Cassation of trafficking convictions for violation of right to confront witnesses under fair trial guarantees

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 357 din 7 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 8443/30/2010, în baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, a fost condamnat inculpatul R.G. la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de sprijinire a unui grup infracțional organizat.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., i-au fost interzise inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) II-a, b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.

S-a constatat că infracțiunea de mai sus este concurentă cu infracțiunile pentru care a fost condamnat inculpatul prin sentința penală nr. 423 din 23 iunie 2006 de Tribunalul Timiș, definitivă prin decizia penală nr. 3382 din 22 iunie 2007 a Î.C.C.J.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă aplicată prin sentința penală nr. 423 din 23 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul Timiș și a repus în individualitatea lor pedepsele componente de: 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), pedeapsă aplicată în baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; 7 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), pedeapsă aplicată în baza art. 13 alin. (1), (2) din Legea nr. 678/2001, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., a contopit toate pedepsele individualizate mai sus în pedeapsa cea mai grea, aceea de 7 ani închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de :

- 7 ani închisoare, cu executare în regim de detenție, prevăzut de art. 57 C. pen.

În baza art. 71 C. pen., i-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen., raportat la art. 65 alin. (2) C. pen., i-au fost interzise inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată durata executată de la data de 26 august 2007 la 29 decembrie 2009.

În baza art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul R.A. la o pedeapsă de: 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane în formă continuată.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., i-au fost interzise inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de: 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de minori în formă continuată.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., i-au fost interzise inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de: 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen., i-au fost interzise inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de: 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de spălare de bani.

În baza art. 33 lit. a) C. pen., raportat la art. 34 lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 an închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare, cu executare în regim de detenție, prevăzut de art. 57 C. pen.

În baza art. 71 C. pen., i-au fost interzise inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen. pe durata executării pedepsei rezultante principale.

În baza art. 35 alin. (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale rezultante.

În baza art. 88 alin. (1) C. pen., raportat la art. 18 din Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare, s-a dedus din pedeapsa aplicată durata arestului de la data de 01 aprilie 2009 la 14 mai 2009.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitat același inculpat pentru săvârșirea unuia dintre actele materiale privind traficul de minori, infracțiune prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, privind pe partea vătămată V.M.

În baza art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 346 C. proc. pen., s-a luat act că părțile vătămate J.N., J.L., A.S., N.C., V.M. și S.D., nu s-au constituit părții civile în cauză.

În baza art. 17 C. proc. pen., art. 348 C. proc. pen., raportat la art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul R.A. la câte 4.000 euro cu titlu de daune morale pentru fiecare parte vătămată/civilă minoră: N.F.G., J.N., J.L. și S.D.

În baza art. 19 din Legea nr. 678/2001, art. 12 din Legea nr. 39/2003, art. 25 din Legea nr. 656/2002, toate cu aplicarea art. 118 lit. e) C. pen., a fost respinsă cererea Ministerului Public privind confiscarea de la inculpatul R.A. a sumei de 52.500 euro.

A fost admisă în parte cererea formulată de R.M. de restituire a bunurilor indisponibilizate cu prilejul efectuării unei percheziții domiciliare la data de 09 iunie 2005 la domiciliul său, bunuri evidențiate prin procesul-verbal de predare-primire din dosarul de urmărire penală, precum și în ordonanța din 22 noiembrie 2005 a DIICOT.

În baza art. 329 alin. (4) C. pen. raportat la art. 19 din Legea nr. 678/2001, art. 12 din Legea nr. 39/2003, art. 25 din Legea nr. 656/2002, toate cu aplicarea art. 118 lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpatul R.A. a sumei de 3850 euro, depuși în contul BCR Timișoara la data de 13 iunie 2005, TV plat de culoare gri, stație "SONY" play station 2, 10 CD-uri pt. jocuri, un DVD player, un cântar electronic pt. persoane, monitor plat culoare neagră, cablu de alimentare, tastatură calculator, mouse, unitate centrală calculator, o geantă de culoare verde din material textil cu înscrisul COSMOPOLIT AN ce conține seturi de parfumuri în număr de 17, tacâmuri, radio CD pt. auto, o cutie carton ce conține o cameră video, mini-DV cu adaptor, 9 perechi pantofi sport, 6 perechi pantofi sport, 2 TV, un TV alb negru, aparat foto, telefon GSM cu încărcător, un expreso cafea, depozitate în camera de corpuri delicte a IPJ Timiș, a unei bucăți de pandantiv, tip plăcuță, cu piatră albastră, tip ochi, având inscripția “A.D.”, de 185,16 gr. aur, acesta din urmă depus la Trezoreria Timișoara sub nr. 48 din 14 iunie 2005, precum și imobilul situat în localitatea Moravița.

În baza art. 169 C. proc. pen., raportat la art. 109 alin. (4) C. proc. pen., s-a dispus ridicarea sechestrului asigurator instituit prin ordonanța nr. 119/D/2004 din data de 22 noiembrie 2005 și restituirea următoarelor bunuri către inculpatul R.A. - cartea de identitate pe numele acestuia, către inculpatul R.G. - a unui card, pe numele inculpatului și a numitei R.M. a: 36 buc. foto, reprezentând un imobil în construcție, un număr de 3 coli format A4 în limba italiană, un pașaport pe numele “P.N.”, cheia autoturismului cu breloc reprezentând un ursuleț din pluș, o brățară din aur, de 56,60 gr., având inscripția “G.”, depusă la Trezoreria Timișoara sub nr. 48 din 14 iunie 2005, precum și orice alte bunuri aparținând celor 3, ridicate de la aceștia și neconfiscate prin prezenta hotărâre.

În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat fiecare inculpat la câte 2000 lei cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., restul cheltuielilor judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul Direcției de Investigații a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Timiș nr. 18/D/P/2009, emis la data de 11 octombrie 2010, au fost trimiși în judecată inculpații R.G., pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003 și R.A. pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În fapt, s-a reținut în sarcina inculpatului R.A. că, împreună cu inculpații N.R.C., R.G. și C.A. ( primul trimis în judecată la data de 15 august 2006 în dosarul cu nr. 383/D/P/2005 și ultimii dintre ei trimiși în judecată la data de 22 iunie 2006 prin rechizitoriul nr. 119/D/P/2005), a pus bazele constituirii unui grup infracțional organizat, inculpatul R.G. sprijinind acest grup specializat în racolarea, cazarea și transportul a 7 părți vătămate minore și majore în orașul Genova din Italia, unde prin folosirea actelor de amenințare și abuz de autoritate le-a exploatat, fie prin practicarea prostituției, fie prin silirea comiterii de acte de sustragere din magazine comerciale, activitate din care a dobândit impresionante sume de bani cu care și-a construit un imobil tip vilă și și-a achiziționat bunuri pe care le deține și folosește, cunoscând că provin din comiterea infracțiunii de trafic de persoane și traficul de minori.

Analizând materialul probator administrat în cele două faze ale procesului penal, respectiv declarațiile inculpatului R.G., ale lui C.A., procesul-verbal de redare a stenogramelor de interceptare telefonică, plângerile și declarațiile părților vătămate A.S., N.F., S.D., N.C., J.N., J.L., declarațiile martorilor N.A., B.M.O., R.M., B.S., T.A.E., A.E., F.M., B.F., B.L.M., B.E., T.A.E., S.F., C.G., M.P.R., R.C., procesul-verbal de constatare, procesele-verbale de percheziție domiciliară, precum și orice alte înscrisuri, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 22 iunie 2005 DIICOT - Biroul Teritorial Timiș a finalizat cercetările în dosarul cu numărul 119/D/P/2005 privind pe inculpata C.A. și învinuitul R.G., zis „T.” față de care s-a întocmit rechizitoriu sub acuzația de trafic de persoane și trafic de minori în formă continuată. Tribunalul Timiș, în baza sentinței penale nr. 423/P din 23 iunie 2006, a condamnat inculpata C.A. și inculpatul R.G. la câte o pedeapsă privativă de libertate de 7 ani închisoare fiecare, sentință rămasă definitivă prin decizia nr. 3382 din 22 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru comiterea infracțiunilor prev. de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 și art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 33 lit. a) C. pen.

Prin același rechizitoriu, respectiv 119/D/P/2005, Biroul Teritorial Timiș a dispus disjungerea cauzei față de inculpații R.A., R.G. și N.R.C. (actualmente R.C., arestat în altă cauză) în vederea continuării urmăririi penale într-un dosar separat, care a fost înregistrat la aceeași unitate sub numărul 383/D/P/2005, ca urmarea faptului că pe numele inculpaților R.A. și N.R.C., Tribunalul Timiș a emis la data de 12 aprilie 2005 două mandate de arestare preventivă în lipsă, având în vedere probele de vinovăție și sustragerea lor de la urmărire penală.

În ceea ce-l privește pe inculpatul N.R.C., acesta a fost trimis în judecată la data de 15 august 2006 prin rechizitoriul cu numărul 383/D/P/2005, pentru comiterea infracțiunilor prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 12 alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/2001, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 33 lit. a) C. pen., cauza aflându-se în prezent a treia oară în rejudecare la Tribunalul Timiș.

Prin rechizitoriul cu numărul 383/D/P/2005, s-a dispus disjungerea cauzei față de inculpații R.A. și învinuitul R.G. sub aspectul comiterii infracțiunii prev. de art. 12 alin. (1) și (2) din Legea nr. 678/2001 și art. 7 din Legea nr. 39/2003. De asemenea în dosarul format după disjungere, respectiv nr. 18/D/P/2009, s-a dispus începerea urmăririi penale și efectuarea de cercetări specifice față de inculpatul R.A. sub aspectul comiterii infracțiunii prev. de art. 23 lit. c) din Legea nr. 656/2002.

Din analiza actelor de urmărire penală administrate în cauză s-a reținut că la data de 26 noiembrie 2004 martora N.A. s-a adresat cu o plângere penală organelor de poliție din cadrul BCCO Timișoara, solicitând cercetarea și tragerea la răspundere penală a familiei R., formată din R.A., N. (R.) C., concubina acestuia C.A. și R.G. (tatal), sub aspectul comiterii infracțiunii de trafic de persoane și trafic de minori. Ceea ce a determinat-o pe aceasta să facă apel la organele competente, au fost repetatele apeluri telefonice pe care fiul ei, N.F.G. în vârstă de 16 ani plecat la aceștia în Italia, i le-a adresat, acesta destăinuindu-i că R.G. și N.C. l-au transportat în orașul Genova, la locuința lor, unde l-au obligat să sustragă bunuri din centre comerciale, iar banii obținuți să intre în bugetul lor comun.

Din analiza materialului probator administrat în cauză, s-a observat faptul că începând din anul 2003 frații R. au hotărât să întreprindă diferite activități care să le permită obținerea de venituri financiare avantajoase, dar care să nu implice un efort fizic din partea lor astfel că, au convenit de comun acord, să se orienteze spre o muncă cu implicații și în teritorii străine unde aceasta are o mai mare arie de răspândire și căutare și anume atragerea tinerilor cu probleme familiale și în special financiare, pe care să-i ademenească prin promisiuni de asigurare a unor locuri de muncă bine plătite, iar odată atrași, să-i exploateze fie prin comiterea actelor de furt din magazine, fie prin practicarea prostituției, în funcție de sexul persoanei.

Pentru ca afacerea să aibă succes cei doi au stabilit atât modul în care vor demara „lucrarea”, precum și persoanele care să-i sprijine, iar aceștia nu puteau face parte din exterior, ci numai din cadrul familiei, respectiv tatăl lor R.G. și concubina unuia dintre ei, și anume C.A.. În acest mod, au pus bazele unui adevărat grup infracțional a cărei activitate se desfășura în modul următor: inculpații R.A., N.C. și C.A. racolau victimele, iar R.G. era cel care le caza la locuința sa din localitatea Moravița, până la obținerea documentelor de călătorie pentru cele care nu le aveau, pentru ca ulterior frații R. să se ocupe de aducerea și transportul lor în Italia, cazarea la locuința lor închiriată și în final exploatarea.

Analizând avantajele deosebite pe care urmau să le aibă din aceste afaceri, N.C. împreună cu R.A. s-au deplasat în Italia stabilindu-se în orașul Genova unde au reușit să intre în relații de „afaceri” cu persoane genoveze interesate și ele de acest mod rapid de îmbogățire, fără prea mult efort fizic din partea lor, astfel că, omul de încredere și sfătuitorul de bază al inculpaților s-a dovedit a fi T.M.

Inculpatul R.A. a revenit în cursul anului 2003 în România la locuința părinților lui din localitatea Moravița unde a „intrat în tratative” cu partea vătămată N.F.G. în vârstă de 16 ani pe care, sub promisiunea asigurării unui loc de muncă în calitate de îngrijitor de animale la ferma sa din Genova și a unui salariu lunar de 500 euro, l-a transportat în Italia în cursul lunii august 2003. Surpriza a fost deosebit de neplăcută pentru minor atunci când a constatat cu stupoare că nu avea nici un loc de muncă asigurat și, cu atât mai puțin un salariu, deoarece rolul lui era acela de a sustrage bunuri din centre comerciale pe care să le aducă la domiciliul inculpaților R.A. și N.C. Nici nu se punea în discuție existența vreunui refuz din partea acestuia deoarece datoria de 400 Euro făcută cu transportul și taxele de drum trebuia stinsă, iar amenințările cu scosul în stradă, fără hrană și sesizarea autorităților italiene l-au convins pe minor că nu are altă soluție decât să se supună.

Văzându-se în această situație fără ieșire, fără bani și în plus dator vândut, minorul N.F.G. a început să sustragă produse din magazinele comerciale pe care soția inculpatului R.A., respectiv R.M. i le alegea de pe rafturi și i le punea în coș înainte de a părăsi magazinul. Acesta a fost surprins de poliția italiană în timp ce sustrăgea din magazin, dar datorită vârstei a fost lăsat liber. Fiind însă surprins de mai multe ori sustrăgând bunuri, în final minorul a fost reținut și i s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate de 55 zile, cu obligația de a părăsi teritoriul Italiei în timp de 15 zile și aceasta numai în prezenta unui membru de familie major.

În această situație, inculpatul N. și fratele său R.A. au luat legătura telefonică cu părinții minorului și le-a cerut acceptul venirii în Italia a surorii majore N.S., urmând ca, după eliberarea minorului cei doi să revină în țară. Acest lucru nu s-a mai întâmplat deoarece inculpații N.C. și R.A. nu i-au mai permis acesteia să părăsească țara și folosind aceleași metode de intimidare respectiv, existența unei datorii de 200 Euro pentru transport, maltratarea și denunțarea la politia italiană, au reușit s-o rețină pe partea vătămată N.S. ( actualmente A.), în vârstă de 23 ani, pe care au solit-o să continue munca fratelui ei, aceea de a sustrage bunuri din centre comerciale. Ulterior, victima a fost obligată să practice prostituția pentru achitarea datoriei, în final ea fiind vândută unor cetățeni albanezi contra sumei de 2.500 Euro.

Folosind aceleași metode, cei doi inculpați l-au ademenit și pe un alt frate a celor două victime, și anume N.C., care după ce a ajuns în orașul Genova a fost obligat să sustragă bunuri din magazine comerciale, însă a fost depistat rapid, iar pentru că autoritățile italiene au remarcat dezvoltarea acestor activități ilegale, l-au expulzat după 24 de ore.

Inculpații N.C. și R.A. au „delegat-o” pe concubina primului, respectiv C.A., să revină în țară pentru a continua munca de racolare a tinerilor din România, dornici de a pleca la muncă în străinătate, iar apoi, prin intermediul lor, să-i transporte în Genova.

Astfel, în cursul lunii octombrie 2004 aceasta a reușit să stabilească o relație de amiciție cu sora mai mică a fraților N., și anume minora S.D., pe care a convins-o să-și părăsească familia și să se stabilească la locuința lui R.G. din localitatea Moravița până la plecarea în Genova, timp în care C.A., finanțată de inculpatul N. C., a urgentat obținerea documentelor de călătorie atât pentru S.D., cât și pentru minora J.L., în vârstă de 17 ani, celor două făcându-le promisiuni de asigurare a unor locuri de muncă în calitate de ospătăriță și menajeră.

În același context, inculpații au reușit să o ademenească și pe sora mai mică a victimei J.L. și anume pe J.N. în vârstă de 15 ani pe care, după ce a convins-o cu ușurință de loialitatea inculpatului N. C., C.A. a trimis-o acestuia în Genova la data de 21 ianuarie 2005.

Organele de urmărire penală susțin că același truc l-au folosit inculpații și în cazul părții vătămate V.M., pe care ar fi reușit să o scoată din țară, în cursul lunii ianuarie 2005, după ce în prealabil au găzduit-o la locuința lui R.G. din localitatea Moravița până la obținerea pașaportului de călătorie.

În condițiile în care activitatea infracțională a grupului inculpaților s-a amplificat, autoritățile române au intrat în legătură cu autoritățile italiene, reușindu-se astfel obținerea unor note informative relevante în cauză. Astfel, în dimineața zilei de 15 martie 2005, o patrulă a carabinierilor a găsit-o pe J.L. în liftul unui imobil în care locuia inculpatul N., complet dezbrăcată și purtând urme vizibile de lovituri, inclusiv arsuri de țigară vizibile pe tot corpul. După spitalizarea sa, J.L. a indicat faptul că cel care i-a creat leziunile a fost inculpatul N., care i-a aplicat acest tratament ca urmare a refuzului ei de a continua să practice prostituția în folosul lui. Pe baza acestor informații, autoritățile italiene i-au reținut pe inculpat și pe partea vătămată S.D. După efectuarea cercetărilor în cauză, partea vătămată S.D. a fost eliberată, inculpatul fiind condamnat la pedeapsa închisorii pentru comiterea infracțiunii de vătămare corporală.

În ceea ce privește infracțiunea de trafic de persoane, aceasta este o infracțiune comisivă, putându-se realiza prin mai multe acțiuni alternative, respectiv prin recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane. Esențial pentru existența infracțiunii este scopul urmărit prin realizarea acțiunilor mai sus indicate, și anume exploatarea persoanei victime a infracțiunii.

În ceea ce privește noțiunea de „exploatare”, aceasta este definită prin dispozițiile art. 2 din Legea nr. 678/2001 ca fiind și executarea de servicii în mod forțat sau obligarea la practicarea prostituției, ori efectuarea unor activități prin care se încalcă drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Raportat la materialul probator administrat în cauză, prima instanță a constatat că fapta inculpatului R.A. de a recruta și caza părțile vătămate N.C., N.F., A.S., S.D., J.L. și J.N., prin înșelăciune, promițându-le găsirea unor locuri de muncă bine plătite în Italia, în scopul exploatării lor prin obligarea la practicarea prostituției sau la comiterea unor acte de sustragere de bunuri din magazine, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.

În acest sens au fost observate mai întâi declarațiile părților vătămate în cauză.

Astfel, partea vătămată N.F. a menționat faptul că în luna august 2003, atât inculpatul R.A., cât și fratele său N.R.C., i-au cerut fratelui său N.C. să meargă cu ei în Italia, unde îi vor găsi un loc de muncă bine plătit. Întrucât fratele său nu a dorit să plece, a acceptat el, și pentru că nu avea bani de pașaport, de acesta s-a ocupat R.A. Ajuns în Italia, N.F. a precizat că a fost cazat într-un apartament închiriat de N.C., iar acolo a fost obligat, prin amenințări, să sustragă bunuri din magazine, aspect confirmat și de autoritățile italiene, care într-un final l-au reținut pe N.F. ca urmare a furturilor repetate din magazine.

Susținerile lui N.F. sunt confirmate și de N.C., care a precizat că inițial el nu a dorit să plece în Italia, în locul său plecând fratele lui, respectiv N.F. Însă, la insistențele inculpaților N. și R.A. a acceptat în final să meargă la Genova în luna decembrie 2003, unde inculpatul N. i-a asigurat cazarea, fiind și el obligat să fure din magazine de către inculpatul R.A.

Așa cum s-a arăt mai sus, autoritățile italiene au procedat la reținerea minorului N.F. Acestuia i s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate și i s-a pus în vedere să părăsească teritoriul Italiei în termen de 15 zile după eliberare, însă numai în prezența unui major din familie. În aceste condiții, potrivit declarațiilor părții vătămate A.S., a fost contactată de inculpații N. și R.A., care i-au cerut să vină în Italia pentru a-l lua pe N.F. Inițial, aceasta a arătat că primise o scrisoare de la fratele său, acesta comunicându-i că a fost obligat de cei doi inculpați să fure din magazine. Partea vătămată a mai precizat că a plecat în Italia împreună cu martora B.E., aceasta spunându-i că pleacă în Italia la furat, fiind racolată în acest sens de către inculpatul N. Odată ajunsă în Italia, partea vătămată a menționat că a fost obligată de către N. C. și R.A. să fure din magazine, sub pretextul că trebuie să-și achite cheltuielile de transport. Partea vătămată a subliniat că ambii inculpați au exploatat-o, inculpatul N. reținându-i și pașaportul. În sfârșit, partea vătămată a menționat că, întrucât nu s-a descurcat cu furturile din magazine, a fost obligată să se prostitueze în folosul inculpaților, ulterior ea fiind vândută unor cetățeni albanezi pentru suma de 2500 euro de către concubina inculpatului N., respectiv C.A.

La rândul său, partea vătămată S.D. a precizat că a fost racolată de către concubina inculpatului N., C.A. Aceasta i-a cerut să meargă în Italia la inculpatul N., unde să fure din magazine, iar o parte din bani urmând să-i revină. Fiind într-o situație materială disperată, partea vătămată a acceptat, motiv pentru care inculpatul N. i-a plătit pașaportul și transportul. Odată ajunsă în Italia, inculpatul i-a cerut să se prostitueze și deoarece a refuzat, a amenințat-o și a bătut-o. În aceste condiții, victima a arătat că a acceptat să se prostitueze, locuind într-un apartament închiriat de către inculpat, împreună cu J.L. și o altă fată pe nume M. Partea vătămată a mai arătat că înainte de a fi nevoită de P. (N.) să se prostitueze, mergea cu nevasta lui R.A. la furat din magazine.

În sfârșit, partea vătămată J.N. a declarat, în cursul urmăririi penale, că numita C.A. a dus-o în Italia, promițându-i că astfel își va vedea sora, respectiv pe numita J.L., care ar fi stat anterior plecării la locuința lui R.G. În momentul în care a ajuns în Italia, ea a fost dusă la apartamentul inculpatului N., ulterior inculpatul trimițând-o la furat din magazine, în caz de refuz amenințând-o cu bătaia. După ce a fost prinsă de carabinieri, a fost dusă de către numita A., soția lui R.G., zis „G.”, la R.A. De asemenea, partea vătămată a mai precizat că, din câte cunoaște, și alte fete din România au fost aduse de către concubina inculpatului N. la locuința acestuia din Italia.

Sub aspectul celor afirmate de către părțile vătămate, s-a observat faptul că la vol. I din dosarul de urmărire penală există anumite declarații notariale, prin care părțile vătămate N.C. și N.F. au încercat să justifice declarațiile lor anterioare ca fiind un act de răzbunare împotriva inculpaților pentru că nu le-au găsit locuri de muncă în Italia. Fiind audiați sub acest aspect, atât cele două părți vătămate, cât și mama acestora, martora N.A., au precizat că declarațiile notariale nu corespund adevărului, fiind rezultatul presiunilor exercitate asupra lor de tatăl inculpatului, care le-a oferit bani pentru a-și schimba declarațiile, ulterior recurgând la amenințări grave la adresa familiei lor și aceasta în condițiile în care surorile lor se aflau încă în Italia, astfel că au fost nevoiți să dea acele declarații.

Faptul că inculpatul R.A. se ocupa cu racolarea și transportul unor tineri defavorizați în Italia, unde erau exploatați, este confirmat și de celelalte probe administrate în cauză.

Astfel, martora R.M. a reliefat faptul că inculpatul R.A., împreună cu C.A. și N.C., au insistat ca ea să plece în Italia, promițându-i un loc de muncă. Ea a menționat în final că a refuzat să mai plece întrucât membri familiei N. i-au povestit ce au pățit în Italia.

De asemenea, martora N.A., mama numiților N.F.G., N.C., A.S. și S.D., confirmă spusele copiilor săi, arătând că fiica sa a stat ascunsă cca. o săptămână în locuința lui R.G., lucru care s-a întâmplat și cu alte persoane, ceilalți 3 fiind duși de către inculpatul R.A. în Italia pentru a fura din magazine și a se prostitua, lucru care s-a și întâmplat.

Totodată, martora A.E., mama părților vătămate J.L. și J.N., a precizat că fiicele ei au fost duse în Italia, unde au fost obligate să se prostitueze în favoarea fraților R., în vreme ce martorul T.A.E., fosta concubină a unui alt frate al inculpatului N., respectiv R.G., a precizat că C. și A. racolau tineri din România, pe care îi duceau în Italia și îi obligau să fure din magazine, lucru pe care l-a făcut și ea.

Martora B.M.O. a precizat că inculpatul N. i-a cerut să plece cu el în Italia, unde să practice pentru el prostituția și pentru că a refuzat, a amenințat-o, aceleași aspecte fiind relatate și de mama acesteia, respectiv martora B.S. Cele două persoane nu au putut da relații despre inculpații R.A. și R.G., ultimul fiind consăteanul lor.

Tot astfel, martora P.S.A., concubina fratelui G., zis „ G.” care a stat un timp în Italia împreună cu G. și cu R.A. și soția sa, în locuința respectivă nu a văzut să se perinde persoane din România. Martorul C.G. a stat 3 zile în Italia la locuința lui R.A., fiind în căutarea unui loc de muncă, iar în acest timp nu a văzut fluctuație de persoane. Martora S.F., soacra celui din urmă, a afirmat că frații R. sunt oameni buni și că lucrează în zidărie în Italia, lucru posibil, de altfel, însă, acest lucru nu-i împiedica să desfășoare și celelalte activități ilicite.

În sfârșit, existența infracțiunii de trafic de persoane este confirmată și prin procesul - verbal de constatare prin care organele de urmărire penală au preluat anumite date și informații obținute de autoritățile italiene în cadrul anchetei pe care o desfășurau în Italia. Astfel, din conținutul convorbirilor interceptate de autoritățile italiene, rezultă că la data de 04 februarie 2005 R.A. a fost apelat de cetățeanul italian T.M. iar R.A. se plânge de faptul că autoritățile române i-au pus sechestrul pe imobilul său tip vilă situat în localitatea Moravița, jud. Timiș, iar interlocutorul său îl consolează afirmând că cuvântul celor părților vătămate nu valorează. R.A. îl asigură că aceste persoane care au vorbit sunt multe și au afirmat că el împreună cu fratele lui N.C., le-au adus în Italia și le-au obligat să” lucreze. T. încearcă să-l consoleze pe R.A. afirmând că acei „bastarzi” ar putea să retragă totul, dar R.A. a înțelegând aluzia lui T., îi răspunde că, ce ar putea rezolva dacă-i va ucide….” și continuă cu faptul că-i pare rău pentru tot ce s-a întâmplat, dar el nu poate să facă acest lucru, iar T. îi reproșează că așa se întâmplă dacă s-a lucrat fără creier…”; tot astfel, al aceeași dată N. C. a discutat cu fratele său, R.A., despre faptul că părțile vătămate N.F. și N.C. au dat declarații organelor de urmărire penală. Inculpatul N. a menționat că nu există dovezi, însă a recunoscut că numita C.A. a vândut-o pe A.S. unor albanezi. De asemenea, inculpatul a mai arătat că s-a gândit la angajarea unei persoane pentru a-l face pe N.C. să nu mai dea declarații, pentru ca ulterior, tot el să afirme că este absolut necesar ca numita C.A. să fie eliberată, pentru că altfel va fi foarte rău pentru ei.

În dosarul de față, inculpatul R.A. nu a putut fi audiat, sustrăgându-se cercetărilor. Acesta se află la muncă în Italia și are emis pe numele lui un mandat de arestare preventivă.

Inculpatul R.G. a dat declarații în ambele faze procesuale și a arătat că nu se consideră vinovat pentru trafic de persoane, deși a fost condamnat pentru această faptă, și nici pentru că și-ar fi ajutat fii în acest sens, nu a cazat la locuința sa pe numitele V.M., S.D. și J.L. cu scopul de a fi duse la fii săi în Italia pentru a fi exploatate, însă a acceptat posibilitatea ca acest lucru să se fi întâmplat, fără știrea lui, autoarea fiind C.A., care le putea ascunde în camera în care locuia împreună cu N. C., în același imobil cu inculpatul, iar datorită configurației încăperilor din imobil, astfel cum reiese din schița depusă de inculpat la ultimul termen de judecată, camerele necomunicând între ele nici direct, nici indirect, nu avea cum să știe ce se întâmplă în camera alăturată a fiului său, aceasta având intrare separată.

Susținerile inculpatului sunt neverosimile și greu de crezut, în condițiile în care, astfel cum se observă din schița despre care s-a făcut vorbire anterior, cele două încăperi în care locuia inculpatul R.G. și, respectiv C.A. și N. C. comunică printr-un hol comun cu baia și bucătăria de la imobil, iar cazarea părților vătămate era necesară pentru întocmirea actelor pentru ca acestea să poată ajunge în Italia, operațiune ce presupune o anumită durată de timp, de exemplu, partea vătămată S.D. afirmând că după cca. 2 săptămâni după ce a stat la casa socrilor numitei C.A., a plecat în Italia, astfel că prezența unor persoane străine în imobil era imposibil să treacă neobservată.

Mai mult decât atât, inculpatul G.R. a fost condamnat definitiv pentru infracțiunile de trafic de persoane și minori, prin sentința penală nr. 423 din 23 iunie 2006 de Tribunalul Timiș, definitivă prin decizia penală nr. 3382 din 22 iunie 2007 a ÎCCJ, astfel că această hotărâre beneficiază de autoritate de lucru judecat, ceea ce presupune că exprimă adevărul, iar faptele nu mai pot fi puse în discuție.

De asemenea, declarația dată de către martorul R.C., fiul și fratele inculpaților din prezenta cauză, arată, în esență, că cei doi inculpați nu au avut vreo implicare infracțională, el și C.A. fiind cei care au dus părțile vătămate în Italia pentru a fura și a se prostitua, existând în acest sens acordul lor. Deși martorul a încercat să îi disculpe pe cei doi inculpați, explicând că plângerile părților vătămate A.S., N.F. și C. se datorează dorinței de răzbunare a numitei S.D., care le-a determinat să recurgă la acest gest, întrucât el s-a despărțit de aceasta pentru o altă femeie, lucru posibil, de altfel, însă eventuala inițiativă a acestei din urmă părți vătămate nu înlătură adevărul din conținutul declarațiilor celorlalte părți vătămate, care se coroborează și cu celelalte probe din dosar.

Declarațiile lui R.G. și R.C. prima instanță le-a înlăturat, considerându-le subiective și părtinitoare, justificate într-o oarecare măsură de legătura de sânge care există între inculpați și martor și care nu se coroborează cu alte probe din dosar.

Martorii propuși în apărare, M.P.R. sau B.F., destul de apropiați cu familia inculpaților, au relatat că nu au cunoștință de săvârșirea vreunei activități ilicite de către cei doi inculpați, primul cunoscându-i pe cei doi inculpați în perioada mai actuală care excede interesului pentru prezenta cauză, iar ultimul, vechi prieten cu inculpatul R.G., a afirmat subiectiv că în imobilul în care locuia inculpatul în Moravița, în cursul vizitelor săptămânale pe care i le făcea, nu au observat nimic suspect sau prezența vreunor persoane străine.

Toate aceste probe enumerate mai sus au condus la formarea convingerii primei instanțe că fapta inculpatului R.A. așa cum a fost indicată anterior, întrunește, din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.

Întrucât așa cum rezultă din probele administrate în cauză, la desfășurarea activității infracționale, inculpatul a fost sprijinit și de alte persoane, respectiv coinculpații C.A., R.C. și R.G., prima instanță a apreciat că în cauză sunt îndeplinite și cerințele prevăzute de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acționat cu intenție directă, el având reprezentarea faptului că părțile vătămate au fost duse în Italia pentru a fi exploatate în folosul său, rezultat urmărit prin desfășurarea activității ilicite.

Raportându-se la condițiile de existență ale infracțiunii continuate, respectiv unitatea de subiect activ, unitatea de rezoluție infracțională și pluralitatea de acte de executare, prima instanță a reținut în sarcina inculpatului și prevederile art. 41 alin. (2) C. pen., constatând că, în baza aceleiași rezoluții infracționale, care a fost suficient de determinată și care s-a menținut în linii generale pe parcursul desfășurării întregii activități infracționale, inculpatul a exploatat părțile vătămate A.S. și N.C., fiecare dintre actele realizate întrunind, din punct de vedere obiectiv și subiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 678/2001.

În același sens, în condițiile în care la data desfășurării activității infracționale, părțile vătămate J.N., J.L., N.F. și S.D. erau minore, prima instanță a apreciat că fapta inculpatului de a racola, transporta și găzdui aceste părți vătămate, în scopul exploatării lor, întrunește, atât sub aspectul laturii obiective, cât și a laturii subiective, elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, materialul probator fiind analizat mai sus, făcând și în privința acestei infracțiuni aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen.

În ceea ce privește situația părții vătămate V.M., prima instanță a reținut că unul dintre principiile fundamentale în cadrul procesului penal, este cel al prezumției de nevinovăție, consacrat prin dispozițiile art. 52 C. proc. pen. și art. 6 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În conformitate cu acest principiu, orice persoană este considerată nevinovată până la dovedirea vinovăției sale în cadrul unui proces public, desfășurat cu respectarea garanțiilor dreptului la apărare.

Prezumția de nevinovăție este o prezumție simplă, ce poate fi răsturnată, însă numai prin prezentarea unor probe certe de vinovăție. În acest sens, s-a observat faptul că în situația condamnării inculpatului, instanța are obligația de a dovedi fără echivoc vinovăția inculpatului, întrucât în situația existenței unor dubii sub acest aspect, acestea vor fi interpretate în favoarea inculpatului.

Pornind de la aceste premize, prima instanță a constatat că în prezenta cauză nu există suficiente dovezi care să confirme săvârșirea de către inculpat a infracțiunii de trafic de minori față de partea vătămată V.M. Aceasta nu a fost audiată nici în cursul urmăririi penale și nici în cursul judecății, iar singurele probe care se referă la aceasta unt declarațiile mamei ei din cursul urmăririi penale. Astfel, martora F.M. a precizat că la un moment dat fiica ei a dispărut de acasă. De la anumite persoane, care nu au fost identificate, ea ar fi aflat că V.M. este plecată în Italia împreună cu numita J.N. și cu inculpatul N., pe care l-a desemnat după porecla sa. Aceeași persoană a mai arătat că bănuiește că fiica ei este ținută forțat în Italia, în ciuda faptului că a sunat-o și i-a spus că îi este bine. Aceste presupuneri ale mamei părții vătămate, neconfirmate de alte probe, nu pot conduce la răsturnarea prezumției de nevinovăție, aspect acceptat chiar și de organele de urmărire penală care nici nu au propus-o ca martor.

Este adevărat faptul că la un moment dat, în cursul urmăririi penale, partea vătămată S.D. a precizat că a locuit în apartamentul închiriat de inculpate împreună cu o persoană pe care o chema M., fără să ofere alte detalii. Deși organele de urmărire penală s-au aflat în Italia și ar fi avut posibilitatea să procedeze la audierea acesteia, nu au făcut-o, astfel că simplele declarații ale mamei părții vătămate V., care nu știe în ce condiții a plecat fiica ei din țară, posibil cu un băiat căruia i se spune “P.”care a dus-o în Italia, și ale părții vătămate S.D., care arată că este posibil ca una dintre fetele cu care a stat în apartament să fi fost o anumită “M.”, fără a oferi alte date de identificare, nu sunt suficiente pentru a răsturna prezumția de nevinovăție de care beneficiază inculpatul, eventuala implicare putând fi a inculpatului N., și nu a inculpatului R.A., motiv pentru care, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., prima instanță a dispus achitarea numitului R.A. pentru săvârșirea unuia dintre actele materiale privind traficul de minori, faptă prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.

În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, aceasta se poate realiza printr-o acțiune de inițiere sau constituire a unui grup infracțional organizat, ori de aderare sau sprijinire sub orice formă a unui astfel de grup.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003 definesc grupul infracțional organizat ca fiind un grup structurat, format din 3 sau mai multe persoane, care există pentru o anumită perioadă și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material, fiind de subliniat și faptul că potrivit art. 2 lit. b) pct. 12 infracțiunea de trafic de persoane este menționată ca fiind o infracțiune gravă, ce poate intra în scopul unui grup infracțional organizat.

Raportat la materialul probator administrat în cauză și analizat deja, prima instanță a constatat că fapta inculpatului R.A. de a iniția constituirea unui grup infracțional organizat, din care fac parte și concubina sa C.A., fratele său N. C. și tatăl său R.G., acesta din urmă sprijinindu-i pe ceilalți în sensul găzduirii la locuința sa pe numitele S.D. și J.L., până la întocmirea actelor și ducerea lor în Italia în vederea exploatării, cunoscând, totodată, modul în care fii săi își asigurau sursele de venit, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003.

Existența acestui grup a fost confirmată de toate părțile vătămate audiate în cauză. Acestea au menționat că inculpatul avea sarcini bine definite în cadrul grupului, el activând în ceea ce privește racolarea, transportul și organizarea sustragerii bunurilor din magazine. Este evident că grupul a acționat o perioadă mai îndelungată de timp, începând cu luna august 2003, când s-a demarat activitatea de racolare și până în momentul revenirii părților vătămate în țară sau plecării către alte destinații străine, ianuarie 2005.

De asemenea, probele administrate în cauză au confirmat faptul că toți membri grupului au acționat în mod coordonat, axându-și eforturile în direcția racolării unor tineri care proveneau din familii cu probleme financiare evidente, pe care, profitând de naivitatea lor și de dorința de a câștiga sume mari de bani și sub promisiunea găsirii unor locuri de muncă în Italia, i-au transportat la Genova unde i-au exploatat în folosul lor personal.

Sub aspectul laturii subiective, și această infracțiune a fost comisă de cei doi inculpați cu intenție directă, ei cunoscând scopul ilicit al grupului pe care l-a constituit.

În sfârșit, în ceea ce privește infracțiunea de spălare de bani, reținută în sarcina inculpatului R.A., potrivit dispozițiilor art. 23 lit. c) din Legea nr. 656/2002, aceasta se poate realiza prin dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din comiterea unor infracțiuni.

Ținând seama de materialul probator administrat în cauză și deja analizat mai sus prima instanță a constatat că fapta inculpatului R.A. de a primi bunurile sustrase din magazinele din Italia, cunoscând proveniența acestora, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de spălare de bani, și în acest caz putând fi reținută intenția directă ca modalitate a vinovăției.

Astfel, părțile vătămate N.C., N.F., A.S., J.N., S.D. au subliniat în repetate rânduri că toate bunurile sustrase din magazine, sau banii obținuți de pe urma practicării prostituției, au fost predate atât inculpatului R.A., cât și celorlalți coinculpați. Părțile vătămate au mai indicat faptul că inculpatul cunoștea proveniența acestor bunuri, chiar el fiind cel care îi trimitea la furat sau le obliga pe fete să practice prostituția.

Chiar dacă susținerile părților vătămate referitor la sumele de bani obținute sunt greu de crezut, cert este că inculpatul a primit bunuri provenite din comiterea de infracțiuni, cunoscând proveniența acestora.

Acest aspect este confirmat și procesul-verbal de percheziție domiciliară efectuat la imobilul aparținând părinților inculpatului. Părțile vătămate au menționat că o parte din bunurile sustrase și din sumele de bani au fost trimise în România, la imobilul părinților inculpatului. Cu ocazia efectuării percheziției la acest imobil au fost descoperite o serie de bunuri și o sumă mare de bani a căror proveniență nu a putut fi justificată. În condițiile în care tatăl inculpatului, R.G., care face parte din grupul infracțional, a declarat că aceste bunuri au fost trimise de fii săi din Italia, este suficient pentru a forma convingerea instanței că în detenția inculpatului s-au aflat bunuri provenite din comiterea de infracțiuni.

Pentru toate aceste considerente, prima instanță a dispus condamnarea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina lor prin actul de sesizare, cu excepția actului material de trafic de minori referitor la partea vătămată V.M.

La individualizarea judiciară a pedepselor ce au fost aplicate, prima instanță a ținut seama de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social al faptelor comise, persoana inculpatului, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

În ceea ce-l privește pe inculpatul R.A., acesta nu a putut fi audiat, sustrăgându-se cercetărilor, posibil pentru a nu fi încarcerat, întrucât există un mandat de arestare emis în lipsă pe numele lui, iar din analiza fișelor de cazier rezultă că acesta a fost condamnat în țară la libertate supravegheată în timpul minorității pentru fals material și uz de fals, iar în Italia nu este cunoscut cu antecedente penale (filele 108 și 137 vol. I, dos. judecată).

Din înscrisurile depuse de inculpat, prin avocat, în circumstanțiere, reiese că inculpatul, în vârstă de 36 de ani, lucrează la o societate din Italia și are în întreținere 3 copii minori.

În același sens a fost audiat și martorul M.P.R. care a afirmat că îl cunoaște de 4 ani de zile pe inculpatul R.A. din Italia, acesta din urmă fiind șeful lui de echipă la locul comun de muncă, este apreciat de conducerea firmei și este singurul întreținător de familie.

Inculpatul R.G., deși s-a prezentat la toate termenele de judecată în fața instanței de judecată, pe parcursul întregului proces a adoptat un comportament nesincer, nerecunoscând săvârșirea faptelor și încercând să intimideze părțile vătămate prin exercitarea direct și indirect a unor presiuni asupra acestora, ceea ce reliefează o periculozitate și mai mare a acestuia. Fiind suferind de o serie de afecțiuni, în prezent este pensionat de boală, având 63 de ani.

Pentru aceste considerente, în vederea atingerii scopului pedepsei așa cum acesta este stabilit prin dispozițiile art. 52 C. pen., observând și prevederile art. 42 C. pen. referitoare la sancționarea infracțiunii continuate, prima instanță a constatat ca fiind necesară aplicarea unor sancțiuni privative de libertate, respectiv 5 ani închisoare pentru traficul de persoane, 6 ani închisoare pentru traficul de minori, 5 ani închisoare pentru constituirea unui grup infracțional organizat și 3 ani închisoare pentru spălare de bani, în ceea ce-l privește pe inculpatul R.A. și 5 ani închisoare pentru sprijinirea unui grup infracțional organizat, pentru inculpatul R.G.

În privința infracțiunilor de trafic de persoane, trafic de minori și constituire/sprijinire a grupului infracțional organizat, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 65 C. pen., prima instanță le-a aplicat inculpaților pedepsele complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) și e) pentru o perioadă de 4 ani, în cazul inculpatului R.A. și art. 64 lit. a), b) pentru o perioadă de 2 ani, în cazul inculpatului R.G., după executarea pedepsei principale. Interzicerea exercitării drepturilor părintești și a dreptului de a fi tutore sau curator în cazul primului inculpat se justifică prin gravitatea deosebită a faptelor comise de inculpatul R.A., săvârșirea unor infracțiuni de trafic de minori, prin care s-a încălcat în mod grav libertatea individuală și sexuală a unor persoane care nu au împlinit vârsta de 18 ani, făcându-l pe inculpat nedemn să mai exercite asemenea drepturi.

În temeiul art. 33 lit. a) C. pen. raportat la art. 34 lit. b) C. pen., prima instanță a aplicat inculpatului R.A. pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 1 an închisoare, care să reprezinte și un echivalent al pedepselor ce nu vor mai fi executate ca urmare a contopirii, astfel că în final inculpatul R.A. va executa pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare, în regim de detenție.

În ceea ce-l privește pe inculpatul R.G., prima instanță a constatat că infracțiunea de mai sus reținută în sarcina sa este concurentă cu infracțiunile pentru care a fost condamnat inculpatul prin sentința penală nr. 423 din 23 iunie 2006 de Tribunalul Timiș, definitivă prin decizia penală nr. 3382 din 22 iunie 2007 a ÎCCJ, acestea fiind săvârșite înainte de a fi condamnat definitiv pentru ele. Drept urmare, prima instanță a descontopit pedeapsa rezultantă aplicată prin sentința penală nr. 423 din 23 iunie 2006 de Tribunalul Timiș și a repus în individualitatea lor pedepsele componente de: 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), pedeapsă aplicată în baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; 7 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), pedeapsă aplicată în baza art. 13 alin. (1), (2) din Legea nr. 678/2001, republicată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., a contopit toate pedepsele individualizate mai sus în pedeapsa cea mai grea, aceea de 7 ani închisoare, inculpatul R.G. urmând să execute pedeapsa rezultantă de 7 ani închisoare, cu executare în regim de detenție, prevăzut de art. 57 C. pen.

Cu privire la aplicarea pedepsei accesorii, prima instanță a reținut că aplicarea art. 71 alin. (2) C. pen., trebuie realizată în lumina jurisprudenței C.E.D.O. care, în cauzele Hirst c. Regatului Unit și Sabou și Pârcălab c. României, cât și în lumina Deciziei nr. XXIV/ 2007 a ÎCCJ, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, care a stabilit că interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a)-c) nu se face de drept, ci instanța trebuie să aprecieze în concret, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 71 alin. (3) C. pen. și la principiul constituțional al proporționalității.

Astfel, prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71 C. pen. privind interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen. pe durata executării pedepsei în cazul inculpatului R.A. și art. 64 lit. a), b) în cazul inculpatului R.G., prima instanță fiind ținută de autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 423 din 23 iunie 2006 dată de Tribunalul Timiș privind pedeapsa complementară și accesorie.

În temeiul art. 35 alin. (3) C. pen., prima instanță a aplicat inculpaților pedeapsa complementară cea mai grea, aceea a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen. pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei rezultante principale în cazul inculpatului R.A. și art. 64 lit. a), b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani în cazul inculpatului R.G.

În baza art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată durata executată de la data de 26 august 2007 la 29 decembrie 2009, în baza sentinței penale nr. 423 din 23 iunie 2006 dată de Tribunalul Timiș, în ceea ce-l privește pe inculpatul R.G., iar în temeiul art. 88 alin. (1) C. pen., raportat la art. 18 din Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare, a dedus din pedeapsa aplicată durata arestului de la data de 01 aprilie 2009 la 14 mai 2009, în ceea ce-l privește pe inculpatul R.A., aceste aspecte reieșind din sentința Curții de Apel Genova, tradusă, prin care s-a respins cererea de expulzare a inculpatului pe teritoriul României pentru executarea mandatului european de arestare emis de Tribunalul Timiș la data de 02 aprilie 2009 ( fila 339 vol. I dos. judecată ).

Pe latura civilă a procesului penal, în baza art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 346 C. proc. pen., prima instanță a reținut că partea vătămată minoră, N.F.G. a formulat pretenții civile în dauna inculpatului R.A. în sumă de 4.000 de euro ( fila 53 vol.I dos.u.p.), celelalte părți vătămate, minore sau majore neexprimându-se în acest sens.

În ce privește persoanele minore S.D., J.N. și J.L., văzând dispozițiile art. 17 C. proc. pen. și art. 348 C. proc. pen., potrivit cu care instanța este obligată să se pronunțe din oficiu asupra vreunei pagube materiale și a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă, în cazul acestora, pe baza acestor temeiuri, rap. la art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul R.A. la 4.000 euro cu titlu de daune morale către părțile vătămate minore apreciate, cuantumul solicitat de N.F. apreciindu-l justificat de perioada în care au exploatați abuziv minorii.

Ministerul Public a solicitat confiscarea de la R.A. a sumei de 2.500 euro pe care inculpatul ar fi încasat-o fraudulos în urma plasării părții vătămate A.S. altor exploatatori în vederea practicării prostituției, precum și sumei de 50.000 euro încasați de același inculpat din comercializarea bunurilor pe care partea vătămată N.F. le sustrăgea din magazine la îndemnul inculpatului.

Prima instanță a constatat că aceste solicitări sunt neîntemeiate și le-a respins, întrucât, pe de o parte, suma de 2.500 euro nu a fost încasată de inculpatul R.A., ci de numita C.A., astfel cum s-a reținut din probele analizate mai sus, iar suma de 50.000 euro menționată de minorul N.F. este una estimativă, subiectivă și imprecisă, nesusținută de alte argumente.

În dosarul de urmărire penală există un proces-verbal de percheziție domiciliară, din cuprinsul căruia rezultă că de la domiciliul părinților inculpatului au fost ridicate mai multe bunuri și sume de bani, evidențiate și în ordonanța din 25 noiembrie 2005 a parchetului (fila 188 vol.I, dos.u.p.), iar restituirea lor a fost solicitată de numita R.M., mama, respectiv soția inculpaților, întrucât acestea îi aparțin.

Unele din aceste bunuri nu au legătură cu cauza, astfel că, în baza art. 169 C. proc. pen., raportat la art. 109 alin. (4) C. proc. pen., s-a dispus ridicarea sechestrului asigurator instituit prin ordonanța nr. 119/D/2004 din data de 22 noiembrie 2005 și restituirea bunurilor către inculpatul R.A. și către inculpatul R.G., precum și orice alte bunuri aparținând celor 3, ridicate de la aceștia și neconfiscate prin prezenta hotărâre.

În ceea ce privește celelalte bunuri mobile indisponibilizate cu prilejul aceleiași percheziții, prima instanță a reținut că inculpatul R.G. a afirmat cu prilejul audierii că suma de 3850 euro, (din care 2150 euro ai lui, iar 1700 ai soției ), provine din economiile privind creșterea porcilor de către R.M. începând cu anul 1990, iar partea lui a justificat-o prin munca pe care a prestat-o mai mulți ani în Serbia în domeniul construcțiilor; tot astfel, celelalte bunuri găsite în locuința sa au fost trimise de fii săi din Italia, fiind achiziționate de aceștia prin muncă cinstită.

Susținerile inculpatului sunt, însă, infirmate de cele relatate de părțile vătămate N.C., N.F., A.S., J.N., S.D. care au subliniat în repetate rânduri că toate bunurile sustrase din magazine (parfumuri, treninguri, adidași, camere de luat vederi, DVD-uri etc.) sau banii obținuți de pe urma practicării prostituției, au fost predate atât inculpatului R.A., cât și celorlalți coinculpați. Părțile vătămate au menționat că o parte din bunurile sustrase și din sumele de bani au fost trimise în România, la imobilul părinților inculpatului.

Aceste declarații se coroborează și cu cele arătate de martora N.A. care a afirmat că a văzut de mai multe ori la poarta lui G.R. mai multe microbuze cu numere de Italia ce descarcă marfă.

Nu în ultimul rând, prima instanță a mai observat și stenograma convorbirii telefonice purtată de inculpatul R.A. cu tatăl său R.G., din care reiese că la data de 04 februarie 2005 inculpatul R.A. apelează pe R.G., zis „T.” cerându-i să aibă mare grijă de bani, iar pentru siguranță, să-și păstreze circa 2000 euro la el, iar restul să-i învelească în folie de aluminiu pe care să-i introducă într-un borcan plin cu orez, iar apoi borcanul să-l înfășoare în foarte mult aluminiu și să-l îngroape la baza unui copac la circa 2 m sub pământ în așa fel ca mașinile să nu descopere, iar poliția să nu poată detecta cu aparatul de metale.” T.” l-a asigurat pe R.A. că nu este nicio problemă și că el va avea grijă ce trebuie să facă cu banii. Inculpatul R.G. a recunoscut că a existat această discuție telefonică, iar analizând conținutul acesteia prima instanță a apreciat că, dacă banii ar fi avut proveniență licită, așa cum susține inculpatul, discuția dintre tată și fiu nu-și avea rostul.

Prima instanță a apreciat că toate aceste bunuri, care nu au acte de proveniență, sunt dobândite prin activități ilicite, inclusiv suma de bani, natura bunurilor găsite la percheziție fiind aceeași cu cea a bunurilor furate, astfel că, în baza art. 329 alin. (4) C. pen., rap. la art. 19 din Legea nr. 678/2001, art. 12 din Legea nr. 39/2003, art. 25 din Legea nr. 656/2002, toate cu aplicarea art. 118 lit. e) C. pen., a dispus confiscarea de la inculpatul R.A. a bunurilor individualizate în dispozitivul hotărârii. În baza aceluiași temei de drept, prima instanță a confiscat și imobilul situat în localitatea Moravița, având în vedere următoarele argumente:

Martorul B.F., un vechi prieten al inculpatului R.G., așa cum s-a mai menționat, a declarat că a ajutat la edificarea acestui imobil din luna martie 2003, până în luna iulie 2003, când inculpatul R.A. a plecat în Italia, aspect confirmat și de copia pașaportului depusă la dosar cu privire la acest inculpat, din care reiese că acesta a părăsit țara în data de 03 septembrie 2003. Acest martor, alături de martorul R.C. (fost N.) și de inculpatul R.G., au susținut faptul că vila din Moravița ce aparține inculpatului R.A. a fost edificată în baza unui împrumut de 65.000 euro pe care inculpatul l-a obținut de la numitul C.M. Inculpatul R.G. a mai menționat că actul scris cu privire la împrumut a fost întocmit doar în momentul în care au demarat cercetările în acest dosar, banii fiind dați pe încredere, întrucât C.M. este nașul nepoților săi și patronul firmei la care a fost angajat la vremea respectivă R.A., astfel cum reiese și din adresa depusă la dosar, întocmită la data de 01 septembrie 2003, prin care se confirmă angajarea inculpatului la firma lui C.A., în calitate de zidar, cu o retribuție lunară de cca. 1.800 euro.

Susținerile acestor persoane se coroborează și cu declarația autentică notarială din data de 08 februarie 2005 a numitei C.A.G., soția lui C.M., din care reiese că a împrumutat suma de 65.000 euro finului său, R.A., pentru a finaliza lucrările de reabilitare aflate în curs la casa din Moravița. Totodată, la dosar mai este depusa și dovada împrumutului bancar făcută de C.G. și M. în data de 07 mai 2004 pentru suma de 115.000 euro, ca o justificare a posibilității de acordare a acestui împrumut.

Prima instanță a mai constatat din celelalte înscrisuri și imagini foto depuse la dosar că imobilul tip vilă a obținut autorizația de construcție la data de 11 decembrie 2003, iar recepția finală s-a făcut în data de 04 noiembrie 2004, valoarea scriptică fiind de cca. 30.000 euro, iar cea de pe piață, posibil dublă (fila 124, vol.I dos.u.p.). Din extrasul de carte funciară reiese că imobilul a fost intabulat în anul 2004, pe numele lui R.A. și a soției sale, fiind bun comun.

Având în vedere relațiile de prietenie, afinitate sau rudenie dintre B.F., C.M., R.G. și R.C., prima instanță a înlăturat afirmațiile acestora, pe care le-a apreciat ca fiind subiective, alături de înscrisurile aduse în apărare de către inculpați, pro causa, observând în susținerea acestei concluzii conținutul stenogramelor de la fila 117, vol. I, dos. u.p., din care rezultă că: la data de 06 februarie 2005, R.G. îl apelează pe R.A. și îi spune că lipsește un document foarte important și nu poate să facă act de vânzare-cumpărare cu privire la imobil, iar apoi îi spune să se gândească la un mod în care să facă un document din care să rezulte că banii necesari construcției vilei provin din muncă cinstită sau că provin din împrumut; după două zile de la această discuție telefonică, respectiv la data de 08 februarie 2005, se întocmește fictiv actul de împrumut precizat, iar în aceeași zi, R.M., soția lui R.A. îl apelează telefonic pe R.G. și îi spune că A. a reușit să facă un document în care să arate că s-a angajat la o firmă de construcții pentru a demonstra cum și-a câștigat banii și că a reușit să facă un act de împrumut cu C.G., împrumut necesar pentru finalizarea lucrărilor la vila din Moravița. Că acesta este adevărul, o confirmă atât susținerile inculpatului R.G., atunci când afirmă că înscrisul privind împrumutul s-a întocmit doar la demararea cercetărilor privindu-l pe R.A., cât și susținerile părților vătămate care au arătat cu au fost trimiși bani lui G.R. prin West Union sau prin diverse persoane, bani care provin din furturi sau prostituție.

Împotriva sentinței penale nr. 357 din 7 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 8443/30/2010 din 15 octombrie 2010 au declarat apeluri în termen inculpații R.A. și R.G., înregistrate pe rolul Curții de Apel Timișoara – Secția Penală sub nr. 8443/30/2010 din 26 septembrie 2011.

Apelurile nu au fost motivate.

Pentru motivarea apelului său, inculpatul R.A. a depus, prin apărător ales, la termenul din 12 decembrie 2011 un memoriu, prin care a solicitat achitarea, în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. și restituirea bunurilor confiscate, arătând că instanța de fond nu a audiat toate persoanele implicate, părți vătămate și martori, acestea fiind plecate din țară; din declarațiile părților vătămate audiate de prima instanță nu rezultă participația lui la vreo infracțiune; lipsește modalitatea de determinare a structurii de comandă și a celei de execuție; grupul pretins nu este stabilit precis ca roluri și funcții și nici măcar ca și componență (filele 61-63).

Pentru motivarea apelului său, inculpatul R.G. a depus la termenul din 12 decembrie 2011 un memoriu, prin care a invocat puterea de lucru judecat prin decizia penală nr. 3382 din 22 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, arătând că pedeapsa aplicată prin sentința apelată trebuie contopită, aceasta fiind în final executată (f. 68).

Prin decizia penală nr. 54/A din 19 martie 2012 Curtea de Apel Timișoara – Secția penală a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații R.A. și R.G. împotriva sentinței penale nr. 357 din 7 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 8443/30/2010 din 15 octombrie 2010.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat inculpații apelanți la plata a câte 200 cheltuieli judiciare către stat în apel.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de prim control judiciar a apreciat criticile celor doi apelanți nefondate.

Cu privire la excepția puterii de lucru judecat, invocată de inculpatul R.G., instanța a considerat-o nefondată, întrucât prin sentința penală nr. 423 din 23 iunie 2006 a Tribunalului Timiș, definitivă prin decizia penală nr. 3382 din 22 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane și trafic de minori, în timp ce în prezenta cauză a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de sprijinire a unui grup infracțional organizat.

Instanța de prim control judiciar a apreciat că inculpații R.A. și R.G. au săvârșit infracțiunile reținute în sarcina lor, sprijinirea unui grup infracțional organizat (inculpatul R.G.) și respectiv constituirea unui grup infracțional organizat, trafic de persoane, trafic de minori și spălare de bani (R.A.), relevante, în opinia Curții, fiind declarațiile părților vătămate N.F., N.C., S.D., A.S., J.L., J.N., ale martorilor N.A., R.M., A.E., T.A.E., B.M.O., B.S. și B.E., procesul verbal de constatare prin care au fost preluate date și informații obținute de autoritățile italiene cu ocazia desfășurării anchetei lor.

Referitor la sancțiune, instanța de prim control judiciar le-a apreciat just individualizate în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., neimpunându-se modificarea cuantumului acestora și nici schimbarea modalității de executare.

Măsura confiscării a fost considerată justificată, banii și bunurile în discuție fiind dobândite în mod vădit în urma săvârșirii infracțiunii de trafic de persoane.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs inculpații R.A. și R.G.

Instanța de prim control judiciar, a transmis către Înalta Curte cererea de reexaminare, formulată de avocat L.M., cu privire la amenda judiciară în sumă de 1.000 lei, aplicată de instanța de apel.

În motivele de recurs, scrise și susținute oral de către apărătorul inculpatului R.A., se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât nu au fost audiate toate părțile vătămate, deși s-a solicitat acest lucru, iar în subsidiar achitarea inculpatului întrucât faptele nu există, din nicio probă a dosarului nu rezultă vinovăția inculpatului. În drept au fost invocate dispozițiile art. 3859 pct. 9, 10, 18 C. proc. pen.

Inculpatul R.G. solicită achitarea sa, în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar în subsidiar reducerea cuantumului pedepsei. De asemenea, prin notele scrise depuse la dosar, inculpatul R.G. a solicitat trimiterea dosarului spre rejudecare întrucât instanța nu a manifestat rol activ pentru audierea părților vătămate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate, și din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. le consideră fondate, prioritar pentru cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., coroborat cu art. 6 din C.E.D.O., referitor la respectarea dreptului la un proces echitabil.

Conform art. 1 C. proc. pen. român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul legii.

Pentru aceasta, procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege.

În desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului.

Legea obligă organele de urmărire penală și instanțele de judecată să aibă rol activ și pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului și celorlalte părți, în procesul penal.

Orice persoană, bucurându-se de prezumția de nevinovăție, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale, printr-o hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția.

Vinovăția nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală și instanței judecătorești.

Probele trebuie să fie concludente și utile, ceea ce presupune, necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.

Aceste norme interne de drept procesual penal, obligatorii deopotrivă atât pentru organele de urmărire penală, cât și pentru instanțele de judecată, se completează cu actele normative internaționale în materie, la care România a aderat și este parte și a căror aplicare este obligatorie, în situația în care în normele interne nu sunt prevăzute, ori dacă sunt prevăzute sunt contrarii ori echivoce, aceste norme având prioritate, aspect prevăzut în mod expres în Constituția României (art. 20).

Între dispozițiile cuprinse în actele internaționale la care România a aderat, de o absolută importanță sunt cele prevăzute în:

- art. 11 din Declarația universală a drepturilor omului în care se stabilește că orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale;

- art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale unde se statuează, între altele, că:

- „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanță independentă imparțială, instituită prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa”;

- orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită:

- orice acuzat are dreptul (între altele) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării.

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de casare invocate de recurenți, dar și din oficiu, raportat la dispozițiile normative mai sus-enumerate, se constată că instanța de apel nu le-a acordat semnificația cuvenită în sensul că, nu a răspuns în mod expres și motivat criticilor aduse, manifestând în acest fel lipsa de rol activ și totodată a încălcat dreptul la un proces echitabil al inculpaților.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că prin motivele de apel, existente la dosarul cauzei (fila 61), inculpatul R.A. a criticat sentința instanței de fond pentru faptul că a dispus condamnarea sa fără ca părțile vătămate să fie audiate, solicitând instanței de control judiciar în dovedirea nevinovăției sale „reaudierea tuturor persoanelor propuse prin rechizitoriu”.

Aceeași solicitare a făcut-o și inculpatul R.G. (fila 136) învederând și o serie de aspecte contradictorii care reies din hotărârea atacată.

Instanța de apel a acordat mai multe termene de judecată în cauză pentru pregătirea apărării sau pentru imposibilitate de prezentare a apărătorilor inculpaților (14 decembrie 2011, 23 ianuarie 2012, 20 februarie 2012) citând totodată părțile vătămate, cât și civile la adresele de domiciliu și prin afișare la ușa Consiliului Local.

La termenul de judecată din 19 martie 2012, a respins cererea de audiere a părții vătămate A.S. și a martorei N.A., apreciind că „prima instanță a făcut suficiente demersuri și nu s-a dovedit că au intervenit elemente noi cu privire la domiciliul lor, iar cu privire la audierea martorei, cade în sarcina instanței de a face verificări, care parte a declarației este reală”.

Astfel, în opinia Înaltei Curți, încălcând principiul aflării adevărului, prevăzut de art. 3 C. proc. pen. și nemanifestând rol activ, deși inculpații se judecau într-o cale de atac devolutivă, a respins în mod nejustificat cererea inculpatului R.G. și nici nu s-a pronunțat cu privire la solicitarea inculpatului R.A. din cererea de apel, privind reaudierea tuturor persoanelor din rechizitoriu.

Este adevărat așa cum arată și instanța de apel, că instanța de fond a făcut demersuri repetate (la fiecare termen de judecată atât martorii, cât și părțile vătămate au fost citate cu mandat de aducere, făcându-se în același timp adrese la Serviciul de Evidență a Populației pentru a se afla domiciliul actual al acestora), însă instanța de apel era obligată la rândul său (având în vedere poziția procesuală constantă a inculpaților de a contesta cele declarate de părțile vătămate la urmărirea penală), în vederea aflării adevărului cât și pentru a asigura dreptul la un proces echitabil inculpaților, să dispună aceleași măsuri.

Instanța de judecată pronunță condamnarea inculpatului numai în situația în care probele strânse în cursul urmăririi penale și verificate în cursul cercetării judecătorești, dovedesc în mod cert, printre altele, că fapta a fost săvârșită de inculpat.

Potrivit art. 200 C. proc. pen., „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Art. 289 C. proc. pen. dispune că „judecata cauzei se face în fața instanței constituită potrivit legii și se desfășoară în ședință, oral, nemijlocit și în contradictoriu”.

Astfel, probele strânse în cursul urmăririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea în judecată.

Pentru a servi drept temei de condamnare, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în activitatea de judecată de către instanță, în ședință publică în mod nemijlocit, oral și în contradictoriu.

Numai după verificarea efectuată, în aceste condiții, instanța poate reține motivat, că exprimă adevărul, fie probele de la urmărirea penală, fie cele administrate în cursul judecății.

Potrivit art. 6 paragraful 3 lit. d) din CEDO, orice acuzat are dreptul să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării, drept ce constituie o aplicare a principiului contradictorialității în procesul penal și, în același timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil.

În jurisprudența sa CEDO a inclus în noțiunea de martori și părțile civile/vătămate dintr-un proces penal deoarece, în exercitarea drepturilor sale de apărare, element esențial al unui proces echitabil, operează principiul ca acuzatul are posibilitatea „să conteste versiunea părții civile, sub toate aspectele sale, în cursul unei confruntări sau a unei audieri în ședința publică de judecată” (Bricmont c. Belgiei).

Astfel, așa cum a statuat CEDO instanța trebuie să ia măsuri ce constau în special în a-i permite acuzării să interogheze sau să obțină interogarea „martorilor” (Barbera, Messegue c. Spaniei), măsuri ce țin de diligența de care instanța trebuie să dea dovadă pentru a asigura exercitarea efectivă a drepturilor garantate de art. 6 CEDO (Sadak c. Turciei).

Dificultățile privind localizarea părților vătămate nu pot fi imputate inculpaților, iar instanța de prim control judiciar, la rândul său, trebuia să depună diligențe (la fel ca instanța de fond) cu privire la asigurarea prezenței părților civile și a martorilor la ședința de judecată și numai după epuizarea acestor demersuri din care reieșea imposibilitatea localizării și audierii acestora să se procedeze la judecarea cauzei.

De altfel, instanța europeană în legătură cu întinderea dreptului acuzatului de a obține convocarea și interogarea martorilor a subliniat că în realizarea acestui drept al acuzatului „nu se poate merge dincolo de orice limite materiale într-o situație dată” și că „prin invocarea acestui drept nu se poate ajunge la blocarea desfășurării procedurii, mai ales atunci când în dosarul cauzei există elemente concludente pentru soluționarea ei”.

Or, instanța de apel s-a limitat la a constata că „instanța de fond a făcut suficiente demersuri (fără a efectua, la rândul său aceleași demersuri) și nu au intervenit elemente noi”, fără a depune toate diligențele pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil inculpaților, în sensul prevederilor art. 6 paragraf 3 lit. d) din CEDO.

De asemenea, inculpatul R.A. a depus la dosarul cauzei un set de înscrisuri prin care demonstrează că, atât el cât și soția, realizează venituri constante în Italia (1800 Euro lunar), astfel încât măsura confiscării bunurilor și banilor, în opinia sa, este nelegală, probă asupra căreia instanța de control judiciar nu s-a pronunțat.

La rândul său, inculpatul R.G. a solicitat instanței de prim control judiciar să lămurească și aspectul greșit, reținut de instanța de fond, în sensul că, numita C.A. ar fi concubina inculpatului R.A., în realitate aceasta fiind concubina lui R.G., fapt neanalizat de către instanță.

Față de cele reținute, Înalta Curte apreciază că în cauză se impune admiterea recursurilor inculpaților R.A. și R.G., în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., casarea deciziei penale nr. 54/A din 19 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara – Secția Penală și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, care va răspunde tuturor criticilor invocate de către inculpați, va analiza apărările acestora, va lua toate măsurile procesuale legale, în legătură cu prezența părților vătămate și a martorilor la proces, în vederea audierii acestora, astfel încât să se dea posibilitatea inculpaților de a-i interoga, garantându-le celor doi inculpați R.A. și R.G. dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 din CEDO.

Instanța va avea în vedere și soluționarea cererii de scutire a amenzii, aplicată prin decizia penală din 19 martie 2012 formulată de avocat L.M., cerere care a fost înaintată Înaltei Curți de către instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de inculpații R.A. și R.G. împotriva deciziei penale nr. 54/A din 19 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara – Secția Penală.

Casează decizia penală atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat R.A., în sumă de 50 de lei și onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat R.G., în sumă de 200 de lei, se vor suporta din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 23 ianuarie 2013.