Jurisdictional conflict over classification of tax enforcement challenges: civil court competence under Fiscal Procedure Code vs. administrative litigation under Law 554/2004

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

1. Obiectul acțiunii judiciare.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 mai 2010 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, contestatoarea SC A.T.R. SA a formulat, în contradictoriu cu intimata Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, contestație la executare împotriva deciziei de impunere nr. 5 din 28 ianuarie 2010 emisa de D.R.A.O.V.

În motivarea acțiunii, societatea contestatoare a susținut că suma de 1.256.800 lei a fost stabilită în mod eronat.

2. Hotărârea primei instanțe aflate în conflict.

Prin sentința civilă nr. 17748 din 16 septembrie 2010, Judecătoria Sectorului 1 București, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ.

Pentru a pronunța această soluție, Judecătoria a analizat dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 și ale art. 3 pct. 1 C. proc. civ. și, raportând prevederile legale incidente la situația de fapt dedusă judecății, a reținut că instanța competentă material să soluționeze cauza este Curtea de Apel București.

3. Hotărârea celei de-a doua instanțe aflate în conflict.

Prin sentința civilă nr. 948 din 09 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, a declinat în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, competența soluționării cauzei și a trimis cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel, în raport de petitul cererii și de temeiul de drept invocat, a reținut că obiectul litigiului este contestație la executarea silită și că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestația se introduce la instanța de executare, stabilită conform dispozițiilor art. 373 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, Curtea a apreciat, pe de o parte, că nu este investită să se pronunțe asupra „suspendării efectelor administrative” ale deciziei de impunere nr. 5 din 28 ianuarie 2010 emisă de D.R.A.O.V., în condițiile în care nu există o cerere având acest obiect și întemeiată pe dispozițiile art. 14 sau art. 15 din Legea nr. 554/2004, iar pe de altă parte, că nu sunt aplicabile prevederile art. 2 lit. ț) din Legea nr. 554/2004, care stabilesc că instanța de contencios administrativ este instanță de executare numai atunci când a soluționat fondul unui asemenea litigiu.

II. Considerentele Înaltei Curți, asupra conflictului negativ de competență.

1. Argumente de fapt și de drept relevante.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21 și art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va pronunța, în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, regulatorul de competență și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În cauza supusă dezbaterii, prin demersul său judiciar, contestatoarea SC A.T.R. SA a formulat, în contradictoriu cu intimata Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, contestație la executare și cerere de suspendare a executării deciziei de impunere nr. 5 din 28 ianuarie 2010 emisă de D.R.A.O.V., invocând ca temei de drept dispozițiile art. 400 și ale art. 403 C. proc. civ.

Curtea de Apel București, a făcut o interpretare temeinică a situației de fapt expuse de contestatoare, ceea ce a condus la o calificare corectă a obiectului cererii de chemare în judecată, atunci când a considerat că demersul procesual al societății contestatoare se circumscrie etapei executării silite, ceea ce atrage competența Judecătoriei Sectorului 1 București, ca instanță de executare.

În conformitate cu art. 172 alin. (1) și (4) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.: „(1) Persoanele interesate pot face contestație împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare, precum și în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condițiile legii. (2) Dispozițiile privind suspendarea provizorie a executării silite prin ordonanță președințială prevăzute de art. 403 alin. (4) C. proc. civ. nu sunt aplicabile. (3) Contestația poate fi făcută și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanță judecătorească sau de alt organ jurisdicțional și dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege. (4) Contestația se introduce la instanța judecătorească competentă și se judecă în procedură de urgență”.

Înalta Curte, reține că, în lipsa unor proceduri exprese referitoare la instanța judecătorească competentă, devin aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (3) C. proc. fisc. conform cărora „unde prezentul cod nu dispune se aplică dispozițiile C. proc. civ.”.

Dispozițiile art. 400 alin. (2) C. proc. civ. cuprind prevederi în conformitate cu care „contestația privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută”, iar „dacă asemenea contestație vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicție, competența de soluționare aparține instanței de executare.”

Din coroborarea acestor dispoziții cu prevederile art. 373 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că „instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune astfel”, rezultă că judecătoria în circumscripția căreia se face executarea este competentă să judece atât contestația la executarea propriu-zisă, cât și contestația la titlu.

Această soluție se impune deoarece, în cazul contestării executării silite ce se realizează de organele administrativ fiscale în temeiul unui titlu executoriu fiscal, dreptul comun este reprezentat de normele dreptului civil, material și procesual, iar nu de normele de drept public cuprinse în Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și, respectiv, în titlul IX C. proc. fisc., dispoziții aplicabile numai la soluționarea acțiunii în anularea sau modificarea obligației fiscale, ce constituie titlu de creanță fiscală.

De altfel, în interpretarea dispozițiilor art. 169 alin. (4), actualul art. 172 alin. (4) C. proc. fisc., republicat, cu modificările și completările ulterioare, s-au pronunțat secțiile unite, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Decizia nr. XIV din 5 februarie 2007, publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 734 din 30 octombrie 2007, care au statuat că „judecătoria în circumscripția căreia se face executarea este competentă să judece contestația, atât împotriva executării silite înseși, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condițiile legii, cât și împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanță judecătorească sau de un alt organ jurisdicțional, dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege”.

Astfel fiind, așa cum rezultă din interpretarea logică și comparativă a prevederilor art. 172 alin. (3) și ale art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., instanțele de contencios administrativ au fost excluse de la soluționarea contestațiilor la executare silită a creanțelor fiscale.

Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., la instanța judecătorească de contencios administrativ pot fi atacate numai deciziile emise în soluționarea contestațiilor formulate de cei interesați împotriva actelor administrative fiscale, prin urmare, după finalizarea procedurii prealabile.

2. Temeiul legal al regulatorului de competență.

Având în vedere considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte, va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe contestatoarea SC A.T.R. SA și pe intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2011.