Pre-trial detention maintenance: concrete danger to public order and social resonance of influence peddling by a law enforcement officer

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 6 februarie 2013 a Curții de Apel Cluj - secția penală și de minori, pronunțată în dosarul nr. 155/33/2013, în baza art. 3001 C. proc. pen. raportat la art. 160b C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată față de inculpatul R.F., aflat în Arestul I.P.J. Bihor și s-a menținut măsura arestării preventive a acestuia.

Totodată, a fost respinsă cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, formulată de către inculpat.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut că prin rechizitoriul D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea înregistrat sub dosar nr. 155/33/2013 al Curții de Apel Cluj, a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul R.F., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prev. de art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 și 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.

S-a reținut în sarcina inculpatului că la sfârșitul anului 2011 și începutul anului 2012, a pretins de la denunțătorii M.J. și S.J. suma de 1000 euro pentru a-și exercita influența asupra judecătorilor ce compuneau completul investit cu judecarea recursului la Curtea de Apel Oradea în cauza privindu-i pe denunțători, astfel încât să se pronunțe o decizie prin care să le fie reduse pedepsele aplicate acestora de către instanța de fond.

În același scop, inculpatul i-a solicitat denunțătorului M.J. să discute cu fiica sa M.E., în sensul de a o convinge pe aceasta din urmă să întrețină relații sexuale cu un judecător de la Curtea de Apel Oradea, care făcea parte din completul investit cu judecarea recursului în cauza privindu-i pe cei doi denunțători.

S-a constatat că inculpatul R.F. a fost arestat prin încheierea penală nr. 154 din 17 ianuarie 2013 pronunțată în dosarul nr. 7/35/2013 al înaltei Curți de Casație și Justiție pe o perioadă de 29 de zile, în baza art. 1491 alin. (9)-(11) C. proc. pen., temeiul de arestare fiind cel vizat de art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea presupus a fi fost comisă de inculpat este închisoarea măi mare de 4 ani, iar acesta prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

S-a avut în vedere că din probele administrate în cauză până la data luării măsurii arestării preventive s-a reținut că rezultă presupunerea că inculpatul a comis infracțiunea pentru care s-a solicitat luarea acestei măsuri, respectiv autodenunțul și declarațiile martorului M.J., autodenunțul și declarațiile martorului S.I., declarațiile martorei M.E., ale martorei M.E., procesul verbal de redare a convorbirilor telefonice și de verificare în baza de date a Direcției pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.

Referitor la cea de-a doua condiție prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-a reținut că textul acestui articol nu trebuie interpretat ad literam, pentru că o asemenea interpretare ar conduce la concluzia că în nicio situație nu ar putea fi luată măsura arestării preventive în baza acestui temei, deoarece este imposibil să existe probe asupra unor comportamente viitoare.

S-a reținut, de asemenea, că pericolul pentru ordinea publică reprezintă temerea că, odată pus în libertate, inculpatul ar comite alte fapte penale ori ar declanșa puternice reacții în rândul opiniei publice, determinate de fapta săvârșită de acesta și de starea sa de libertate.

S-a mai avut în vedere că jurisprudența C.E.D.O. stabilește că pentru luarea măsurii arestării preventive este suficientă existența unor suspiciuni rezonabile că s-a săvârșit o infracțiune, riscul de fugă sau cel privind comiterea unor alte infracțiuni fiind necesar doar pentru prelungirea măsurii arestării preventive.

Referitor la gravitatea faptei, s-a constatat că înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că fapta pentru care este cercetat inculpatul în prezenta cauză este de natură să ateste pericol pentru ordinea publică.

Curtea de Apel Cluj a reținut că, în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, organele de poliție sau orice alt funcționar nu trebuie să fie influențați de interese materiale, de obținerea unor foloase ce nu li se cuvin pentru sine sau pentru alții, că aceștia sunt ținuți să-și îndeplinească atribuțiile în mod corect, să nu facă din exercitarea lor o sursă de venituri ilicite, iar efectuarea oricăror acte care intră în competența acestora nu trebuie să fie determinată de asemenea mobiluri, ci numai de grija îndeplinirii corecte a îndatoririlor de serviciu și a respectării legalității.

S-a constatat că inculpatul R.F. este cercetat în prezenta cauză pentru comiterea unei infracțiuni de trafic de influență, faptă de o gravitate sporită, atât prin prisma relațiilor sociale afectate, cât și prin circumstanțele concrete ale comiterii faptei, lipsa de responsabilitate de care a dat dovadă inculpatul, care, profitând de poziția sa de ofițer de poliție, a urmărit obținerea unei sume de bani și a unor servicii sexuale pentru o altă persoană, asupra căreia urma să-și traficheze influența.

S-a reținut că, în cauză, subzistă temeiul arestării prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă în continuare pericol concret pentru ordinea publică.

De asemenea, s-a constatat că inculpatul, prin apărătorul ales al acestuia, a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură mai puțin restrictivă, cum ar fi aceea de a nu părăsi localitatea sau țara, cu motivarea că temeiurile care au dus la luarea acestei măsuri nu mai subzistă, că inculpatul nu poate influența buna desfășurare a procesului penal, că nu a comis infracțiuni de violență, că nu există un flagrant și că acesta se bucură de prezumția de nevinovăție.

Curtea de apel a reținut că, potrivit art. 3001 alin. (3) C. proc. pen., când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, menține, prin încheiere motivată, arestarea preventivă sau potrivit alin. (2) al aceluiași articol, dacă constată că temeiurile care au determinat arestarea au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere, revocarea măsurii arestării preventive.

În cauza de față, s-a constatat că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate și, în consecință, ceea ce curtea de apel a trebuit să analizeze, au fost temeiurile care au determinat arestarea preventivă și dacă acestea impun sau nu, în continuare, privarea de libertate.

În acest sens, s-a reținut că pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, dar acestea prezintă puncte de interferență, astfel că, în practica judiciară s-a conturat un punct de vedere majoritar, în sensul că pericolul concret pentru ordinea publică se apreciază atât în raport cu datele referitoare la fapte, adică natura și gravitatea infracțiunilor comise, cât și cu rezonanța socială negativă produsă în comunitate ca urmare a săvârșirii acestora, datele referitoare la persoana inculpatului, antecedentele penale ale acestuia și numai criteriul referitor la pericolul concret sau generic al infracțiunii săvârșite de inculpat nu poate constitui temei pentru luarea sau menținerea măsurii arestării preventive.

Prin urmare, s-a reținut că există anumite tipuri de infracțiuni care, prin natura lor, conduc la ideea unui pericol concret pentru ordinea publică, fie prin amploarea socială a fenomenului infracțional pe care îl presupun și îl dezvoltă, fie prin impactul asupra întregii colectivități și care justifică luarea măsurii arestării preventive.

A fost avut în vedere, totodată, că art. 5 paragraf 1 lit. c) din Convenție și implicit practica C.E.D.O., au dezvoltat noțiunea autonomă de „ motive plauzibile" ( cauza Fox, Campbell și Hartley contra Regatului Unit, hotărârea din 30 august 1990), iar această noțiune depinde de circumstanțele particulare ale fiecărui caz. Faptele pe care se bazează aceste motive plauzibile trebuie să fie nu doar autentice, ci și să convingă un observator independent că acea persoană este posibil să fi comis acea infracțiune, motive puse în evidență de circumstanțele particulare ale speței de față.

S-a reținut că starea de pericol pentru ordinea publică în cazul inculpatului presupune o rezonanță socială a unei fapte grave, atât în rândul comunități restrânse asupra căreia și-a exercitat influența negativă, cât și asupra întregii ordini sociale.

A mai reținut curtea de apel că obstrucționarea justiției și pericolul de sustragere au constituit motive întemeiate de a refuza eliberarea unei persoane arestate preventiv, apreciate ca atare de Curtea europeană în interpretarea art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O.

În situația de față, s-a apreciat că se impune o astfel de reacție a autorităților pentru a nu crea și mai mult neîncredere în capacitatea organelor judiciare de a lua măsurile necesare pentru prevenirea pericolului vizat de ordinea publică, crearea unui echilibru firesc și a unei stări de securitate socială.

S-a constatat că menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului, în condițiile legii, nu afectează cu nimic dreptul acestuia la un proces echitabil, având posibilitatea ca la instanța de fond, cât și ulterior, în calea de atac, să solicite administrarea de probe pentru a-și dovedi nevinovăția.

Solicitarea inculpatului referitoare la înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură neprivativă de libertate, a fost apreciată ca nefiind întemeiată întrucât potrivit disp. art. 136 alin. (1) și (8) C. proc. pen., circumstanțele favorabile invocate de inculpat nu pot constitui prin ele însele temei al reconsiderării privării sale de libertate, acestea trebuind evaluate în contextul gravității sporite a faptei de care este acuzat inculpatul și a scopului urmărit prin măsura preventivă dispusă, respectiv asigurarea unei bune desfășurări a procesului penal. Mai mult, s-a reținut că manifestările nejustificate de clemență ale instanței nu ar face decât să încurajeze la modul general astfel de tipuri de comportament antisocial și să afecteze nivelul încrederii societății în instituțiile statului chemate să vegheze la aplicarea și respectarea legilor.

Datele ce caracterizează persoana inculpatului - care nu are antecedente penale, în activitatea sa profesională a avut rezultate deosebite, face parte dintr-o familie organizată, care îl susține și a conștientizat gravitatea faptei presupus a fi fost comisă de acesta -, nu au putut fi analizate în această fază a procesului de constatare a legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive, după sesizarea instanței în condițiile art. 3001 C. proc. pen., aceste date urmând să fie avute în vedere de către instanța de fond la o eventuală circumstanțiere a pedepsei, dacă inculpatul va fi găsit vinovat de presupusa faptă reținută în sarcina sa.

Astfel, având în vedere că, în cauză, sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., că nu se impune înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură mai puțin restrictivă, cum ar fi cea de a nu părăsi localitatea sau țara, pentru motivele care s-au arătat în detaliu anterior, în baza art. 3001 raportat la art. 160b C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată față de inculpatul R.F. și a fost respinsă cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul R.F., solicitând revocarea măsurii arestării preventive și continuarea judecății în stare de libertate.

Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta Curte, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, va examina recursul declarat de inculpat numai sub aspectul dispoziției de menținere a măsurii arestării preventive, hotărârea atacată dobândind caracter definitiv în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, formulată de inculpat, fiind avute în vedere prevederile art. 141 alin. (1) C. proc. pen., din care rezultă că încheierea prin care instanța de fond - în speță Curtea de Apel Cluj - a respins cererea de înlocuire a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi de atac.

Astfel, examinând recursul declarat în cauză în limitele anterior expuse, înalta Curte constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea măsurii arestării preventive.

În cauză, Curtea de Apel Cluj - secția penală și de minori a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptei, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect a reținut și instanța de fond.

Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri și care se traduce prin funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora.

Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunii de care este învinuit inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai faptelor respective.

De altfel, în jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă.

În speța dedusă judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.

Astfel fiind, la acest moment procesual, înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatului, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Se reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptei, modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Aceste considerente justifică dispoziția de menținere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat în cauză va fi respins, ca nefondat.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 lei, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.F. împotriva încheierii din 6 februarie 2013 a Curții de Apel Cluj - secția penală și de minori, pronunțată în dosarul nr. 155/33/2013.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 18 februarie 2013