Loan guarantor appeal declared null for failure to state legal grounds; surety finding stands

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința comercială nr. 1329 pronunțată la 8 februarie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulată de reclamanta SC A.C.G. SRL prin administrator judiciar SC G.G.E. SPRL, în contradictoriu cu pârâtul C.A., în favoarea Tribunalului Comercial Argeș.

Învestită cu soluționarea acestei cauze la 4 martie 2011, această din urmă instanță și-a declinat la rândul ei competența în favoarea Tribunalului București, secția comercială și constatând ivit un conflict negativ de competență, a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea unui regulator de competență.

Prin Decizia nr. 2155 pronunțată la 1 iunie 2011, s-a stabilit de către Înalta Curte de Casație și Justiție competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Comercial Argeș care, prin Sentința nr. 1951 din 14 decembrie 2011 a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât și a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând în esență că pârâtul în calitate de persoană fizică, nu și-a însușit prevederea înscrisă la art. 3 din contract, întrucât acesta nu este semnat de pârât ca persoană fizică, respectiv ca garant, astfel încât, în sarcina sa nu s-a născut obligația de restituire așa cum pretinde reclamanta, că nefiind parte în contractul respectiv, în calitate de garant fidejusor, pârâtul nu poate fi obligat la ceva ce nu și-a asumat prin propria-i voință.

Pârâtul a invocat în apărare și excepția prescripției dreptului la acțiune, însă aceasta nu a fost reținută, întrucât contractul avea ca dată scadentă 31 decembrie 2007, în raport de care acțiunea apare formulată în termen.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termen legal reclamanta SC A.C.G. SRL prin administrator judiciar SC G.G.E. SPRL, arătând că hotărârea nu cuprinde o motivare în drept, iar aspectele reținute de instanță nu sunt în concordanță cu legea aplicabilă acestei spețe, respectiv normele vechiului C. civ.

Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, prin Decizia nr. 26 din 11 mai 2012, a respins ca nefondat apelul reclamantei, instanța de control judiciar reținând, în esență, că hotărârea este motivată pe instituția fidejusiunii, reținându-se, în esență, că pârâtul nu și-a însușit prevederea art. 3 din contractul de împrumut de la filele 12 - 15 din dosar, întrucât nu a semnat acest contract în calitate de garant și că, nefiind garant fidejusor nu poate fi obligat la ceva ce nu și-a asumat prin propria-i voință.

A mai reținut instanța de apel că termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data de 31 decembrie 2007, data scadentă fixată prin ultimul act adițional, că față de acest termen, raportat și la data formulării acțiunii 23 aprilie 2010, nu a intervenit efectul prescripției extinctive, așa încât în mod corect a fost respinsă această excepție.

Trecând la critica a doua, instanța a constatat că sentința atacată este legală întrucât din interpretarea art. 1652 C. civ. rezultă că fidejusiunea sau cauțiunea este un contract prin care o persoană denumită fidejusor se obligă față de creditorul altei persoane să execute obligația celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa.

Critica vizând modul de soluționare a fondului cauzei a fost de asemenea respinsă, instanța de apel raportându-se la art. 3 din contractul de împrumut, constatând că nu s-a încheiat o convenție de fidejusiune între pârât și creditor, ci o convenție între pârât și debitor, convenție ce excede dispozițiilor art. 1652 - 1662 C. civ.

Împotriva a cestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A.C.G. SRL prin administrator judiciar SC G.G.E. SPRL, solicitând admiterea recursului modificare în tot a sentinței recurate iar pe fondul cauzei admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii de fond, în sensul admiterii acțiunii cu consecința obligării pârâtului la plata sumei de 1.010.160 RON, (echivalentul sumei de 244.000 euro la cursul de 4,14 RON/1 euro din data de 22 aprilie 2010), sumă solicitată în baza Contractului de împrumut încheiat la data de 11 aprilie 2005, precum și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0.3 % din suma datorată pentru fiecare zi de întârziere.

Recurenta-reclamantă își subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. într-o primă critică recurenta-reclamantă arată că instanța de fond, în mod greșit, reține lacunar în doua paragrafe, faptul că pârâtul în calitate de persoană fizică, chiar dacă la art. 3 din contract s-a menționat că va rambursa o parte din împrumut, nu și-a însușit prevederea respectivă din contract, întrucât acesta nu este semnat de pârât ca persoană fizică, respectiv ca garant, astfel încât în sarcina sa nu s-a născut obligația de restituire, faptul că "nefiind parte în contractul respectiv, în calitate de garant fidejusor, pârâtul nu poate fi obligat la ceva ce nu și-a asumat prin propria voință."

Consideră recurenta-reclamantă că hotărârea pronunțată de instanța de fond nu cuprinde o motivare în drept întrucât aspectele reținute de instanță ca și motive de respingere a acțiunii, nu sunt întemeiate pe vreun articol de lege care să dea legitimitate sentinței pronunțate, și sunt în neconcordanță cu legea aplicabilă acestei spețe, respectiv normele vechiului C. civ.

Precizează recurenta-reclamantă că în situația în care s-ar fi pronunțat o hotărâre după intrarea în vigoare a noului C. civ., legea aplicabilă speței ar reprezenta-o normele vechiului C. civ., dispozițiile vechiului C. civ. referitoare la condițiile de formă ale fidejusiunii nefiind atât de drastice precum noile reglementări în materie (care prevăd ca fidejusiunea nu se prezumă, sub sancțiunea nulității absolute, art. 2282 noul C. civ.).

Apreciază recurenta-reclamantă, făcând trimitere la art. 1656 din vechiul C. civ., că art. 3 din contractul de împrumut reprezintă în sine contractul accesoriu de fidejusiune întrucât clauzele unui contract trebuie interpretate în sensul în care produc efecte (potrivit voinței reale a părților) și nu în sensul în care nu ar produce efecte.

Referindu-se la instanța de control judiciar, recurenta precizează că aceasta a analizat în mod greșit motivele din cererea de apel.

Prin întâmpinare intimatul C.A. a invocat în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei.

Excepția prescripției dreptului la acțiune a mai fost ridicată de pârât cu ocazia judecării fondului cauzei, fiind respinsă prin Sentința nr. 1951 din 14 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Argeș, fiind menținută prin decizia atașată.

Întrucât niciuna dintre criticile formulate de recurenta-reclamantă nu are în vedere modul în care a fost soluționată această excepție, soluția pronunțată cu privire la acest aspect a intrat în puterea de lucru judecat prin nerecurare.

În aceste condiții intimatul-pârât nu are posibilitatea legală să o invoce și din punctul de vedere al calității procesuale pe care o are în această fază procesuală, motiv pentru care această excepție nu poate fi primită.

Înalta Curte, examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor indicate de parte, astfel cum acestea au fost circumscrise temeiurilor de drept indicate, reține nemotivarea în drept a acestora în raport de reglementarea cuprinsă în art. 3021 lit. c) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Recursul, cale extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate, în reglementarea expresă și limitativă redată în art. 304 C. proc. civ.

Argumentația adusă de recurentul-pârât în susținerea criticilor vizează în mod esențial hotărârea instanței de fond, situații de fapt și administrarea probatoriului, fără a fi susținute în drept, precum și o simplă afirmație referitoare la faptul că instanța de apel a analizat în mod greșit motivele de apel.

Așadar, simpla prezentare a aspectelor reținute de instanța de fond, situațiile de fapt prezentate de fapt și referirile la probatoriul administrat, trimiterile formale la articole de lege, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare indicate fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 3021 lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de recurs și dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs în temeiul art. 3021 lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă SC A.C.G. SRL prin administrator judiciar SC G.G.E. SPRL împotriva Deciziei civile nr. 26 din 11 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în temeiul art. 3021 lit. c) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 12 martie 2013.

Procesat de GGC - NN