Retrocession of pre-1994 expropriated land: distinction between public utility realization and ownership of educational facilities under Law 33/1994

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința nr. 140 din 27 februarie 2001, a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat pe pârâți să le lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață totală de 6.722 m.p. situat în București, sector 3, respectiv parcelele nr. 1, 2 și 3 delimitate în raportul de expertiză efectuat în cauză de expert C.V.S. și schița anexă la acest raport.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că N.P., autorul reclamanților a dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 29201/1938, terenul în suprafață de 3 pogoane și jumătate, ce formează obiectul litigiului care în baza Decretului nr. 114 din 15 martie 1949, a fost trecut în folosința Ministerului Învățământului Public.

Din certificatul de moștenitor a rezultat că P.N. a decedat la 09 ianuarie 1957 și au rămas moștenitori P.M. în calitate de fiu și P.E. în calitate de soție supraviețuitoare. La data de 23 august 1998 a decedat P.M. și la data de 08 februarie 1988 a decedat P.E. moștenitorii acestora fiind reclamanții din acțiunea de fată.

Din expertiza efectuată s-a reținut că terenul este afectat de utilități publice (o școală și o grădiniță) însă suprafața de 6.722 m.p., este liberă și delimitată în trei parcele.

În baza art. 480 C. civ., instanța de fond a admis acțiunea, în parte și a obligat pe pârâți să lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 6.722 m.p., delimitat prin parcelele 1, 2 și 3 din schița anexă la raportul de expertiză.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin Decizia nr. 59 din 07 februarie 2002, a admis apelul declarat de reclamanți și a schimbat în parte sentința tribunalului în sensul că a obligat pe pârâții G.R. și G.F. să lase în deplină proprietate și liniștită folosință reclamanților suprafața de teren de 1.854 m.p. situată în București, sector 3, cu vecinătățile arătate în dispozitivul deciziei. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței și a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul M.F.P.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 6286 din 12 noiembrie 2004, a admis recursurile declarate de reclamanți și de pârâți G.F., G.R. și M.F.P., a casat decizia dată în apel și a trimis cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță, reținându-se că în apel procedura de citare cu pârâții G.F. și G.R. nu a fost îndeplinită potrivi legii.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 1360/ A din 29 septembrie 2005 a respins ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii formulată di pârâtul M.F.P. A admis apelul reclamanților și a schimbat în parte sentința tribunalului în sensul că au fost obligați pârât G.R. și G.F. să lase în deplină proprietate și liniștit posesie reclamanților suprafața de 1.854 m.p. teren situat în București, sector 3, cu vecinătățile arătate în hotărâre.

Prin aceeași decizie s-au păstrat restul dispozițiilor sentinței și a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de paratul M.F.P.

Recursurile împotriva acestei decizii declarate de reclamanți și M.F.P. au fost admise și trimise spre rejudecare Curții de Apel București prin Decizia nr. 1640 din 21 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în limitele și pentru considerentele următoare:

Conform actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 29201 din 13 august 1938 de fostul Tribunalul Ilfov - Secția Notariat și transcris sub nr. 14059 din 13 august 1938 la grefa aceluiași tribunal (filele 6-7 dosar de fond), autorul reclamanților, N.P.P., a cumpărat de la D.G.O. un teren „în suprafață de 3 pogoane și jumătate situat în cuprinsul comunei suburbane Dudești - Golea Municipiul București" cu vecinătățile arătate în contract.

Pe acest teren, situat, în prezent, din punct de vedere administrativ, sectorul 3, astfel cum a fost identificat prin expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză (filele 75 -77 dosar de fond), numitul N.P.P. a edificat după cumpărare, mai multe construcții, întregul imobil fiind cunoscut sub denumirea de „Ferma N.P.".

N. (N.) P. a decedat la 09 ianuarie 1957 și potrivit certificatului de moștenitor din 18 martie 1957 eliberat de fostul Notariat de Stat al Raionului T.V. - București, a fost moștenit de E.P. (soție supraviețuitoare) și de P.M. (fiu). La data de 23 august 1998 a decedat P.M. și în conformitate cu certificatul de moștenitor din 5 mai 1999 eliberat de Biroul Notarului Public F.M. a fost moștenit de P.F. (soție supraviețuitoare), P.M.N. și P.P.L. (fii), respectiv reclamanții din cauza de față.

Prin Decretul nr. 114/1949 emis de Prezidiul fostei Mari Adunări Naționale, act intitulat „Pentru declararea de utilitate publică și exproprierea pentru nevoile învățământului a unor imobile din comuna suburbană 30 Decembrie, județul Ilfov", a fost expropriată în favoarea statului, trecându-se în folosința Ministerului învățământului Public, printre alte imobile și „Ferma N.P." (fila 14 dosar de fond).

Prin adresa din 22 martie 1949 Primarul comunei 30 Decembrie - București îl înștiința pe N.P. că „alăturat, vă înaintăm copie de pe Decretul nr. 114/1949 privitor la exproprierea imobilului dumneavoastră fiind afectat nevoilor de învățământ local. De îndată, vă rugăm să evacuați localul întrucât în el urmează să instalăm o școală primară din comună" (fila 13 dosar de fond). N.(N.) P. a pierdut posesiunea imobilului la data de 26 mai 1949, conform procesului - verbal de predare a bunului din acea dată către oficialitățile comunei (filele 15-16 același dosar).

Din cele de mai sus Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în cauză instanțele judecătorești au fost învestite de reclamanți cu o acțiune în materie de expropriere, astfel că instanța de apel era obligată, în rejudecarea dispusă anterior, să stabilească corect cadrul juridic în care trebuia soluționată acțiunea reclamanților.

Întrucât trecerea bunului din proprietatea autorului reclamanților, în proprietatea statului, s-a făcut prin expropriere pentru cauză de utilitate publică și pentru „nevoile învățământului" instanțele erau datoare să verifice, pe bază de probe, dacă exproprierea și-a atins scopul și proporția în care terenul expropriat este în prezent afectat de „nevoile învățământului", adică este afectat cauzei de utilitate publică pentru care a fost schimbată destinația bunului.

Înalta Curte a reținut că potrivit art. 35 din Legea nr. 33/1994 „dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot cere retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică".

Cu privire la terenul în suprafață de 1.380 m.p. deținut de pârâții C.Ș. și C.M., a arătat că aceștia au opus acțiunii în retrocedare promovată de reclamanți sentința civilă nr. 6717 din 22 iunie 1998 a Judecătoria sectorului 3 - București. Prin această hotărâre s-a admis acțiunea introdusă de C.M. și C.Ș. împotriva „Consiliului Local al Primăriei sectorului 3" - București și s-a constatat că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, în suprafață de 1.535 m.p. din București, sector 3, prin uzucapiune și asupra construcției formată din două camere și bucătărie, prin accesiune.

Or, cât timp uzucapiunea nu a fost opusă adevăratului proprietar al nemișcătorului, iar judecata s-a purtat în contradictoriu cu o persoană ce nu deținea, nici aparent, dreptul de proprietate asupra terenului, greșit sentința a fost socotită ca reprezentând un titlu valabil și opus, ca lucru judecat, reclamanților.

Trebuie făcută deosebirea între excepția peremptorie a lucrului judecat, al cărui rost este pur procedural, de a împiedica repetarea proceselor și lucru judecat ca dovadă în justiție, menit a asigura prestigiul hotărârilor judecătorești. Sub acest al doilea aspect, se cer condițiuni în plus pentru ca o hotărâre judecătorească să poată fi invocată ca dovadă a lucrului judecat: pe de o parte, să fie definitivă; pe de altă parte, să fi constatat în adevăr o situațiune de fond, ceea ce nu este cazul atunci când uzucapiunea și accesiunea au fost opuse unui neproprietar, nici măcar aparent, pentru că de o atare judecată formală, legea nu leagă prezumția de adevăr.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 7377/2 din 22 octombrie 2007.

La termenul de judecată din data de 21 ianuarie 2008, s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliul General al Municipiului București, întrucât nu a fost menționat în dispozitivul sentinței apelate și întrucât Municipiul București ar avea calitate procesuală pasivă (fila 39 dosar apel). Excepția a fost reiterată și la termenul de dezbateri din 12 ianuarie 2009.

Potrivit prevederilor art. 315 C. proc. civ., respectând dispozițiile instanței de recurs, în cauză s-au administrat mai multe probe care să ateste dacă exproprierea și-a atins scopul și proporția în care terenul expropriat este în prezent afectat de nevoile învățământului, adică dacă este afectat cauzei de utilitate publică pentru care a fost schimbată destinația bunului și dacă s-a făcut ori nu o nouă declarare de utilitate publică: adresa din 09 ianuarie 2008 a Primăriei Municipiului București - Direcția de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană, adrese ale apelanților - reclamanți către diferite instituții publice, adresa din 18 februarie 2008 a Primăriei Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală, Serviciul Evidență Proprietăți, adresa din 04 aprilie 2008 a aceleiași instituții, adresa Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului, procesul - verbal din 03 iulie 1948, adresa din 26 aprilie 1948, procesul - verbal din 5 noiembrie 1946, Decretul nr. 114/1949 de expropriere, planul de situație, inventar, Decizia nr. 262 din 13 martie 1998 a Inspectoratului Școlar al Municipiului București, procesul - verbal din 21 septembrie 2000, procesul - verbal din 26 iunie 1949, protocol 1732/2000, adresa din 02 iunie 2008 a Primăriei Sectorului 3 București, fotografii.

Totodată, la termenul de judecată din data de 11 februarie 2008, intimații - pârâți C.Ș. și M. au invocat ca apărare de fond, prescripția achizitivă în ceea ce-i privește și în baza art. 1842 C. civ., li s-a încuviințat proba cu doi martori, în (filele 98, 99 dosar) Curtea reținând prin încheiere că, invocarea uzucapiunii direct în apel, nu reprezintă o cerere nouă, în sensul art. 294 C. proc. civ., contrar susținerii apelanților - reclamanți.

Tot în virtutea art. 315 C. proc. civ., raportat la dispozițiile instanței de recurs, din Decizia nr. 1640 din 21 februarie 2007a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a dispus efectuarea în cauză, a unei expertize de specialitate care să răspundă printre alte obiective, și celor stabilite de instanța de recurs, în mod obligatoriu.

Obiectivele au fost cele enumerate la fila 71 dosar (încheierea din 11 februarie 2008) și completate la fila 171 verso (încheierea din 12 mai 2008).

Raportul de expertiza tehnică judiciară din 02 octombrie 2008 a fost depus de expertul N.A. la filele 238 - 246 dosar, iar în urma obiecțiunilor formulate de apelanții - reclamanți, acesta a fost completat cu răspunsul de la filele 292 - 297 dosar.

Prin Decizia civilă nr. 92 din 19 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus următoarele:

Respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliul General al Municipiului București cu sediul în București, sector 5, ca nefondată.

Admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a tuturor pârâților, mai puțin pârâtul Statul Român, prin reprezentant Ministerul Economiei și Finanțelor, cu privire la lotul 1-15-16-17-18-19-20 -21-22-23-24-12-13 individualizat în raportul de expertiză tehnică judiciară din 02 octombrie 2008 (filele 238 -246 dosar).

Respingerea apelului pârâtului Statul Român, prin reprezentant Ministerul Economiei și Finanțelor cu sediul în București, sector 5, ca nefondat.

Admiterea apelului reclamanților P.M.N. domiciliată în București, sector 3, P.P.L. și P.F. ambii domiciliați în București, sector 3, împotriva sentinței civile nr. 140 din 27 februarie 2001, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 5371/1999 în contradictoriu cu intimații - pârâți Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului, C.Ș., C.M., G.F., G.R. și Consiliul General al Municipiului București.

Schimbarea în parte, a sentinței apelate.

S-a constatat valabilitatea decretului de expropriere nr. 114/1949, privitor la imobilul în litigiu, situat în sectorul 3, București.

Pârâții C.Ș. și C.M. au fost obligați să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 1.528 m.p., situat în București, sector 3, individualizat ca fiind, lotul 10 -11-28-27-9-10 în raportul de expertiză menționat anterior.

Pârâții G.R. și G.F. au fost obligații să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 1.007 m.p., situat la aceeași adresă menționată, identificat prin lotul 28-27-26-25-19-20-21-22-23-24-28, în același raport de expertiză.

Pârâtul Statul Român, prin reprezentant Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să restituie în natură în deplină proprietate și liniștită posesie, reclamanților, terenul în suprafață de 1.709 m.p. aflat la aceeași adresă, identificat în aceeași expertiză, ca fiind lotul 16-17-18-19-20-21-22-23-24-12-13-1-15-16.

Pârâții Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului și Consiliul General al Municipiului București au fost obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 327 m.p., aflat la aceeași adresă menționată, identificat în același raport de expertiză, ca fiind lotul 16-2-26 -25 -19-18-17-16.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

În prealabil, Curtea a constatat că prin Decizia civilă nr. 1640 din 21 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit irevocabil, natura juridică a prezentei acțiuni, aceea a unei „acțiuni în materie de expropriere" (pagina 5 a deciziei), întemeiată pe prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Stabilind natura juridică a prezentei cereri de chemare în judecată, ca fiind o cerere în materie de expropriere, de retrocedare, întemeiată pe art. 35 din Legea nr. 33/1994, Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis cauza spre rejudecare, tocmai pentru a se cerceta dacă în speță, sunt îndeplinite condițiile retrocedării, menționate de acest text legal special, respectiv realizarea scopului exproprierii și dacă nu, realizarea unei noi declarări de utilitate publică.

Stabilită astfel natura juridică a acțiunii instanța a constatat faptul că în mod legal, cauza a fost soluționată în primă instanță, de tribunal, date fiind prevederile art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ.

În același timp, Curtea a constatat că, deși reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a actului juridic de trecere în proprietatea statului (Decretul de expropriere nr. 114/1949) și obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și pașnică posesie, suprafața de 17.500 m.p. preluată, totuși Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia menționată nr. 1640 din 21 februarie 2007, a natura juridică a unei cereri în materie de expropriere.

Or, această natură juridică, de acțiune în retrocedare întemeiată pe art. 35 din Lege nr. 33/1994, are ca premisă obligatorie, valabilitatea juridică a actului de expropriere. în lipsa acestei premise obligatorii, nu s-ar mai impune verificarea realizării scopului exproprierii, începerea lucrărilor sau existența noii declarări de utilitate publică, întrucât nu ar exista expropriere, ci doar o preluare abuzivă, în fapt. Existența acestei premise obligatorii rezultă fără dubiu, în urma analizei logice, evidențiate anterior, dar și a analizei literare a textului, care se referă expres la „bunurile imobile expropriate", deci la existența unui titlu (în sensul evident, de titlu valabil) de expropriere.

Art. 35 din Legea nr. 33/1994 exclude nevalabilitatea titlului de expropriere, el vizând doar nerealizarea exproprierii, deoarece nevalabilitatea titlului de expropriere ar atrage nulitatea exproprierii și atunci, nu ar mai putea exista și fi analizată realizarea exproprierii.

Reținând că acțiunea dedusă judecății este o acțiune în retrocedare, întemeiată pe art. 35 din Legea nr. 33/1994, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat și asupra valabilității Decretului de expropriere nr. 114/1949, instanța este ținută de această statuare irevocabilă, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia „în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

În Decizia sa nr. 1640 din 21 februarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat expres, în pagina 6, că „trecerea bunului din proprietatea autorului reclamanților, în proprietatea statului, s-a făcut prin expropriere, pentru cauză de utilitate publică și pentru nevoile învățământului, astfel încât instanțele erau datoare să verifice pe bază de probe, dacă exproprierea și-a atins scopul și proporția în care terenul expropriat este în prezent afectat de nevoile învățământului, adică este afectat cauzei de utilitate publică pentru care a fost schimbată destinația bunului", mențiune care confirmă concluzia asupra statuării sale asupra valabilității actului de expropriere a imobilului în litigiu.

De asemenea, Curtea a constatat că prin decizia sa, instanța de recurs a impus a se verifica situația întregului imobil expropriat, referitor la proporția afectării acestuia, nevoilor învățământului, la realizarea scopului exproprierii, Curtea de Apel fiind ținută așadar, de această dispoziție.

Excepțiile de procedură, absolute și peremptorii, ale lipsei calității procesuale pasive a Consiliul General al Municipiului București pe de o parte și a tuturor părților, în ce privește lotul revendicat 1-15-16-17-18-19-20-21-22-23-24-12-13, individualizat în raportul de expertiză, conform art. 137 C. proc. civ. au fost soluționate astfel:

În prealabil, instanța a reținut că obiectul material derivat al dreptului de proprietate al autorului reclamanților - apelanți, îl constituie o suprafață de teren de 17.500 m.p. care în prezent, potrivit probelor administrate în cauză, este în deținerea separată a mai multor persoane fizice sau juridice, pârâții din prezenta cauză, unul dintre ei având și calitatea de expropriator, conform art. 35 din Legea nr. 33/1994.

În aceste condiții, Curtea a constatat că fiecare pârât își justifică calitatea procesuală pasivă, în raport de suprafața de teren distinctă din întregul teren de 17.500 m.p., pe care o are în deținere sau în administrare, iar expropriatorul își justifică această calitate și prin prisma prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994. Aceasta este și rațiunea pentru care obligarea la lăsarea în deplină proprietate și pașnică folosință s-a realizat de Curte, pe suprafețe și prin urmare față de anumiți pârâți pentru fiecare suprafață.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului București, invocată de intimații - pârâți C.M. și C.Ș., argumentată prin nemenționarea în dispozitivul sentinței de fond a acestei instituții publice, cât și prin justificarea calității procesuale pasive, de către Municipiul București, a fost reținută ca nefondată, deoarece omisiunea menționării acestui pârât în dispozitivul sentinței apelate, reprezintă o omisiune vădită, în condițiile în care la termenul de judecată din 06 martie 2000 (fila 44 dosar fond), instanța a stabilit cadrul procesual prin includerea în calitate de pârât la cererea reclamanților, și a acestei instituții publice.

De asemenea, Curtea a constatat că potrivit art. 166 alin. (41) din Legea învățământului nr. 84/1995 republicată, terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile de învățământ preuniversitare de stat (grădinițe, școli), fac parte din domeniul public al unității administrativ - teritoriale și se află în administrarea consiliilor locale. Cum Consiliul General al Municipiului București este organul deliberativ coordonator a Municipiului București conform art. 1 lit. d), art. 80, art. 81 pct. 2 lit. c) și f) din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, municipiul fiind unitate administrativ - teritorială cu personalitate juridică (sectoarele neavând personalitate juridică) și cum chiar acest pârât a decis potrivit hotărârii sale nr. 151/2001, asupra administrării acestor imobile, Consiliului General supervizând potrivit atribuțiilor conferite de prevederile menționate din Legea nr. 215/2001, activitatea consiliilor locale, Curtea a apreciat că acest pârât are calitate procesuală în cauză, în calitate de administrator coordonator al lotului de 327 m.p. individualizat ca suprafața 16-2-26-25-19-18-17-16 în raportul de expertiză, suprafață care a fost îngrădită de Școala generală nr. 47 și care se prezintă ca un teren neîngrijit, plin cu vegetație sălbatică, potrivit constatărilor expertului (fila 241 dosar).

De altfel, invocarea acestei excepții de către intimații - pârâți C.M. și Ș., este și lipsită de interes în ceea ce ce-i privește. în consecință, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului București, a fost respinsă ca nefondată.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a tuturor pârâților, în privința retrocedării suprafeței individualizate în expertiză ca fiind lotul 1-15-16-17-18-19-20-21-22-23-24-12-13, a fost admisă excepția. Curtea constatând că potrivit probelor administrate, în special potrivit concluziilor expertului în urma constatărilor la fața locului, acest lot format din două părți se află în deținerea actuală a unor locuitori de la strada D., respectiv a SC A. SA, constituind și o zonă de protecție sanitară-referitor la partea deținută de SC A. SA (filele 241,245 dosar). Or, dacă temeiul juridic al prezentei acțiuni a fost stabilit irevocabil, ca fiind art. 36 din Legea nr. 33/1994 și cum cadrul procesual determinat de calificarea dată, include în mod obligatoriu, expropriatorul, acțiunea în retrocedare fiind introdusă împotriva acestuia, Curtea a constatat că pentru această suprafață de teren care face parte din întreaga suprafață expropriată prin Decretul nr. 114/1949, acțiunea de retrocedare vizează doar expropriatorul, respectiv pârâtul Statul Român prin reprezentant Ministerul Economiei și Finanțelor, ceilalți pârâți neavând calitatea procesuală pasivă.

Curtea a constatat că expropriatorul la care face trimitere art. 36 din Lege nr. 33/1994, este Statul Român, întrucât Decretul nr. 114/1949 pentru declararea de utilitate publică și expropriere a fost emis de Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare România, organul legiuitor al Statului Român, în condițiile în care în acea perioadă, sub imperiul Constituției din 1948, nu există proprietatea unităților administrativ - teritoriale ci doar proprietatea de stat, ca proprietate publică, conform art. 6 din constituția menționată. Așadar, chiar dacă exproprierea s-a realizat pentru nevoile învățământului, expropriatorul a fost Statul Roman. Prin urmare indiferent de semnatarii decretului, este cert că în cauză, calitatea de expropriator o are Statul Român prin reprezentantul său Ministerul Economiei și Finanțelor, astfel încât, raportat la suprafața de teren individualizată anterior, lotul 1-15-16-17-18-19-20-21-22-23-24-12-13, acțiunea se va purta în temeiul art. 36 din Legea nr. 33/1994, în contradictoriu cu acest pârât, independent deci, de deținerea actuală a acestei suprafețe de către alți terți, dată fiind calificarea statuată de instanța de recurs, a acțiunii.

Avându-se în vedere faptul că pârâții din prezenta cauză își justifică a lor calitate procesuală pasivă în raport de anumite loturi din întreaga suprafață revendicată, dat fiind faptul că cererea de retrocedare are un caracter unitar (raportat la întreaga suprafață de 17.500 m.p.), Curtea va constata că deși pentru lotul distinct amintit, calitatea procesuală pasivă are doar pârâtul Staul Român, se poate respinge acțiunea față de ceilalți pârâți, pentru lipsa calității procesuale pasive, întrucât aceștia își justifică calitate procesuală pasivă, în raport de alte loturi.

Apelul declarat de pârâtul Statul Român prin reprezentant Ministerul Economiei și Finanțelor, a fost respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Curtea a constatat că primul motiv de apel vizează excepția lipsei calității sale procesuale pasive, ca urmare a prevederilor art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 și art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, deoarece proprietarul bazei materiale a instituțiilor de învățământ preuniversitar, este pârâtul Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului.

Instanța a constatat însă, că potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară, realizat în cauză, din suprafața totală de 17.094 m.p., doar o suprafață de 12.523 m.p. este ocupată de Școala Generală și de Grădinița de copii, cu terenurile aferente de sport și de joacă, această suprafață fiind îngrădită.

Restul suprafeței, de 4.571 m.p. având o cu totul și cu totul, alte destinații decât cea pentru care s-a realizat exproprierea, în 1949 („pentru nevoile învățământului" - fila 147 dosar prezent), respectiv: 539 m.p. zonă de protecție sanitară, folosită de SC A. SA; 1.170 m.p. - teren folosit de locuitorii de pe strada învecinată D.; 327 m.p. - teren îngrădit de școală, dar neîngrijit și plin de vegetație sălbatică; 1.007 m.p. - teren ocupat de familia G.R. și G.F. cu casă de locuit și 1.528 m.p. - teren ocupat de familia C.Ș. și C.M., cu casa de locuit (fila 241 dosar prezent).

Prin urmare reținând și concluziile raportului de expertiză (fila 242 dosar prezent), Curtea a constatat, că exproprierea pentru cauză de utilitate publică, pentru „nevoile învățământului" și-a atins scopul doar în ceea ce privește suprafața de 12.523 m.p. care este și afectată în prezent, cauzei de utilitate publică.

Așadar, doar pentru această suprafață de 12.523 m.p., ar fi putut constata incidența în cauză a prevederilor legale enunțate de acest apelant-pârât adică a art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 care stipulează că titularul dreptului de proprietate al bazei materiale a unităților de învățământ este Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului, ministerul având calitatea de pârât, și stând în această calitate în proces, conform art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, doar pentru suprafața de teren indicată.

Pentru restul suprafeței de 4.571 m.p., nu se poate constata incidența prevederilor art. 166 alin. (4) menționate, întrucât este evident, date fiind destinațiile concrete de bunuri ale diferitelor sale suprafețe componente, acest rest nu este afectat învățământului, neconstituind bază materială a acestuia și deci, nici proprietate a pârâtului Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului. În cauză, nu s-a realizat dovada că vreodată, și acest rest de 4.571 m.p., ar fi deservit școlii sau grădiniței sau „nevoilor învățământului", pentru a se putea concluziona că exproprierea și-a atins scopul cu privire la acest rest, pârâții reprobând susținerea lor, probatorii în acest sens, deși au fost administrate.

Împrejurarea că, potrivit inventarului Primăriei Sectorului 3 București, s-a specificat că terenul afectat învățământului, de la adresa din șos. G., este în suprafață de 15.000 m.p. (fila 150 dosar prezent), este combătută de concluziile expertizei judiciare efectuate în cauză, care atestă cu totul alte destinații, pentru diferența de 4.571 m.p. din imobilul identificat în teren, expropriat în 1949, al autorilor reclamanților.

Curtea a constatat de altfel, că în cauză, nici una dintre părți nu a contestat împrejurarea că terenul expropriat al autorilor reclamanților se regăsește ca fiind terenul în litigiu prezent, ambele expertize judiciare efectuate identificându-l pe baza vechilor acte de proprietate, în prezenta locație, fără obiecțiuni din partea părților, mai ales a pârâților.

Mai mult, în cauză nici nu s-a realizat dovada faptului că Școala generală ar fi avut în trecut vreo altă denumire, expertizele necontestate identificând imobilul autorilor reclamanților, ca fiind cel ocupat în parte, de Școala și Grădinița. Așadar, pentru restul de 4.571 m.p., pârâtul Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului nu este proprietar, astfel încât raportat la deținătorii actuali ai diferitelor loturi componente ale acestui rest, precum și raportat la calitatea de expropriator a acestui apelant - pârât și la constatarea calității sale procesual pasive în ceea ce privește lotul individualizat 15-16-17-18-19-20-21-22-23-24-12-13, Curtea a constatat că motivul de apel, privind lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, este nefondat.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, cel de-al doilea motiv de apel motivată pe dispozițiile art. 166 pct. 3 din Legea nr. 84/1995 referitoare la aceeași bază materială a învățământului și pe posibilitatea de a fi fost urmată calea Legii nr. 112/1995 și în subsidiar, pe prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 cu referire la art. 3 din același act normativ, Curtea reținând calitatea procesuală pasivă doar în privința lotului 1-15-16-17-18-19-20-21-2-23-24-12-13, incidența art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, întrucât acest lot face parte din suprafața de 4.571 m.p., pentru care scopul exproprierii nu s-a realizat, astfel încât nu se poate susține că el face parte din baza materială a învățământului, cu acordarea unei juste despăgubiri de Guvern. De altfel, acest text legal privește acordarea de despăgubiri către unitățile de stat anterioare, reorganizate ulterior revoluției din 1989 și nu către proprietarii expropriați sau către moștenitorii acestora.

De altfel, chiar dacă s-ar aprecia excepția inadmisibilității acțiunii trebuie raportată la întreaga suprafață expropriată, astfel încât cel puțin în parte, ar fi incidente prevederile menționate din Legea nr. 84/1995 sau chiar dacă s-ar avea în vedere și prevederile Legii nr. 112/1995, invocate (deși Legea nr. 112/1995 privea ca sferă de aplicare, imobilele cu destinația de locuințe și terenurile aferente acestora, în speță fiind vorba însă despre o fermă, deci teren cu destinație principală agricolă), Curtea a constatat că instanța de recurs, prin Decizia sa nr. 1640/2007, a statuat irevocabil că prezenta acțiune este o acțiune în retrocedare, întemeiată pe prevederile art. 36 din Legea nr. 33/1994, apreciind-o pe deplin admisibilă și trimițând cauza spre rejudecarea sa pe fond, casarea vizând aspecte care țin de fondul cauzei și nu de admisibilitatea acțiunii.

De altfel, prezenta acțiune are ca obiect retrocedarea în natură, a imobilului și nu despăgubiri astfel încât reclamanții au avut posibilitatea de a alege calea procesuală de urmat, în baza principiului accesului liber la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția României și a principiului disponibilității care guvernează procesul civil.

Nici trimiterea la prevederile Legii nr. 213/1998, nu este de natură a atrage admiterea acestei excepții, întrucât însăși Legea nr. 33/1994 permite ca ulterior exproprierii (indiferent dacă această s-ar fi realizat în interes național sau în interes local), să se poată solicita retrocedarea bunurilor care, în urma exproprierii, au intrat în domeniul public al statului sau unităților administrativ - teritoriale, conform art. 36 din Legea nr. 33/1994 - temeiul juridic al cererii prezente.

Aceluiași motiv de apel, Curtea i-a subsumat și excepția necompetenței generale invocate de pârâtul Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului, în prima judecată a apelurilor, în temeiul Legilor nr. 18/1991, 1/2000 și 10/2001 și pentru aceleași argumente anterior prezentate, relative la natura juridică a prezentei cauze care determină competența de judecată a instanțelor judecătorești și în primă instanță, a tribunalului, conform art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ. menționat mai sus, Curtea a constatat că excepția este nefondată și prin urmare și motivul de apel cu acest subiect.

Susținerile pârâtului Statul Român cu privire la împrejurarea că deoarece exproprierea s-a realizat valabil, imobilul devenind de interes public, chiar dacă autorii reclamanților sau aceștia nu au primit despăgubiri au fost înlăturate de instanță.

În primul rând, din întreaga suprafață de teren, doar pentru suprafața de 12.523 m.p., s-a realizat scopul exproprierii, bunul devenind de interes public, însă pârâtul care avea în proprietate, în temeiul art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, această suprafață, respectiv pârâtul Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului nu a formulat apel în cauză, în ceea ce privește restituirea parcelelor 1, 2 și 3 delimitate în raportul de expertiză efectuat în cauză de expert C.S.V., astfel încât sub această dispoziție, sentința civilă a devenit definitivă.

Pe de altă parte apelantul nu poate așadar invoca această critică decât în ceea ce privește lotul pentru care i se recunoaște calitatea procesuală pasivă, respectiv pentru lotul 1-15-16-17-18-19-20-21-22-23-24-12-13, care însă face parte, din restul de suprafață, de 4.571 m.p., pentru care scopul exproprierii nu s-a realizat, fiind folosit în cu totul alte destinații. Așadar, acest lot nu deservește un serviciu de interes public, cum greșit susține apelantul și nici nu se poate afirma plauzibil că exproprierea s-a realizat în ceea ce privește acest lot. Ca atare, în temeiul art. 36 din Legea nr. 33/1994, acest lot poate fi restituit în natură, acțiunea nefiind nefondată, cum a precizat apelantul¬ui al doilea rând, chiar dacă s-ar aprecia această apărare de fond ca privind întreaga suprafață a autorilor reclamanților, Curtea a constatat faptul că ea rămâne nefondată, pentru că în privința imobilelor preluate de autoritățile comuniste, întreaga legislație relevantă (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 - prin art. 16 și Anexa 2 la lege) instituie principiul restituirii în natură, chiar dacă în prezent, imobilele deservesc unor servicii de interes public, cum ar fi învățământul. Dată fiind existența acestei ipoteze comune pentru ambele temeiuri juridice (Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 33/1994), Curtea a constatat că și regimul juridic ar trebui să fie același. Este adevărat că art. 36 din Legea nr. 33/1994 impune verificarea anumitor condiții, pentru a se dispune retrocedarea, însă în același timp, obiectul material al dreptului de proprietate a cărui retrocedare se cere, prezintă această particularitate de imobil expropriat în perioada comunistă, fapt care atrage, pe lângă aplicarea textului art. 36 din Legea nr. 33/1994, și aplicarea principiilor generale care guvernează materia regimului juridic al imobilelor preluate de statul comunist.

În consecință cu privire la apelul declarat de reclamanții P.M.N., P.P.L. și P.F., a reținut următoarele:

Motivul privind nepronunțarea primei instanțe, asupra capătului de cerere privind nulitatea absolută a actului juridic de trecere în proprietatea statului, este apreciază nefondat, pentru că prin hotărârea apelată, tribunalul a constatat că terenul a fost expropriat și s-a raportat doar la suprafața expropriată care nu este însă, afectată de utilități publice, atunci când a dispus restituirea. Așadar, chiar dacă nu a menționat expres în dispozitivul sentinței, tribunalul s-a pronunțat asupra acestui capăt de cerere prin considerente, apreciind evident, în baza mențiunilor expuse anterior, că exproprierea s-a realizat în mod valabil, deci că Decretul de expropriere nr. 114/1949 este valabil.

Așadar, nu se poate susține că instanța de fond a omis a se pronunța asupra acestui capăt de cerere.

Curte de Casație și Justiție a stabilit în mod irevocabil, prin Decizia nr. 1640/2007, caracterul unitar și conjugat al celor două capete de cerere subsumate unei singure acțiuni, de retrocedare, în temeiul Legii nr. 33/1994, capătul de cerere la care fac referire acești apelanți constituindu-se într-o premisă, într-un aspect prejudicial față de acest obiect stabilit de instanța de recurs, fără a avea o individualitate bine determinată.

Verificând soluția tribunalului din acest punct de vedere, Curtea a constatat că într-adevăr, decretul de expropriere este valabil, pentru următoarele două argumente: pe de o parte, așa cum am arătat în prima parte a considerentelor prezentei hotărâri, aceasta reprezintă o problemă de drept dezlegată de instanța de recurs, prin Decizia nr. 1640/2007, iar pe de altă parte, chiar dacă nu s-a stipulat expres în cuprinsul decretului, acordarea de despăgubiri pentru imobilele expropriate, autorii reclamanților aveau posibilitatea ca atât în baza decretului, cât și a normelor constituționale în vigoare în acea perioadă (art. 10 din Constituția din 1948), să solicite acordarea de despăgubiri pe cale judiciară, nefăcându-se dovada promovării și respingerii unei astfel de cereri. Ca atare, nu se poate invoca faptul că restipularea acordării de despăgubiri în decret, ar atrage nulitatea decretului, plata despăgubirilor reprezentând la momentul realizării exproprierii, o obligație subsecventă exproprierii și ca atare, neplata lor nu putea atrage nulitatea exproprierii, ci doar antrenarea răspunderii materiale, acest motiv de apel a fost susținut ca nefondat, întrucât instanța de fond s-a pronunțat și asupra acestui aspect. Pentru a tranșa însă, orice dispută, Curtea a menționat expres că actul de expropriere este valabil, din punct de vedere legal.

Referitor șa solicitarea reclamanților de restituire a celorlalte suprafețe de teren instanța a reținut că din probele administrate, s-a constatat că pentru o suprafață de 4.571 m.p., scopul exproprierii nu s-a realizat, astfel încât în baza art. 36 din Legea nr. 33/1994, se impune retrocedarea sa către apelanții - reclamanți, nerezultând că s-ar fi făcut cu privire la imobil, vreo nouă declarare de utilitate publică. Această suprafață este împărțită în mai multe loturi, deținute de diverse persoane, pârâții justificându-și separat, calitatea procesuală pasivă în raport de lotul în discuție.

Astfel, în ceea ce privește pe intimații C.Ș. și C.M., aceștia ocupă terenul în suprafață de 1.528 m.p., individualizat în raportul de expertiză ca fiind lotul 10-11-28-27-9-10.

Intimații C.Ș. și C.M. au invocat în apărare, uzucapiunea și în acest sens, au solicitat administrarea probei cu martorii E.M. și S.F.

Martora E.M. a declarat că familia C. folosește imobilul din 1970, ca adevărați proprietari, cultivându-l și nefiind tulburați, iar prin 1992 și-au construit și o casă (fila 98 dosar prezent).

Martora S.F. a declarat că familia C. folosește imobilul din 1969 - 1970, ca adevărați proprietari, cultivându-l și nefiind tulburați, iar prin 1992 și-au construit și o casă pe teren (fila 99 dosar prezent).

Curtea a reținut însă că pentru a se uzucapa în condițiile art. 1890 C. civ., în situația în care posesorul nu se întemeiază pe un just titlu, cum este cazul în speță, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții: să existe o posesie de 30 de ani și posesia să fie utilă, adică neviciată. Pentru a fi utilă posesia, trebuie deci, să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. Uzucapiunea trebuie invocată și dovedită de posesor, fie pe calea acțiunii principale, fie pe cale de apărare.

În speță, din declarațiile coroborate ale martorilor, rezultă că anul când intimații au ocupat terenul este 1970, așa cum au declarat martorii audiați. Or, reclamanții au introdus prezenta cerere de chemare în judecată, în 1999, an în care a intervenit întreruperea civilă a prescripției achizitive, nefiind îndeplinită condiția exercitării unei posesii de 30 de ani (ci doar de 29 de ani). Totodată, intimații nu au depus nici înscrisuri de la organele financiare ale statului, în sensul că s-au înscris ca proprietari și au achitat impozitele și taxele aferente, pentru a se putea aprecia asupra unei reale posesii utile în acest interval de timp, sub aspectul întrunirii depline a condițiilor ca posesia să fie publică și sub nume de proprietar, depozițiile martorilor fiind apreciate de Curte ca fiind insuficiente, sub acest aspect. Instanța Ie-a permis administrarea tuturor probelor pe care acești intimați le-au solicitat (filele 69 - 70 dosar prezent). Condiția determinantă rămâne însă aceea a neîmplinirii termenului de 30 de ani.

Pentru aceste considerente, constând faptul că apărarea intimaților privind uzucapiunea nu este fondată și că aceștia nu opun reclamanților, un titlu de proprietate (decizia de casare arătând că hotărârea în uzucapiune nr. 6717/1998 a Judecătoriei Sectorului 3 București nu constituie un astfel de titlu), Curtea i-a obligat să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 1.527 m.p., situat în București, sector 3, individualizat ca fiind lotul 10-11-28-27-9-10, în raportul de expertiză.

În privința intimaților G.R. și G.F., expertiza efectuată în acest dosar, atestă că aceștia dețin lotul de 1.007 m.p., situat la aceeași adresă menționată, identificat prin lotul 28-27-26-25-19-20-21-22-23-24-28, în același raport de expertiză.

Intimații nu au prezentat vreun titlu de proprietate, astfel încât au fost fi obligați și aceștia, să retrocedeze reclamanților lotul menționat.

Reținând considerentele anterioare, privitor la analizei excepția lipsei calității procesuale pasive a tuturor părților, referitor la lotul 1-15-16-17-18-19-20-21-22-23-12-13, precum și analiza primului motiv de apel al apelantului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea i-a obligat pe acesta, în calitate de expropriator, în temeiul art. 36 din Legea nr. 33/1994, să retrocedeze acest lot, pentru care exproprierea nu și-a atins scopul, către reclamanți, Înalta Curte de Casație și Justiție impunând prin decizia sa de recurs, verificarea situației întregului imobil.

În ceea ce privește suprafața de 327 m.p., individualizată ca fiind lotul 16-2-26-25-19-18-17-16, în raportul de expertiză, Curtea a constatat că nici pentru această suprafață, exproprierea nu și-a atins scopul, întrucât, deși îngrădită de școală, ea este neîngrijită și plină de vegetație sălbatică, astfel încât nu servește nevoilor învățământului și în consecință se impune retrocedarea și a acestei suprafețe.

Având în vedere faptul îngrădirii de către școală, Curtea i-a obligat intimații Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului și Consiliul General al Municipiului București, să retrocedeze reclamanților, acest lot.

Curtea nu a reținut incidența prevederilor art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, cu privire la această suprafață, în sensul stabilirii proprietarului ca fiind exclusiv intimatul Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului, întrucât lotul nu servește învățământului, neincluzându-se așadar, în baza materială proprietate a acestui minister.

Raportat la toate considerentele dezvoltate, în special la cele care privesc primul motiv de apel al apelantului Statul Român, Curtea a constatat că intimatul - pârât Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului era proprietarul parcelelor 1, 2 și 3 din raportul de expertiză C.V.S. (actualele parcele nr. 4 - teren handbal, nr. 1 - teren handbal și teren liber din stânga grădiniței, privind dinspre Intrarea Industriilor - fila 296 dosar prezent), dreptul de proprietate care izvora din prevederile art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 menționate, raportat la destinația actuală de terenuri deservind școala, respectiv aferent școlii și grădiniței, constituindu-se în baza materială a învățământului.

Cu toate acestea, deși s-a dispus retrocedarea acestor suprafețe de către tribunal, acest pârât interesat (ca proprietar în temeiul legii menționate) - Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului nu a înțeles să atace hotărârea cu apel, astfel încât dispoziția instanței de fond, de retrocedare a acestor terenuri, a intrat în puterea lucrului judecat, prin neapelare de către partea interesată.

Chiar dacă s-ar considera că această dispoziție nu a intrat în puterea lucrului judecat, Curtea, în temeiul argumentelor prezentate în legătură cu criticile de fond invocate prin apelul pârâtului Statul Român, pe care Ie-a considerat neîntemeiate, a apreciat că soluția de restituire și a acestor parcele, este legală și temeinică, astfel încât a dispus menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții P.F., P.M.N., P.P.L. și pârâții C.M. și C.Ș., Consiliul General al Municipiului București, Ministerul Educației, Cercetării și Industriei precum și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recursul reclamanților P.M.N., P.F. și P.L.

1. Instanța în mod greșit a reținut că prin Decretul de expropriere nr. 114/1949 examinat în cauză s-ar fi respectat normele legale în vigoare.

Astfel art. 6 din legea nr. 213/1998 impune instanțelor judecătorești sesizate cu acțiuni în revendicare să facă aprecieri cu privire la valabilitatea titlului statului, atât din perspectiva Constituției aflate în vigoare la acea dată cât și din perspectiva normelor generale de drept aplicabile și a Tratatelor și Pactelor Internaționale la care România era parte.

Printre actele normative aflate în vigoare la acel moment recurenții au indicat Constituția din anul 1948 și art. 480 și 481 C. civ., exproprierea pentru cauze de utilitate publică fiind prevăzută în ambele acte normative în schimbul unei drepte și prealabile despăgubiri.

Prin urmare, exproprierea a fost nelegală deoarece autorul lor nu a primit despăgubirea prevăzută de lege.

În aceste condiții contraargumentul de îndrumare al instanței de apel care arată că autorii lor puteau solicita acordarea de despăgubiri pe cale judiciară, nu schimbă cu nimic situația inexistenței despăgubirilor, fiind o aplicare greșită a legii.

Tot astfel nu poate fi reținută nici motivarea conform căreia chestiunea valabilității decretului de expropriere este o problemă de drept care a fost dezlegată de instanța de recurs prin Decizia nr. 1640/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin reținerea naturii juridice a cererii ca fiind o acțiune în temeiul Legii nr. 33/1994.

2. Instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 20/2001 prin dispoziția de nerestituire a suprafeței lor de teren ocupate de Școala Generală și Grădinița de copii precum și clădirea în care funcționează grădinița.

Acțiunea recurenților în revendicare promovată în anul 1999 s-a întemeiat în principal pe susținerea conform căreia statul nu a preluat niciodată, în mod valabil, de la autorul lor, terenul în litigiu.

Deși parte din acest teren este afectat de utilități publice - școala și grădinița, se poate dispune restituirea în natură, moștenitorilor fostului proprietar, față de modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 (a se vedea anexa nr. 2 cu lista imobilelor ce intră sub incidența art. 16 din Legea nr. 10/2001 republicată), legiuitorul stabilind în sarcina fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia, o serie de obligații ulterioare restituirii, dispoziții aplicabile în cauză ca efect al art. 51 din Legea nr. 10/2001.

Din probatoriul administrat în cauză rezultă că imobilul revendicat nu a fost declarat de utilitate publică, și nu are prevăzute investiții de realizat, dovada certă a acestui fapt fiind dată de pârâții G. care s-au instalat pe acest teren, ca de altfel și alte persoane, demonstrând astfel că nu există nici un interes pentru acest teren.

Prin urmare solicită a se constata nulitatea măsurii de trecere în proprietatea statului a terenului în suprafață de 17.500 m2, prin modificarea deciziei instanței de apel.

În aceste condiții solicită lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a terenului în suprafață de 539 m2, situat în punctele 1-12-14-15-1, terenul în suprafață de 1170 m2 situat în punctele 12-14-15-16-17-18-19-20-21-22-23-24-12, terenul în suprafață de 327 m2 situat în punctele 16-2-26-25-19-18-17-16 și terenul în suprafață de 9512 m2, urmând ca instanța să omologheze varianta trei din expertiza N.A.

Solicită cheltuieli de judecată.

Recursul formulat de pârâții C.Ș. și C.M. este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. și în subsidiar pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 8, 9 C. proc. civ., solicitând respingerea capătului de acțiune privind constatarea nulității absolute a actului juridic de trecere în proprietatea statului și respingerea ca nefondată a acțiunii în revendicare formulată împotriva lor.

1. În mod greșit, în dispozitivul deciziei recurate figurează constatarea valabilității actului de expropriere, încălcând grav principiul disponibilității prevăzut în art. 129 alin. (6) C. proc. civ., pronunțând atât plus petita cât și minus petita, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. astfel: instanța a constatat valabilitatea decretului de expropriere deși nu a cerut-o nimeni și nu a respins cererea privind constatarea nulității actului de expropriere cerut de parte.

2. Instanța a făcut o greșită aplicare a art. 35 și 36 din Legea nr. 33/1994, potrivit cu care dreptul real stabilit de legea specială este un drept de creanță împotriva expropriatorului, supus termenului general de prescripție de trei ani.

Caracterul special al dispozițiilor art. 35 și 36 din Lege este întărit și de art. 37 din Lege care evidențiază că aplicarea condițiilor de expropriere stabilite prin legea specială vizează imobilele expropriate după data de 2 iunie 1994 și eventual cele aflate în curs de expropriere la data apariției legii speciale.

Pentru identitate de rațiune în mod vădit în contradicție cu Decizia nr. 6/1999 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Legea nr. 10/2001 exclude posibilitatea revendicărilor în baza Legii nr. 33/1994 după data de 16 februarie 2001 în absența unei notificări.

3. În mod greșit instanța a interpretat sentințele civile nr. 6717 din 22 iunie 1998 și nr. 1141 din 15 august 2002, pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București, care consfințesc moduri originare de dobândire a proprietății și nu moduri derivate.

Excepția dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, opusă de pârâți în apel, a fost nelegal respinsă, deoarece a fost înlăturat înțelesul declarațiilor de martori privitoare la momentul începerii curgerii prescripției exclusive.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond pentru a se pronunța asupra constatării nulității absolute a actului juridic de trecere în proprietatea statului și pentru administrarea de probe și în subsidiar respingerea apelului față de aceștia și menținerea hotărârii instanței de fond.

Recursul pârâtului Consiliul General al Municipiului București reprezentat prin Primarul General, este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizează următoarele aspecte:

În mod greșit instanța a dispus obligarea sa și a Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului la restituirea terenului în suprafață de 327 m2 identificat prin expertiza efectuată în cauză, în condițiile în care a reținut valabilitatea Decretului de expropriere nr. 114/1949 cu privire la imobilul în litigiu.

Or, retrocedarea suprafeței de 327 m2 individualizată în lotul 16-2-26-25-19-18-17-16 pe motiv că exproprierea nu și-a atins scopul, fondată doar pe mențiunile din raportul de expertiză, nu este de natură a duce la concluzia că exproprierea nu și-a atins scopul, deoarece includerea acestei suprafețe de teren în patrimoniul școlii, reprezintă o dovadă incontestabilă a afectațiunii publice a acestui teren.

Solicită admiterea recursului, schimbarea în parte a deciziei recurate și respingerea acțiunii reclamanților pentru suprafața de 327 m2 teren.

Recursul pârâtului Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează următoarele aspecte:

Referitor la calitatea procesuală a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța a reținut că expropriatorul la care face referire art. 35 din lege, este statul român, întrucât actul a fost adoptat de către Marea Adunare Națională, organul legiuitor al statului român la acea dată, astfel că acțiunea se va purta în temeiul art. 35 în contradictoriu cu acest pârât, indiferent de faptul că în prezent terenul este deținut de alte persoane.

Instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, invocată prin apel și întemeiată p e dispozițiile art. 166 alin. (4) și (5) din Legea nr. 84/1995 Legea învățământului, considerând că, potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară depus în cauză, exproprierea pentru nevoile învățământului și-a atins scopul doar în parte, cu privire la suprafața de 12.523 m.p., care este în prezent afectată cauzei de utilitate publică.

Pentru restul suprafeței de 4.571 m.p. nu s-a putut constata incidența art. 166 din legea învățământului, întrucât această suprafață nu este afectată nevoilor învățământului, neconstituind baza materială a acestuia și deci nici proprietate a Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului.

În speță, în mod greșit recurenta a fost obligată să lase în proprietate și liniștită posesie, un teren care nu se află în domeniul public al statului și administrarea recursului, neavând deci calitatea procesuală pasivă, din moment ce terenul aparține domeniului public și se află în administrarea Consiliului local al Sectorului 3 București.

Recursul formulat de pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și privește următoarele critici aduse deciziei recurate:

În mod eronat instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată în apel de către Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 136 alin. (2) Constituția României „Proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale". In același sens sunt și prevederile art. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia „Dreptul de proprietate publică aparține statului sau unităților administrativ - teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public".

Este evident faptul că, începând cu 1991, data adoptării Constituției României, dreptul de proprietate publică - lato sensu noțiunii de proprietate a statului - poate să aparțină și unității administrativ teritoriale, nu numai statului român.

Or aceleași prevederi invocate stabilesc prin art. 2 faptul că "Statul sau unitățile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosința și dispoziția asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele și în condițiile legii."

Aceeași lege privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia stabilește prin art. 5 alin. l și faptul că "Regimul juridic al dreptului de proprietate publică este reglementat de prezenta lege, dacă prin legi organice speciale nu se dispune altfel."

Or tocmai acest lucru s-a întâmplat prin Legea învățământului - lege specială, prin intermediul căreia baza materială aferentă procesului de instruire și de educație a fost reintegrată fără plată în patrimoniul Ministerului Educației și Cercetării, al instituțiilor și unităților de învățământ și de cercetare științifică universitară și, după caz, în domeniul public al comunelor, orașelor, municipiilor, respectiv al sectoarelor municipiului București, al consiliilor județene și al Consiliului General al Municipiului București, cu excepția bunurilor care au intrat în proprietatea agenților economici privați (art. 166 alin. (3)), baza materială a instituțiilor de învățământ superior de stat si de cercetare științifică universitară a devenit de drept proprietatea acestora, Ministerul Educației și Cercetării fiind împuternicit să emită certificate de atestare a dreptului de proprietate pentru instituțiile de învățământ superior și de cercetare științifică, pe baza documentației înaintate de acestea (art. 166 alin. (4)), iar terenurile si clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile de învățământ preuniversitar de stat - grădinițe, școli generale, primare și gimnaziale, licee, seminarii teologice, grupuri școlare, școli de arte și meserii și școli postliceale - au fost trecute în domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor, respectiv al sectoarelor municipiului București, fiind în administrarea consiliilor locale ale comunelor, orașelor și municipiilor, respectiv ale sectoarelor municipiului București, în a căror rază teritorială își desfășoară activitatea, prin delegare către consiliile de administrație ale unităților de învățământ.

Față de prevederile legii speciale menționate mai sus, rezultă în mod neîndoielnic faptul că Statul Roman, deși este emitentul Decretului nr. 114/1949 - prin intermediul organului legiuitor de la acea dată nu mai are calitatea de proprietar al bunurilor expropriate la data formulării acțiunii, deoarece regimul juridic al imobilului revendicat a suferit modificări de-a lungul timpului.

Or, acțiunea în retrocedarea proprietăților, indiferent de actul normativ pe care a fost întemeiată, nu poate fi formulată în contradictoriu cu fostul proprietar, care nu are nici proprietatea și nici posesia bunului.

Un argument în plus in favoarea tezei de mai sus, ar fi si faptul că suprafața de teren ocupată în prezent de persoane fizice sau juridice, nu este în proprietatea statului, astfel că acesta nu poate fi obligat la retrocedarea unui bun pe care nu îl are. Mai mult de atât, instanța a reținut că pârâții C.M. si C.Ș. au opus reclamanților un titlu de proprietate - hotărâre judecătoreasca pronunțata in contradictoriu cu Consiliul Local al Primăriei sector 3, prin care s-a constatat în mod irevocabil uzucapiunea acestora asupra suprafeței de teren de 1.535 mp, ceea ce ne determină să concluzionăm că în acea speță, cu autoritate de lucru judecat, instanța a conferit calitate procesuala pasivă consiliului local, știind că acesta este titularul dreptului de proprietate și deci subiectul raportului juridic litigios.

Nu în ultimul rând, instanța s-a limitat la a susține că suprafața de teren de 4.571 mp are o cu totul altă destinație decât cea urmărita prin decretul de expropriere, astfel: 539 mp zona de protecție sanitară, folosită de S.C A. S.A, 1.170 mp teren folosit de locuitorii de pe strada învecinată D., 327 mp teren îngrădit de scoală, dar neîngrădit și plin de vegetație sălbatică, 1.007 mp teren ocupat de familia G.R. și G.F., cu casa de locuit, 1.528 mp teren ocupat de familia C.M. si C.Ș., cu casa de locuit, fără a mai arata și modalitatea în care aceste persoane au ajuns să folosească acest teren, respectiv de la cine au dobândit dreptul de folosință asupra terenului.

În altă ordine de idei, instanța a făcut aplicarea retroactiva a Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, lege publicata in M. Of. 139 din 2 iunie 1994, asupra unei stări de fapt ce s-a petrecut cu mult înainte de intrarea în vigoare a acesteia.

Legea reglementează în detaliu procedura de expropriere, și stabilește prin art. 36 o cale de atac pusă la dispoziția persoanelor care au fost expropriate după intrarea in vigoare a Legii nr. 33/1994, prin care aceștia pot solicita retrocedarea imobilului expropriat în cazul în care acesta nu a fost utilizat în termen de un an potrivit scopului pentru care a fost preluat, respectiv lucrările nu au fost începute sau dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică.

Este evident că la data exproprierii, nu exista nici obligația de a utiliza bunurile expropriate, potrivit destinației pentru care au fost preluate, și nici nu era reglementat termenul de un an, în cadrul căruia să se realizeze acest lucru, astfel că nu se poate "aplica" sancțiunea retrocedării imobilului, pentru nerespectarea unei obligații care nu exista la data preluării, aceasta fiind legiferată cu mult timp după aceea (1949 - 1995).

Deși instanța a făcut aprecieri asupra legalității actului de expropriere, constatând ca acesta a fost emis cu respectarea actelor normative in vigoare la data emiterii acestuia, a aplicat retroactiv Legea nr. 133/1994, considerând că foștii proprietarii pot formula o cerere de retrocedare în temeiul art. 36 din această

În materia exproprierii, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 33/1994, au fost aplicabile următoarele acte normative: Decret nr. 545 din 26 decembrie 1958 privind reglementarea amplasării construcțiilor, precum și trecerii în proprietatea statului a terenului și construcțiilor necesare efectuării unor lucrări sau a unor acțiuni de interes de stat, Decret nr. 467 din 28 decembrie 1979 privind evaluarea construcțiilor, terenurilor și plantațiilor ce se preiau, cu plata, în proprietatea statului prin expropriere sau în alte cazuri prevăzute de lege.

Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, și a excepției lipsei calității procesuale pasive, și respingerea acțiunii pe excepție și pe fond.

Examinând recursurile declarate de părți, instanța reține următoarele:

Recursul reclamanților P.M.N., P.F. și P.L., va fi respins pentru următoarele considerente:

Atâta vreme cât prin Decizia nr. 1640 din 21 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit natura juridică a acțiunii ca fiind în expropriere iar considerentele deciziei obligă la verificarea condițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 este indiferent petitul inițial formulat de parte în speță constatarea nulității actului de expropriere a suprafeței de 17.500 m2 și revendicarea acestei suprafețe de teren, cât și constatarea valabilității Decretului de expropriere nr. 114/1949 privitor la imobilul în litigiu, operată de instanțe deoarece, decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fixat limitele obligatorii ale rejudecării cauzei în condițiile art. 315 C. proc. civ. sub pedeapsă de nulitate.

În consecință, natura juridică a acțiunii a fost stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare și în mod judicios instanța de apel s-a circumscris respectării dezlegării problemei de drept operate de instanța supremă cu privire la petitul cererii și a probatoriului de administrat, cu atât mai mult cu cât precizând obiectul cererii reclamanților și a verificării realizării scopului exproprierii, în realitate instanța de casare s-a pronunțat asupra valabilității actului din moment ce probatoriile indicate a fi administrate vizau consecințele actului de expropriere (realizarea sau nu a scopului în vederea căruia imobilul a fost expropriat), adică a condițiilor impuse de dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, ceea ce înseamnă că valabilitatea titlului de expropriere a fost tranșată de instanța supremă, instanța de apel urmând a examina doar dacă s-a realizat sau nu exproprierea.

Prin urmare, luând în considerare în baza probatoriului indicat de instanța supremă a fi administrat, instanța de apel trebuia să stabilească doar dacă exproprierea și-a atins scopul și proporția în care bunul expropriat este afectat cauzei de utilitate publică pentru care a fost schimbată destinația bunului.

În aceste limite obligatorii fixate prin decizia de casare, în mod temeinic instanța de apel a stabilit conform expertizei tehnico-judiciare efectuate, că din totalul suprafeței de 17.094 m2 teren doar o suprafață de 12523 m2 este ocupată de Școala Comercială și de Grădinița de copii cu terenurile aferente de sport și de joacă, pentru restul suprafeței de 4.571 m2, care are alte destinații decât cea în vederea căreia s-a realizat exproprierea (539 m2 zonă de protecție sanitară folosită de SC A. SA, 1170 m2 teren folosit de locuitorii de pe strada învecinată D., 1007 m2 teren ocupată de familia G.R. și F. al casei și 1528 m2 teren ocupat de familia C.Ș. și C.M. cu casă de locuit) instanța dispunând restituirea în temeiul art. 36 din Legea nr. 33/1994.

Față de cele reținute, instanța urmează a respinge recursul reclamanților întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

Recursul pârâților C.M. și C.Ș.

Motivul de recurs privitor la modalitatea de pronunțare a instanței de apel asupra petitului cererii, a fost analizat în considerentele formulate cu privire la acest aspect în examinarea recursului formulat de reclamanți, instanța de recurs reținând că limitele rejudecării cauzei au fost statuate prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție care, calificând obiectul cererii reclamanților a stabilit că cele două capete de cerere formulată de reclamanți se subsumează unei singure acțiuni de retrocedare, întemeiate pe art. 35 din Legea nr. 33/1994, care conferă părții dreptului de a solicita retrocedarea lor, în condițiile în care bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute și nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică.

Or, din moment ce petitul inițial al acțiunii reclamanților a fost astfel calificat juridic de către instanța de casare, în mod obligatoriu instanța trebuia să se pronunțe în aceste limite, indiferent de faptul că cererea inițială era astfel formulată ori că instanța a constatat valabilitatea exproprierii sau nu, deoarece decizia de casare a statuat asupra măsurii în care efectele exproprierii s-au produs sau nu (art. 35 din Legea nr. 33/1994) ceea ce înseamnă că actul de expropriere a fost reținut ca legal.

În aceste condiții motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este neîntemeiat.

Motivul de recurs privitor la aplicarea art. 35 din Legea nr. 33/1994, este neîntemeiat. In limitele circumscrise de acest text, fostul proprietar poate solicita restituirea în natură a terenului pentru care exproprierea nu și-a atins scopul, fiind irelevantă distincția operată de recurentă referitoare cu privire la momentul exproprierii ori la necesitatea notificării prealabile stipulate de Legea nr. 10/2001.

Din aceste considerente, instanța reține că motivul de recurs astfel formulat întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este neîntemeiat.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză. In sensul textului citat, o hotărâre judecătorească poate fi desființată dacă instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, ori i-a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. De aici rezultă, că este vorba de un act juridic, care trebuie interpretat în condițiile art. 969 C. civ. In speță însă, posesia este un fapt juridic, situație în care recurenții reclamă aplicarea greșită a art. 1890 C. civ., privitoare la uzucapiune, față de care instanța califică motivul de recurs ca aparținând pct. 9 C. proc. civ.

Motivul de recurs astfel calificat juridic de către instanță în temeiul art. 306 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. este neîntemeiat.

În mod corect instanța a reținut din declarațiile martorilor că recurenții au ocupat terenul în anul 1970, situație de fapt care raportată la prezenta cerere de chemare în judecată promovată în anul 1994, exclude realizarea exercitării posesiei de 30 de ani.

Situația hotărârilor judecătorești invocate în susținerea calității de proprietari uzucapanți, a fost tranșată prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a reținut că hotărârea nr. 6717 a Judecătoriei Sectorului 3 București nu reprezintă titlu de proprietate și în aceste condiții, recursul formulat de pârâți este neîntemeiat.

Recursul promovat de Consiliul General al municipiului București întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează restituirea greșită a suprafeței de 327 m2 teren către reclamanți este neîntemeiat.

Astfel, verificând măsura în care exproprierea și-a atins scopul, instanța de apel a statuat temeinic conform raportului de expertiză, că terenul fiind neîngrijit, acoperit de vegetație sălbatică, nu servește nevoilor învățământului, fiind fără relevanță împrejmuirea ori nu a acestei suprafețe, operațiune care nu se identifică cu aprecierea privitoare la realizarea scopului exproprierii, după cum nu se poate identifica nici scopul declarat al exproprierii cu cel efectiv realizat.

Recursul formulat de Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind lipsa calității procesuale sale pasive este neîntemeiat.

Cu toate că recurentul nu a invocat niciodată lipsa calității sale procesuale (fond s.c. nr. 140 din 27 februarie 2000 pronunțată de Tribunalul București, apel Decizia civilă nr. 59 din 2 februarie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, recurs Decizia civilă nr. 6286 din 12 noiembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție) din nou în apel Decizia civilă nr. 1360 din 29 septembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, recurs Decizia civilă nr. 1690 din 21 februarie 2007) obligat la retrocedare în toate ciclurile procesuale fără a apela ori recura deciziile pronunțate, în cauză sub acest aspect, s-ar putea pune sub semnul autorității de lucru judecat poziția sa procesuală de parte. Ținând cont de natura procesuală și caracterul excepției invocate, instanța reține că motivul de recurs întemeiat pe această excepție este neîntemeiat, deoarece recurenta este proprietara terenului supus retrocedării, în temeiul art. 166 alin. (4) din legea nr. 84/1995 și art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995, constituind baza a învățământului, în raport de destinația actuală a terenului de a deservi școala și grădinița.

În consecință, recursul astfel formulat este neîntemeiat.

Recursul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recurentul are calitate procesuală pasivă deoarece pentru suprafața retrocedată în suprafață de 1709 m2 (f. 241 dosar) față de temeiul juridic al acțiunii stabilit de instanța de casare, deoarece cadrul procesual include obligarea expropriatorului, prin recurent.

Art. 36 din Legea nr. 33/1991 vizează Statul Roman, întrucât Decretul nr. 164/1949 a fost emis de Statul Român independent de deținerea actuală a acestei suprafețe de către terți, dispozițiile art. 166 alin. (4) din Legea nr. 84/1995 precum și cele ale art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1995 nefiind aplicabile, din moment ce pentru suprafața de 1709 m2 teren exproprierea nu și-a atins scopul, sarcina retrocedării incumbând expropriatorului.

Temeiul juridic statuat de instanța de casare a fi incident în speță, nu poate fi ignorat de către instanța de trimitere. În aceste condiții, instanța de apel a procedat în mod corect respectând cadrul juridic configurat de Înalta Curte de Casație și Justiție ca aparținând art. 35 din Legea nr. 33/1994 examinând în raport cu probatoriile indicate a fi administrate, măsura în care exproprierea și-a atins scopul pentru a determina întinderea retrocedării.

Față de cele reținute, invocarea absenței obligației expropriatorului de a utiliza bunul pentru scopul pentru care a fost preluat, și a termenului în care ar fi trebuit a se face o nouă declarație de expropriere pentru a împiedica retrocedarea, ca și a regimului procesual al exonerării anterior hotărârii în vigoare a Legii nr. 33/1994 este lipsit de semnificație juridică, acțiunea vizând retrocedarea imobilelor expropriate înainte de anul 1994 care conferă competențe instanțelor de a dispune retrocedarea lor, în condițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Față de cele reținute instanța reține că recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat.

În consecință, în temeiul dispozițiile art. 312 C. proc. civ. instanța urmează a respinge recursurile părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate recursurile declarate de reclamanții P.F., P.M.N., P.P.L. și de pârâții C.M., C.Ș., Consiliul General al Municipiului București, Ministerul Educației, Cercetării și Inovării și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 42/ A din 19 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.