Inadmissibility of direct tort claims for state expropriation damages bypassing statutory reparation procedures under Law No. 247/2005

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 18 noiembrie 2009, astfel cum a fost precizată la termenul din 29 octombrie 2010 și apoi la 27 mai 2011, reclamanții S.M. și A.T. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în principal: să se stabilească la suma de 4.231.520 RON cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, constând în valoarea de piață pentru imobilul teren situat în București, sector 3 (conform expertizei administrate pe parcursul procesului); obligarea pârâților să plătească suma de mai sus în solidar și exclusiv și integral în bani a despăgubirilor pentru acest imobil, abuziv preluat de stat; în subsidiar: obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia de acordare a titlului de despăgubire pentru suma de 4.231.520 RON și obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului de conversie și acordarea exclusiv de acțiuni la Fondul P..

Reclamanții au apreciat că, întrucât după emiterea dispoziției din 2009 a primarului general al municipiului București prin care li s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, autoritățile abilitate conform titlului VII al Legii nr. 247/2005 nu au soluționat dosarul de despăgubire, refuzul nejustificat al acestora și ineficacitatea procedurii de despăgubire naște răspunderea civilă delictuală a pârâtelor și obligația de a plăti despăgubiri bănești.

Prin sentința civilă nr. 1335 din 1 iulie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-au disjuns capetele din cererea precizată privind stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite, obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei de acordare a titlului de despăgubire și obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului de conversie și acordarea de acțiuni la Fondul P., s-a dispus formarea unui dosar separat pentru aceste capete de cerere, s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor pe capătul de cerere privind despăgubiri în temeiul răspunderii delictuale, s-a respins capătul de cerere precizată privind obligarea pârâtelor la despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale, formulat de reclamanții S.M. și A.T., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților ca neîntemeiat, s-a respins cererea privind cheltuielile de judecată și s-a fixat termen pentru judecarea capetelor de cerere disjunse, la 28 octombrie 2012, cu citare părți, pentru când s-a prorogat dezbaterea excepției de necompetență materială.

Tribunalul a reținut că, cererea principală privind despăgubiri în temeiul răspunderii delictuale este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Prin emiterea dispoziției din 2009 a primarului general al municipiului București, reclamanților li s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii în echivalent.

Drept urmare, aceștia s-au adresat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru măsuri reparatorii conform procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005.

Instanța de fond a reținut că într-o acțiune precum cea de față reclamantul trebuie dovedească, pe de o parte, că în cazul său particular și în concret mecanismul de acordare a despăgubirilor pus la îndemână de legea specială nu a fost eficient, iar, pe de pe altă parte, este necesar ca reclamantul să fi utilizat unul din principalele mijloace procedurale puse la îndemână sa de aceeași lege pentru a sancționa autoritatea competentă în caz de nemulțumire.

Ca atare, cât timp există un mecanism care oferă accesul la instanță pentru rezolvarea nemulțumirilor reclamantului, acțiunea directă împotriva statului pentru ineficienta procedurii de despăgubire are un caracter subsidiar, fiind condiționată de utilizarea căii oferite de lege și de rezultatul nesatisfăcător al acesteia (în cazul în care dreptul ar fi recunoscut de instanță, dar rămâne ineficace).

De altfel, acțiunea prevăzută de art. 19-20 din titlul VII al Legii nr. 247/2005 a fost deja declanșată în chiar prezentul dosar, prin solicitările subsidiare disjunse.

Or, din punctul de vedere al tribunalului, acele capete de cerere au o natură principală, iar acțiunea delictuală în despăgubiri este subsidiară și condiționată de eventuala ineficacitate a mijlocului procesual pus la îndemâna celor interesați de art. 19, 20 din titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Prin urmare, cum reclamantul nu a făcut dovada că a recurs, în prealabil prezentei acțiuni, la instanțele de contencios fie pentru a obține soluționarea pe fond a solicitării sale de către instanța prevăzută de art. 19, 20 din titlul VII al Legii nr. 247/2005 în cazul refuzului Comisiei, fie (dacă era cazul) de a ataca decizia Comisiei în măsura în care îl nemulțumește, tribunalul a apreciat că reclamantul nu a tăcut dovada că mecanismul Legii nr. 247/205 a fost, în ceea ce îl privește, ineficient.

Împotriva sentinței tribunalului, au declarat apel reclamanții S.M. și A.T., solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

Prin decizia nr. 80A din data de 22 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara.

Potrivit art. 999 C. civ., omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa.

Reclamanții invocă faptul că dispoziția primarului general al municipiului București nr. 11547 din 17 aprilie 2009 nu a fost pusă în practică, dosarul de despăgubire format în baza acestei dispoziții nefiind soluționat, ceea ce echivalează cu demonstrarea ineficientei procedurilor de reparație prevăzute de legea specială.

Aceasta constituie justificarea în fapt a acțiunii formulate prin care se solicită obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor pentru imobilul compus din teren în suprafață totală de 899,38 m.p., expropriat în baza deciziei nr. 1182 din 26 noiembrie 1953 și situat în Calea Dudești, sector 3.

Prin emiterea dispoziției din 2009 a primarului general al municipiului București, reclamanților li s-a stabilit dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent eu privire la imobilul mai sus menționat.

Natura și cuantumul acestor măsuri reparatorii prin echivalent urmează însă a fi stabilite conform procedurii prevăzute de titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor fiind cea care are rolul de a cuantifica despăgubirile cuvenite și modalitatea de plată a acestora.

Pentru a promova o acțiune în răspundere civilă delictuală, reclamanții sunt ținuți să facă dovada întrunirii condițiilor legale de angajare a acesteia, respectiv faptă ilicită, prejudiciu, vinovăție, legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Insă, în contextul existenței unor legi speciale privind stabilirea și plata despăgubirilor cuvenite persoanelor ale căror bunuri preluate de stat nu mai pot fi restituite în natură, dispozițiile C. civ. nu pot avea decât o aplicabilitate subsidiară, în măsura în care, reclamanții ar dovedi în concret ineficienta mecanismului de acordare a despăgubirilor prevăzut de legea specială. O astfel de dovadă însă, nu a fost realizată, dreptul reclamanților nefiind încă cuantificat, nefiind emisă decizia de stabilire a cuantumului despăgubirilor de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Pentru aceasta, reclamanții ar fi trebuit să dovedească ineficienta mijloacelor procedurale puse la îndemână de legea specială pentru a sancționa autoritatea competentă care nu își îndeplinește obligațiile. Ori, în speță, reclamanții nu au apelat la acțiunea prevăzută de art. 19-20 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, procedură în cadrul căreia se acordă reparațiile prin echivalent, dar prin intermediul căreia poate fi cenzurat prin aplicarea mutatis mutandis a considerentelor deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și refuzul comisiei de a rezolva într-un termen rezonabil cererea, urmând ca aceasta să fie direct soluționată de instanță.

De aceea, analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale față de pârâți în acțiunea formulată pe dreptul comun, este lipsită de relevanță.

De altfel, potrivit deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură, și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocolul adițional la C.E.D.O și ale art. 13 din această Convenție sunt inadmisibile.

Plata despăgubirilor reprezintă o procedură execuțională care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor sau hotărârea instanței, iar rolul statului în respectarea art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi civile.

Împotriva acestei decizii au exercitat calea de atac a recursului reclamanții S.M. și A.T., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ. și solicitând în principal, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, iar în subsidiar, pentru ipoteza în care se va considera că instanțele fondului au soluționat cauza rară a intra în cercetarea fondului, în conformitate cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În motivarea recursului, reclamanții au arătat că instanța de fond a considerat principală acțiunea în contencios administrativ prevăzută de legile speciale, față de dreptul comun (art. 998-999 C. civ.), susținând că instanțele de drept comun se pot pronunța doar în mod subsidiar, dacă se face dovada ineficientei în concret a mijloacelor puse la dispoziție de legile speciale, inclusiv prin epuizarea tuturor căilor jurisdicționale în fața instanțelor de contencios administrativ.

Așadar, instanțele fondului s-au pronunțat pe o excepție de prematuritate, fără a o pune în discuție.

Instanța de fond a considerat că reclamanții nu au făcut dovada epuizării căilor prevăzute de legea specială, înainte de introducerea unei acțiuni în răspundere delictuală, constatând totodată că, prin capetele de cerere disjunse, pe care le-a calificat principale, reclamanții au urmat calea corectă. în măsura în care aceste capete disjunse nu ar fi eficiente, instanța de fond a considerat că s-ar deschide dreptul petenților la despăgubiri pe temei delictual, prejudiciul devenind abia în acel moment actual. Considerațiile instanței de fond au fost preluate și reținute în mod eronat și de instanța de apel.

Recurenții-reclamanți au arătat că prejudiciul este actual și constă în lipsa de despăgubire potrivit prevederilor legale în termenul prevăzut de lege. Totodată, au susținut inexistența și ineficacitatea unei alternative procedurale la momentul introducerii acțiunii, ineficienta unei acțiuni în contencios administrativ față de lipsa de funcționalitate a Fondului Proprietatea.

În concret, singura cale pe care o puteau urma reclamanții, cale care să ducă la realizarea drepturilor acestora și care să respecte prevederile art. 6 din C.E.D.O., anume previzibilitatea (ca timp de soluționare și ca și rezultat/valoare care să poată fi obținută) a fost și este o acțiune în răspundere civilă delictuală bazată pe culpa statului și a celorlalte autorități în a pune în aplicare prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, acțiune pe care au și introdus-o.

Pretenția de a fi urmat întâi calea administrativă, respectiv a instanțelor de contencios administrativ este în contradicție cu art. 6 din C.E.D.O., întrucât ceea ce ar fi putut obține, ca maximum, ar fi fost obligarea autorităților de a-și respecta atribuțiile, cu consecința obținerii de acțiuni la Fondul P., fond nelistat la Bursă și ale cărui acțiuni se tranzacționau prin negociere pe piața liberă nereglementată la aproximativ 10-15% din valoarea la care erau emise de intimați. Or, legile reparatorii menționate consacrau ca principiu despăgubirea cu valoarea de piață a bunului imposibil de restituit în natură. Consecința acestui fapt este că la data introducerii acțiunii, singura cale de a putea obține în mod efectiv dreptul pe care legile speciale îl acordau reclamanților era tocmai o acțiune în răspundere civilă delictuală bazată pe imposibilitatea realizării dreptului în urma procedurilor reglementate de legi speciale.

Legea nu poate fi prezumată că a reglementat niște drepturi abstracte fără posibilitate de a fi pusă în practică. Nu poate fi imputat reclamanților neurmarea unei căi care în mod evident și notoriu nu putea duce la finalitatea prevăzută de lege.

Drept urmare, recurenții au arătat că această argumentare este eronată și nu le poată fi imputată neurmarea unei căi neefective. Efectivitatea căii procedurale (care implică obligatoriu previzibilitatea) de urmat este o cerință esențială prevăzută de art. 6 din C.E.D.O., iar aceasta urmată de reclamanți era singura.

Acțiunea delictuală nu este subsidiară în concret față de cele reglementate de legile speciale . Recurenții-reclamanți au arătat că se află în situația unei dualități de acțiuni, diferite ca fundament, ambele principale și independente.

În plus, unul din temeiurile prezentei acțiuni, bazată pe temei delictual, constă în culpa statului în calitate atât de garant al realizării drepturilor recunoscute și protejate de lege, cât și de autoritate supremă aptă și datoare să asigure realizarea drepturilor cetățenilor, prin crearea de mijloace și modalități adecvate de realizare efectivă a drepturilor pentru eșecul în realizarea cadrului de a face efectivă realizarea dreptului la despăgubire pe care formal îl recunoaște și garantează cu consecința nerealizării dreptului de către reclamanți. Doar în cadru delictual poate fi atrasă răspunderea civilă a acestuia, principalul vinovat de ineficacitatea procedurii. Vina statului face ca fiecare dintre celelalte autorități luate separat să nu își execute corespunzător sarcinile.

Acțiunea în contencios administrativ poate obliga o autoritate care nu își respectă atribuțiile legale să facă acest lucru. Acesta este remediu pentru o încălcare izolată a legii de către una dintre autorități. Dar când fiecare dintre autorități nu își efectuează sarcinile datorită insuficienței sau necorespunderii mijloacelor puse la dispoziție de către Stat, atunci remediul nu mai este o acțiune în contencios administrativ, ci doar o acțiune delictuală.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:

În primul rând, reclamanții au formulat critici în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., invocând faptul că instanța de apel, cât și cea de fond s-au pronunțat pe o excepție de prematuritate a acțiunii, fără a o pune în discuție. în baza acestui motiv de recurs, s-a susținut că instanțele fondului au considerat că reclamanții nu au făcut dovada epuizării căilor prevăzute de legea specială, înainte de introducerea unei acțiuni în răspundere delictuală.

Insă aceste critici nu se circumscriu textului legal invocat, care prevede ca motiv de nelegalitate a hotărârii recurate, situația în care „prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.".

În speță, instanța de apel nu a invocat și nici nu a soluționat pricina pe o excepție de prematuritate a acțiunii, așa încât nu se poate susține că judecata s-a făcut cu încălcarea principiului contradictorialității și a principiului respectării dreptului la apărare, pentru a fi aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ..

Împrejurarea că instanțele, judecând fondul pricinii, au interpretat și aplicat în prezenta cauză dispozițiile legale incidente nu poate conduce la concluzia greșită că ar fi soluționat acțiunea în baza unei excepții.

Așa fiind, se constată că toate criticile formulate de reclamanți prin motivele de recurs pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Recurenții-reclamanții au arătat că prezenta acțiune în justiție are temei delictual, anume art. 998-999 C. civ., ca urmare a săvârșirii de către fiecare autoritate pârâtă, cât și de către Statul Român, ca entitate juridică distinctă, a unui delict civil, constând în neaplicarea dispozițiilor legale prevăzute de Legile speciale reparatorii nr. 10/2001 și nr. 247/2005.

Insă, în cauză nu există o faptă culpabilă a statului care să fi generat prejudiciul.

Astfel, într-o acțiune precum cea de față, reclamanții trebuie să dovedească, pe de o parte, că în cazul lor particular și în concret mecanismul de acordare a despăgubirilor pus la îndemână de legea specială nu a fost eficient, iar, pe de pe altă parte, este necesar ca reclamanții să fi utilizat unul din principalele mijloace procedurale puse la îndemână acestora de aceeași lege pentru a sancționa autoritatea competentă în caz de nemulțumire.

Cu alte cuvinte, este insuficientă o afirmare generică, de plano, a ineficientei mecanismului legal de acordare a reparațiilor, rară ca reclamanții să demonstreze că au urmat calea prevăzută de lege și că nu au avut succes, căci numai atunci când în mod concret mijloacele oferite de stat prin legea specială nu au fost eficace, devine acesta răspunzător pentru inadecvarea căilor oferite celui interesat să obțină măsurile reparatorii.

Or, în ipoteza de față, există cel puțin o acțiune oferită de lege persoanelor nemulțumite de modul în care organismul abilitat să stabilească și să acorde despăgubirile a rezolvat problema, respectiv acțiunea prevăzută de art. 19-20 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, acțiune prin care pot fi atacate atât decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (procedură în cadrul căreia se acordă reparațiile - în numerar, în acțiuni, titluri de despăgubire etc), cât și refuzul acestei Comisii de a rezolva într-un termen rezonabil cererea, urmând ca aceasta să fie soluționată direct de instanță (prin aplicarea, mutatis mutandis, a considerentelor deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție din materia contestației prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001, la problematica acțiunii prevăzută de art 19, 20 din titlul VII al Legii nr. 247/2005).

Ca atare, din această perspectivă în pricina de față instanțele fondului au reținut că atâta timp cât există un mecanism care oferă accesul la instanță pentru rezolvarea nemulțumirilor reclamanților, acțiunea directă împotriva statului pentru ineficienta procedurii de despăgubire are un caracter subsidiar, fiind condiționată de utilizarea căii oferite de lege și de rezultatul nesatisfăcător al acesteia (în cazul în care dreptul ar fi recunoscut de instanță, dar rămâne ineficace).

Cu alte cuvinte, reclamanții nu pot invoca ineficienta unei legi, cât timp nu au promovat căile oferite de acea lege.

În acest sens, față de procedurile prevăzute de legile speciale, dreptul de acces la justiție, garantat de art. 6 din C.E.D.O., nu este interzis reclamanților. Curtea Europeană a arătat că nu contestă marja de apreciere de care beneficiază statele de a implementa proceduri administrative, de a propune metode de despăgubire, precum și de a executa decizii administrative sau judiciare definitive prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005.

Drept urmare, cum reclamanții nu au făcut dovada că au recurs la instanțele de contencios în procedura prevăzută de dispozițiile legii speciale, aceștia nu au făcut dovada că mecanismul Legii nr. 247/205 a fost, în ceea ce îi privește, ineficient.

În același sens este de reținut că problema de drept adusă în discuție privește analizarea posibilității pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri, în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită prin legea specială,

Astfel, în situația cererilor formulate direct împotriva Statului Român pentru obligarea la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulație a imobilelor preluate abuziv care nu pot fi restituite în natură, cauza acțiunii este unică, fiind dată de intenția celui care reclamă în justiție, de a obține despăgubiri într-un alt mecanism decât cel prevăzut de titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocând ineficienta sistemului reparator, sancționată prin mai multe hotărâri ale instanței europene.

În soluționarea unor astfel de demersuri judiciare, trebuie stabilit dacă între reclamanți (ce invocă încălcarea obligațiilor pozitive ale Statului, sub aspectul protecției drepturilor consacrate prin art. 1 al Primului Protocol adițional la C.E.D.O.) și pârâții chemați în judecată, există sau nu un raport juridic din care să rezulte această obligație de despăgubire, în afara cadrului legal existent.

Or, din interpretarea dispozițiilor titlului VII al Legii nr. 247/2005 rezultă care sunt părțile raportului juridic creat urmare formulării notificării, legea specială reglementând și sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, atribuții date în competența exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Ca atare, recunoașterea unui alt raport juridic vizând acordarea despăgubirilor, decât cei reglementat prin legea specială, ar însemna că instanțele ar nesocoti prevederile acesteia, suprimând practic procedura instituită de legiuitorul național. Insă, cu referire la concordanța dintre legea specială și Convenție - jurisprudența C.E.D.O. a lăsat la latitudinea statelor semnatare, adoptarea măsurilor legislative cuvenite pentru restituirea proprietăților preluate abuziv de stat sau acordarea de despăgubiri.

Exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa, în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Prin decizia în interesul Legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat că primirea unor astfel de cereri ar echivala cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului cel mai adecvat.

Astfel, se arată în decizie, controlul de convenționalitate al sistemului național existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja realizat de C.E.D.O. prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Măria - Atanasiu și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat (ce nu a fost încă epuizat, fiind prelungit), un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6, parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

Considerentul potrivit căruia, datorită procedurii greoaie de valorificare a titlurilor de despăgubire și nefuncționalității Fondului Proprietatea, au fost pronunțate în repetate rânduri condamnări ale Statului Român de către Curtea europeană, nu este în măsură să justifice acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege pentru că în felul acesta nu se asigură înlăturarea deficiențelor de sistem și eficacitatea reparațiilor.

Faptul că Fondul P. nu ar fi funcțional nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de titlul VII din Legea nr. 247/2005. Legea prevede proceduri stricte de urmat și creează fondul din care persoanele îndreptățite ar trebui să fie îndestulate, iar o jurisprudență creată în afara legii ar încălca în egală măsură exigențele de previzibilitate pe care le impune Convenția europeană.

Principiul legalității, ca parte a preeminenței dreptului căruia instanța europeană îi acordă importanță primordială în jurisprudență sa, presupune existența unor norme accesibile, precise și previzibile, exigențe cărora nu le corespunde jurisprudență creată prin înlăturarea cadrului normativ.

Invocarea unor proceduri îndelungate și ineficiente atrage obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire prin implementarea unor proceduri simplificate și eficiente, iar nu obligația pentru instanțele judecătorești de a legifera, punând în locul măsurilor reparatorii legale, altele, stabilite pe cale jurisprudențială.

Drept urmare, față de cele ce preced, recurenților-reclamanți le este respectat dreptul consacrat prin art. 1 al Primului Protocol adițional la C.E.D.O., prin acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile prevăzute de legile speciale.

Având în vedere toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa încât recursul declarat de reclamanți este nefondat și va fi respins, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.M. și A.T. împotriva deciziei nr. 80A din data de 22 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2013.