Refactoring of leasing insurance premiums qualifies as taxable supply of services rather than non-taxable cost reimbursement

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 591 din 2 februarie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC C.E.L.I.F.N. SA, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Finanțelor Publice Sector 6; a anulat decizia din 5 septembrie 2008 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția de Soluționare a Contestațiilor și a anulat în parte decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din 26 iunie 2008 emisă de Administrația Finanțelor Publice sector 6, în privința sumei de 519.050 RON, reprezentând diferențe TVA în cuantum de 270.973 RON, dobânzi/majorări de întârziere aferente TVA în cuantum de 12,712 RON.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Ca urmare a controlului efectuat de Administrația Finanțelor Publice Sector 6, ce a vizat atât obligațiile fiscale ale SC C.E.L.I.F.N. SA, cât și obligațiile SC C.E.L.I.F.N. SA (care și-a încetat existența la data de 27 noiembrie 2007, ca urmare a fuziunii prin absorbție cu SC C.E.L.I.F.N. SA), pentru perioada 01 ianuarie 2005-31 mai 2005, organele de control au stabilit în sarcina reclamantei o diferență suplimentară de TVA în cuantum de 270.973 RON, calculând totodată și dobânzi/majorări de întârziere în sumă de 235.365 RON și penalități de întârziere în cuantum de 12.712 RON.

Organele de control au reținut, printre altele, că SC C.E.L.I.F.N. SA, în calitate de agent de asigurări al SC O. SA, a încheiat polițe de asigurare a bunurilor aflate în proprietatea sa, oferite de societate în leasing.

În calitate de proprietar al bunurilor date în leasing, fosta SC F.L. SA a refacturat contravaloarea polițelor de asigurare către clienții beneficiari ai bunurilor, fără a aplica cota de taxă pe valoarea adăugată aferentă acestor operațiuni, în condițiile în care această operațiune reprezintă o prestare de servicii și nu o operațiune de asigurare.

Instanța de fond a reținut faptul că în sprijinul acestui punct de vedere au fost invocate prevederile art. 129 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, din conținutul cărora rezultă că este considerată prestare de servicii orice operațiune care nu constituie livrare de bunuri, iar închirierea de bunuri și transmiterea folosinței bunurilor în cadrul unui contract de leasing sunt cuprinse expres în categoria prestărilor de servicii.

Împotriva deciziei Administrației Finanțelor Publice Sector 6 din 26 iunie 2008, reclamanta a formulat contestație, iar prin decizia din 05 septembrie 2008 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor s-a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată, reținându-se în esență aceleași argumente reținute de Administrația Finanțelor Publice Sector 6.

Instanța de fond a apreciat ca nelegale actele atacate în privința reținerii în sarcina reclamantei a debitului în cuantum de 519.050 RON, reprezentând diferențe TVA în cuantum de 270.973 RON, dobânzi/majorări de întârziere aferente TVA, în cuantum de 12,712 RON.

Astfel, instanța a reținut că, potrivit actelor de la dosarul cauzei, reclamanta a încheiat contracte de asigurare pentru bunurile ce au făcut obiectul contractelor de leasing, obținând pentru clienții săi o acoperire a asigurării de la SC O. SA, iar împrejurarea că în aceste contracte clienții nu figurează ca beneficiari ai asigurării, este irelevantă din perspectiva aplicabilității dispozițiilor art. 137 alin. (3) lit. e) din C. fisc..

S-a apreciat de către instanță că interpretarea de către organul fiscal a operațiunii de decontare a asigurării ca fiind purtătoare de TVA, este de natură a genera și discriminarea utilizatorilor aceluiași finanțator, respectiv între utilizatorii care plătesc ratele de asigurare prin intermediul finanțatorului și cei care încheie asigurarea cu altă societate de asigurări, o astfel de interpretare neputând fi primită, deoarece este de natură a încălca însuși principiul constituțional al nediscriminării cetățenilor.

Pe de altă parte, instanța a constatat că și dacă s-ar reține că refacturarea primelor de asigurare ar reprezenta o prestare de servicii, serviciul prestat nu are un caracter accesoriu, ci principal, fiind scutit de plata taxei pe valoare adăugată, conform art. 141 C. fisc..

S-a reținut astfel în considerentele hotărârii atacate că, din această perspectivă, obligația legală a finanțatorului de a încheia contractul de asigurare, în temeiul dispozițiilor O.G. nr. 51/1997, excede în mod evident scopului anterior enunțat, consecința fiind aceea a calificării operațiunii de asigurare ca un serviciu principal.

S-a mai reținut de către instanță faptul că argumentele pârâtei, în sensul inaplicabilității jurisprudenței Curții Europene de Justiție în speța dedusă judecății, nu pot fi reținute în speță, chiar dacă o parte din debitul stabilit în sarcina reclamantei vizează perioada dinainte de aderare, de vreme ce dispozițiile C. fisc., ce au stat la baza emiterii deciziilor atacate în speță, au fost emise tocmai în considerarea armonizării legislației interne cu aceea europeană, iar interpretarea acestora nu poate fi decât conformă jurisprudenței anterior menționate.

Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, instanța a admis acțiunea reclamantei, a anulat decizia nr. 291 din 5 septembrie 2008 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, precum și decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din 26 iunie 2008, emisă de Administrația Finanțelor Publice sector 6, în privința sumei de 519.050 RON, reprezentând diferențe TVA în cuantum de 270.973 RON, dobânzi/majorări de întârziere aferente TVA în cuantum de 12,712 RON.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 6, formulând, în esență, următoarele critici la adresa hotărârii atacat atacate:

- motivarea instanței este data cu aplicarea greșita a legii având in vedere faptul ca operațiunile desfășurate de intimata reprezintă o prestare de servicii și, pe cale de consecința, reprezintă o operațiune taxabila din punct de vedere al TVA.

- din probele administrate, pe care instanța de fond nu le-a avut in vedere, rezulta ca asigurările au fost încheiate în nume propriu de către intimata-reclamanta, care este atât proprietara bunurilor predate in leasing, cat și beneficiarul polițelor de asigurare;

- intră în baza de impozitare a TVA cheltuielile accesorii cum ar fi cheltuielile de asigurare decontate cumpărătorului sau clientului, motiv pentru care este corectă susținerea organelor fiscale cu privire la faptul ca societatea avea obligația includerii in baza de impozitare a TVA și a cheltuielilor efectuate cu asigurarea;

În fundamentarea acestor critici recurentele invocă dispozițiile art. 129 din C. fisc. (Legea nr. 571/2003) aplicabil în perioada supusă controlului - respectiv ianuarie - mai 2005 -, precum și art. 137 din același act normativ, articole care definesc operațiunile ce constituie prestări de servicii, precum și baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată.

Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, ce se încadrează, din punct de vedere procedural în prevederile art. 304 pct. 9 și 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Problema care a fost supusă soluționării instanței de fond a fost dacă, faptul refracturării primelor de asigurare către clienți are semnificația unui serviciu sau constituie o decontare a sumelor care au fost achitate în contul clienților.

Astfel, potrivit art. 129 din C. fisc. (Legea nr. 571/2003), aplicabil în perioada supusă controlului „Se consideră prestare de servicii orice operațiune care nu constituie livrare de bunuri, așa cum este definită la art. 128.

(3) Prestările de servicii cuprind operațiuni cum sunt:

a) închirierea de bunuri sau transmiterea folosinței bunurilor în cadrul unui contract de leasing".

De asemenea, potrivit art. 137 din legea menționată (C. fisc.) „Baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată este constituită din:

a) pentru livrări de bunuri și prestări de servicii, altele decât cele scăzute la lit. b) și c), din tot ceea ce constituie contrapartidă ținută sau care urmează a fi obținută de furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terț, inclusiv subvențiile direct legate de prețul acestor operațiuni;

(2) Se cuprind în baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată:

a)impozitele, taxele, dacă prin lege nu se prevede altfel, exclusiv taxa pe valoarea adăugată;

b)cheltuielile accesorii, cum ar fi: comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport și asigurare, decontate cumpărătorului sau clientului".

În speță, SC C.E.L.I.F.N. SA, în calitate de proprietar al bunurilor supuse operațiunilor de leasing și totodată, de beneficiar al asigurării, a refacturat clienților săi primele de asigurare plătite asiguratorului, efectuând astfel o prestare de servicii în sensul articolelor de lege citate, impozabilă din punctul de vedere al TVA.

Înalta Curte mai constată că, în raport de situația de fapt rezultată din probele de la dosar, reclamanta, în calitate de proprietar al bunurilor asigurate, a beneficiat în mod direct de contractele de asigurare încheiate, nefiind vorba de un simplu contract de agent, iar această activitate de refacturare a primelor de asigurare este o activitate accesorie celei de leasing.

În acest sens, potrivit art. 9 lit. f) din O.G. nr. 51/1997 „Locatorul/finanțatorul se obligă: f) să asigure, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing, dacă prin contractul de leasing părțile nu au convenit altfel”.

În raport de aceste elemente de fapt și de drept, instanța de fond a stabilit în mod greșit că aceste activități, supuse controlului, nu au natura unor prestări de servicii, ci a unor decontări, în realitate fiind vorba , astfel cum s-a arătat, de operațiuni impozabile din punctul de vedere al T.V.A.

În același sens, asupra aceleiași probleme de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal s-a pronunțat prin Deciziile nr. 4468/2009, nr. 4099/2008, nr. 185/2010 ș.a

Pentru considerentele menționate, cu referire la art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ. recursul urmează a fi admis, modificându-se hotărârea instanței de fond în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Agenția Națională de Administrare Fiscală și de Administrația Finanțelor Publice Sector 6, împotriva sentinței civile nr. 591 din 2 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în tot sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta SC C.E.L.I.F.N. SA, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2011.