Judicial restriction of EU citizens' free movement based on foreign expulsion: supremacy of Directive 2004/38/CE over national expiation bans

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția civilă, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor a solicitat, în temeiul dispozițiilor obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia a numitei T.S.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâta a fost expulzată din Italia la data de 26 noiembrie 2009, în baza Decretului Prefectului Provinciei Milano. Conform decretului de expulzare, datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada șederii în Italia, împotriva pârâtei T.S. s-a dispus măsura interzicerii de a se mai afla pe teritoriul Italiei.

Prin sentința civilă nr. 108 din 11 februarie 2010, Tribunalul Vâlcea, secția civilă, a respins acțiunea, reținând că în cauză s-a dispus returnarea pârâtei fără a se dovedi existența vreunuia dintre motivele pentru care se poate dispune restrângerea dreptului la liberă circulație a persoanelor, respectiv, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică (art. 27 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere, pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii uniunii și membrii familiilor acestora).

Prima instanță a mai reținut că decretul de expulzare și simpla afirmație că pârâta a săvârșit infracțiuni pe teritoriul Italiei, fără a exista hotărâri de condamnare în acest sens, nu pot conduce la restrângerea dreptului la liberă circulație al pârâtei în această țară.

Tribunalul a mai arătat că dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 trebuie interpretate și aplicate în conformitate cu legislația europeană în materie, cu Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceste convenții, potrivit cărora măsurile luate din motive de ordine sau de siguranță publică trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, neputând fi acceptate motivări care nu sunt legate direct de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală, după cum nici condamnările anterioare nu pot justifica asemenea măsuri.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date (fost I.N.E.P.), susținând că este nelegală și netemeinică, întrucât în mod greșit a respins cererea privind restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia a intimatei.

Reclamanta a mai arătat că prima instanță nu a avut în vedere la soluționarea cauzei dispozițiile art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, precum și art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, cu modificările și completările ulterioare, dispoziții potrivit cărora autoritățile judecătorești pronunță hotărâri vizând interzicerea deplasării cetățenilor expulzați din Italia pe o perioadă determinată.

S-a mai arătat că nu au fost luate în considerare documentele ce dovedesc că pârâta a fost îndepărtată de pe teritoriul Italiei întrucât a avut un comportament antisocial, fiind arestată pentru săvârșirea infracțiunii de furt, și nici dispozițiile art. 1 din Acordul dintre România și Republica Italiană, privind readmisia persoanelor aflate în situații ilegale, ratificat prin Legea nr. 173/1997.

Prin decizia civilă nr. 34/ A din 17 martie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, reținând că, în raport de dreptul la liberă circulație reglementat de Constituția României, precum și de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, a protocoalelor adiționale la această convenție, în mod corect instanța de fond a reținut că nu se impune admiterea cererii privind restrângerea dreptului la liberă circulație în Italia a numitei T.S.

Instanța de apel a mai arătat că, deși potrivit dispozițiilor legale invocate de reclamantă, respectiv, art. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 și art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, instanțele pot pronunța hotărâri privind interzicerea deplasării cetățenilor expulzați din Italia pe o perioadă determinată, în speță au prioritate dispozițiile dreptului comunitar față de cel intern.

Or, potrivit, dispozițiilor comunitare în materie, restrângerea dreptului la liberă circulație intervine în trei cazuri, și anume, pentru motive de siguranță, sănătate sau ordine publică, ce nu sunt incidente în cauză, astfel încât soluția adoptată de prima instanță este temeinică și legală.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, reluând, în esență, criticile formulate în motivele de apel.

Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:

Alături de libera circulație a produselor, libera circulație a serviciilor și libera circulație a capitalurilor, libertatea de circulație a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăți fundamentale din cadrul pieței interne a Uniunii Europene.

Esența acestei libertăți constă în eliminarea discriminărilor referitoare la condițiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remunerație între cetățenii statului membru și cetățenii altor state, care își desfășoară activitățile pe teritoriul acestuia.

Reglementarea legală comunitară a liberei circulații a persoanelor o reprezintă dispozițiile art. 18 (8A) din Tratatul de la Roma, care statuează dreptul cetățenilor Uniunii de a circula și de a rezida liber pe teritoriul statelor membre, text legal în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE, care, prin art. 27 stabilește restricționarea dreptului la liberă circulație numai pentru motive de ordine publică, siguranță publică ori sănătate publică, arătând că măsura luată trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză.

Dispozițiile legale sus-menționate sunt parțial neconcordante cu legislația națională în materie, motiv pentru care interpretarea lor trebuie raportată la principiul preeminenței dreptului comunitar care, spre deosebire de reglementarea internă, cu caracter general, stabilește situații de excepție în care operează restrângerea dreptului la liberă circulație.

Dealtfel chiar dispozițiile constituționale statuează că, ori de câte ori dispoziția legală internă contravine dispoziției legale comunitare, se va aplica cu prioritate aceasta din urmă, astfel încât rezultatul să fie compatibilizarea și armonizarea celor două categorii de norme.

În cauză nu s-a făcut dovada incidenței vreunuia din cazurile de limitare prevăzute de Directiva 2004/38/CE, astfel încât instanțele de fond și apel în mod corect au stabilit că dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 nu sunt aplicabile, ele trebuind analizate și raportate la legislația comunitară.

Referitor la obiectivul nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, acesta prevede înaintarea, de către Ministerul Internelor, prin Direcția generală de Pașapoarte sau, după caz, Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor(în prezent Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date), către instanțe, a dosarului „de îndepărtare”, cu precizarea că acest demers trebuie făcut în corelare cu dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

Or, având în vedere că art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 trebuie interpretat în corelare cu dispoziția comunitară care reglementează cazurile de restrângere a dreptului la liberă circulație, rezultă că și această prevedere trebuie circumscrisă aceleiași norme, înaintarea dosarului instanței de judecată nereprezentând pentru aceasta o obligație de a se pronunța în sensul restrângerii dreptului fundamental analizat.

Dealtfel, prin decretul de expulzare al Prefectului Provinciei Milano, emis la data de 26 noiembrie 2009, s-a luat deja măsura interzicerii intimatei de a se mai afla pe teritoriul Italiei pe o perioadă de 5 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative de libertate.

Având în vedere această împrejurare, precum și faptul că dispozițiile art. 27 alin. (2) din Directiva nr. 2004/38/CE prevăd ca măsura restrângerii dreptului la liberă circulație să respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, aplicarea acesteia în speță ar echivala cu o dublă sancționare a intimatei și,deci, cu o încălcare a criteriilor prevăzute de textul legal anterior arătat.

Față de argumentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei civile nr. 34/ A din 17 martie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 decembrie 2010.