Applicability of non-retroactivity principle to cap commercial late payment penalties under the repealed Consumer Law.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the cassation appeal, upholding the appellate decision that reduced the plaintiff's claim to a sum equal to the principal debt, thereby favoring the defendant regarding the limitation of late payment penalties. The dispute involved a commercial contract for promotional materials concluded in 2008, where the plaintiff (supplier) sued the defendant (client) for late payment penalties calculated at more than double the principal debt, challenging the lower courts' refusal to award the full amount. Relying on the constitutional principle of non-retroactivity and the *tempus regit actum* doctrine, the court held that the former Law no. 469/2002, which was in force at the time of contract conclusion and abrogated by Law no. 246/2009, strictly applied to the relationship; as the parties had not contractually derogated from the statutory cap, the imposed late penalties could not exceed the value of the underlying debt.
Legislator headnote
AI generatedart. 304 C. proc. civ, art. 312 alin. (1) C. proc. civ; Applicability of non-retroactivity principle to cap commercial late payment penalties under the repealed Consumer Law: The dispute involved a commercial contract for promotional materials concluded in 2008, where the plaintiff (supplier) sued the defendant (client) for late payment penalties calculated at more than double the principal debt, challenging the lower courts' refusal to award the full amount. Relying on the constitutional principle of non-retroactivity and the *tempus regit actum* doctrine, the court held that the former Law no. 469/2002, which was in force at the time of contract conclusion and abrogated by Law no. 246/2009, strictly applied to the relationship; as the parties had not contractually derogated from the statutory cap, the imposed late penalties could not exceed the value of the underlying debt.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis for the court's power to dismiss the cassation appeal as unfounded.
Full text
Asupra recursului de față;
Din actele și lucrările dosarului, constată că:
Prin sentința comercială nr. 10423 din 5 noiembrie 2010, Secția a Vl-a comercială a Tribunalului București a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta SC E.P. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC G.P. SRL, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 63.479,62 lei, reprezentând penalități de întârziere, a respins celelalte pretenții ca neîntemeiate, cu 2.885,59 lei, cheltuieli de judecată, reținând, în esență, că între reclamanta E.P. SRL, în calitate de prestator și pârâta SC G.P. SRL, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul nr. 15 din 31 octombrie 2008, având ca obiect executarea de către prestator, pe baza comenzilor ferme primite de la beneficiar, de materiale promoționale și concepție grafică. întrucât pârâta și-a onorat cu întârziere obligația de plată ce-i revenea potrivit prevederilor contractuale, partea adversă a calculat și a pretins penalități de întârziere în valoare totală de 118.053,1 lei, conform modului de calcul prezentat în anexa la cererea de chemare în judecată.
Contractul a fost încheiat anterior abrogării Legii nr. 469/2002 (aceasta a fost abrogată la data de 3 iulie 2009 prin Legea nr. 246/2009), astfel încât în lumina principiului cu caracter constituțional al neretroactivității legii civile, consacrat și prin adagiul „tempus regit actum”, prevederile art. 4 alin. (3) din acest act normativ, sunt în continuare aplicabile.
Societatea beneficiară se află de drept în întârziere, în conformitate cu prevederile art. 43 C. com., de la momentul depășirii termenului de plată convenit în contract. Prin clauza 10.4 părțile nu au urmărit reglementarea unei derogări de la aplicarea regulii prevăzute de art. 43 C. com.
Prin decizia comercială nr. 224 din 18 mai 2011, Secția a V-a comercială a Curții de Apel București a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții-reclamanți N.A.E. și N.N. și de apelanta-pârâtă SC G.P. SRL, împotriva sentinței primei instanțe, reținând, în esență, că, potrivit art. 4 alineat 3 din Legea nr. 469/2002, cuantumul penalităților de întârziere nu poate depăși valoarea debitului asupra căruia se calculează, în lipsa unei clauze contractuale derogatorii, contractul fiind încheiat în perioada în care menționata lege era in vigoare, părțile neconvenind posibilitatea ca valoarea penalităților de întârziere să depășească cuantumul debitului principal. Instanța de fond, în mod corect, a reținut că, în baza Legii nr. 469/2002, penalitățile de întârziere nu pot depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.
Împotriva deciziei pronunțate în apel au formulat recurs reclamanții N.A.E. și N.N.M., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., arătând, în esență, că decizia din apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea principiului aplicării imediate a Legii nr. 246/2009.
Efectele unui contract, mai precis drepturile și obligațiile ce decurg din încheierea unui contract sunt supuse legii în vigoare la data la care sunt exercitate potrivit principiului aplicării imediate a legii civile noi.
Recursul este nefondat.
Este de observat că recurenții, prin criticile formulate deciziei din apel, au nesocotit principiul neretroactivității legii civile noi consacrat de Constituție și de art. l C. civ., potrivit căruia un act juridic se încheie în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data întocmirii sale, principiu exprimat de adagiul latin „tempus regit actum.”
Este de subliniat incidența principiului aplicării legii în timp și a principiului neretroactivității legii, astfel încât, o eventuală modificare a normelor de drept are în vedere exclusiv raporturile juridice născute ulterior intrării în vigoare a noilor modificări ori completări, neputând viza pe cele născute sub imperiul legii vechi.
Contractul a fost încheiat în perioada în care Legea nr. 469/2002 era în vigoare, iar părțile nu au stipulat posibilitatea ca valoarea penalităților de întârziere să depășească cuantumul debitului principal. In mod întemeiat instanța de apel a constatat că Legea nr. 469/2002 este deplin aplicabilă drepturilor și obligațiilor născute în baza contractului, în baza principiului neretroactivității legii și a securității raporturilor comerciale.
Așadar, normele legale în vigoare la data încheierii contractului erau singurele aplicabile acestuia, cum, în mod corect, a reținut și instanța de apel, respectiv, Legea nr. 469/2002, nicidecum Legea nr. 246/2009, intrată în vigoare ulterior perfectării contractului comercial, lege prin care s-a abrogat Legea nr. 469/2002 ce guverna actul juridic dintre părțile litigante. Ca atare, în mod corect, instanța de apel a reținut că în baza Legii nr. 469/2002 penalitățile de întârziere nu pot depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.
În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (l) C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefundat, recursul formulat în cauză.
Așa fiind,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanții N.A.E. și N.N.M. , împotriva deciziei comerciale a Secției a V-a comercială a Curții de Apel București nr. 224 din 18 mai 2011. Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 decembrie 2011.