cu privire la un imobil preluat ca efect al Decretului nr. 111/1951, instanțele, având în vedere îndrumările date prin decizia de casare, au avut de analizat dacă reclamantele justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat pe această cale, în condițiile în care pentru situația unor astfel de imobile fusese adoptată, ca act normativ special, Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, deși recurentele-reclamante pretind că aveau un bun susceptibil de protecție conform art. 1 din Protocolul nr. 1, opinie împărtășită și de tribunal prin soluția confirmată de instanța de apel (care, apreciind asupra nevalabilității preluării bunului de către stat, îl lipsesc însă de eficiență acordând prioritate principiului securității juridice considerat operabil în favoarea pârâtei), în realitate titlul reclamantelor nu a fost confirmat jurisdicțional anterior, pentru a se putea prevala de el în cadrul acțiunii în revendicare.

Aprecierea existenței unui „bun" în patrimoniul reclamantelor implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual", cât și a unei „speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun".

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești - prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, chiar dacă nu avea caracter definitiv - reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un „bun actual" ori doar un „interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porțeanu, par. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a statuat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (par. 141, 142 și 143).

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a modului de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Astfel, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamantelor și speranța redobândirii exercițiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noțiunii de bun, ci corespund mai degrabă unei „simple speranțe de restituire", nici măcar unei „speranțe legitime" care să poată fi corelată cu o bază suficientă în dreptul intern (de ex„ o jurisprudență bine stabilită care să statueze că în situația unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei legi speciale de reparație, posibilitatea recuperării lor există în condițiile dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).

Contrar susținerii recurentelor-reclamante, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenței recente a instanței de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza - pilot Atanasiu și alții împotriva României, par. 140).

Așadar, pentru deținerea unui bun nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se fi constatat nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe și o dispoziție în sensul restituirii bunului către reclamant.

A fortiori, nu este suficient să se fi constatat nevalabilitatea preluării în chiar judecata acțiunii în revendicare pentru a se considera, că reclamantele sunt beneficiarele unui bun.

Din aceeași hotărâre - pilot (cauza Atanasiu c. Românie) rezultă că transformarea într-o „valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (par. 142).

În speță, reclamantele au inițiat procedura administrativă prevăzută de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 și au obținut o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care autoarea pârâtei a fost obligată să se pronunțe asupra notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și, deși aveau posibilitatea legală de a pune hotărârea astfel obținută în executare, prin folosirea mijloacelor coercitive prevăzute de lege - în cazul în care autoarea pârâtei nu s-ar fi conformat de bunăvoie obligației stabilite de instanță în sarcina sa - nu au făcut dovezi în acest sens pentru a se putea constata că au fost îndeplinite astfel și celelalte cerințe vizând epuizarea procedurii, apte să le confirme existența dreptului în patrimoniu.

Cum reclamantele nu justifică existența „bunului actual", soluția din acțiunea în revendicare a acestora nu putea fi decât în sensul respingerii, pentru considerentele menționate anterior, care vin să suplinească, în parte, motivarea instanței de apel.

Deși este real că autoarea pârâtei și pârâta au exhibat titluri de proprietate cu privire la care a fost respinsă excepția nulității absolute, ceea ce se impune, prioritar, în adoptarea soluției este împrejurarea că reclamantele, care au inițiat demersul judiciar, nu au demonstrat că sunt titularele actuale al dreptului a cărui protecție au pretins-o.

Ca atare, admiterii acțiunii promovate de acestea nu se opune în primul rând, principiul securității juridice, dedus de tribunal, prin soluția confirmată de instanța de apel, ci împrejurarea că reclamantele nu au cerut protejarea unui drept actual.

În aceste condiții, criticile recurentelor-reclamante care vizează aplicarea greșită de către instanță a principiului securității juridice, rămân lipsite de suport.

Pentru considerentele arătate, care suplinesc în parte, argumentele avute în vedere de instanța de apel, înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în temeiul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantele C.D.M. și C.C.I. împotriva deciziei nr. 224/A din data de 21 mai 2012 a Curții de Apel București - Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2013.