Robbery vs. qualified theft: liability for post-theft violence used to retain stolen property

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 15 din 9 ianuarie 2003, Tribunalul București, secția I penală, a dispus condamnarea inculpatului A.I. la 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.

Conform art. 65 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., timp de 2 ani, după executarea pedepsei.

În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului și în baza art. 88 C. pen., a dedus prevenția de la 17 octombrie 2002, la 9 ianuarie 2003.

În baza art. 14, raportat la art. 346 C. proc. pen., a obligat inculpatul la 1.000.000 lei despăgubiri civile, către partea civilă P.D.

În baza art. 191 C. proc. pen., a obligat inculpatul la 1.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 600.000 lei onorariu avocat oficiu s-a dispus să fie avansat din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:

În ziua de 12 octombrie 2002, inculpatul a mers la locuința părții vătămate P.D., pe care îl cunoștea și i-a cerut cu împrumut suma de 10.000 lei.

La refuzul acesteia, inculpatul a luat de pe masă suma de 420.000 lei și când partea vătămată a încercat să-l rețină, l-a lovit cu pumnul în față și l-a trântit peste pat. Ulterior partea vătămată a ieșit pe palier și a strigat după ajutor, a ajuns inculpatul care aștepta liftul și a încercat să-și recupereze banii, dar inculpatul l-a lovit din nou cu pumnii și picioarele și apoi cu capul de perete până a căzut, unde a fost găsit de vecinii din bloc.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în sensul că, în mod greșit s-a reținut că a deposedat partea vătămată de bani prin violență, în realitate aceasta îi era datoare. A solicitat admiterea apelului și achitarea sa, pentru infracțiunea de tâlhărie, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

În subsidiar, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de tâlhărie, în infracțiunea de furt calificat.

Prin decizia penală nr. 87/ A din 19 februarie 2003, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca nefondat apelul declarat de inculpat.

A fost computată prevenția inculpatului de la 17 octombrie 2002, la 19 februarie 2003.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul A.I., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor și în principal, achitarea lui pentru infracțiunea de tâlhărie, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., deoarece nu a intenționat să tâlhărească victima, aceasta datorându-i o sumă de bani. În subsidiar a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de tâlhărie, în infracțiunea de furt calificat, deoarece la deposedarea de bani a părții vătămate nu a exercitat violențe asupra ei. Într-un alt doilea subsidiar, inculpatul a solicitat reducerea pedepsei aplicate.

Recursul declarat nu este fondat, pentru considerentele ce urmează;

Din examinarea actelor și lucrările dosarului, rezultă că instanțele au reținut corect situația de fapt și vinovăția inculpatului, în concordanță cu materialul probator administrat în cauză, au făcut o încadrare juridică a faptei, în textul de lege corespunzător și o justă proporționalizare a pedepsei, conform criteriilor generale de individualizare, prevăzute de art. 72 C. pen.

Potrivit art. 211 C. pen., infracțiunea de tâlhărie constă în furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace, pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii, ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.

Așadar, în conținutul complex al tâlhăriei, furtul constituie activitatea principală, iar folosirea violenței sau a amenințării, ori a celorlalte mijloace indicate de lege, constituie o activitate secundară, prin care activitatea principală se particularizează, dobândind o periculozitate socială distinctă, în raport cu cea a furtului.

Raportând cauzei textul de lege sus-menționat, se reține că din declarațiile martorelor S.L. și S.I., coroborate cu depozițiile părții vătămate P.D. și ale inculpatului, rezultă că acesta a deposedat-o pe partea vătămată de suma de 420.000 lei, deoarece acesta îi datora bani, iar pentru păstrarea lor, inculpatul i-a aplicat lovituri cu pumnii și picioarele.

Așadar, fapta comisă de inculpat întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, nu a infracțiunii de furt calificat, neexistând motive pentru schimbarea încadrării juridice a faptei reținută în sarcina lui și nici pentru achitarea sa în sensul în care a solicitat.

Cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului, se constată că instanțele au ținut seama de toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv de gradul ridicat de pericol social al faptei, de modalitatea și împrejurările comiterii ei, dar și de datele ce caracterizează persoana inculpatului, care este recidivist și a avut o poziție procesuală sinceră, recunoscând și regretând fapta comisă.

De altfel, pedeapsa de 7 ani închisoare, sub aspectul cuantumului său, se încadrează în limitele legale prevăzute de textul de lege incriminator, fiind în măsură să asigure reeducarea inculpatului, în vederea reinserției lui în societate și prevenția generală, conform scopului prevăzut de art. 52 C. pen.

Așadar, se constată că în cauză nu există temeiuri pentru reducerea pedepsei aplicate inculpatului, urmând ca cererea lui formulată în acest sens, să fie respinsă ca, nefondată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează ca recursul declarat de inculpatul A.I. să fie respins, ca nefondat.

Se va deduce din pedeapsa aplicată, timpul reținerii și arestării preventive de la 17 octombrie 2002, la 3 octombrie 2003.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.I., împotriva deciziei penale nr. 87/ A din 19 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reținerii și arestării preventive de la 17 octombrie 2002, la 3 octombrie 2003.

Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.300.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 3 octombrie 2003.