Inadmissibility of appeal against appellate court order extending preventive detention under Art. 160d C. proc. pen.

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 146 din 17 februarie 2003, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat, între alții, pe inculpatul C.M.A. la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (21) lit. a), cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen., precum și la 5 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen., dispunând, în baza art. 33 lit. a) și a art. 34 lit. b) C. pen., ca acest inculpat să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare.

S-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive, cu începere de la 28 august 2002 până la data pronunțării sentinței și a fost menținută măsura arestării preventive a inculpatului.

Împotriva sentinței, procurorul și inculpatul au declarat apel.

Prin decizia penală nr. 287/A din 19 mai 2003, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis ambele apeluri și, desființând în parte sentința, a înlăturat aplicarea art. 74 C. pen. și a majorat la 7 ani închisoare pedeapsa stabilită pentru infracțiunea de tâlhărie, precum și la un an și 6 luni închisoare pedeapsa stabilită pentru infracțiunea prevăzută de art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, iar în baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 a constatat grațiată această din urmă pedeapsă.

Împotriva acestei decizii, inculpatul C.M.A. a declarat recurs, fiind fixat termen, în vederea judecării, la 8 octombrie 2003.

Prin încheierea din 23 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală, dispunând prelungirea acesteia până la 21 august 2003.

La data de 19 august 2003, întemeindu-se pe aceleași dispoziții legale, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a prelungit din nou, prin încheierea din acea zi, durata arestării inculpatului până la 20 septembrie 2003.

Inculpatul C.M.A. a declarat recurs împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160d alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 38512 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160b și ale art. 160c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160d C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160d, corelate cu cele ale art. 160c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul C.M.A. împotriva încheierii din 19 august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2545/2003.

Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați de Ministerul Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi, 15 septembrie 2003.