Owner prevails in restitution claim: titleless nationalization defeats state sales under nemo plus juris; appeals quashed as unfounded.

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința chila nr. 1512 din 21 noiembrie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin primar general, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului SC H.N. SA, a respins acțiunea formulată împotriva pârâtului SC H.N. SA ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis în parte acțiunea reclamantului E.S.M., continuată de reclamantul P.I.O., a obligat pârâții B.A.

și B.A.A. să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 1, situat în imobilul din București, str. Lascăr Catargiu, parter, sect. 1, compus din 3 camere, vestibul, hali, baie, oficiu, bucătărie, două debarale, boxă în suprafață utilă de 127,64 m.p., împreună cu cota indiviză de 13,03% din părțile de folosință comună și suprafața de 41,41 m.p.,. teren situat sub construcție, precum și garajul cu o suprafață utilă de 22,85 m.p., situat la aceeași adresă, împreună cu cota de 2,33% din părțile de folosință comună și suprafața de 7,41 m.p., teren situat sub construcție, a obligat pârâta H.(P.) D.A. să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie apartamentul situat la parterul imobilul din București, str.

Lascăr Catargiu, sect. 1 compus dintr-o cameră, bucătărie, boxă în suprafață utilă de 23,11 m.p., împreună cu cota indiviză de 2,36% din părțile de folosință comună și suprafața de 7,50 m.p., teren situat sub construcție, a obligat pârâții B.I., B.M. și B.R. să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 15, situat în imobilul din București, str. Lascăr Catargiu, et. 2, sect. 1, compus dintr-o cameră, bucătărie, debara, bucătărie, cămară, culoar, wc în suprafață utilă de 36,95 m.p., împreună cu cota indiviză de 3,77% din părțile de folosință comună și suprafața de 11,98 m.p., teren situat sub construcție, a obligat pârâții G.A.R.Ș.

și G.A.G. să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie apartamentul situat la etajul 3 al imobilul din București, str. Lascăr Catargiu, sect. 1, compus din 3 camere, cămară, 2 balcoane, bucătărie în suprafață utilă de 156,81 m.p. și cota indiviză din spațiile deținute în comun, respectiv, vestibul, bucătărie, SAS, baie, boxă, împreună cu cota indiviză de 16,01 % din părțile de folosință comună și suprafața de 50,88 m.p., teren situat sub construcție, a obligat pârâta Constantinescu Dorina să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 13, situat în imobilul din București, str.

Lascăr Catargiu, sect. 1, a obligat pârâtul Municipiul București, prin primar general, să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie terenul situat în București, str. Lascăr Catargiu, cu excepția celui situat sub construcții și care a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta P.G., a dispus radierea mențiunilor din CF nedefinitivă a localității București, a dispus radierea mențiunilor din CF nedefinitivă; CF a localității București, a respins, ca neîntemeiate, cererile formulate de reclamant privind desființarea căiților funciare și revenirea la situația anterioară.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:

Reclamantul a invocat drept titlu de proprietate, contractul de donație autentificat din 08 martie 1944 de Tribunalul Ilfov, secția notarială. În plus, s-a reținut că acest act apare înscris în cartea funciară, după cum rezultă din copia cărții funciare (fila 19). Faptul că numita M.M. a încheiat ulterior un contract de vânzare-cumpărare cu privire la parterul imobilului în litigiu nu are nici o semnificație juridică în ceea ce privește calitatea procesuală activă, având în vedere că reclamantul a justificat această calitate prin actul de donație, act juridic anterior și cu privire la care nu s-a făcut dovada că ar fi fost desființat în vreun fel, ceea ce înseamnă că, prin actul de donație a operat transferul dreptului de proprietate din patrimoniul donatoarei, în patrimoniul donatarului, astfel că vânzătoarea din actul ulterior nu mai avea ce înstrăina.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin primarul general, tribunalul a constatat că se impune respingerea acesteia, având în vedere că prin petitul cererii de chemare în judecată se revendică și terenul care nu a fost vândut chiriașilor.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele considerente de fapt și de drept:

Imobilul în litigiu a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 pe numele altei persoane, respectiv M.M., și nu pe numele adevăratului proprietar, E.S.M., situație ce echivalează cu o preluare fără titlu a imobilului de către stat.

Tribunalul a constatat că, în prezenta acțiune în revendicare, părțile în litigiu dețin titluri valabile de proprietate, situație ce impune compararea lor și stabilirea preferabilității unuia dintre acestea.

În circumstanțele particulare de învestire, s-a apreciat că nu se impune reanalizarea valabilității unuia sau altuia din titlurile aflate în conflict judiciar, și nici principiile bunei credințe sau ale erorii comune a proprietarului aparent, acestea din urmă neavând aplicabilitate în cauză. Faptul că nu s-au anulat titlurile pârâților nu împiedică admiterea acțiunii de față, întrucât menținerea valabilității titlului pârâților face posibilă tocmai situația premisă - compararea de titluri invocată de reclamant în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun.

În ceea ce privește stabilirea preferabilității unuia din titluri, s-a reținut că, datorită preluării fără titlu a imobilului în litigiu în stăpânirea statului, reclamantul și pârâții sunt în ipoteza de a invoca titluri de proprietate cu privire la același bun, care provin de la autori diferiți. Tribunalul a constatat că titlul reclamantului provine de la adevăratul proprietar, fiind astfel mai vechi, în timp ce pârâții au dobândit dreptul de proprietate, ulterior, de la un neproprietar.

Dreptul de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate fi considerat preferabil, având în vedere modul în care a fost reglementată problema acordării de reparații persoanelor deposedate abuziv de bunurile lor. Date fiind aceste condiții, doar pe ideea asigurării stabilității circuitului civil, nu se poate ajunge la concluzia că titlurile pârâților sunt preferabile și, prin urmare, acțiunea în revendicare ar trebui respinsă.

În acest sens, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 480 C. civ., dispoziții legale care au menirea de a apăra dreptul de proprietate privată, respectiv de a asigura repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea acestuia.

Referitor la posibilitatea acoperirii prejudiciului în condițiile Legii nr. 10/2001, tribunalul a constatat că această lege, datorită procedurii greoaie și ineficiente, cât și faptului că Fondul Proprietatea nu funcționează în mod eficient, nu poate conduce la o reparație rapidă și efectivă a prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a bunului, o astfel de reparație efectivă putându-se realiza doar prin restituirea în natură a bunului.

În plus, s-a apreciat că acțiunea pendinte este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., Legea nr. 10/2001 vizând doar raporturile dintre persoanele deposedate abuziv și unitățile deținătoare în concepția art. 21 din legea mai sus menționată.

În ceea ce o privește pe pârâta P.G., tribunalul a constatat că se impune respingerea ca neîntemeiată a acțiunii față de aceasta, având în vedere că, față de dispozițiile art. 1169 C. civ., reclamantul nu a făcut dovada că persoana în cauză ar exercita posesia asupra apartamentului nr. 14.

În ceea ce privește terenul care nu a fost vândut chiriașilor, având în vedere că pârâtul Municipiul București nu justifică nici un titlu, preluarea acestuia fiind fără titlu, pentru a asigura accesul la justiție și apărarea efectivă a dreptului de proprietate, în temeiul art. 480 C. civ., tribunalul a apreciat că se impune obligarea acestui pârât la restituirea terenului.

Prin decizia Civilă nr. 269 din 13 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a apelantului E.S.M., a respins apelul formulat de acesta ca fiind declarat de o persoană fără calitate procesuală activă, a constatat ca rămasă fără efecte juridice cererea de aderare la apel formulată de reclamantul P.I.O., a respins, ca nefondate, apelurile pârâților.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:

Primi instanța a soluționat corect excepția de necompetenta materiala, întrucât a apreciat corect că principalul capăt de cerere al acțiunii reclamantului este cel privind revendicarea.

Pentru calificarea unui capăt de cerere ca fiind principal sau accesoriu nu prezintă importanță ordinea în care acestea au fost formulate de către reclamant. Indiferent de poziționarea lui în cadrul petitului acțiunii introductive de instanță, are valoarea unei acțiuni principale capătul de cerere a cărui rezolvare nu depinde de soluția dată celorlalte. Calificarea de către instanță a capetelor de cerere ca fiind principale sau accesorii nu încalcă principiul disponibilității și art. 129 alin. (6) C. proc. civ., aceasta reprezentând un atribut al instanței în exercitarea rolului activ, prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Aspectele referitoare la constatarea preferabilității titlului reclamantului nu reprezintă o acțiune în constatare, ci argumente în susținerea acțiunii în revendicare. Cu aceste precizări referitoare la modul de interpretare și aplicare efectivă a dispozițiilor legale procedurale sus-menționate, luând în calcul și valoarea obiectului litigiului, s-a concluzionat în sensul că instanța competentă să soluționeze acțiunea reclamantului, în primă instanță, este tribunalul.

Sub aspectul excepției lipsei calității de reprezentant, Curtea a constatat, în ceea ce-l privește pe mandatarul P.G.S. că, prin procura din 26 noiembrie 2002, depusă la fila 162 din dosarul tribunalului, E.V.S. l-a împuternicit pe P.G.S. să îl reprezinte în fața organelor de stat pentru susținerea drepturilor și intereselor sale în legătură cu revendicarea, (...) vânzarea bunurilor sale mobiliare și imobiliare. Procura dată la 31 ianuarie 2002, depusă la fila 193 din dosarul tribunalului, are același conținut. Aceasta din urmă este procura în temeiul căreia avocatul I.A. a susținut că a formulat acțiunea, astfel cum rezultă din declarația de la termenul din 7 martie 2007, consemnată în încheierea de ședință de la acea dată, de la fila 164 din dosarul tribunalului. Curtea a constatat că, prin înscrisul depus la fila 117 din dosarul tribunalului, reclamantul E.S.M., prin avocatul A.B.Ț., a învederat că, în data de 25 septembrie 2003, a acordat procura nr. 3971 în favoarea fiului său P.S., iar în luna iulie 2006 a revocat procura menționată, astfel cum rezultă din înscrisul alăturat, depus la filele 118 - 121 din dosarul tribunalului. De asemenea, s-a reținut că, din declarația dată în fața notarului S.R.L. din Spania, cu apostila la 10 noiembrie 2006, de la fila 139 din dosarul tribunalului, rezultă că, la data de 2 noiembrie 2006, E.S.M. (cunoscut drept E.V.M.S., cu document național de identitate nr. 50.679.483) a revocat toate puterile conferite de către ex-mandatarul său, domnul P.S., avocatului I.A., întrucât acest avocat a fost angajat de către fiul său, P.S., fără consimțământul său.

Prin încheierea de la termenul de judecată din 18 aprilie 2007 (fila 180), tribunalul a constatat că, prin declarația autentificată sub nr. 427 din 8 martie 2007, S.M., în calitate de mandatar al reclamantului, a reziliat contractele de asistență încheiate cu Cabinetul individual de avocatură M.H.C. și că același mandatar l-a împuternicit pe avocatul I.A. în dosarul pendinte.

În ceea ce-l privește pe mandatarul S.M.A., Curtea a constatat că acesta, mandatar al lui E.S.M. în baza procurii generale autentificate din 1 august 2006, de notarul public J.M.R.C. din Spania, apostilată la Madrid la data de 17 august 2006 de către Decanul Colegiului Notarial din Madrid, a declarat că reziliază toate contractele de asistență juridică încheiate cu cabinetul individual avocat dr. L.D.G., precum și toate contractele de asistență juridică încheiate cu Cabinetul individual de avocat M.H.C. De asemenea, în baza aceleiași procuri, S.M.A., mandatar al lui E.S.M., l-a împuternicit pe avocat I.A. să-l reprezinte în instanță în procesele având ca obiect acțiunile în revendicarea imobilelor ce au fost deținute în proprietate de S.E.V., procura specială fiind depusă la fila 176 din dosarul tribunalului.

Curtea a constatat ca o concluzie a celor prezentate anterior că, la data de 23 aprilie 2008, E.S.M. a ratificat, prin documentul semnat, toate actele pe care le-a făcut fiul său, mandatarul P.G.S., cu privire la restituirea patrimoniului mobiliar și imobiliar al mandantului. Astfel, prin înscrisul întocmit în fața notarului B.M.O., depus la fila 116 din dosarul Curții, E.S.M., identificat cu documentul național de identificare spaniol, a prezentat notarului pașaportul românesc eliberat cu numele E.V.S. și l-a împuternicit pe P.G.S. să inițieze orice fel de acțiune juridică sau administrativă. Mandantul a ratificat prin acest document toate actele pe care le-a făcut fiul său, mandatarul P.G.S., cu privire la restituirea patrimoniului mobiliar și imobiliar al mandantului, documentul fiind înregistrat la notarul B.M.O. din 23 aprilie 2008, apostilat la aceeași dată de către Decanul Colegiului de Notari din Madrid.

Împuternicirea menționată a fost obținută după momentul sesizării primei instanței, însă aceasta nu afectează valabilitatea actului de procedură, întrucât, prin necontestarea actelor de procedură anterioare, și, mai mult, prin confirmarea lor expresă, actele de procedură au fost ratificate de către cel reprezentat.

În consecință, s-a reținut că titularul dreptului a ratificat expres actele făcute de fiul său, mandatarul P.G.S., ratificarea valorând mandat, sancțiunea nulității actelor de procedură efectuate de acest mandatar neputând opera, indiferent de revocările unor procuri anterioare sau de împuternicirile acordate lui S.M.A.

În ceea ce privește excepția lipsa calității procesuale active a apelantului E.S.M., Curtea a constatat că acțiunea a fost formulată de reclamantul E.S.M., care însă, ulterior introducerii acțiunii, a transmis dreptul litigios către cesionarul P.I.O. Astfel, drepturile și obligațiile procedurale care determină calitatea procesuală activă au fost transmise unei părți străine de procesul inițial.

Prin contractul de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase, autentificat 13 noiembrie 2006, de Biroul notarilor publici asociați B.R.C. și F.M., P.I.O. a cumpărat dreptul litigios care face obiectul prezentului dosar, cu privire la imobilul situat în București, str. Lascăr Catargiu, sector 1. Acest contract conferă cumpărătorului calitatea procesuală de reclamant. Acesta preia procesul în starea în care se găsește în momentul în care are loc transmiterea, și din acest moment judecata va avea loc în contradictoriu cu acesta, toate actele de procedură fiind îndeplinite în persoana sa. In această situație, prin transmiterea dreptului litigios, E.S.M. a pierdut calitatea procesuală de reclamant, aceasta fiind preluată de cesionarul P.I.O. Această împrejurare a fost în mod corect constatată de prima instanță, prin încheierea de la termenul de judecată din 07 noiembrie 2007.

Transmisiunea drepturilor și obligațiilor procesuale, și, astfel, a calității de reclamant, include și dreptul de a formula apel. Drept consecință, Curtea a admis excepția lipsei calității procesuale active a apelantului E.S. și, pe acest temei, a respins apelul acestuia pe acest temei.

Prin cererea depusă la termenul de judecată din 26 mai 2008, reclamantul P.I.O. a declarat, în temeiul art. 293 C. proc. civ., că aderă la apelul formulat de E.S.M.

Potrivit art. 293 alin. (2) C. proc. civ., dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, aderarea la apel rămâne fără efecte. Cu toate acestea, dacă aderarea s-a făcut înăuntrul termenului de apel, ea se consideră apel principal.

Întrucât, în cauză, aderarea la apel s-a făcut la data de 26 mai 2008, după împlinirea termenului de apel, nu poate fi considerată apel principal, și, întrucât apelul la care acesta a aderat a fost respins pentru lipsa calității procesuale, față de prevederile art. 293 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a constatat ca fiind rămasă fără efecte juridice cererea de aderare la apel formulată de reclamantul P.I.O.

Motivul de apel prin care apelanții - pârâți au susținut ca reclamantul E.S.M. (E.V.S.) nu a dovedit că este una și aceeași persoană cu I.V.S. cel care a primit cu titlul de donație de la mătușa sa imobilul în litigiu, a fost apreciat ca nefondat.

Astfel, în actul de donație autentificat prin procesul - verbal din 08 martie 1944 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, numele donatarului este consemnat ca fiind I.V.S. De asemenea, în Cartea funciară, înscrierea dreptului de proprietate a fost făcută în favoarea lui S.I.V.

În certificatul de naștere aflat la fila 38 din dosarul tribunalului, rezultă că S.E.V. s-a născut la 8 iunie 1916, la Berna, tatăl fiind M.S. de cetățenie română, iar mama Z.S., născută M. Aceasta din urmă este fiica lui L.M. și a M.M., astfel cum rezultă din extrasul din registrul actelor de naștere din 1890, de la fila 43 din dosarul tribunalului. Căsătoria acesteia cu S.M. este confirmată de certificatul de căsătorie de la fila 44. Cererea de redobândire a cetățeniei române formulată la 24 decembrie 1998 - fila 238 din dosarul tribunalului - a fost semnată de E.V.S. De asemenea, în pașaportul depus în copie la fila 37 din dosarul tribunalului, este consemnat numele S.E.V., născut la 8 iunie 1916. Numele S.I.V. este consemnat în adeverința din 28 ianuarie 1998 eliberată de Primăria municipiului Brăila, de la fila 240 din dosarul tribunalului, din care rezultă că, în registrele de stare civilă ale acestei localități, a fost înregistrată căsătoria dintre S.I.V. și A.P.F., părinții lui S.I.V. fiind S.M. și Z. Aceste din urmă aspecte, și anume numele părinților, S.M. și Z. rezultă și din certificatul de naștere al reclamantului, menționat mai sus, eliberat cu numele S.E.V.

Aceleași date de identificare, și anume data nașterii, 8 iunie 1916, locul nașterii, Berna, părinții, M. și Z., rezultă și din certificatul de viață și stare civilă eliberat de Registrul civil din Spania.

Pe numele E.S.M., născut la Berna, la 8 iunie 1916, fiul lui M. și Z., a fost eliberat Documentului național de identitate 50.679.483, depus în copie la fila 237.

E.S.M., cu document național de identitate nr. 50.679.483, s-a prezentat în fața notarului S.R.L. din Spania, astfel cum rezultă din declarația dată în fața notarului, cu apostila la 10 noiembrie 2006, de la fila 139 din dosarul tribunalului.

Având în vedere toate aceste considerente prezentate anterior, Curtea a constatat că în mod corect prima instanță a considerat că, față de înscrisurile depuse la dosar, diferențele care apar între numele trecut în actul de donație și numele actual al reclamantului se datorează modului în care s-a făcut transcrierea acestuia în limba spaniolă, fapt ce rezultă din coroborarea înscrisurilor menționate mai sus.

Sub aspectul modului de soluționare a excepției inadmisibilității cererii reclamantului cu privire la introducerea în cauză a lui P.I.O., în calitate de reclamant, conform contractului de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase, Curtea a constatat că, prin încheierea din 13 iunie 2007, tribunalul a dispus, la solicitarea reclamantului, introducerea în cauză, în calitate de reclamant, a lui P.I.O., ca urmare a transmiterii calității procesuale, față de prevederile contractului depus la dosar.

În această situație, Curtea nu a reținut susținerile apelanților - pârâți referitoare la inadmisibilitatea cererii de introducere în cauză a reclamantului, în raport de dispozițiile art. 57 alin. (1) C. proc. civ.

Faptul că acțiunea vizează dreptul de proprietate asupra unui imobil preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, nu schimbă concluzia expusă mai sus, dreptul litigios putând forma obiect al cesiunii și în astfel de cazuri.

Apelanții-pârâți au mai susținut că, în realitate, ceea ce s-a înstrăinat a fost chiar dreptul de proprietate al reclamantului, ceea ce nu poate fi îngăduit în configurația impusă de legile speciale care reglementează regimul juridic al bunului asupra căruia poartă dreptul.

Astfel, rezultă din contractul menționat, că dreptul litigios a format obiectul vânzării, cumpărătorul subrogându-se în toate drepturile și obligațiile vânzătorului care decurg din acțiunea civilă care face obiectul prezentului dosar.

Apelanții-pârâți au arătat că regimul juridic al imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este reglementat de legi speciale, care enumera în mod exhaustiv categoriile de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, ceea ce ar determina inadmisibilitatea introducerii în cauză a cesionarului, susținere care nu poate fi reținută, față de împrejurarea că, în cauză, acțiunea nu a fost formulată în procedura prevăzută de legea specială.

Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului E.S.M. a fost soluționată corect de prima instanță, relevante pentru o astfel de concluzie fiind următoarele considerente:

Prin actul de donație autentificat prin procesul verbal din 8 martie 1944 de Tribunalului Ilfov, secția notariat, M.G.M. a donat nepotului său, I.V.S., imobilul în litigiu, pe care aceasta îl deținea în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. x/1926, transcris la Tribunalul Ilfov, secția notariat.

Din copia Cărții Funciare de la fila 19 din același dosar rezultă că, asupra imobilului în litigiu, compus din teren, casă și curte, casa având subsol, parter, 2 etaje, mansardă, curte în față și curte interioară, în baza procesului - verbal din 13 iulie 1945, a fost înscris dreptul de proprietate în favoarea lui S.I.V.

Prin procesul - verbal din 27 februarie 1940, depus la fila 139 din dosarul Curții, s-a dispus a se înscrie dreptul de proprietate al M.M. în baza actului încheiat la 16 aprilie 1926, autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat la nr. x/1926 și transcris sub nr. x/1926, cu privire la imobilul situat în București, Bd. Lascăr Catargiu . în acest proces verbal, la 13 iulie 1945, s-a efectuat mențiunea că, prin actul autentificat cu nr. x/1944 și transcris la nr. x/1944, M.G.M. a donat imobilul lui S.I.V.

Curtea a constatat că dreptul de proprietate al reclamantului a fost înscris în Cartea funciară, publicitatea dreptului fiind astfel realizată, fără ca aceasta, în sine, să valoreze titlu de proprietate în sistemul intermediar al cărților de publicitate imobiliară reglementat de Legea nr. 242/1947, publicitatea imobiliară a făcut ca actul juridic înscris să fie opozabil terților, fără ca înscrierea să aibă efectul constitutiv prevăzut de Decretul nr. 115/1938.

Din copia contractului de vânzare - cumpărare de la fila 274 din dosarul tribunalului, rezultă că, la data de 4 noiembrie 1946, M.G.M. a vândut A.K., parterul imobilului din București, B-dul Lascăr Catargiu, contractul fiind autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția notariat din 14 noiembrie 1946.

În ceea ce privește efectele acestui contract, s-a reținut că încheierea acestui contract cu privire la parterul imobilului în litigiu nu are nici o semnificație juridică în ceea ce privește calitatea procesuală activă, având în vedere că reclamantul justifică această calitate prin actul de donație, act juridic anterior. Astfel, prin actul de donație a operat transferul dreptului de proprietate din patrimoniul donatoarei în acela al donatarului, transfer opozabil terților prin înscrierea dreptului în cartea funciară, situație în care încheierea ulterioară a unui contract de vânzare - cumpărare, fără a se efectua formalitățile de publicitate imobiliară, este lipsită de efecte juridice în ceea ce-l privește pe reclamant. Mai mult, s-a reținut că, la un moment ulterior, întregul imobila fost naționalizat de la M.M.

În ceea ce privește identitatea dintre intimata donatoare și cel revendicat de reclamant, Curtea a constatat că, din adresa emisă de Primăria municipiului București de la fila 132 din dosarul Curții, rezultă că imobilul care poartă numărul 20 pe Bd. Lascăr Catargiu sector 1 a purtat pe Bd. Lascăr Catargiu de la nivelul anului 1926 și pe Bd. Ana Ipătescu la nivelul anului 1948. Artera de circulație din București, sector 1, care începând cu anul 1995 poartă denumirea de Bd. Lascăr Catargiu a purtat denumirea de Bd. Lascăr Catargiu din anul 1912 și Bd. Ana Ipătescu din anul 1948. Astfel, la momentul donației, 1944, artera purta numele de Bd. Lascăr Catargiu, la momentul naționalizării, în 1950, artera purta numele de Bd. Ana Ipătescu iar după 1995, la încheierea contractelor de vânzare - cumpărare, Bd. Lascăr Catargiu.

Componența imobilului rezultă din procesul verbal emis de Comisia pentru înființarea Cărților funciare din 27 februarie 1940, depus la fila 139 din dosarul Curții, și anume: un corp de casă cu subsol format din pivniță, parter, etaje și mansardă, fiecare având câte 6 camere, hali, baie, bucătărie, 2 camere de servitori și closet, curte în față și curte interioară. Aceeași componență a imobilului rezultă și din copia cărții funciare în care a fost înscris dreptul de proprietate în favoarea donatarului.

Cu privire Ia accepția lipsei de interes legitim în promovarea cererii în revendicare, s-a reținut că interesul este una din condițiile cerute pentru exercițiul acțiunii civile și constă în folosul practic pe care o parte îl urmărește punând în mișcare procedura judiciară pentru valorificarea dreptului subiectiv ce se cere protejat.

În cauză, folosul practic urmărit de reclamant este redobândirea bunului revendicat. Acest interes nu vine în contradicție cu legea, faptul că reclamantul a ales o anumită cale procesuală pentru obținerea folosului urmărit nu presupune nelegitimitatea interesului, reclamantul fiind cel care are dreptul să aleagă calea procesuală pe care înțelege să o urmeze, supunându-se regulilor pe care acea cale le impune. Decăderea invocată de apelanți se referă la imposibilitatea de a obține măsuri reparatorii în cazul în care ar fi fost urmată procedura Legii nr. 10/2001, iar notificarea nu ar fi fost formulată în termen.

Primi instanță a soluționat corect și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, statuând că, în privința temeiului juridic al acțiunii, reclamantul și-a întemeiat acțiunea în revendicare pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Acțiunea în revendicare reglementată de art. 480 și următoarele C. civ. este o acțiune petitorie, reală și imprescriptibilă, iar nu o acțiune în despăgubiri, în natură sau prin echivalent, care este o acțiune personală imobiliară, supusă atât prescripției, cât și decăderii, așa cum rezultă din reglementarea Legii nr. 10/2001.

S-a reținut astfel că natura juridică a acestor acțiuni civile este diferită, pentru motivele prezentate în paragraful anterior, chiar dacă obiectul material este același.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a permis proprietarilor ale căror imobile au fost preluate abuziv de stat să solicite retrocedarea în natură a acestor imobile, sau, în cazul în care nu mai era posibilă restituirea în natură, foștii proprietari aveau posibilitatea de a obține despăgubiri cu privire la respectivele bunuri. Nici o dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu prevede că se interzice orice altă cale de a recupera bunul în litigiu. Legea nr. 10/2001 este o lege specială, dar care nu derogă de la prevederile art. 480 C. civ. Exercitarea acțiunii în revendicare nu poate fi paralizată prin dispoziții speciale contrare dispozițiilor generale în materia apărării dreptului de proprietate, ea decurgând din dreptul de proprietate și sancționând încălcarea acestuia.

Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite, nu exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului. Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În motivarea deciziei s-a statuat că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În acest sens, în ceea ce privește asigurarea accesului la justiție, în Hotărârea din 13 ianuarie 2009 în Cauza Fairr Mat împotriva Românie Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că a opune reclamanților existența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 le încalcă dreptul de acces la o instanță, în măsura în care această cale nu este una efectivă. Instanța europeană a stabilit că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedura administrativă, cât și, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri. Refuzul accesului la instanță pe calea dreptului comun poate fi acceptată numai în cazul în care calea specială oferită este efectivă.

De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, statuează expres că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, iar dispozițiile art. 11 și 20 din Constituție prevăd că aceste dispoziții fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România.

Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale

În ceea ce privește preluarea imobilului în litigiu, Curtea a constatat că în mod corect a apreciat prima instanța că imobilul a fost naționalizat pe numele altei persoane, M.M. și nu pe numele adevăratului proprietar, imobilul fiind astfel preluat fără titlu.

Mai mult, măsura naționalizării aplicată prin Decretul nr. 92/1950 era contrară Constituției din 1948, în vigoare la data adoptării decretului, prevederilor Codului civil - art. 481 C. civ. care statuează că nimeni că nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și printr-o dreaptă și prealabilă despăgubire - și tratatelor internaționale la care România a aderat.

De asemenea, preluarea imobilului de către stat nu putea fi legitimă, dat fiind faptul că acest act normativ contravenea unor dispozițiilor constituționale din art. 8, 10 și 16 privind ocrotirea dreptului de proprietate, precum și textului art. 17 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ratificată de România la momentul respectiv. La data la care imobilul revendicat în prezenta cauză a fost trecut în proprietatea statului, România ratificase Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, care, în art. 17 alin. (1) și (2) prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât și în asociere cu alții și nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.

În ceea ce privește existența în favoarea condamnatului a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, deși nu ar putea constitui un bun în sensul Convenției un vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă nu mai este posibilă de multe decenii, cu toate acestea, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții.

În consecință, având în vedere că s-a dovedit dobândirea de către reclamant a dreptului de proprietate și existând recunoașterea din partea statului, prin legislația adoptată, că preluarea în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost una abuzivă, Curtea a reținut că reclamantul deține un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.

În ceea ce privește titlurile pârâților, Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995 nu se aplica decât în cazul situației bunurilor față de care statul deținea un titlu de proprietate, nicio altă dispoziție nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găsea în patrimoniul său și pentru care nu avea un titlu valabil.

În această situație, vânzarea de către stat a bunului reclamantului unor terți de bună-credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al reclamantului, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, reprezintă o privare de bun. O astfel de privare, combinată cu absența totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Faptul că apelanții-pârâți au încheiat contractele de vânzare - cumpărare asupra imobilului în litigiu înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări în justiție, nu poate justifica acordarea preferabilității contractelor acestora, în condițiile în care statul, care a transmis acest drept de proprietate pârâților, nu avea un titlu valabil asupra imobilului.

De asemenea, în materie imobiliară, chiar dacă pârâții care au cumpărat de la proprietarul aparent au fost de bună credință, fiind în eroare cu privire la calitatea înstrăinătorului de proprietar aparent, această împrejurare nu conduce la dobândirea valabilă a unui drept de proprietate, legea română neprevăzând un astfel de efect.

Pe de altă parte, persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta responsabilitatea statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri, însă acest argument se referă la raporturile dintre stat și persoanele care au cumpărat de la stat, și nu poate fi invocat contra reclamantului, pentru a justifica lipsirea de bunul proprietatea sa, preluat abuziv de stat.

Vânzarea bunului reclamantului, în baza Legii nr. 112/1995, l-a împiedicat să se bucure de dreptul său de proprietate, situație care, combinată cu absența totală a despăgubirii, l-a făcut să sufere o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului.

În consecință, Curtea a reținut că vânzarea apartamentelor de către stat a constituit o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale și că această ingerință nu era prevăzută de lege, legea menționată interzicând vânzarea imobilelor pentru care statul nu deținea un titlu.

Reținând că ingerința în dreptul reclamantului la respectarea bunului său nu este prevăzută de lege, Curtea a constatat că în mod corect a dispus prima instanță restituirea către reclamant a bunului proprietatea sa, având în vedere necesitatea respectării exigențelor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Împotrivi deciziei instanței de apel au formulat cereri de recurs următoarele părți:

(I) reclamanții E.S.M. și P.O. la data de 10 iunie 2010;

(II) pârâta H.(P.) D.A., la data de 12 iunie 2009;

(III) pârâții G.A.G. și G.A.R.Ș., la data de 15 iunie 2009;

(IV) pârâții B.A., B.A., B.I., B.M., B.R. și C.D.E. la data de 12 iunie 2010;

(V) Consiliul General al Municipiului București la data de 11 iunie 2010, prin care au anexat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate, dar și de netemeinicie.

(I). Recurenții-reclamanți E.S.M. și P.I.O. au susținut următoarele critici de pretinsă nelegalitate/ netemeinicie;

Soluția de respingere a apelului reclamantului E.S.M. nu se justifică, întrucât chiar dacă s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare a dreptului litigios între E.S.M. și P.I.O., reclamantul inițial și-a păstrat calitatea de parte în proces, un argument relevant în acest sens fiind și faptul că prima instanță l-a consemnat ca atare în citativ. În aceste condiții particulare, care au configurat existența unui veritabil consorțiu procesual activ, înstrăinarea dreptului litigios nu-1 poate exclude din ecuația procesuală pe reclamantul inițial E.S.M.

În privința fondului cererii de chemare în judecata, recurenții-reclamanți au susținut că sentința primei instanțe, menținută în apel, comportă o singura critică, anume soluția de respingere a cererii de revendicare față de intimații-pârâți P.G.R. și P.M.A.

S-a susținut că apartamentul în litigiu a fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare din 05 mai 1997, fostei chiriașe D.E., dreptul de proprietate astfel dobândit transmițându-se ca efect al devoluțiunii succesorale legale, intimaților-pârâți, în calitatea acestora de descendenți ai defunctei D.E.

Dobândirea de către reclamant a dreptului de proprietate s-a realizat de la un versus dominus și cu înscrierea acestuia în cartea funciară, cu mult înaintea dobândirii dreptului de proprietate al foștilor chiriași, ceea ce înseamnă că trebuie recunoscut dreptului acestuia o forță juridică superioară. La data încheierii contractului de vânzare cumpărare, pârâta nu a fost de bună-credință, întrucât cuprinsul cărții funciare îl menționa în mod expres pe titularul dreptului de proprietate al imobilului.

Ceea ce este caracteristic speței deduse judecății este faptul că, atât reclamanți, cât și pârâții invocă titluri de proprietate cu privire la același bun, titluri ce provin de la autori diferiți. In această situație, regula care guvernează acțiunea în revendicare de drept comun este aceea că va avea câștig de cauză partea al cărui titlu este mai preferabil potrivit principiului mm) plus juris in diurn transfere protest quam ipse habet.

(II). Recurenta-pârâtă H.(P.)D.A. a susținut următoarele critici de pretinsa nelegalitate/ netemeinicie:

Excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a fost soluționată în mod greșit, întrucât acțiunea reclamantului are ca obiect un imobil naționalizat, motiv pentru care aceasta trebuia să se conformeze dispozițiilor legale derogatorii de la dreptul comun, respectiv dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001.

Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede în mod expres că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”.

Problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată de Înalta Curte de Casație si Justiție, prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, atunci când a admis recursul în interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. S-a statuat astfel că, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării (dispozițiile art. 480 C. civ.).

Excepția lipsei calității de reprezentant a fost soluționată în mod greșit, întrucât în lipsa unei procuri speciale prin care persoana reprezentată să-1 împuternicească expres pe reprezentantul său cu exercițiul actelor de chemare în judecată, neregularitatea invocată nu poate fi justificată.

Îndeplinirea calității de reprezentant al persoanei care acționează în numele reclamantului și exercită dreptul acestuia de a formula cererea de chemare în judecată se verifică în raport de momentul depunerii cererii de chemare în judecată, în concordanță cu dispozițiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată în anul 2006, prin mandatar S.P.G., conform unei procuri datate 17 septembrie 2004, fără însă ca această procură să fi fost prezentată instanței de judecată. Au fost invocate nenumărate alte procuri generale, însă la rândul lor și acestea au fost revocate de către reclamant înainte de data introducerii acțiunii. O cerere de chemare în judecată semnată în baza unui mandat revocat nu poate fi considerată ca fiind valabilă.

În apel, s-a depus o procură generală, datată 23 aprilie 2008, în care s-a făcut mențiunea că reclamantul inițial E.S.M. înțelege să ratifice toate actele pe care le-a făcut sau le va face în viitor mandatarul său S.P.G. cu privire la restituirea patrimoniului mobiliar si imobiliar al mandantului, însă aceasta nu are relevanță juridică, întrucât un mandat revocat nu mai poate fi reactivat.

(III). Recurenții/ pârâții G.A.G. și G.A.R.Ș. au susținut următoarele critici de pretinsă nelegalitate/ netemeinicie;

Decizia atacata a fost data cu încălcarea dispozițiilor art. 67 și art. 68 alin. (1) C. proc. civ., întrucât procura pentru exercițiul dreptului de chemare in judecată trebuia să fie una specială. Acțiunea a fost introdusă și semnată, așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată de avocatul I.A., în temeiul unei delegații avocațiale, semnată de așa-zisul mandatar al reclamantului, S.P.G., conform unei procuri generale, care ulterior a fost revocată, tocmai pentru motivul că mandatarul îl angajase pe avocatul I.A., fără consimțământul mandantului.

Procura generală depusă ulterior la dosarul cauzei, în cuprinsul căreia s-a făcut mențiunea că reclamantul ratifică toate actele pe care le-a făcut sau le va face în viitor reprezentantul său, nu are relevanță juridică, având în vedere că mandatul general inițial a fost revocat. Mai mult, nu s-a avut în vedere că ratificarea actelor făcute de mandatar cu depășirea limitelor mandatului se putea face doar printr-o procură specială.

Instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu nesocotirea deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, a art. 329 C. proc. civ. si a Legii nr. 10/2001, atunci când a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiata pe dispozițiile dreptului comun.

Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii, atât pentru imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și pentru cele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, reclamantul trebuia să se conformeze condițiilor, procedurilor și termenelor prevăzute de această lege.

Prin această decizie s-a statuat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării - dispozițiile art. 480 C. civ.

Nu este admisibilă acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate deținute de părți și de caracterizare a unuia dintre ele ca fiind mai puternic, întrucât, in conformitate cu art. 45 alin. (2) și (4), coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, determinată de reaua-credință a părților din actul de înstrăinare, iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeași măsură este consecința constatării nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare, pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor in vigoare la data înstrăinării.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.

Instanța de apel a ignorat și principiile dezvoltate de Înalta Curte de Casație si Justiție în cuprinsul deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, referitoare la problema raportului dintre legea internă - Legea nr. 10/2001 - și Convenția europeană a drepturilor omului.

Aprecierea instanței de apel că a opune reclamanților existența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, le-ar încalcă acestora dreptul de acces la o instanță de judecată, nu poate fi primită, în condițiile în care reclamantul a utilizat procedura Legii nr. 10/2001, pe care însă nu a mai dorit să o finalizeze.

Mai mult, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit că, exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectat, atât în cazul fostului proprietar, cât și în cazul cumpărătorului de bună-credință. Obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim, însă, Curtea a considerat necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări să nu creeze noi neajunsuri disproporționate, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie aduse în situația de a suporta responsabilitatea statului care a confiscat cândva aceste bunuri. (Cauza Relu contra României).

Hotărârea pronunțata în apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 ale Legii nr. 1/2009, atunci când a constatat că statul nu avea titlu valabil asupra apartamentului în litigiu și că vânzarea a fost realizată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Recurenții-pârâți au dobândit apartamentul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare din 22 noiembrie 1996, în condițiile speciale ale Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii contractului neexistând nici un impediment de fapt sau legal pentru achiziționarea acestuia. Vânzătorul nefiind notificat sau înștiințat de vreo intenție de retrocedare avea, în aparență, toate atributele unui adevărat proprietar, iar recurenții dețineau calitatea de chiriași, fiind îndreptățiți la cumpărare. Apartamentul în litigiu fusese naționalizat prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, act normativ care a produs efecte juridice imediate asupra patrimoniului persoanei de la care a fost preluat bunul, respectiv bunul a fost scos din circuitul civil general. Bunul a fost reintrodus în circuitul civil general în temeiul și în condițiile reglementate de Legea nr. 112/1995. Este cert că, din 20 aprilie 1950 și până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, statul a exercitat public toate prerogativele dreptului de proprietate, inclusiv prerogativa dispoziției, iar recurenții, în calitate de chiriași, au dobândit apartamentul de la stat, cu respectarea condițiilor impuse de Legea nr. 112/1995.

În prezent, titlul reclamantului nu dă dreptul acestuia să exercite nici acte de conservare, nici de administrare și nici de dispoziție cu privire la apartament.

Constatarea instanței că statul nu avea titlu valabil asupra apartamentului în litigiu și că vânzarea a fost realizată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, nu poate fi reținută, mai ales că aceasta constatare a fost efectuată cu încălcarea principiului disponibilității, instanța nefiind sesizată cu o astfel de cerere, mai mult această împrejurare nu a fost supusă dezbaterii părților în cursul procesului.

Valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului era o chestiune de apreciere exclusiv judiciară, recunoscută numai după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998, la data de 24 noiembrie 1998.

Hotărârea pronunțată a încălcat și prevederile Legii nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legi nr. 10/2001, putință în Monitorul Oficial nr. 63 din 03 februarie 2009, întrucât depozițiile art. 1 pct. 11 din Legea nr. 1/2009 exprimă voința legiuitorului de a considera titlul opus de recurenții-pârâți cu foița juridică a unui adevărat titlu de proprietate, opozabil erga omnes de la data perfectării lui.

Prin urmare, recurenții-pârâți au dobândit in patrimoniu un drept de proprietate actual, apt a fi exercitat în deplinătatea prerogativelor sale, spre deosebire de reclamant, în patrimonial căruia nu se verifică existenta unui drept de proprietate.

Prin art. 1 pct. 13 din Legea nr. 1/2009 a fost introdus la art. 46 din Legea nr. 10/2001, un nou alineat, alin. (4), cu următorul cuprins: „persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzuta de prezenta lege, după intrarea acesteia în rigoare. Prevederile prezentei legi, se aplica cu prioritate”.

(IV) Recurenții - pârâți B.A., B.A.A., B.I., B.M., B.R. și C.D. au susținut următoarele critici de pretinsă nelegalitate/ netemeinicie;

Privind dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - „hotărârea recurată cuprinde motiv contradictorii ori nu cuprinde motivele pe care se sprijină” - au susținut că, pe parcursul soluționării apelului, au intervenit modificări legislative direct incidente în cauză - Legea nr. 1/30 ianuarie 2009, pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 - la termenul de judecată din 23 februarie 2009, recurenții solicitând în mod expres aplicarea imediată a legii noi, solicitare rămasă însă fără nici un rezultat.

Vătămarea provocată prin această omisiune de evaluare și motivare este evidentă, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție „legea dispune numii pentru viitor, cu excepția legi penale mii favorabile”, respectiv potrivit art. 1 C. civ. „legea dispune numii pentru viitor, ea nu are putere retroactivă”.

Aplicarea în timp a normelor de drept este guvernată atât de principiul neretroactivității legii noi, cât și de principiul aplicării imediate a legii noi. In cauza de față trebuia să se aplice raționamentul conform căruia legea nouă se aplică, în principiu, tuturor situațiilor juridice născute, modificate sau stinse, după intrarea sa în vigoare, dar și situațiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum și efectelor juridice ale situațiilor juridice anterior născute, modificate sau stinse.

În cazul proceselor în curs de judecată, dispozițiile legale de drept substanțial survenite sunt aplicabile inclusiv în situația în care există o hotărâre de primă instanță, împotriva căreia s-a declarat apel în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi (art. 292 și art. 294 C. proc. civ.).

Sub un alt aspect, pe același temei de drept procedural, s-a susținut că, în expunerea de motive a deciziei atacate, pe de o parte, s-a reținut că: „dreptul de proprietate al reclamantului a fost înscris în cartea funciară, fără ca aceasta, în sine, să valoreze titlu de proprietate, fără ca înscrierea să aibă efectul constitutiv prevăzut de Decretul nr. 115/1938” iar, pe de alta parte, s-a păstrat sentința primei instanțe, care a reținut în considerente că reclamantul „invoca drept titlu actul de donație autentificat de Tribunalul Ilfov - secția notariala sub nr. 6119 din 8 martie 1944, titlu valabil și care produce efecte juridice față de toate persoanele. În plus, acest act apare a fi înscris in cartea funciară, după cum rezultă din copia cărții funciare, iar pârâții, deși susțin că nu s-a aplicat Decretul-lege 115/1938 in Vechiul Regat, decât in anumite localități, totuși nu explică cum se face că pentru imobilul in litigiu s-a întocmit carte funciară”.

Instanța de apel a reținut că reclamantul inițial, E.S.M., nu mai are calitate in cauză. S-a reținut că dreptul litigios s-a transmis către P.I.O. Actul constatator al vânzării-cumpărării de drepturi litigioase stabilește expres că: „subsemnatul mandatar al vânzătorului nu garantez existența dreptului cedat”; „subsemnatul mandatar al vânzătorului declar că vânzătorul (..) a dobândit dreptul litigios înstrăinat prin donație de la bunica sa...”; „...dreptul de proprietate asupra imobilului nu este supus unei alte contestații judiciare în afara celei de mai sus”. Analiza clauzelor contractuale impune concluzia că, în realitate, ceea ce s-a înstrăinat este dreptul de „a solicita si a obține o hotărâre judecătorească pentru acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor și de a se dispune înscrierea în Cartea Funciară a dreptului de proprietate cu titlu de drept de donație”. Nu s-a înstrăinat dreptul de proprietate al reclamantului inițial, drept caracterizat prin neexercitare efectiva de la data încheierii pretinsului act de donație si până in prezent de către pretinsul donatar.

Dezlegările date in legătura cu fondul litigiului ignoră total clauzele titlului invocat de cesionarul de drept litigios, care a dobândit drepturi in regim aleatoriu, inapte a avea configurația specifică drepturilor „reclamantului E.S.M.”, cu care se compară permanent drepturile opuse de recurenți. De la pag. 17, alin. (3) si pana la pag. 24 din decizie, litigiul se soluționează ca si când reclamant in proces a rămas permanent E.S.M., deși s-a păstrat sentința, care a reținut ca acesta nu mai are calitate procesuală in cauză, iar decizia dată in apel consacră expres această situație. Față de această situație consemnată anterior, recurenți au susținut că există o contradicție în expunerea de motive a deciziei instanței.

Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - „hotărârea pronunțata este lipsita de temei legal ori a fost data cu încălcarea sau aplicarea teșita a legi” - s-a susținut că instanța de apel a soluționat incorect excepția de necompetență materiala deprimă instanță a tribunalului

Acțiunea formulată de reclamantul inițial E.S.M. a avut șase capete de cerere. Primele două - Al și A2 - sunt capete principale de cerere. Din formularea acțiunii rezultă neechivoc împrejurarea că reclamantul a solicitat, numai ca o consecința a admiterii punctelor Al și A2 (capete de cerere din cererea principala), radierea înscrierilor din C.F., iar, ca efect al acestor operațiuni, desființarea Cărților Funciare si reînscrierea acestora in CF.

În situația în care reclamantul formulează mai multe capete principale de cerere, întemeiate pe fapte sau cauze diferite, instanța competentă se stabilește în raport cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte.

În cazul în care mai multe capete principale de cerere, întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, iar cererea cuprinde si capete principale de cerere si capete de cerere subsecvente (accesorii), instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de pretenția ce face obiectul capătului principal de cerere.

Art. 1 pct. 1 C. proc. civ. statuează cu valoare de principiu ca judecătoriile judeca în primă instanță „toate procesele si cererile in afara de cele date prin lege in competenta altor instanțe”.

În raport cu temeiurile de drept invocate in cererea principală, respectiv dispozițiile art. 111 C. proc. civ. si ale art. 38 din Legea nr. 115/1938, incident in cauză conform deciziei nr. XXI din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, dată in recurs in interesul legii (M. Of. nr. 225 din 13 martie 2006), in speță, Judecătoria Sectorului 1 București este competența să judece acțiunea in primă instanță (ca instanță de la locul situării imobilului, in care sunt incluse apartamentele deținute de pârâții proprietari).

Potrivit art. 17 C. proc. civ., cererile accesorii si incidentale sunt in căderea instanței competente să judece cererea principală, deoarece operează prorogarea legala de competentă.

Greșeala de judecată este evidentă, întrucât s-a denaturat conținutul expres al cererilor prin care s-a tins la restabilirea situației din cartea funciara din 1940, printr-o acțiune specifica, de rectificare a cărții funciare, si nu printr-o acțiune in revendicare, specifica regimului de inscripțiuni - transcripțiuni.

S-a susținut totodată că s-a soluționat greșit problema modalității de introducere în cauză a cesionarului de drepturi litigioase, P.I.O., conform contractului de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase încheiat in timpul procesului de față. Cererea de introducere in cauză a lui P.I.O. a fost formulată oral, fără motivare, la termenul de judecată din 7 februarie 2007, în fața primei instanțe. Prin încheierea de ședință din 13 iunie 2007, tribunalul a dispus citarea in cauză, in calitate de reclamant, a lui P.I.O., cu motivarea că a intervenit transmisiunea calității procesuale active.

Procedeul folosit de instanță este incorect in raport de dispozițiile art. 57 alin. (1) C. proc. civ., întrucât introducerea in cauză a unui terț nu se poate face decât in baza unui act de procedură întocmit în scris, motivat în fapt și în drept, in condițiile prevăzute de art. 82 C. proc. civ., care consacră regula conform căreia „orice cerere adresata instanțelor judecătorești trebuie sa fie făcuta in scris…” și să aibă cuprinsul legal reglementat. Art. 57 alin. (1) C. proc. civ. reglementează expres cererea făcută de oricare dintre părți in condițiile în care ea „va fi motivată si se va comunica, atât celui chemat, cat si părții potrivnice”.

Situația este aceeași in cazul transmisiunii calității procesuale, in înțelesul dat acestei noțiuni de prima instanță, dacă o asemenea calitate, desprinsă de drepturile substanțiale ce o întemeiază, poate fi obiect al unei transmiteri convenționale cu titlu oneros.

Introducerea în cauză a unui alt reclamant, ceea ce implică scoaterea din proces a reclamantului inițial, s-a făcut pentru a exclude verificările ce se impuneau a fi făcute in persoana reclamantului inițial si pentru a se șterge „urmele” neregularităților derivate din procuri succesiv revocate, contradictorii ori inexistente.

Reclamantul (cesionar), care a preluat prin subrogare toate drepturile si obligațiile vânzătorului de drepturi litigioase (reclamantul inițial) nu are si nu poate avea calitatea pretinsă in acțiune, aceea de proprietar al imobilului, de la care statul l-a preluat prin Decretul nr. 92/1950.

Reclamantul - cedent/ vânzător - nu deținea și nu deține un drept apt a fi exercitat în toate atributele sale, pentru ca îndreptățirea legală, invocată in cererea dedusă judecății, se refera la un drept al cărui exercițiu în persoana sa a fost neexercitat o lungă perioadă de timp, după aplicarea Decretului nr. 92/1950.

Regimul juridic al imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este reglementat de legi speciale, de reparațiune, care enumera în mod exhaustiv categoriile de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii. Rațiunea Legii nr. 10/2001 este aceea de a se acorda măsuri reparatorii constând în restituie în natură sau, după caz, în echivalent, proprietarilor ale căror imobile au fost preluate abuziv de către stat.

S-a ajuns la fraudarea legislației speciale, prin procedeul cesiunii de drepturi litigioase si la admiterea cererii de revendicare făcută de un terț străin de preluarea bunului de către stat si neîndreptățit la reparație, pe baza unui „drept la bun”, deoarece specula cu litigii este inaptă a crea drepturi pe care legislația specială reparatorie le-a recunoscut exclusiv unor persoane cu vocația „victimei” expropriate.

Un alt aspect de nelegalitate susținut - s-a refuzat, fără temei legal, verificarea directă și nemijlocită a identității dintre bunul menționat in pretinsul act de proprietate al autorului reclamantului și bunul revendicat.

Susținerile cedentului (reclamantul inițial) au fost in sensul că la 4 martie 1944 i s-a „transmis dreptul de proprietate asupra imobilului, situat pe B-dul. Lascăr Catargiu, ca efect al donației (..) înscrisă prin procesul - verbal din 08 martie 1944 la Tribunalul Ilfov, secția Notariat”.

Potrivit actului de vânzare - cumpărare autentificat prin procesul - verbal din 14 noiembrie 1946 la Tribunalul Ilfov, A.K. este fostul proprietar al parterului imobilului, de la care bunul a fost preluat de către stat. Cel puțin în partea privitoare la parterul imobilului, situația contrară celei pretinse de reclamant a fost dovedită.

S-a susținut constant că bunul revendicat - teren si construcție - căruia îi aparțin apartamentele cumpărate de recurenții-pârâți, nu sunt identice, in sensul ca apartamentele au suferit transformări esențiale, care echivalează cu modificarea alcătuirii efective a construcției.

Instanța de apel a refuzat verificarea apărărilor si a concluzionat că identitatea imobilului revendicat cu cel preluat de stat s-a dovedit prin actul depus la fila 139 (dosar apel) si prin adeverința eliberata de Primăria Municipiului București (f. 128, dosar apel), ce cuprinde istoricul schimbărilor de adresa. Decizia apelata atribuie procesului-verbal de la fila 139 dosar apel (emis la 27 februarie 1940 de Comisia pentru înființarea Cărților funciare) calitatea de a identifica compunerea imobilului, astfel cum este descrisa in acesta.

În realitate, nu exista nici o dovada din care să rezulte compunerea întregului imobil revendicat.

Modificările legislative survenite - art. I pct. 11 și pct. 13 din Legea nr. 1/2009 - sunt relevante in speța de față, întrucât prima instanța a soluționat incorect excepția lipsei calității procesuale active, pe care a analizat-o greșit, in raport cu reclamantul inițial, care nu mai figurează ca parte in proces si a recunoscut, fără temei, existenta unui drept de proprietate in patrimoniul reclamantului care figurează in dispozitivul hotărârii apelate.

În condițiile in care au fost abrogate dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu există o dispoziție legală in vigoare care să recunoască calitatea de proprietar si eficiența titlului de proprietate înfățișat de persoanele care sunt „persoane îndreptățite” la reparațiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, chiar si in ipoteza in care imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.

Exercitarea drepturilor la reparație civilă ce revin persoanelor îndreptățite, se face obligatoriu, exclusiv, pe calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, care se aplică cu prioritate.

Aceste noi reguli legale, survenite prin Legea nr. 1/2009, confirmă apărarea constantă a pârâților, potrivit căreia reclamantul inițial nu are în patrimoniul propriu un „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, apt a fi apărat pe calea acțiunii în revendicare, ci are exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale.

În interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea europeană a drepturilor omului a precizat noțiunile de „bun” și de „drept asupra bunurilor” în sensul că autoritățile naționale asigură respectarea exercițiului dreptului de proprietate, care trebuie să fie actual, adică să existe în patrimoniul persoanei ce invocă protecția normei și să conțină ca element fundamental prerogativa de a dispune de bunurile sale.

S-a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun, nici dreptul de a deveni proprietarul unui bun, nici dreptul la restituirea unui bun trecut în stăpânirea unui stat, fost stat totalitar.

Noțiunea de „bun” cuprinde și dreptul de creanță și speranța legitimă, ca valori patrimoniale. O creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat.

Nu constituie un bun protejat prin art. 1, acțiunile reclamanților pendinte, pe rolul jurisdicțiilor interne, care dau naștere exclusiv eventualității dobândirii unei valori patrimoniale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut distincție între speranța legitimă protejată ca bun și simpla speranță de restituire, care nu constituie un bun protejat: „în măsura în care cd interesat nu a îndeplinit condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietate statului sub regimul politic anterior, există o diferență edentă între simpla speranță de restituire și o speranță legitimă, de natură mult mai concretă, bazata pe o dispoziție legala sau pe o decizie judiciară”.

Reclamantul inițial are exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale, și numai dacă procedura declanșată conform acestor legi se finalizează, se concretizează și dreptul reclamantului, fie în modalitatea redobândirii dreptului de proprietate/a dreptului de a exercita prerogativele dreptului de proprietate, fie în modalitatea obținerii de despăgubiri.

Pentru a exista o protecție în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului care să impună prevalenta dreptului subiectiv afirmat de reclamant, este necesar, potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, să fie vorba de un bun actual al acestuia (aflat în patrimoniul său), calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând astfel în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Cu atât mai mult, reclamantul cesionar de drept litigios, singurul menținut in cauză, in temeiul unui contract aleatoriu, nu are in patrimoniul său un drept de proprietate întemeiat pe un titlu apt a fi comparat cu titlul de proprietate al recurenților-pârâți.

Sentința apelată procedează la verificarea calității procesuale active si a existenței unui drept in patrimoniul reclamantului, prin raportare la reclamantul inițial, sentința omițând împrejurarea că acesta nu mai figura in cauză, deoarece, in locul său, in proces, a fost introdus cesionarul de drept litigios.

În legătură cu acesta, prin întâmpinare, anterior depunerii la dosar a contractului de cesiune de drepturi litigioasa, s-a invocat excepția lipsei calității procesuale active.

S-a ajuns la o soluție contradictorie, respectiv reclamantul inițial nu are calitatea de a figura in cauză, dar are calitate procesuală activă.

Separat de greșeala procedurală săvârșită prin dezlegări contradictorii, instanța a ignorat împrejurarea că recurenții aveau un bun protejat prin art. 1, Protocolul nr. 1. Art. I pct. 11 din Legea nr. 1/2009 exprimă voința legiuitorului ca titlul opus de recurenții-pârâți să fie opozabil, de la data încheierii, cu valoare de titlu de drept de proprietate.

În condițiile in care numai pârâții pot dovedi calitatea de proprietari in condițiile prevăzute de legea in vigoare, se impunea respingerea acțiunii in revendicare, deoarece in patrimoniul reclamantului rămas in proces nu se verifică existenta unui drept de proprietate.

S-a soluționat incorect excepția inadmisibilității acțiunii in revendicare pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legi nr. 10/2001, si excepția lipsei de interes legitim, in situația in care, deși reclamantul a recurs la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, a abandonat-o intempestiv, fără a respecta raportul firesc dintre legea specială si legea generală.

Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii, inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea in vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate in această situație.

În drept, a fost invocată și decizia nr. LIII din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, pronunțată în interesul legii, cu privire la art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică, potrivit căreia prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun in cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, jură să ușureze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedura cu caracter special”.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum si cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură in termenele legale, au deschisă calea acțiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu buna-credința si cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Instanța de apel a soluționat incorect motivul de apel referitor la excepția lipsei de interes legitim al cererii in revendicare, formulată de „persoana îndreptățită” (în sensul Legii nr. 10/2001) pentru un bun ce aparține domeniului de referința al legii speciale, dacă „adevăratul proprietar” nu a respectat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru exercitarea dreptului sau de proprietate. Actele si lucrările dosarului au demonstrat ca imobilul in litigiu a fost preluat de stat in temeiul Decretului nr. 92/1950.

În raport de actele si lucrările dosarului si jurisprudența instanței europene, instanța de apel a apreciat incorect că reclamantul ar deține un „ bun” in sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția europeana a drepturilor omului, exclusiv datorită „ingerinței in dreptul reclamantului la respectarea bunului.. prin vânzarea apartamentelor de către stat”.

Este adevărat ca reclamantul are un bun, care, potrivit jurisprudenței instanței europene - Cauza Păduraru contra României - poate consta in interesul de a i se restitui in natura imobilul de către cumpărător. Pe de alta parte, și pârâții, cei care au cumpărat apartamentele in temeiul Legii nr. 112/1995, trebuie să li să recunoască, in virtutea jurisprudenței Curții, exprimată in hotărârea Raicu contra României din 19 octombrie 2006, un „bun” ce trebuie protejat de orice ingerința. S-a statuat astfel că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună-credință, constituit in baza Legii nr. 112/1995, este protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, „diminuarea vechilor atingeri nu trebuie sa creeze noi prejudicii disproporționate, astfel încât persoane care și-au dobândit bunurile sa nu fie aduse in situata de a suporta ponderea responsabilității statului, care a confiscat in trecut aceste bunuri”.

Art. 1 din Primul Protocol la Convenție nu garantează reclamantului - cesionar de drept litigios - dreptul de a obține un bun.

Principiul a fost stabilit de instanța europeană in sensul că „speranța de a vedea renăscuta, supraviețuirea unui vechi drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerat ca un „bun” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.”

În cazul imobilelor naționalizate există dispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează atât soarta juridica a titlului de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât si instituțiile competente să dispună restituirea si să exercite controlul asupra deciziilor luate.

Prin acest act normativ, legiuitorul a înțeles să dea o rezolvare legală situației create prin schimbarea opticii asupra caracterului legal sau nelegal al naționalizării, iar opțiunea sa de a se da câștig de cauza uneia sau alteia dintre părți a fost in acest caz de a se porni de la soarta contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu fostul chiriaș, care si-a exercitat un drept recunoscut la acea data de Legea nr. 112/1995.

Prin art. 45 din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut menținerea contractului de vânzare-cumpărare in situația in care chiriașul a fost de buna-credința, necunoscând ca titlul statului este contestat. Admiterea acestei acțiuni, conducând la reintrarea dreptului de proprietate in patrimoniul statului, deschide calea restituirii in natura de către unitatea deținătoare, decizia acesteia fiind supusa controlului judiciar, cumpărătorului urmând a i se restitui prețul actualizat.

Dacă însă nu se contestă valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, măsurile reparatorii in favoarea fostului proprietar deposedat abuziv se stabilesc numai in echivalent, in condițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, notificarea fiind adresată tot unității deținătoare si tot sub controlul instanței.

Într-o acțiune in revendicare de drept comun îndreptată împotriva dobânditorului de la stat, se impune existenta unei hotărâri de retrocedare, pe care autoarea reclamantului nu a obținut-o mai înainte de a se fi încheiat contractele de vânzare-cumpărare intre stat si autorii pârâților, in baza Legii nr. 112/1995.

Chemată să verifice, in acțiune contra statului, încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, instanța europeană a găsit întemeiate acțiunile foștilor proprietari atunci când vânzarea s-a făcut de către stat, deși exista o hotărâre irevocabila ce obliga statul (sau agenții săi) la predarea bunului către fostul proprietar (cauza Străin contra României, cauza Păduraru contra României).

În speța de fată, nu exista o hotărâre de retrocedare anterioară vânzării in baza Legii nr. 112/1995, o cerere împotriva pârâților, persoane fizice, chiriași-cumpărători ai apartamentelor in condițiile legislației speciale, cererea introductivă de instanță fiind înregistrată pe rolul instanțelor la data de 19 iunie 2006, la 10 ani după ce interveniseră contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți.

În speță, dreptul pârâților de a cumpăra apartamentele in care au locuit ca si chiriași a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeași valoare cu legea care a configurat, la momentul dobândirii sale, dreptul reclamanților.

Ingerința judiciară care ar rezulta din admiterea acțiunii in revendicare este contrară voinței legiuitorului român, care, prin Legea nr. 1/2009, in consens cu practica Înaltei Curți de Casație si Justiție, consacrată prin Decizia nr. 33/2008, a preferat păstrarea proprietății de către chiriașul cumpărător de bună-credință, chiar dacă imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.

(V). Recurentul-pârât Consiliul General al Municipiului București, prin primarul general a susținut următoarele critici de pretinsă nelegalitate/ netemeinicie;

În ceea ce privește situația chiriașilor-cumpărători, s-a susținut că art. 46 din legea nr. 10/2001 a instituit în favoarea lor prezumția de valabilitate a contractului de vânzare - cumpărare, dacă acesta a fost încheiat cu bună credință.

Nici o dispoziție din Legea nr. 112/1995 nu impune chiriașilor care și-au manifestat intenția de a cumpăra imobilul în care locuiesc, să verifice și să analizeze titlul statului, întrucât analiza valabilității titlului statului este de competența exclusivă a instanțelor judecătorești.

Nevalabilitatea titlului statului nu era stabilită la momentul perfectării actelor de vânzare-cumpărare prin nici o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, astfel încât nu poate fi invocat acest argument ca fiind un element de natură să afecteze validitatea actului juridic încriminat.

În ceea ce privește situația foștilor proprietari, aceasta este reglementată prin dispozițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, și, așa cum arată și instanța de apel, atunci când există două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general, în speță normele C. civ., ci cele cu caracter special, respectiv Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 6 din legea nr. 213/1998 „bunurile preluate de stat fără titlul valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu lac obiectul unor leg, speciale de reparație”.

De asemenea, nu se poate reține faptul că reglementarea cuprinsă în legea nr. 10/2001 ar aduce atingere dreptului de proprietate sau principiului liberului acces la justiție, față de împrejurarea că dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi contestată în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001.

În drept, a fost invocată și soluția recent pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca urmare a recursului în interesul legii promovat de Procurorul General privind admisibilitatea acțiunilor în revendicare, care confirmă, prin decizia nr. 33/2008, inadmisibilitatea acțiunilor în revendicare, dându-se prioritate legii speciale în materie și principiului securității raporturilor juridice.

Analizând cererile de recurs formulate din perspectivi criticilor formulate, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, pentru considerentele ce urmează;

Cu prioritate, față de conținutul explicit al expunerii de motive a cererilor de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului, după cum urmează:

În calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial).

Scopul acestei căi de atac este, esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă că orice susținere care relevă pretinse erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză - sub toate aspectele susținute de recurenții-pârâți cu privire la valorizarea în probațiune a înscrisurilor administrate de părți, inclusiv pe aspectele de fapt referitoare la identificarea și compunerea imobilului în litigiu, la calitatea procesuală activă - istoricul cauzei pendante, evaluarea probatoriului din perspectiva propriului interes patrimonial ocrotit, toate cu consecințe directe în planul configurării/reconfigurării situației de fapt a dosarului pendinte, excede analizei instanței de recurs.

Instanțele anterioare au prezentat în mod corect întreaga situație de fapt a dosarului pendinte, expunând în mod concret și considerentele legale pentru care au ajuns la soluția pronunțată în primă instanță, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios.

Noua formulare a textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul non-devolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părțile au beneficiat de o judecată în primă instanță și una în apel (ambele judecăți de fond), finalizată prin configurarea situației de fapt a dosarului pendinte și cu o rezolvare judiciară definitivă a conflictului existent între părțile cu interese contrare.

O situație de nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare.

Cu aceste precizări, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate susținute prin cererile de recurs deduse judecății de către reclamanți, respectiv pârâți, luând în considerare inclusiv faptul evident că, în cea mai mare parte, criticile pârâților vizează aceleași chestiuni de pretinsă nelegalitate - pe aspecte de ordin procedural și/sau substanțial.

Critica referitoare la soluția de admitere a excepției lipsei editații procesuale active a apelantului E.S.M., cu consecința respingerii apelului acestuia, respectiv constatarea că cererea de aderare la apel formulată de reclamantul P.I.O. a rămas fără efecte juridice, nu este întemeiată, întrucât pentru a se pronunța în acest fel instanța de apel a redat în cuprinsul hotărârii atacate considerentele de fapt și de drept care fundamentează pe deplin această soluție.

Acțiunea introductivă de instanță a fost formulată de reclamantul E.S.M., care însă, ulterior, a transmis dreptul litigios către cesionarul P.I.O. - prin contractul de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase autentificat din 13 noiembrie 2006 - situație necontestată în cauză.

Prin încheierea de ședință din 13 iunie 2007, tribunalul a dispus introducerea în cauză a numitului P.I.O., constatând totodată că, prin transmisiunea dreptului litigios, E.S.M. a pierdut calitatea procesuală de reclamant, această calitate fiind preluată de cesionar.

Concluzia firească și necesară pentru o astfel de situație, reținută în mod corect de instanța de apel, este aceea că transmisiunea drepturilor și obligațiilor procesuale a vizat inclusiv dreptul de a formula calea de atac a apelului.

Împrejurarea că prima instanță, după acest moment procesual, a continuat să-l păstreze în citativ pe reclamantul inițial nu-l îndreptățește pe acesta să susțină ipoteza consorțiului procesual activ, întrucât, pe de o parte, nu sunt întrunite condițiile prescrise de art. 47 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, regulile transmisiunii calității procesuale convenționale sunt cele redate în paragrafele anterioare, inclusiv cea referitoare la reconfigurarea cadrului procesual de învestire.

Pe de altă parte, este pe deplin întemeiat în drept punctul de vedere al instanței anterioare conform căruia cererea de introducere în cauză a noului reclamant nu are nici o legătură cu ipoteza reglementată de dispozițiile art. 57 alin. (1) C. proc. civ..

Conform art. 57 C. proc. civ., oricare din părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul. In cauza de față însă, P.O. nu este o persoană care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul în sensul dispoziției legale menționate, ci acesta a dobândit calitatea de reclamant în urma transmisiunii acestei calități prin cesiunea de drepturi litigioase, nefiind așadar un terț care stă în proces prin voința reclamantului sau a pârâtului care a formulat cererea de intervenție.

Neregularitatea invocată de recurenții-pârâți cu privire la modul concret în care s-a derulat introducerea in cauză a noului reclamant P.I.O. - deși cererea a fost formulată oral la termenul de judecată din 7 februarie 2007, prin încheierea de ședință din 13 iunie 2007, tribunalul a dispus citarea in cauză, in calitate de reclamant, a acestei persoane, cu motivarea că a intervenit transmisiunea calității procesuale active - nu poate fi primită, întrucât, în cauză, nu este incidență ipoteza prevăzută de art. 57 alin. (1) C. proc. civ.

- cererea făcută de oricare dintre părți „va fi refăcută si se va comunica, atât celui ce a cerut, cât și pârtii potrivnice” - ipoteză care se conjugă într-adevăr cu dispozițiile de principiu ale art. 82 C. proc. civ. - „orice cerere adresata instanțelor judecătorești trebuie sa fie făcuta in scris …”

Critica formulata de recurenții-reclamanți în privința fondului cererii de chemare în judecata și care vizează în mod explicit soluția de respingere a cererii de revendicare față de intimații pârâți P.G.R. și P.M.A., aceasta nu poate fi reținută, întrucât, în condițiile particulare ale cauzei pendinte în care cererea de aderare la apel formulată de reclamantul P.I.O. a rămas fără efecte juridice - prin incidența art. 293 alin. (2) C. proc. civ. - orice analiză pe chestiunile de fond ale cauzei ar încălca în mod flagrant principiul non omisso media.

Critica recurenților-pârâți referitoare la modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare susținută din perspectiva dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 - „...pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparație - nu este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Instanțele anterioare au reținut în consens că reclamantul și-a întemeiat acțiunea în revendicare - formulată la data de 27 iunie 2006 - pe dispozițiile de drept comun ale art. 480 C. civ. Au avut în vedere, ca elemente relevante pentru cauza pendinte, din perspectiva dreptului intern, natura juridică a unei astfel de acțiuni civile - acțiune petitorie, reală și imprescriptibilă, diferită față de acțiunea în reparație civilă (în natură sau prin echivalent) reglementată de procedura legii speciale - dar și scopul acesteia, respectiv apărarea efectivă a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, cu componenta implicită a reparării prejudiciului cauzat prin încălcarea acestuia, cu precizarea suplimentară că o astfel de acțiune civilă decurge din însuși dreptul de proprietate și sancționează orice situație de încălcare a acestuia.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a permis proprietarilor ale căror imobile au fost preluate abuziv de stat în perioada de referință a legii, să solicite restituirea în natură a acestor imobile sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul în care nu mai era posibilă restituirea în natură, însă nici o dispoziție explicită a acestei legi nu a prevăzut interzicerea acțiunii în revendicare în contradictoriu cu terții dobânditori de la stat ai imobilelor.

Raționamentul juridic al instanțelor asupra chestiunii admisibilității acțiunii în revendicare nu putea ignora complexitatea realităților sociale ajunse în fața acestora, determinată de nevoia legitimă de restabilire a situațiilor juridice anterioare, motivație obiectivă care a îndreptățit însăși instanța supremă să statueze în mod explicit - prin decizia nr. 33/2008, pronunțată în cadrul unui recurs în interesul legii - că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, întrucât este posibil ca reclamantul, într-o astfel de acțiune, să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și, prin urmare, trebuie să i se asigure accesul la justiție.

O soluție contrară a instanțelor ar fi pus în discuție dreptul de acces la justiție în sensul art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, astfel cum acesta a fost configurat în jurisprudența constantă a instanței de contencios european.

Potrivit art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu tratatele la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În cuprinsul hotărârii pronunțate in Cauzele Caracas contra României s-a statuat că art. 6 alin. (1) din Convenție garantează oricărei persoane dreptul ca o instanță de judecată să analizeze pe fond orice contestație referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, ceea ce înseamnă că trebuie conferit conținut real și concret exercițiului dreptului de acces la un tribunal, situație incompatibilă cu soluțiile strict formale de declarare a acțiunilor ca inadmisibile, prin jocul interpretărilor date dispozițiilor legale incidente, mai ales în căile de atac extraordinare.

În aceste condiții, a restricționa sau chiar a bloca definitiv accesul la justiție al reclamantului, care a invocat, pentru considerațiile expuse in cuprinsul cererii de chemare in judecata, un drept real de proprietate asupra imobilului în litigiu, parte a patrimoniului lui, înseamnă o nesocotire a principiilor fundamentale ale Convenției, principiul preempțiunii dreptului într-un stat de drept, principiul legalității, principiul nediscriminării, principiul așteptării legitime etc, respectiv o încălcare serioasă a angajamentului statelor semnatare de a conferi conținut real și concret exercițiului dreptului de acces la un tribunal.

Drept urmare, reclamantul trebuia să beneficieze de dreptul de acces la judecată, situație care nu putea fi conciliată, pentru considerentele deja arătate, cu admiterea excepției ^admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun.

Inadmisibilitatea acțiunii reclamantului s-a susținut și din perspectiva faptului că dreptul litigios având ca obiect un imobil preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 nu putea forma obiect al cesiunii, față de configurația impusă de legile speciale care reglementează regimul juridic al unor astfel de bunuri.

Instanța anterioară a reținut corect că inadmisibilitatea introducerii în cauză a cesionarului nu poate fi reținută, față de împrejurarea că, în cauză, acțiunea nu a fost formulată în procedura prevăzută de legea specială, Legea nr. 10/2001.

Excepția lipsei editații de reprezentant a fost soluționată în mod corect de instanța anterioară, reținând în expunerea de motive a hotărârii atacate succesiunea și conținutul procurilor de reprezentare și, în mod corelativ, efectul dispozițiilor legale cu incidență în cauză, art. 67 alin. (1) și (3), art. 72 alin. (1) C. proc. civ., în raport de care a reconfirmat regularitatea actelor de învestire.

Relevant pentru cauza pendinte este faptul ca, la data de 23 aprilie 2008, E.S.M. a ratificat, prin documentul semnat, toate actele pe care le-a făcut fiul său, mandatarul P.G.S., cu privire la restituirea patrimoniului mobiliar și imobiliar al mandantului. Astfel, prin înscrisul întocmit în fața notarului B.M.O., E.S.M., identificat cu documentul național de identificare spaniol 50.679.483, a prezentat notarului pașaportul românesc eliberat cu numele E.V.S. și l-a împuternicit pe P.G.S. să inițieze orice fel de acțiune juridică sau administrativă. Mandantul a ratificat prin acest document toate actele pe care le-a făcut fiul său, mandatarul P.G.S., cu privire la restituirea patrimoniului mobiliar și imobiliar al mandantului, documentul fiind înregistrat la notarul B.M.O. din 23 aprilie 2008, apostilat la aceeași dată de către Decanul Colegiului de Notari din Madrid.

Împuternicirea menționată a fost obținută după momentul sesizării primei instanței, însă aceasta nu afectează valabilitatea actului de procedură, întrucât, prin necontestarea actelor de procedură anterioare, mai mult, prin confirmarea lor expresă, actele de procedură au fost ratificate de către cel reprezentat.

În consecință, s-a reținut corect că titularul dreptului a ratificat expres actele făcute de fiul său, mandatarul P.G.S., ratificarea valorând mandat, sancțiunea nulității actelor de procedură efectuate de acest mandatar neputând opera, indiferent de revocările unor procuri anterioare sau de împuternicirile acordate lui S.M.A.

Nu poate fi primită susținerea conform căreia, pentru situația cauzei pendinte, ar fi fost necesară existența unei procuri speciale prin care persoana reprezentată să-l fi împuternicit în mod expres pe reprezentantul său cu exercițiul actelor de chemare în judecată, întrucât dispozițiile art. 67 alin. (3) C. proc. civ. acoperă prin conținutul său normativ pretinsa neregularitate procedurală.

Critica referitoare la încălcarea principiului disponibilității, cu referire la constatarea instanței că statul nu avea titlu valabil asupra apartamentelor în litigiu și că vânzarea a fost realizată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, nu poate fi primită, întrucât concluziile instanței asupra aspectelor incriminate reprezintă consecința unei adecvate și necesare cercetări pe fondul raportului juridic litigios, într-un context procedural ce configura o astfel de abordare a drepturilor și intereselor legitime ale părților (dar și ale autorilor părților) din dosarul pendinte.

Cu privire la excepția lipsei de interes legitim în promovarea cererii în revendicare instanța anterioară a reținut corect că, în raport de semnificația condiției interesului - folosul practic pe care partea îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare - folosul practic urmărit de reclamant este, în fapt, redobândirea bunului revendicat. Din această perspectivă, s-a impus judicios concluzia instanțelor anterioare, conform căreia acest interes nu vine în contradicție cu legea, întrucât reclamantul este cel ce alege calea procesuală pentru obținerea retrocedării bunului - principiul disponibilității conferindu-i acesta opțiune. Decăderea invocată de apelanții-pârâți se referă la imposibilitatea de a obține măsuri reparatorii în cazul în care ar fi fost urmată procedura Legii nr. 10/2001, iar actul de inițiere a procedurii - notificarea - nu ar fi fost formulat în termen.

Pretinsul aspect de nelegalitate susținut pe ideea refuzului verificării directe si nemijlocite a identității dintre bunul menționat in pretinsul titlu de proprietate al autorului reclamantului si bunul revendicat, nu poate fi cercetat în recurs, pentru considerentele deja expuse în paragrafele de început referitoare la cauza recursului - în esență, s-a reafirmat că aspectele de netemeinicie exced cercetării instanței de recurs, date fiind dispozițiile restrictive ale art. 304 C. proc. civ..

Critica întemeiata pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. -”hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii ori nu cuprinde motive pe care se sprijină - referitoare la neluarea în considerare a modificărilor legislative incidente în cauză, anume Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009, pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001, nu poate fi primită, întrucât, în circumstanțierea raportului juridic dintre reclamant și pârâții-cumpărători, au fost avute în vedere normele legale de drept intern și internațional care au constituit temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, respectiv, au devenit incidente prin efectul garanțiilor ce trebuie recunoscute dreptului disputat în judecată. Ambele părți cu interese contrare au formulat pretenții concrete cu privire la imobilul în litigiu (restabilirea situației anterioare actului de preluare /menținerea situației juridice născute din convenția încheiată) în contextul unei acțiuni ce impunea, pe de o parte, cercetarea unor criterii de preferabilitate în raport cu titlurile aflate în conflict judiciar, iar, pe de altă parte, constatarea existenței dreptului, dar și a posibilităților concrete și efective de apărare a acestuia în patrimoniul fiecare părți.

Pe același temei de drept procedural, s-a susținut și ipoteza existenței unor motive contradictorii, cu referire directă la expunerea de motive a deciziei atacate, dar și a celei a sentinței tribunalului, în ceea ce privește chestiunea înscrierii dreptului de proprietate al reclamantului în cartea funciară și la efectele acestei înscrieri, critică ce nu poate fi primită dat fiind faptul că situația-premisa nu este îndeplinită (pretinsele motive contradictorii nu se regăsesc în cuprinsul aceleiași hotărâri judecătorești).

Pe de altă parte, nu se poate susține că ar exista o contradicție în expunerea de motive a deciziei atacate, în condițiile în care deși calitatea de reclamant a fost transmisă cesionarului dreptului litigios, drepturile recurenților-pârâți au fost comparate permanent cu cele ale reclamantului inițial, E.S.M., întrucât nu pot fi ignorate efectele de natură procedurală, dar mai ales, substanțială intervenite prin convenția părților - cumpărătorul (reclamantul - cesionar a preluat, prin subrogare, toate drepturile si obligațiile vânzătorului de drepturi litigioase (reclamantul - cedent).

În ceea ce privește excepția de necompetența materiala de primă instanță a tribunalului, instanța de apel a reținut corect că principalul capăt de cerere al acțiunii reclamantului este cel privind revendicarea.

Pentru a proceda în acest fel s-a avut în vedere posibilitatea legală pe care o are instanța de judecată de a atribui capetelor de cerere caracter principal sau accesoriu, în raport de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., fără a se socoti că prin aceasta s-ar aduce atingere principiului disponibilității, respectiv dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Într-adevăr, pentru calificarea unui capăt de cerere ca fiind principal sau accesoriu nu prezintă importanță locul acestuia în configurația generală a cererii introductive de instanță, ci doar dacă rezolvarea sa depinde sau nu de soluția dată celorlalte capete de cerere.

Sub aspectul criticilor de nelegalitate care uzează în mod explicit fondul raportului juridic litigios, este important de reținut că, instanțele anterioare - singurele abilitate în stabilirea deplină a situației de fapt - au consemnat în expunerea de motive a hotărârilor pronunțate chestiuni relevante pentru cauza pendinte, cu repercusiuni asupra situației juridice patrimoniale a fiecărei părți cu interese contrare din dosarul de față, după cum urmează:

În primul rând, este important de precizat că, principiul disponibilității le-a permis reclamantelor să-și apere dreptul de proprietate prin invocarea expresă a art. 480 C. civ., in forma specifică a comparării de titluri, în condițiile în care nicio altă normă de drept nu le-a interzis în mod explicit această opțiune juridică.

Cu prioritate, instanțele anterioare au reținut că imobilul în litigiu, proprietatea reclamantului, a fost preluat în stăpânirea statului comunist în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950.

În condițiile în care preluarea imobilului a fost realizată pe numele unei altei persoane decât adevăratul proprietar, măsura naționalizării fiind totodată contrară prevederilor Constituției din 1948 (art. 8, 10 și 16 privind ocrotirea dreptului de proprietate), prevederilor Codului civil în materie de proprietate (art. 480 și 481), dar și tratatelor internaționale la care România era deja parte (Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, în art. 17, prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât și în asociere cu alții și nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa), în mod corect și judicios s-a apreciat că decretul de naționalizare nu și-a putut produce efectul juridic propus - translația dreptului de proprietate din patrimoniul reclamantului în patrimoniul statului comunist.

Concluzia firească pentru o astfel de situație dovedită și necontestată în cauză este aceea că niciodată dreptul de proprietate al reclamantului nu a ieșit din patrimoniul său în mod valabil.

Reclamantul și-a susținut pretenția concretă de revendicare a bunului imobil în litigiu invocând drept titlu de proprietate, contractul de donație autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția notarială, din 08 martie 1944, respectiv contractul de vânzare - cumpărare al autoarei sale, nr. x/1926, transcris sub nr. x/1926 la Tribunalul Ilfov, Secția notariat. Din cuprinsul probelor administrate în cauză a rezultat totodată că dreptul de proprietate al reclamantului a fost înscris în cartea funciară, ceea ce înseamnă că publicitatea dreptului a fost realizată, semnificația juridică pentru o astfel de operațiune fiind opozabilitatea convenției (actul de donație care a operat transferul dreptului de proprietate din patrimoniul donatoarei în acela al donatarului) față de terți.

Actele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 au constituit, în fapt, titlurile de proprietate opuse de pârâții-persoane fizice din prezenta cauză, reclamantului.

Considerentele redate anterior și care configurează pe deplin situația de fapt a cauzei pendinte se impun, față de natura criticilor formulate, a fi valorificate in contextul dispozițiilor legale - interne și internaționale - incidente în cauză, după cum urmează:

Din perspectiva dreptului intern, dispozițiile art. 481 C. civ. prescriu în termeni imperativi că nimeni că nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și printr-o dreaptă și prealabilă despăgubire. Aceste dispoziții legale au constituit în timp, în legislația națională, fundamentul apărării dreptului de proprietate privată, respectiv au asigurat repararea concretă și efectivă a prejudiciului cauzat pentru orice formă de încălcare a acestuia, situație confirmată în mod constant și consecvent de literatura de specialitate, respectiv de jurisprudența națională.

În prezenta acțiune în revendicare, reclamantul și pârâții sunt în ipoteza de a invoca titluri valabile de proprietate cu privire la același bun - ce provin de la autori diferiți - situație ce impune, conform regulilor naționale ale unei astfel de acțiuni civile, compararea lor și stabilirea preferabilității unuia dintre ele.

Într-o astfel de analiză trebuie avute în vedere în mod necesar drepturile autorilor de la care provin titlurile de proprietate în discuție, urmând să se dea eficiență titlului care provine de la autorul al cărui drept este preferabil, pentru că nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât a dobândit, această soluție fiind o aplicație a principiului „nemo plus juris adallium transfere potest quam ipse habet”.

Instanțele anterioare au apreciat corect și în consens, în baza probele administrate în cauză, că titlul reclamantului provine de la adevăratul proprietar, fiind astfel mai vechi, în timp ce pârâții au dobândit dreptul de proprietate, ulterior, de la statul neproprietar.

Din perspectiva, dreptului internațional, fiind vorba de un drept fundamental al omului, sunt incidente în cauză prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, conform cărora orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Complexitatea cauzei pendinte care a condus la configurarea prezentului litigiu în care două părți cu interese contrare - fostul proprietar și chiriașii-cumpărători ai apartamentelor în litigiu - revendică în concret dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, sub toate atributele proteguite de lege, au obligat instanțele naționale să realizeze o amplă cercetare de fond, pe de o parte, din perspectiva dreptului intern - a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict judiciar, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat) - pe de altă parte, din perspectiva dispozițiilor convenționale.

Dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, impun verificarea existenței unui bun speranțe legitime în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă - este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității (în accepțiunea de echilibru just între cerințele protejării unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului fundamental al individului, inclusiv din perspectiva acordării unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat).

Pentru o astfel de analiză trebuie, în egală măsură, să se țină cont de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei cauze, singurele în măsură să configureze în termeni foarte clari, dincolo de complexitatea raporturilor juridice succesive intervenite cu privire la posesiunea bunului, de interesele părților aflate în conflict judiciar, semnificația noțiunii de bun/ privare de bun/ justificarea acestei privațiuni (ingerințe), conform jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește existența în favoarea reclamantului a unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocolul adițional la Convenție, instanțele anterioare s-au raportat atât la conținutul normativ al acestui tratat, cât și la jurisprudența constantă a instanței europene care a explicitat în cuprinsul ei, conținutul principiilor care asigură pe deplin protecția/garanțiile dreptului de proprietate.

Hotărârea primei instanțe, confirmată de instanța de apel, care constată nevalabilitatea titlului statului, de altfel necontestată sub acest aspect în căile de atac, consolidează titlul de proprietate al reclamantului, punându-1 pe acesta în mod efectiv sub protecția art. 1 din Primul Protocolul adițional al Convenției.

În aceste condiții, rămâne de analizat în ce măsură privarea de proprietate a reclamantului, reprezentată de înstrăinarea bunului său de către stat către chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995, corespunde cerințelor primului alineat al art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, după criteriile prezentate în paragrafele anterioare.

Această analiză a fost deja făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele pilot soluționate în materia imobilelor preluate de stat, respectiv în Cauzele Străin împotriva României, Păduraru împotriva României, Porțeanu împotriva României, Rock împotriva României etc

Astfel, Curtea a statuat că vânzarea de către stat a bunului altuia, unor terți de bună-credință, chiar dacă s-a realizat anterior datei confirmării definitive în instanță a acestui drept, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri pentru adevăratul proprietar, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Primul Protocolul la Convenție. Curtea a constatat totodată că Legea nr. 112/1995, invocată de stat ca temei al înstrăinării, nu-i permitea acestuia să vândă chiriașilor un bun naționalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului (Cauza Străin, paragraful 47).

Cum, în prezenta cauză, reclamantul are un „bun” în sensul Convenției iar vânzarea imobilului în aceste condiții de către stat constituie o ingerință care a rupt echilibrul dintre protecția proprietății reclamantului și cerințele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparație, s-a apreciat corect și în consens că restituirea în natură a imobilului către reclamant trebuie privită drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită de reclamant.

Tot astfel, se impun a fi avute în vedere statuările cuprinse in hotărârea pronunțată în Cauza Katz contra României, conform cărora drepturile și libertățile garantate prin Convenție sunt protejate, în primul rând, de dreptul intern și aplicate de autoritățile naționale, respectiv, prin înlăturarea obstacolelor juridice care îi împiedică pe foștii proprietari să obțină restituirea bunurilor lor, indiferent că este vorba de o restituire în natură sau prin acordarea unei despăgubiri rapide și corespunzătoare pentru prejudiciul suportat.

În materie imobiliară, chiar dacă pârâții care au cumpărat de la proprietarul aparent au fost de bună credință, fiind în eroare cu privire la calitatea înstrăinătorului de proprietar aparent, această împrejurare nu conduce la concluzia că titlul paraților ar fi preferabil în comparație cu titlul reclamantului.

Pe de altă parte, faptul că art. 46 din Legea nr. 10/2001 a instituit în favoarea chiriașilor-cumpărători prezumția de valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare, dacă acesta a fost încheiat cu bună credință, nu înseamnă că în conflictul juridic dintre fostul proprietar și pârâții cumpărători ai imobilului nu mai prezintă relevanță și pertinență toate celelalte chestiunile de circumstanțiere, legate de modalitatea efectivă de preluare a imobilului în stăpânirea statului, cu toate consecințele referitoare la recunoașterea cu caracter retroactiv a dreptului de proprietate în patrimoniul fostului proprietar, la existența unei ingerințe în exercițiul acestui drept, respectiv la necesitatea imperativă de justificare a ingerinței astfel constatate, din perspectiva exigențelor stabilite de jurisprudența instanței europene.

S-a reținut corect de instanța anterioară, faptul că această privare a reclamantului de bunul proprietatea sa este o situație continuă, care își produce efectele și în prezent. Astfel, vânzarea bunului reclamantului, în baza Legii nr. 112/1995, îl împiedică să se bucure de dreptul său de proprietate situație care, combinată cu absența totală a despăgubirii, l-a făcut să sufere o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Primul Protocol al Convenției.

Circumstanțele particulare ale cauzei astfel cum au fost redate, atât în cuprinsul hotărârilor instanțelor anterioare - singurele abilitate să stabilească situația de fapt a cauzei pendinte - cât și în expunerea de până acum, îndreptățesc concluzia finală conform căreia ambele părți în litigiul de față dețin un titlu de proprietate și au un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Înalta Curte a avut în vedere și împrejurarea că, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, riscul nesocotirii dreptului de proprietate al recurenților-pârâți a fost eliminat, în condițiile în care aceștia au posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun. Dispozițiile exprese ale art. 501 din Legea nr. 1/2009 dau posibilitatea pârâților, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

S-a avut astfel în vedere că interpretarea legii naționale - în contextul multitudinii actelor normative care s-au succedat, s-au completat și modificat în mod continuu - trebuie să se realizeze și din perspectiva posibilității acesteia de a asigura în mod efectiv repararea prejudiciului cauzat prin ingerința asupra unui drept protejat prin Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum acesta este definit în art. 1 din Primul Protocol al Convenției, iar, atunci când ambele părți dețin bunuri în sensul Convenției, să se aplice criterii de preferință a titlului de proprietate care să asigure o cât mai rapidă și efectivă reparare a prejudiciului.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul E.S.M. (E.V.S.), decedat, calitatea sa procesuală fiind preluată de moștenitorul său, S.P.G., și intervenientul P.I.O., de pârâții H.(P.) D.A., G.A.R.Ș., G.A.G., B.A., B.A.A., B.I., B.M., B.R. și C.D.E. și de Consiliul General al municipiului București împotriva deciziei nr. 269 din 13 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2010.