Forestry employee liability: Jurisdictional conflict between labor and administrative courts for damage claims based on public authority status

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva prin Direcția Silvică Vrancea a chemat în judecată pârâtul N.M., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 61.033 RON, cu titlu de prejudiciu cauzat patrimoniului unității prin îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu. În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că pârâtul, în calitate de pădurar în cadrul Ocolului Silvic Dumitrești, avea obligația să asigure paza și gestionarea stocului de masă lemnoasă. Cererea a fost formulată invocându-se dispozițiile art. 269 C. mun. și O.U.G. nr. 59/2000.

Tribunalul Buzău, prin Sentința civilă nr. 1369 din 17 octombrie 2012, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, reținând că, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. mun. conflictele de muncă se soluționează de instanța pe raza căreia are sediul reclamanta.

La rândul său, Tribunalul Vrancea, prin Sentința civilă nr. 905 din 27 noiembrie 2012, a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Buzău, reținând că prezentul litigiu nu se soluționează de jurisdicția muncii prevăzută de art. 269 C. mun., ci de instanțele de contencios administrativ. În ceea ce privește competența teritorială, art. 10 din Legea nr. 554/2004, reclamantul are dreptul de opțiune între instanța de la domiciliul său sau de la domiciliul pârâtului, or, în speță, reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului și trebuie respectată voința reclamantei.

Ivindu-se conflictul negativ de competență, în raport de dispozițiile art. 21 și 22 alin. (3) C. proc. civ. a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție.

Asupra conflictului negativ de competență ivit, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Acțiunea introductivă privește răspunderea patrimonială a reclamantului N.M., pădurar în cadrul Direcției Silvice Vrancea, pentru prejudiciul cauzat instituției prin neîndeplinirea corespunzătoare a atribuțiunilor de serviciu.

Legea specială aplicabilă în materie, respectiv O.U.G. nr. 59 din 26 mai 2000, privind statutul personalului silvic, prevede expres la art. 58 alin. (1), că acest personal - indiferent dacă este personal contractual sau funcționari publici - intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, în măsura în care această ordonanță nu dispune altfel. Acest act normativ nu cuprinde dispoziții exprese referitoare la răspunderea personalului silvic pentru pagubele aduse unităților din subordinea Regiei Naționale a Pădurilor, ca urmare a neexercitării sau exercitării necorespunzătoare a îndatoririlor de serviciu, însă ulterior, printr-un nou act normativ, respectiv O.U.G. nr. 85 din 08 noiembrie 2006, privind stabilirea modalităților de evaluare a pagubelor produse vegetației forestiere din păduri și din afara acestora, s-a reglementat expres prin art. 6 alin. (1) răspunderea patrimonială în conformitate cu cap. III al titlului XI din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, pentru pagubele produse pe suprafețe de pădure pe care salariatul le are în pază, constatate și evaluate în condițiile acestei ordonanțe. Potrivit art. 270 alin. (1) C. mun., salariații răspund patrimonial în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului, din vina și în legătură cu munca lor. În ceea ce privește modul de recuperare a pagubei produse de salariat, art. 164 alin. (2) C. mun. prevede că reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului, nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă și a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Astfel, în cazul în care salariatul nu înțelege să achite de bunăvoie prejudiciul, angajatorul va trebui să promoveze o acțiune în realizare pentru repararea prejudiciului și să obțină o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă în acest sens. Prin urmare, răspunderea patrimonială în dreptul muncii are ca temei contractul individual de muncă și se întemeiază pe normele și principiile răspunderii civile contractuale.

În consecință, pârâtul în speță, fiind salariat și neînțelegând să achite de bunăvoie reclamantei prejudiciul cauzat din vina sa și în legătură cu munca sa, constatarea și recuperarea acestuia, conform dispozițiilor legale mai sus arătate, se face prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Referitor la competenta materială de soluționare a cauzei, se reține că în legătură cu litigiile privind sancțiunile disciplinare aplicate personalului silvic, O.U.G. nr. 59 din 26 mai 2000, prin art. 52, a prevăzut competența instanțelor de contencios administrativ de a soluționa plângerile pe care cei nemulțumiți le pot face împotriva hotărârilor consiliului de disciplină. Legiuitorul, în această situație, nu a făcut distincție între personalul contractual și funcționarii publici care formează personalul silvic din cadrul structurilor R.N.P. Romsilva, însă nu a arătat expres, în cazul litigiilor care privesc răspunderea patrimonială a salariatului pentru pagubele aduse unității, care este instanța competentă material să le soluționeze. Cum însă, atât sancțiunile disciplinare, cât și răspunderea patrimonială se întemeiază pe raporturile de muncă sau de serviciu ale personalului silvic și privesc activitatea desfășurată de acesta în cadrul unității, se impune pentru identitate de rațiune, ca și litigiile de genul celui de față să fie soluționate de aceeași instanță.

În sprijinul acestei soluții trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 114 C. silvic în care se arată că personalul silvic, în exercitarea atribuțiunilor de serviciu privind paza fondului forestier, este asimilat personalului care îndeplinește funcții ce implică exercițiul autorității publice, precum și faptul că angajatorul este o autoritate publică în sensul prevăzut de art. 2 lit. b) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, aspecte care atrag de asemenea competenta instanțelor de contencios administrativ în soluționarea litigiilor care privesc acest personal.

Cum, în speță, reclamanta și-a manifestat opțiunea, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, și a depus cererea pe rolul Tribunalului Buzău, acesta este competent să soluționeze cauza.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2013.

Procesat de GGC - NN