Nationalized apartment recovery claim barred by time limit and ECHR Protocol title requirement; appeal rejected with costs.

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 22 noiembrie 2005, reclamanta N.E. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, SC H.N. SA, S.A. și C.I., solicitând să se constate trecerea abuzivă în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 92/1950, a imobilului reprezentat de apartamentul nr. 1 din București, sectorul 1, să se dispună obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil și să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 2000 și a actului adițional din 9 ianuarie 2001, intervenite între SC H.N. SA, în calitate de vânzător, și S.A., în calitate de cumpărător, precum și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 29 martie 2001, intervenit între S.A., în calitate de vânzător, și C.I., în calitate de cumpărător; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 9248 din 12 iunie 2007, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București cauza a fost înregistrată la data de 28 iulie 2007, sub nr. 26727/3/2007.

La data de 27 noiembrie 2007, reclamanta a formulat o cerere de chemare în judecată a altei persoane în temeiul art. 57 și următoarele C. proc. civ., prin care a solicitat ca după introducerea acesteia în cauză și citarea sa la judecarea prezentei cauze în calitate de intervenient în interes propriu, conform art. 58 C. proc. civ., în contradictoriu și cu aceasta să se constate trecerea abuzivă în proprietatea statului a apartamentului nr. 1 situat în București, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, a actului adițional, a contractului de vânzare-cumpărare, a contractului de vânzare-cumpărare și a contractului de vânzare-cumpărare, pentru cauză ilicită, imorală, fraudă la lege și rea credință și să se dispună obligarea pârâților să-i lase atât ei, cât și intervenientei B.V. în deplină proprietate și posesie imobilul menționat.

Reclamanta a justificat interesul pentru admiterea în principiu a cererii sale de intervenție forțată prin faptul că B.V., fiind nepoata de soră a lui M.A., deține o cotă parte din masa succesorală rămasă de pe urma acestuia.

La aceeași dată, numita M.T. a formulat, în temeiul art. 49 și următoarele C. proc. civ., cerere de intervenție în interes propriu, invocând aceleași pretenții ca și reclamanta. Această intervenientă și-a motivat cererea pe faptul că este nepoata de frate a defunctului M.A., deținând o cotă de ¼ din masa succesorală rămasă de pe urma acestuia, alături de reclamanta N.E.

La data de 29 ianuarie 2008, reclamanta a depus o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată a altei persoane cu privire la intervenienta forțată M. (fostă B.) V.Ș., decedată la data de 18 mai 2000, în sensul că în locul acesteia a solicitat chemarea în judecată a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de succesor al numitei M.V.Ș., decedată fără moștenitori, solicitând să se constate pe cale incidentală succesiunea vacantă de pe urma numitei M.V.Ș., să se constate calitatea de moștenitor a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, celelalte capete de cerere din cererea introdusă la data de 27 noiembrie 2007 rămânând nemodificate.

Reclamanta a justificat interesul de a chema în judecată forțat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în locul intervenientei forțate M. (fostă B.) V.Ș., prin aceea că aceasta fiind nepoata de soră a lui M.A., deține o cotă parte din masa succesorală rămasă de pe urma acestuia, care a fost împreună cu mama sa, M.M., proprietarul imobilului revendicat.

Cu privire la calitatea de moștenitor a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, de pe urma defunctei M.V.Ș., reclamanta a arătat că a aflat despre decesul acesteia cu prilejul prezentei judecăți, din certificatul eliberat de Camera Notarilor Publici rezultând că nu s-a dezbătut succesiunea de pe urma acesteia. A mai arătat reclamanta că de la data decesului a trecut o perioadă ce depășește cu mult termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 C. civ. și că nu s-a dezbătut succesiunea de pe urma acesteia, aceste aspecte motivând primul capăt din această cerere modificatoare. În calitatea sa de unic moștenitor, Statul Român are legitimare procesuală pasivă în prezenta cauză având ca obiect revendicarea unui imobil cu privire la care autoarea sa, M.V.Ș., deține o cotă, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor emis de Notariatul de Stat Local al sectorului 1 București.

Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, prin sentința civilă nr. 180 din 10 februarie 2009, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București și a SC H.N. SA, ca neîntemeiată; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare; a respins cererea astfel cum a fost completată de reclamantă, ca neîntemeiată și a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată a altei persoane, astfel cum a fost modificată.

În considerente s-a reținut, relativ la excepția lipsei calității procesuale a pârâților Municipiul București prin Primarul General și SC H.N. SA, în raport de dispozițiile art. 137 C. proc. civ., că această excepție este nefondată în raport de capetele de cerere privind trecerea abuzivă în proprietatea statului a imobilului litigios și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, pârâtele având calitatea de părți în raportul contractual.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare –cumpărare, tribunalul a reținut că această excepție este întemeiată, motivat de faptul că, potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi, termen ce a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001, până la data de 14 august 2002.

Ca urmare, tribunalul a apreciat că termenul limită stabilit de lege pentru formularea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost 14 august 2002, astfel că, în raport de data introducerii acțiunii, dreptul material la acțiune pe acest aspect este prescris, având în vedere dispozițiile legale menționate.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 12 ianuarie 1934, că numitul Ș.G. a vândut autorilor reclamantei, M.M. și A., un teren viran situat în București, în suprafață de 285 mp, teren pe care a fost ridicată o construcție astfel cum rezultă din procesul-verbal de carte funciară.

Conform certificatului de moștenitor, de pe urma defunctului M.A. au rămas ca moștenitori M.M., în calitatea de soție, și M.T.

De pe urma defunctei M.M., conform certificatului de moștenitor, a rămas ca moștenitoare reclamanta, în calitate de fiică, căreia în calitate de legatar universal instituit conform testamentului din 23 septembrie 1993 i-a revenit întreaga masă succesorală.

Pârâta S.A. a cumpărat imobilul litigios în baza Legii nr. 112/1995, fiind încheiat contractul de vânzare-cumpărare, iar aceasta, la rândul său, a vândut imobilul pârâtului C.I., în baza contractului de vânzare-cumpărare.

Acest din urmă pârât a vândut, la rândul său, imobilul litigios pârâtului O.V., conform contractului de vânzare-cumpărare din 30 noiembrie 2005 și acesta din urmă efectuând aceiași operațiune de vânzare a imobilului către pârâtul N.O., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 2005, contract de a fost înscris în cartea funciară prin încheierea nr. 2309 din 24 februarie 2006.

Din adresa nr. 5533 din 21 martie 2005, tribunalul a reținut că imobilul litigios a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, unde la poziția nr. 4741 figurează M.A. cu 3 apartamente.

Prin sentința civilă nr. 11164 din 12 iunie 2000 s-a constatat că imobilul litigios a trecut în proprietatea statului cu titlu, astfel că pretenția reclamantei în sensul de a se constata trecerea abuzivă în proprietatea statului a imobilului a intrat în puterea lucrului judecat.

A constatat tribunalul că prezenta cauză are ca obiect revendicare formulată pe dreptul comun, conform art. 480 C. civ., în care părțile invocă fiecare un titlu asupra bunului litigios.

S-a apreciat de către tribunal că în cazul imobilelor naționalizate există dispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât și instituțiile competente să dispună restituirea și să exercite controlul asupra deciziilor luate.

Opțiunea legiuitorului de a se da câștig de cauză unei sau alteia dintre părți a fost în acest caz de a se porni de la soarta contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu fostul chiriaș, care și-a exercitat un drept recunoscut la acea dată de Legea nr. 112/1995.

Prin art. 46 din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut menținerea contractului de vânzare-cumpărare în situația în care chiriașul a fost de bună - credință, necunoscând că titlul statului este contestat și anularea actelor încheiate cu rea - credință. De asemenea, s-a reținut că s-a instituit un termen de prescripție în care proprietarul deposedat abuziv poate introduce în instanță acțiune prin care să solicite constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, după această dată titlul cumpărătorului urmând a fi consolidat, iar drepturile sale considerate câștigate.

Admiterea acestei acțiuni, conducând la reintrarea dreptului de proprietate în patrimoniul statului, deschide calea restituiri în natură de către unitatea deținătoare, decizia acesteia fiind supusă controlului judiciar, cumpărătorului urmând a i se restitui prețul actualizat.

Dacă însă se constată valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare sau dacă acest contract nu a fost atacat în termenul legal, măsurile reparatorii în favoarea fostului proprietar deposedat abuziv se stabilesc numai în echivalent, în condițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, notificarea fiind adresată tot unității deținătoare și tot sub controlul instanței.

Prin urmare, a apreciat tribunalul, s-a dat o reglementare legală și pentru situația în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș, ne mai aflându-se în patrimoniul unității deținătoare. A considera că în această situație mai poate fi admisă o acțiune în revendicare căreia îi sunt aplicabile regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna a eluda intenția legiuitorului, care a înțeles să dea preferință titlului cumpărătorului prin derogare de la aceste reguli.

Cu alte cuvinte, procedura prealabilă celei de judecată poate fi suspendată prin introducerea acțiunii de constatare a nulității actelor de înstrăinare efectuate, conform art. 47 alin. (2) coroborat cu art. 46 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură putând fi obținută numai ca efect al constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Tribunalul a considerat că, indiscutabil, proprietarul se poate adresa și instanței pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaș devenit proprietar, însă o asemenea acțiune nu poate fi admisă, deoarece situației de fapt reținute nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 C. civ., care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferință și anume verificarea titlurilor autorilor părților, ceea ce în speță ar fi în defavoarea celui care a cumpărat de bună - credință în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparența statului ca proprietar, ceea ce ar fi contra opțiunii legiuitorului.

În acest sens sunt și prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Un astfel de caracter îl are și Legea nr. 10/2001, care a înțeles să reglementeze situațiile juridice în legătură cu regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în care din diverse cauze, proprietarii deposedați abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că după data de 14 februarie 2001, persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act normativ, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau în echivalent.

Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general C. civ., ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat.

Prin urmare, analizând acțiunea în revendicare formulată de reclamantă, tribunalul a constatat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create în literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau, după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.

Această lege impune deci o procedură administrativă prealabilă, derogatorie, imperativă și obligatorie privind restituirea imobilelor, acesta fiind modul în care legiuitorul român a înțeles să dea o rezolvare cât mai eficientă cererilor formulate de proprietarii deposedați abuziv.

Nu numai că legea permite proprietarilor deposedați abuziv ale căror imobile au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 să se adreseze fostelor persoane juridice deținătoare, dar și exclude altă posibilitate legală.

A admite o altă soluție ar însemna că în acest caz legiuitorul a pus la dispoziția proprietarilor două mijloace procedurale de protecție a drepturilor lor, atât o acțiune în restituire întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care poate fi adresată direct instanței, și o procedură administrativă.

De asemenea, dacă intenția legiuitorului ar fi fost să permită accesul la ambele proceduri, ar fi prevăzut expres cel puțin suspendarea uneia dintre ele, cum a făcut-o art. 47 alin. (1) pentru situația acțiunilor în revendicare introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, singurul caz de suspendare prevăzut este cel legat de introducerea acțiunilor având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, care se soluționează în prealabil de către instanță, măsurile ce se vor lua ulterior de către unitatea deținătoare în urma notificării adresate de proprietar, în cadrul termenului legal, fiind în funcție de soluția pronunțată.

La interpretarea logico-rațională se adaugă și cea teleologică. Scopul legii a fost de a tranșa în sfârșit controversata situația a imobilelor ce fac obiectul său de aplicare într-un termen rezonabil. Or, acțiunea în revendicare, înțeleasă ca fiind un temei de drept, adică unui set de reguli de drept comun după care se soluționează cererea de redobândire a posesiei unui imobil, este imprescriptibilă extinctiv.

Tribunalul a mai considerat că instituirea unui termen pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza Pincova și Pinc contra Republici Cehă), care și în cazul Brumărescu contra României s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească. Or, în cazul de față, dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților.

Tribunalul a apreciat că în speță numai pârâții se bucură de un „bun" în sensul art. 1 Protocolul 1 al CEDO, aceștia bucurându-se de o speranță legitimă în acest sens, fiind cumpărător de bună - credință în raport de dispozițiile art. 1898 C. civ. (cazul Princova și Pinc contra Republici Cehe).

De asemenea, nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată, deoarece unul din elementele fundamentale ale dreptului este principul securității raporturilor juridice, care înseamnă între altele că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie discutată (cazul Brumărescu contra României).

Reclamanta nu poate invoca un bun în sensul art. 1 al Protocolului Convenției atâta timp cât nu a făcut dovada că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, are o hotărâre judecătorească prin care i s-a recunoscut dreptul asupra bunului revendicat.

În consecință, persoanele care au dobândit cu bună - credință nu pot fi puse în situația de a suporta responsabilitatea care aparține în mod corect statului pentru faptul de a fi confiscat aceste bunuri (cazul Raicu împotriva României).

Ca urmare, tribunalul a apreciat că titlul pârâților este ocrotit de lege și că au un bun în sensul art. 1 Protocolul 1 la Convenție.

Tribunalul a apreciat că susținerile acestora în sensul că în speță se aplică regula unanimității moștenitorilor nu pot fi primite, deoarece prin această regulă s-ar încălca dreptul reclamantei la liberul acces la justiție, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție (cazul Lupaș contra României).

În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu prin care au fost invocate aceleași pretenții ca și ale reclamantei, pentru considerentele mai sus menționate, tribunalul a respins această cerere.

Cu privire la cererea de chemare în judecată a altor persoane astfel cum a fost modificată, tribunalul a apreciat că este inadmisibilă, întrucât potrivit dispozițiilor art. 57 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată a altor persoane este o cerere incidentală, prin care una dintre părțile din proces solicită introducerea în cauză a unei terțe persoane ce ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul.

Scopul urmărit de art. 57 C. proc. civ. și deci instituția cererii de chemare în judecată a altor persoane este ca în situația în care două sau mai multe persoane pretind aceleași drepturi ca și reclamantul să se stabilească care este adevăratul titular al dreptului. Așadar, obiectul unei astfel de cereri incidentale este limitat la obiectul cererii principale, iar pe această cale incidentală nu se pot valorifica alte drepturi decât cele solicitate de către reclamant prin acțiunea introductivă.

Ca urmare, tribunalul a apreciat că cererea de chemare în judecată a altor persoane, astfel cum a fost modificată, reprezintă de fapt o modificare a acțiunii civile, modificare ce nu s-a făcut în termenul prevăzut de art. 132 C. proc. civ., având în vedere că la termenul din data de 16 decembrie 2007 au fost încuviințate probele, termen la care procedura a fost legal îndeplinită.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând sentința ca nelegală și netemeinică, iar Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, prin decizia civilă nr. 127 din 18 februarie 2010, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.

Împotriva acestei decizii s-a declarat recurs de către pârâții C.I. și S.I., N.O. și S., O.V. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Înalta Curte de Justiție și Casație, prin decizia civilă nr. 2226 din 10 martie 2011, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În considerentele deciziei, s-a reținut că din punct de vedere obiectiv și subiectiv, cadrul procesual dedus judecății se compune din:

- cererea de chemare în judecată formulată la data de 22 noiembrie 2005, prin care intimata reclamantă a solicitat instanței să se constate trecerea abuzivă în proprietatea statului a imobilului în litigiu, să se constate că ea este unic proprietar al acestui apartament, pârâții chemați în judecată să fie obligați să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul și să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare succesive (22 decembrie 2000, a actului adițional nr. 1 din 9 ianuarie 2001 și cel aut. sub nr. 292 din 29 martie 2001), având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra apartamentului. Pârâții inițial chemați în judecată au fost: Municipiul București prin Primar General, SC H.N. SA, S.A. și C.I.

- cererea completatoare depusă de reclamantă la fila 101 dosar fond (judecătorie) pentru termenul din 29 martie 2006, prin care a solicitat chemarea în judecată în calitate de pârâți a numiților C.S.I., O.V. și N.O. și să se constate nulitatea absolută și a contractelor de vânzare - cumpărare aut. sub nr. 2896 din 30 noiembrie 2005 și sub nr. 3052 din 20 decembrie 2005, încheiate între pârâții introduși în judecată; la termenul de judecată din 30 mai 2006 s-a dispus citarea în cauză în calitate de pârâtă și a numitei N.S.

- cererea formulată în baza art. 57 C. proc. civ. de chemare în judecată a altor persoane, respectiv, a numitei B.V.Ș., depusă de reclamantă la data de 27 noiembrie 2007 (fila 36 dosar tribunal) și prin care a solicitat să se constate trecerea abuzivă în proprietatea statului a apartamentului nr. 1 din București, să se constate nulitatea absolută a celor 4 contracte de vânzare - cumpărare anterior enumerate, să se dispună obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul în litigiu reclamantei și intervenientei B.V.

- cererea de intervenție în interes propriu formulată de numita M.T., prin care au fost formulate aceleași capete de cerere ca cele enunțate prin redarea cererii anterioare a reclamantei, intervenienta solicitând în final ca alături de reclamantă și intervenienta forțată B.V.Ș. să îi fie lăsat apartamentul în deplină proprietate și posesie de către pârâții cauzei.

- cererea modificatoare a cererii de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamantă la 29 ianuarie 2008, prin care a solicitat chemarea în judecată a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în calitate de succesor al numitei M. (fostă B.) V.Ș., decedată la 18 mai 2000, fără moștenitori, astfel că prin această cerere reclamanta a solicitat ca, pe cale incidentală, să se constate succesiunea vacantă și să se constate calitatea Statului de succesor prin Ministerul Finanțelor Publice, restul cererii constituind o reluare a capetelor de cerere din cea depusă de aceeași reclamantă la 27 noiembrie 2007.

Toți recurenții cauzei au formulat critici cu privire la dezlegarea dată de instanța de apel în privința calificării cererii de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamantă în temeiul art. 57 C. proc. civ. și prin care a solicitat atragerea în proces și a celei de-a treia moștenitoare a proprietarilor inițiali ai imobilului asupra căruia poartă litigiul, respectiv, a numitei M. (fostă B.) V.Ș.

Consecutiv, s-a susținut și nelegalitatea deciziei instanței de apel cu privire la reținerea contrarietății dintre considerentele sentinței și dispozitiv.

Înalta Curte a constatat că dintre pretențiile formulate, cererea de obligare a pârâților să lase apartamentul în litigiu în deplină proprietate și posesie fie reclamantei, fie reclamantei și intervenientei principale M.T., fie acestora și succesorului intervenientei forțate M. (B.) V.Ș., este cea care a impus reclamantei în strategia procesului, necesitatea realizării litisconsorțiului procesual activ, în ipoteza calificării acestui capăt de cerere ca fiind revendicare, în realizarea exigențelor principiului unanimității ce funcționează în materia coproprietății.

Chestiunea calificării acestei cereri drept revendicare reiese din considerentele sentinței și sunt intrate în puterea lucrului judecat, față de împrejurarea că soluția fondului a fost atacată doar de către reclamantă, astfel că instanța de apel, în absența unor critici pe un atare aspect, nu putea încălca limitele devoluțiunii în calea de atac.

Însă, Înalta Curte a constatat că în mod corect recurenții susțin nelegalitatea deciziei recurate cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 57 C. proc. civ. de instanța de apel.

Așa cum s-a arătat, scopul întregirii cadrului procesual (care se impunea sub aspect activ, iar nu pasiv), urmărit de reclamantă prin formularea acestei cereri, era întrunirea unanimității pentru capătul de cerere în revendicare.

Ca atare, respingerea de prima instanță ca inadmisibilă a cererii formulate în baza art. 57 C. proc. civ., trebuia să reflecte o vătămare a reclamantei sub aspectul neîmplinirii scopului urmărit, pentru a atrage în apel, din punct de vedere tehnic, desființarea soluției primei instanțe; adică, instanța de fond să fi respins capătul de cerere în revendicare ca inadmisibil pentru neîntrunirea unanimității, ceea ce nu este real pentru că prima instanță analizase pe fond acest capăt de cerere, făcând trimitere la Cauza Lupaș pentru a motiva neaplicarea regulii unanimității, ceea ce reprezintă o chestiune dezlegată în favoarea reclamantei și care nu mai putea fi schimbată în propria sa cale de atac (art. 296 C. proc. civ.).

În consecință, sub un prim aspect s-a constatat că respingerea ca inadmisibilă a cererii formulate în baza art. 57 C. proc. civ., nu a provocat nicio vătămare procesuală reclamantei pentru ca, din acest motiv, să fie necesară desființarea sentinței cu reluarea judecății la prima instanță în calea de atac a acesteia.

În al doilea rând, stabilirea ca admisibilă a acestei cereri de instanța de apel este o soluție dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 57 C. proc. civ., astfel că și din acest motiv, Înalta Curte a constatat că sunt întrunite dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, prin chemarea în judecată a altor persoane în condițiile textului indicat, reclamanta, în acest caz, atrage în proces un terț care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și ea.

Or, când fiecare dintre acestea se pretinde că este titulara unei cote părți din dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu (decurgând din calitatea de moștenitori ai autorilor inițiali), înseamnă că fiecare afirmă (reclamanta pentru sine, dar și pentru intervenienta forțată) un drept propriu și nu se pretinde de către fiecare același unic drept dedus judecății de reclamantă.

În plus, astfel cum reclamanta a realizat construcția juridică prin formularea acestei intervenții forțate, intervenienta M. ar fi dobândit poziția procesuală de pârâtă iar nu de coreclamant, ceea ce este străin scopului realizării unanimității, iar reclamantul nu poate pretinde un drept pentru pârât și, totodată, în contradictoriu cu acesta, așa cum corect susține și recurentul O.V.

Prin urmare, Înalta Curte a apreciat că în mod nelegal instanța de apel a constatat admisibilitatea cererii de chemare în judecată a altor persoane, făcând o aplicare greșită a dispozițiilor art. 57 alin. (1) C. proc. civ.

Urmează ca în rejudecarea apelului să se evalueze restul criticilor reclamantei din motivele de apel și neanalizate, potrivit cadrului procesual conturat prin celelalte cereri formulate în cauză: cererea principală inițială și completată la 29 martie 2006 și cererea de intervenție principală în interes propriu formulată de numita M.T.; aceasta, întrucât cererea de chemare în judecată a altor persoane, respectiv, a numitei M., este inadmisibilă potrivit celor deja arătate.

De asemenea, limitele rejudecării vor exclude și cererea formulată de reclamantă la data de 29 ianuarie 2008 de modificare a cererii formulate în baza art. 57 C. proc. civ., care nu poate avea o existență de sine stătătoare, ci se află într-un raport de accesorietate față de aceasta, astfel încât va avea aceeași soartă juridică, fiind, așadar, inadmisibilă.

Reclamanții au susținut, de asemenea, că instanța de apel în mod greșit a stabilit că soluția primei instanțe prezintă contradicții între considerente și dispozitiv, reținându-se că deși s-a respins prin dispozitiv ca inadmisibilă chemarea în judecată a altor persoane, din considerente reiese că aceasta a fost respinsă ca tardivă.

Deși este lipsit de interes față de cele deja redate, critica se privește a fi întemeiată, întrucât, instanța de fond a reținut că în raport de pretențiile afirmate prin cererea analizată, ea este inadmisibilă în raport cu cerințele stabilite prin art. 57 C. proc. civ., însă, într-o corectă înțelegere a dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. și în aplicarea prevederilor art. 84 C. proc. civ., prima instanță a considerat că o calificare adecvată ar fi fost aceea de cerere completatoare sau modificatoare a cererii de chemare în judecată, care însă trebuia formulată până la prima zi de înfățișare, în condițiile art. 132 C. proc. civ.

Drept urmare, tardivitatea s-a apreciat în raport de calificarea drept cerere modificatoare a acțiunii, iar nu față de formularea utilizată de reclamantă prin referire la dispozițiile art. 57 C. proc. civ., chemarea în judecată a altor persoane în condițiile acestui text putând fi formulată, într-adevăr, până la închiderea dezbaterilor, când titularul ei este reclamantul, sens în care dispune art. 57 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte a înlăturat însă susținerile aceluiași recurent O.V. referitoare la raționamentul instanței de apel în ce privește îndreptățirea numai a reclamantei la restituirea imobilului, întrucât aceasta este singura care a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, nu și a celorlalți coproprietari (intervenienta M.T. și eventualii moștenitori ai numitei M., decedată la data apariției Legii nr. 10/2001).

Nu trebuie ignorată împrejurarea că imobilul în cauză intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar cererea de constatare a nulității absolute, cel puțin a contractului de vânzare cumpărare inițial dintre SC H.N. SA și S.A. (și a actului adițional), trebuie analizată în raport de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin raportare însă la premisa preluării cu titlu sau fără titlu a imobilului.

Așa fiind, regula aplicării prioritare a legii speciale și nu a dreptului comun fie în analizarea cererii de constatare a nulității, fie în cea în revendicare, constituie o limitare a principiului disponibilității părților, această chestiune de ordine publică fiind dezlegată (sub un anume aspect ce interesează cauza) prin Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți, dată în interesul legii; în aceste condiții, Înalta Curte a constatat că instanța de apel corect a evaluat că dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu sunt lipsite de relevanță în cauză.

Restul criticilor formulate de recurenții N.O. și N.S. privind buna lor credință la perfectarea contractului de vânzare cumpărare sau lipsa de identitate dintre imobilul ce formează obiectul contractului lor și apartamentul solicitat de reclamantă sunt chestiuni care, neanalizate fiind de instanța de apel, nu ar putea fi evaluate sub aspectul legalității, așadar, omisso medio, de instanța de recurs, astfel încât vor fi avute în vedere în rejudecare.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 788 din 7 noiembrie 2011 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins apelul reclamantei, reținându-se următoarele considerente:

Acțiunea reclamantei a fost înaintată la 22 noiembrie 2009 și s-a întemeiat pe dispozițiile de drept comun – art. 480 C. civ., art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995, art. 3 din Legea nr. 79/1997, precum și pe art. 8 din Constituția României din 1948, considerând că nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate; decizia de preluarea a imobilului emisă în temeiul Decretului nr. 92/1950 încălcă dispozițiile constituționale și cele internaționale; statul nu are un titlu valabil astfel încât nu putea transfera valabil dreptul de proprietate prin contractul de vânzare - cumpărare, act care este nul absolut.

S-a susținut că reclamanta are un bun, titlul său fiind preferabil celui al pârâților, titlul acestora neputând fi opus adevăratului proprietar, care nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate.

În ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, față de capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a actelor de vânzare-cumpărare pe motiv că nu este aplicabilă Legea nr. 10/2001, ci dreptul comun, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 315 C. proc. civ., potrivit cărora instanța de rejudecare este obligată să respecte chestiunile de drept dezlegate de instanța de casare.

În considerentele deciziei nr. 2226/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că nu trebuie ignorată împrejurarea că imobilul în cauză intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, iar cererea de constatare a nulității absolute, cel puțin a contractului de vânzare-cumpărare inițial dintre SC H.N. SA și S.A. (și a actului adițional), trebuie analizată în raport de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, s-a arătat că regula aplicării prioritare a legii speciale și nu a dreptului comun, fie în analiza cererii de constatare a nulității, fie în cea în revendicare, constituie o limitare a principiului disponibilității părților, această chestiune de ordine publică fiind dezlegată (sub un anume aspect ce interesează cauza) prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în interesul legii.

Astfel fiind, excepția prescripției dreptului material la acțiune privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a fost corect soluționată de instanță, având în vedere că în art. 46 alin. (5), în prezent art. 45 din Legea nr. 10/2001, se arată că prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a prezentei legi, termen de 1 an care a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001.

Cererea formulată de reclamantă a fost înregistrată pe rolul instanțelor cu depășirea termenului legal prevăzut de lege, la data de 22 noiembrie 2009.

În ceea ce privește motivul de apel vizând greșita soluționare a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată a altor persoane, întemeiată pe dispozițiile art. 57 C. proc. civ., respectiv a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea constată că prin cererea formulată la 29 ianuarie 2008 și aflată la fila 68 din dosarul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, reclamanta a chemat în judecată în temeiul dispozițiilor art. 57 și urm. C. proc. civ., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de succesor a numitei M. V.Ș. (fostă B.), având în vedere că prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, de asemenea, limitele rejudecării vor exclude și cererea formulată de reclamantă la data de 29 ianuarie 2008, de modificare a cererii formulată în baza art. 57 C. proc. civ., care nu poate avea o existență de sine stătătoare, ci se află într-un raport de accesorietate față de aceasta, astfel încât va avea aceeași soartă juridică, fiind așadar inadmisibilă.

În consecință, fiind o chestiune dezlegată de către instanța de casare, nu mai poate fi analizată la rejudecarea apelului.

În ceea ce privește fondul acțiunii, precum și motivele de apel întemeiate pe susținerea potrivit căreia, tribunalul a refuzat să analizeze motivele invocate pe fondul cererii în revendicare, analizarea relei-credințe a pârâților cumpărători, interpretarea greșită a hotărârilor C.E.D.O., respectiv B., P., S., D. și alții, Curtea le apreciază ca nefondate, pentru următoarele considerente:

În raport cu motivele de apel invocate și art. 20 din Constituția României, Curtea constată că tribunalul a analizat corect situația de fapt dedusă judecății și a aplicat în conformitate cu jurisprudența internă și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului dispozițiile legale în materie, reținând corect că reclamanta nu are un bun conform art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, acțiunea în revendicare de drept comun fiind neîntemeiată și că singura lor speranță legitimă o reprezintă Legea nr. 10/2001.

În cauza A. și alții, pronunțată la 12 octombrie 2010, C.E.D.O. a statuat cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunurile actuale”, cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puțin „speranța legitimă” de a se bucura efectiv de un drept de proprietate.

Existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care reiese din prima fază a primului aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În prezenta cauză, reclamanta - apelantă nu se poate prevala de un bun actual în sensul Convenției, aceasta nefăcând nici o dovadă că a acționat în justiție anterior datei introducerii acțiunii – 2009 ori că deține o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să îi fie recunoscută calitatea de proprietar, iar în dispozitiv să existe obligația de restituire a imobilului în litigiu. Dimpotrivă, prin sentința civilă nr. 11164 din 12 iunie 2000 s-a constatat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu.

Această concluzie se impune, în condițiile în care tot C.E.D.O. a arătat că art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat Convenția, iar în speța dedusă judecății imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului prin Decretul nr. 92/1950, deci anterior semnării Convenției de către statul român.

Tribunalul a interpretat corect dispozițiile legale atât în raport cu legislația C.E.D.O. cât și cu legea specială în materie, Legea nr. 10/2001 și jurisprudența națională – decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație, concluzionând corect că nu se poate realiza în cauză o analiză comparativă a drepturilor de proprietate, exclusiv prin raportare la normele dreptului comun, ori a Legii nr. 213/1998 (ce cuprindea o normă tranzitorie, până la apariția Legii nr. 10/2001), cauza fiind soluționată în fondul său și nicidecum ca inadmisibilă, argumentele reclamanților fiind fără suport probator din acest punct de vedere.

În cauza A., Curtea Europeană a interpretat Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 în raport cu legislația internă, reținând că de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2001 și 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism anterior pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri, reclamanta apelantă formulând deja notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 și, față de nesoluționarea sa într-un termen rezonabil, are deschisă calea contestației împotriva refuzului de soluționare.

În consecință, s-a apreciat că, transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

Sub acest aspect, în ceea ce privește susținerea potrivit căreia nu s-a analizat modalitatea de trecere a bunului în proprietatea statului, Curtea apreciază că, în condițiile în care s-a reținut că singura speranță legitimă a apelantei reclamante o reprezintă Legea nr. 10/2001, nu mai era necesară analizarea valabilității ori nevalabilității titlului statului, în condițiile în care astfel cum susține chiar apelanta, a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, dispoziții potrivit cărora toate preluările de imobile din perioada martie 1945 – decembrie 1989 sunt apreciate ca abuzive.

În aceiași ordine de idei, Curtea Europeană a statuat în cauza A. că, „Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă ca acest apartament nu reprezintă un “bun actual” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala”.

Din această perspectivă nu pot fi reținute ca pertinente susținerile apelantei în sensul că are un bun în sensul Convenției și un titlu valabil la momentul promovării acțiunii, calitatea de moștenitori și dovada dreptului de proprietate a imobilului în litigiu putând fi valorificate doar în procedura administrativă prealabilă prevăzută de acest act normativ, pe care de altfel a și înțeles să o folosească.

Astfel, instanța de apel a constatat că s-a reținut corect de către instanța anterioară că, prin neaccesarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în sensul prevăzut de art. 45, intimații au un titlu preferabil în cadrul acțiunii în revendicare, câtă vreme chiar Curtea Europeană în decizia A. a arătat că simpla constatare a ilegalității naționalizării se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și a epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi .

Și sub acest aspect, C.E.D.O. a arătat că „întocmai cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la dobândirea unor bunuri, nu se impune statelor contractante nicio restricție în libertatea lor de a determina domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materia restituirii bunurilor și de a-și alege condițiile în temeiul cărora ele acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate. În asemenea circumstanțe, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o amplă marjă de apreciere nu numai pentru a alege măsurile de reglementare a raporturilor de proprietate din țară, ci să facă o evaluare și a timpului necesar pentru realizarea obiectivului”.

De asemenea, Curtea arată că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului citată de către reclamanți datează dintr-o perioadă anterioară cauzei pilot A., cauză care prin considerentele sale a reamintit practica sa anterioară, aducând însă o serie de precizări neechivoce asupra unor noțiuni ca bun, speranță legitimă, aplicabilitate a Convenției Europeane a Drepturilor Omului, dreptul statelor contractante, ș.a.

În aceste circumstanțe, reclamanta – apelantă nu are nici bun actual și nici o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, singura speranță legitimă de a se bucura efectiv de un drept de proprietate, în contextul în care statul are dreptul să reglementeze situația unor bunuri trecute în proprietatea statului anterior semnării C.E.D.O., îl constituie Legea nr. 10/2001.

În aceste circumstanțe, analizarea titlului intimaților, atât sub aspectul respectării dispozițiilor legale sub imperiul cărora a fost încheiat, precum și a relei-credințe la încheierea actului, sunt lipsite de relevanță, câtă vreme s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru constatarea nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare și a actului adițional încheiat între SC H. SA și S.A., acesta fiind pe deplin valabil.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta N.E., criticând-o în baza art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive:

1. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nesocotind obligativitatea deciziei de casare nr. 2226 din 10 martie 2011 a ICCJ asupra problemelor de drept dezlegate.

Astfel, instanța de recurs a sesizat că nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au soluționat cererea având ca obiect constatarea nulitatea contractelor succesive de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu chiriașii cumpărători, ca urmare a relei-credințe atât a vânzătorilor cât și a cumpărătorilor, acest aspect fiind necesar a fi soluționat de instanța de apel, ca urmare a efectului devolutiv al apelului.

Nesocotind această dezlegare a unei probleme de drept esențiale din punct de vedere procedural, instanța de apel a apreciat că în mod corect s-a soluționat problema prescripției de către prima instanță cu privire la crearea având ca obiect nulitatea contractelor succesive de vânzare-cumpărare încheiate cu chiriașii și cu dobânditorii subsecvenți.

Prin decizia de casare, ICCJ a stabilit ca instanța de rejudecare să procedeze la o rejudecare în fond a cererilor având ca obiect nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, prin analizarea relei-credințe.

Astfel, instanța de recurs a apreciat că aspectele privind reaua-credință a cumpărătorilor nu puteau fi analizate de aceasta, pentru prima oară în recurs, astfel că revenea în sarcina instanței de apel să le analizeze, la rejudecare.

Așadar, motivul de apel privind prescripția, ce fusese inițial invocat de reclamantă a fost menținut ca admis, soluția instanței de apel nefiind casată și sub acest aspect, astfel că potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de rejudecare era obligată să soluționeze fondul cererilor în nulitate.

2. În subsidiar, dacă se va considera că prima instanță de recurs nu a dezlegat problema prescripției, trebuie reținut că, în rejudecare, instanța de apel a soluționat greșit motivul de apel privind excepția prescripției dreptului material la acțiunea în nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dreptul comun, iar nu pe Legea nr. 10/2001. Ca atare, Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă în ce privește nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare, respectiv în privința termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5), acțiunea în nulitate absolută întemeiată pe dreptul comun fiind imprescriptibilă extinctiv, conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958.

Pe de altă parte, s-a cerut nulitatea absolută și a două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 2005, cărora în mod evident nu le poate fi aplicat termenul de prescripție instituit de Legea nr. 10/2001, care a expirat în februarie 2002, când contractele nu erau încă încheiate. Cum dreptul la acțiunea în nulitatea absolută a contractelor din anul 2005 nu era născut în anul 2002, nu se poate susține că acesta era prescris.

3. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de repunere în termenul de prescripție.

Invocând art. 1 alin. (1) par. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană în cauza A. și alții împotriva României, s-a solicitat și repunerea în termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în nulitatea contractelor, devreme ce Statul Român nu a rezolvat problema imobilelor naționalizate, problemă dedusă și prezentei judecăți.

4. Instanța de apel nu a cercetat fondul litigiului, apreciind prin considerente că numai procedura Legii nr. 10/2001 se află la îndemâna reclamantei, soluția dată fiind una de inadmisibilitate a acțiunii.

Astfel, instanța de apel nu a comparat titlurile de proprietate exhibate de părți, nu a analizat reaua-credință a pârâților, apărarea privind irelevanța bunei-credințe în materia revendicării și nici motivele invocate în susținerea caracterului mai preferabil al titlului reclamantei, ceea ce ar fi condus la o altă soluție.

În concursul dintre adevăratul proprietar (proprietarul originar, adică autorul reclamantei) și chiriașii cumpărători, întrucât primul dețin un titlu originar de proprietate, confirmat cu efect retroactiv prin considerarea ca fiind un act de naționalizare abuziv Decretul nr. 92/1950, trebuie recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei, respectiv trebuie ca reclamanta să beneficieze de recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate în patrimoniul său.

Chiar dacă și pârâții dețin un „bun”, s-a apreciat în practica judiciară că întrucât titlul statului de la care aceștia au cumpărat este viciat (Decretul nr. 92/1950 fiind un act abuziv de naționalizare), acesta iradiază și dreptul subdobânditorului, ceea ce este de natură a împiedica recunoașterea preferabilității titlului lor în concurs cu cel al adevăratului proprietar.

Soluția dată de instanța de apel este contrară normelor europene, impunându-se astfel înlăturarea legii speciale prin efectul aplicării directe a Convenției, cu consecința preferabilității titlului adevăratului proprietar.

Raportat la jurisprudența Curții Europene, care a apreciat că Legea nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă de despăgubiri vechilor proprietari deposedați abuziv, nu se putea menține de către instanța de apel soluția fondului de respingere a acțiunii în revendicare, cu argumentul că nu se poate obține restituirea în natură față de dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc dreptul la despăgubiri, mai ales în condițiile nesoluționării până în prezent a notificării.

Așadar, aprecierea instanței de apel că nu se încalcă dispozițiile Convenției, deoarece reclamanta are la îndemână exclusiv procedura Legii nr. 10/2001, procedură de care a uzat încă din anul 2002, fără a fi însă finalizată, este sfidătoare la adresa substanței dreptului de proprietate.

Instanța de apel a interpretat greșit și hotărârile CEDO în materie, ignorând că practica CEDO este în sensul de a se da câștig de cauză adevăraților proprietari, încălcările constatate de aceasta în toate hotărârile referitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, dar și la art. 6 din Convenție fiind relevante în sensul admiterii acțiunii în revendicare deduse judecății.

Instanța de apel a interpretat hotărârea pilot dată în cauza A. împotriva României în sens contrar celui care a stat la baza pronunțării ei, respectiv acela care obligă Statul Român să identifice soluții prin care problema imobilelor naționalizate să fie rezolvată.

Nu rezultă din hotărârea pilot că adevăratul proprietar are la îndemână exclusiv calea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, procedură ineficientă și care nu poartă între adevăratul proprietar și chiriașii-cumpărători sau actualii deținători ai imobilelor vândute abuziv și cu încălcarea legii, ci doar cu unitatea deținătoare și care nu ar mai putea restitui în natură imobilul.

Scopul celor două proceduri este diferit, iar drepturile subiective ce se valorifică pe cele două căi sunt diferite, aspect de care instanța de apel nu a ținut seama.

5. Instanța de apel nu a analizat reaua-credință a vânzătorilor și cumpărătorilor din contractele de vânzare-cumpărare atacate, acestea fiind nule absolut pentru fraudă la lege, cauză ilicită și imorală, fiind încheiate cu rea-credință, în frauda drepturilor reclamantei.

Recurenta a reiterat în continuare motivele pentru care a solicitat să se constate nulitatea absolută atât a contractului de vânzare-cumpărare inițial, încheiat de stat cu chiriașa S.A. în anul 2000, cât și a contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente, respectiv contractul din 29 martie 2001, intervenit între S.A. și C.I., contractul din 30 noiembrie 2005, intervenit între soții C. și O.V. și contractul din 20 decembrie 2005, intervenit între O.V. și N.O., căsătorit cu N.S.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

1. Critica privind încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prin nesocotirea, în rejudecare, a deciziei de casare nr. 2226/2011 a ICCJ este neîntemeiată.

Contrar celor susținute de recurentă, prin decizia de casare nr. 2226/2011 a ICCJ nu s-a impus instanței de trimitere să rezolve pe fond cererea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare și nu s-a dat nicio dezlegare asupra prescripției dreptului material la acțiunea în nulitate, singura dezlegare dată cu referire la cererea în nulitate vizând legea aplicabilă în soluționarea acestei cereri.

Astfel, admiterea recursurilor pârâților și casarea deciziei recurate nu au fost determinate de nesoluționarea pe fond a cererii în nulitatea contractelor, cum greșit se pretinde prin motivele de recurs, ci de dezlegarea greșită de către instanța de apel a problemei admisibilității cererii reclamantei de chemare în judecată a altor persoane întemeiată pe dispozițiile art. 57 C. proc. civ. Reținând că în mod nelegal instanța de apel a apreciat această cerere ca fiind admisibilă (aprecierea admisibilității cererii respective fiind cea care a antrenat soluția de desființare a sentinței de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare, fără a se mai analiza celelalte critici din apelul reclamantei), instanța de recurs a stabilit ca în rejudecarea apelului să se evalueze restul criticilor reclamantei din motivele de apel și neanalizate, potrivit cadrului procesual conturat prin celelalte cereri formulate în cauză: cererea principală inițială și completată la 29 martie 2006 și cererea de intervenție principală în interes propriu formulată de numita M.T.; totodată, a stabilit că limitele rejudecării vor exclude cererea de chemare în judecată a altor persoane, care este inadmisibilă, dar și cererea formulată de reclamantă la data de 29 ianuarie 2008 de modificare a cererii formulate în baza art. 57 C. proc. civ., care aflându-se într-un raport de accesorietate față de aceasta, va avea aceeași soartă juridică, fiind așadar inadmisibilă.

Cu referire la cererea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, singura problemă de drept dezlegată de instanța de recurs a vizat legea aplicabilă în soluționarea acestei cereri, ce urma a fi avută în vedere în rejudecare. În acest sens, prin decizia de casare s-a reținut că nu trebuie ignorată împrejurarea că imobilul în cauză intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, iar cererea de constatare a nulității absolute, cel puțin a contractului de vânzare-cumpărare dintre SC H.N. SA și S.A. (și a actului adițional) trebuie analizată în raport de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, nu se poate reține că, în rejudecare, instanța de apel era ținută să se pronunțe pe fondul cererii în nulitate, cum greșit se pretinde prin motivele de recurs. Decizia de casare impunea ca în rejudecare să se analizeze și cererea în nulitate, raportat la criticile formulate în apelul reclamantei și neanalizate în primul ciclu procesual, având în vedere dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001; or, una din aceste critici viza soluția primei instanțe de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiunea în nulitate, astfel că apreciind asupra prescripției, raportat la dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanța de trimitere a respectat limitele casării și dezlegările obligatorii ale instanței de recurs, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

2. Criticile vizând nelegala confirmare în apel a soluției primei instanțe de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare sunt neîntemeiate.

Mai întâi, este de observat că soluția pe prescripție, dată la fond și menținută în apel, privește exclusiv cererea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, nu și a contactelor de vânzare-cumpărare subsecvente din 2005, așa încât criticile formulate de recurentă pe aspectul prescripției, cu referire la cererea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în anul 2005, nu au legătură cu soluția pronunțată în cauză.

În ce privește primul contract de vânzare-cumpărare, prin care statul a înstrăinat chiriașului imobilul litigios în anul 2000, în mod legal instanța de apel a menținut soluția primei instanțe de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune privind constatarea nulității acestui contract, sens în care a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente pe acest aspect - art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Contrar susținerilor recurentei, chestiunea prescripției nu putea fi rezolvată în rejudecare în raport de dispozițiile de drept comun ale art. 2 din Decretul nr. 167/1958, în condițiile în care prin decizia de casare pronunțată în recursul din primul ciclu procesual al cauzei (decizia nr. 2226/2011 a ICCJ) s-a dezlegat problema legii aplicabile în rezolvarea cererii în nulitate, reținându-se că aceasta este legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001.

Astfel, în decizia de casare s-a reținut că nu trebuie ignorată împrejurarea că imobilul în cauză intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, iar cererea în constatarea nulității absolute, cel puțin a contractului de vânzare-cumpărare dintre SC H.N. SA și S.A. (și a actului adițional) trebuie analizată în raport de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, s-a reținut că regula aplicării prioritare a legii speciale și nu a dreptului comun, fie în analiza cererii de constatare a nulității, fie în cea în revendicare, constituie o limitare a principiului disponibilității părților, această chestiune de ordine publică fiind dezlegată prin Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale ICCJ, dată în interesul legii.

Cum potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, raportat la decizia de casare nr. 2226/2011 a ICCJ, în mod legal instanța de apel a analizat prescripția dreptului la acțiune pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din perspectiva dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit acestor dispoziții legale, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii speciale, termen care a fost prelungit succesiv, prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, până la 14 august 2002.

Cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare fiind formulată de reclamantă la data de 22 noiembrie 2005, deci cu depășirea termenului special de prescripție instituit de Legea nr. 10/2001, în mod legal curtea de apel a menținut soluția primei instanțe de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune privind nulitatea acestui contract.

3. Critica legată de repunerea în termenul de prescripție nu este întemeiată.

Contrar susținerilor recurentei, aceasta nu a învestit instanța cu o cerere de repunere în termenul de prescripție a dreptului la acțiune pentru nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, din verificarea dosarului de fond reieșind că o astfel de cerere nu a fost formulată.

În ce privește invocarea la fond a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, aceasta nu s-a făcut de către reclamantă în justificarea repunerii în termenul de prescripție pentru acțiunea în nulitate, cum se pretinde prin motivele de recurs, ci ca temei de drept al acțiunii în revendicare.

Prin urmare, în absența legalei învestiri cu o cerere de repunere în termenul de prescripție, nu se poate imputa instanței că nu s-a pronunțat pe repunerea în termen.

4. Criticile referitoare la necercetarea fondului acțiunii în revendicare și la interpretarea greșită a practicii CEDO, respectiv a hotărârii pilot dată în cauza A. și alții contra României, sunt neîntemeiate.

Faptul că în soluționarea acțiunii în revendicare deduse judecății, curtea de apel a avut în vedere și prevederile Legii nr. 10/2001 nu înseamnă că nu a dat o rezolvare pe fond acestei cereri, ci pe excepția de inadmisibilitate, cum greșit pretinde recurenta.

Legea nr. 10/2001 nu închide în toate situațiile calea acțiunii în revendicare la instanța de judecată, cum este și cazul în speță, numai că în soluționarea unei asemenea acțiuni, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se poate face abstracție de regulile de drept substanțial din această lege. Mai precis, soluționarea unei acțiuni în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părților, așa cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina și jurisprudența anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 480 C. civ., ci se va realiza în raport de prevederile de drept substanțial ale legii speciale de reparație, în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, precum și cu respectarea celorlalte criterii prevăzute în Decizia în interesul legii nr. 33/2008, sens în care corect a procedat, în cauză, instanța de apel.

Împrejurarea că nu s-au comparat titlurile exhibate de părți conform regulilor acțiunii în revendicare clasice, astfel cum a pretins reclamanta, nu înseamnă că instanța de apel nu a rezolvat fondul cererii în revendicare, aceasta având în vedere toate acele elemente determinante în soluționarea cauzei, respectiv legea specială incidentă, faptul că nici din perspectiva Convenției europene a drepturilor omului și a jurisprudenței Curții Europene reclamanta nu putea obține restituirea imobilului în disputa judiciară cu pârâții persoane fizice, toate aceste aspecte fiind chestiuni de fond.

Prin urmare, soluția curții de apel vizează fondul acțiunii în revendicare, iar nu admisibilitatea acesteia, criticile pe acest aspect fiind neîntemeiate.

Cu privire la criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare deduse judecății și legea aplicabilă acestei operațiuni, în mod corect prin decizia recurată s-au recunoscut efectele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

Astfel, în condițiile în care imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce atrage includerea lui în categoria imobilelor preluate abuziv ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, iar acțiunea în revendicare a fost introdusă la data de 22 noiembrie 2005, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, judicios s-a considerat că în soluționarea acestei acțiuni nu se poate face abstracție de dispozițiile legii speciale de reparație.

Soluția este în acord cu Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., prin care, cu privire la acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a stabilit că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant”.

Cu toate acestea, după cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un „bun” în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului.

Or, tocmai în acest sens a procedat și instanța de apel, care a verificat dacă reclamanta deține un „bun” în sensul Convenției, ceea ce exclude ideea că acțiunea în revendicare dedusă judecății nu ar fi fost judecată pe fond, ci pe excepția de inadmisibilitate, cum greșit se pretinde prin motivele de recurs.

Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porțeanu, par. 339), în cauza A. și alții contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 și 143).

Astfel, în hotărârea pilot dată în cauza A., Curtea Europeană a reținut că:

„134. (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

140. (.) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

142. (.) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (.), deși toate constată ca naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145. Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite.”

Față de aceste statuări ale Curții Europene, urmează a se constata că întrucât reclamantei nu i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, aceasta nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenției și, ca atare, nu poate invoca protecția documentului european în favoarea sa.

Prin hotărârea pilot pronunțată în cauza A. și alții contra României, instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamantă.

Dacă până la pronunțarea hotărârii în cauza A., existența unei hotărâri judecătorești pronunțată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilității titlului statului își găsea utilitatea, deoarece practica instanței europene era în sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților, care au astfel un „interes patrimonial" protejat de art. l Protocolul 1 al Convenției (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458/02 iulie 2009, Czaran și Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza A. o astfel de concluzie nu mai este posibilă.

„Simpla speranță de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială” și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Urmare a hotărârii Curții Europene din cauza A., circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționarea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obține mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale, ceea ce este și cazul în speță.

Rezultă că, instanța de apel a făcut o aplicare corectă la speță a jurisprudenței actuale a Curții Europene, respectiv a hotărârii pilot dată în cauza A., reținând în mod legal că reclamanta nu este titulara unui “bun actual”, cât timp nu este în posesia unei hotărâri definitive prin care să se fi dispus expres restituirea imobilului.

Ca atare, recurenta nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală, criticile pe acest aspect fiind neîntemeiate.

În absența unui „bun actual”, în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene, recurenta nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care în mod legal curtea de apel a confirmat soluția fondului de respingere a acțiunii în revendicare ca neîntemeiată.

În concluzie, urmează a se reține că hotărârea recurată dă o dezlegare pe fond acțiunii în revendicare formulată de reclamantă, iar această dezlegare este conformă Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, precum și jurisprudenței actuale a Curții Europene privind noțiunea de „bun” ce intră sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

5. Nici criticile vizând nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare atacate nu sunt întemeiate.

Contrar susținerilor recurentei, neanalizarea de către instanța de apel, cu referire la contractul vânzare-cumpărare inițial, prin care statul a înstrăinat chiriașei S.A. imobilul litigios (contractul din 22 decembrie 2000), a relei-credințe a părților și a respectării dispozițiilor legale sub imperiul cărora s-a contractat, se justifică față de soluția pe prescripție dată acțiunii în nulitate privind acest contract. Câtă vreme s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 22 decembrie 2000, valabilitatea acestui contract nu mai poate fi pusă în discuție.

În ce privește contractele de vânzare-cumpărare subsecvente (respectiv, contractul din 29 martie 2001, intervenit între S.A. și C.I.; contractul din 30 noiembrie 2005, intervenit între soții C. și O.V.; contractul din 20 decembrie 2005, intervenit între O.V. și N.O., căsătorit cu N.S.), menținerea acestora se impune în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare inițial nu a fost anulat, fiind admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru constatarea nulității absolute a acestui contract, context în care în mod corect instanța de apel a apreciat că este lipsită de relevanță analizarea contractelor subsecvente sub aspectul respectării dispozițiilor legale sub imperiul cărora au fost încheiate și a poziției subiective a părților la momentul contractării.

Față de considerentele prezentate, reținând că nu sunt incidente în speță cazurile de casare și modificare prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat, conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Întrucât prin respingerea recursului, recurenta a căzut în pretenții față de intimați, iar intimații C.I. și C.S.I. au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată suportate în această fază procesuală, în baza dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentă la plata cheltuielilor de judecată către intimații C., reprezentând onorariu de avocat în sumă de 7000 lei, dovedit cu chitanța de la fila 83 dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.E. împotriva deciziei nr. 788 A din 7 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 7000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații pârâți C.I. și C.S.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 ianuarie 2013.