Extraordinary appeal for material error in tax liability damages case dismissed; failure to establish causal link between illegal tax acts and prejudice upheld

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 86 din 2 aprilie 2010, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC R.S.R. SA în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamantei suma de 16.743.312,7 lei, cu titlu de despăgubiri materiale și a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, obligând pârâții, în solidar, la 25.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs părțile.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 5036 din 16 noiembrie 2010, a respins ca nefondat recursul declarat de SC R.S.R. SA, a admis recursurile formulate de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâților la plata către reclamantă a sumei de 16.743.312,7 lei, reprezentând despăgubiri materiale și la plata sumei solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, Înalta Curte, a arătat că prima instanță a reținut în mod corect, în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, modificată, faptul că cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor este admisibilă. Cu toate acestea, judecătorul fondului a apreciat în mod eronat că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale pentru suma de 16.743.312,7 lei.

Suma aflată în discuție se compune din contravaloarea actualizată a taxelor de timbru, a timbrului judiciar, precum și a onorariilor de avocat achitate de reclamantă în acțiunile având ca obiect anularea actelor administrativ fiscale nelegale.

În opinia instanței de control judiciar, în speța de față prima instanță trebuia să analizeze dacă sunt întrunite condițiile răspunderii administrativ-patrimoniale, reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004, modificată.

Din cercetarea materialului probator administrat în cauză nu rezultă că prejudiciul invocat de reclamantă a fost cauzat prin emiterea actelor administrativ fiscale anulate.

Această dobândă pretinsă de recurenta-reclamantă reprezintă o sancțiune menită să acopere beneficiul nerealizat de către creditor, care a fost în imposibilitate de a dispune de sumele respective, ca urmare a stabilirii eronate a obligațiilor fiscale.

Instanța supremă a arătat că sumele aflate în discuție au fost restituite recurentei-reclamante la data de 27 iulie 2009, astfel că prejudiciul efectiv cauzat a fost acoperit integral.

În plus, Înalta Curte, a arătat că recursul reclamantei este nefondat, întrucât nu se poate angaja răspunderea patrimonială a autorităților pârâte, în condițiile în care între pretinsele prejudicii reținute și actualizate prin raportul de expertiză și emiterea actelor administrativ fiscale constatate ca fiind nelegale nu există o legătură de cauzalitate.

De asemenea, în cazul penalităților de întârziere nu a fost dovedită achitarea acestora și nici faptul că acestea se datorează emiterii actelor fiscale nelegale.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare SC R.S.R. SA, indicând ca temei juridic dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

În cadrul contestației în anulare se susține de către contestatoare faptul că în mod greșit instanța de recurs a apreciat că nu a fost dovedită achitarea penalităților de întârziere, în condițiile în care societatea a depus la dosar probe indubitabile în acest sens.

Pe de altă parte, contestatoarea a precizat faptul că există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită a autorităților fiscale care au emis actele administrativ fiscale anulate de către instanță și prejudiciul care a fost cauzat societății.

Pe acest aspect, contestatoarea a individualizat toate probele administrate în cauză (filele 8-9 dosar).

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de susținerile părților și de dispozițiile legale aplicabile în materie, Înalta Curte, va respinge contestația în anulare pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Prezenta contestație în anulare s-a fundamentat în drept pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. teza I, conform cărora hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.

Așadar, norma legală anterior citată se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății recursului, ca de exemplu, respingerea greșită a unui recurs ca tardiv, anularea lui ca netimbrat și alte asemenea erori, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greșelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, greșeli pe care instanța le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt, în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica „netemeinicia” hotărârii, nu însă și o greșeală materială de natură să justifice contestația în anulare.

Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată.

În speță, contestatoarea invocă faptul că instanța de recurs a apreciat în mod necorespunzător materialul probator administrat în cauză, ceea ce a determinat pronunțarea unei soluții greșite.

Astfel, în concepția Înaltei Curți, contestatoarea invocă o greșeală de judecată, iar nu o greșeală materială, în sensul prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., în raport de argumentele juridice anterior expuse.

Prin urmare, instanța supremă reține faptul că susținerile contestatoarei fac trimitere la greșeli de judecată și de interpretare eronată a unor dispoziții legale ce nu pot fi analizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, care este o cale de retractare și nu o cale de reformare a soluției atacate.

Ca atare, Înalta Curte, concluzionează că aspectele invocate de contestatoare în sprijinul incidenței acestui temei juridic nu sunt relevante, motiv pentru care apreciază că nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 318 teza I C. proc. civ.

În consecință, în baza art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge contestația în anulare întemeiată pe textul legal mai sus indicat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de SC R.S.R. SA Câmpina împotriva Deciziei nr. 5036 din 16 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2011.