Court of Audit Decisions: Jurisdiction Hinges on Issuing Authority Level and Regulatory Competence Limits

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Constanța, reclamanții Primarul orașului C., orașul C. prin primar, Consiliul Local C. și Primăria Orașului C., în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi a Județului Constanța, au solicitat anularea încheierii din 05 august 2011 emisă de către Curtea de Conturi a României, a procesului verbal de constatare din 21 aprilie 2011 încheiat de către Camera de Conturi Constanța și a pct. 2-4 din deciziei din 25 mai 2011 emisă de Camera de Conturi Constanța. 2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

Prin sentința nr. 1964 din 1 noiembrie 2011, Tribunalul Constanța, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanții Primarul Orașului C., Orașul C. prin Primar, Consiliul Local C. și Primăria Orașului C., în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi a Județului Constanța în favoarea Curții de Constanța, secția comercială de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Constanța a reținut, în esență, căci sesizarea instanței în raport cu activitatea de audit financiar desfășurată de către Curtea de Conturi se poate face doar în referire la încheierea emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor, acesta fiind singurul actul administrativ de natură a investi o instanță de judecată.

Tribunalul, având în vedere rangul de autoritate publică centrală al Curții de Conturi, a apreciat că actele emise de pârâtă urmează a fi supuse controlului de legalitate de către Curtea de Apel, potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 1 C. proc. civ. coroborate cele ale art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința nr. 133/CA din 13 martie 2012, Curtea de Apel Constanța, a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul Constanța.

Curtea de Apel Constanța a reținut că, în speță, deși se contestă încheierea emisă de Curtea de Conturi a României, litigiul privește decizia nr. 27 din 25 mai 2011 emisă de Camera de Conturi Constanța, structură fără personalitate juridică ce exercită, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 94/1992, funcțiile Curții de Conturi în unitatea administrativ-teritorială a județului Constanța.

În acest context, Curtea de Apel a apreciat că, împrejurarea conform căreia prin Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, s-a prevăzut dreptul conducătorului entității verificate de a sesiza instanța de contencios administrativ doar împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor nu este în măsură să determine o altă competență.

Prin urmare, Curtea de Apel, ținând seama de ierarhia actelor normative și având în vedere că prin atribuțiile conferite de lege Curtea de Conturi nu are îndrituirea de a stabili o competență specială și derogatorie a instanțelor de judecată, a reținut competența instituită de lege și nu pe cea stabilită de hotărârea Curții de Conturi.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, Curtea de Apel Constanța a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Argumente de fapt și de drept relevante

Înalta Curte constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21, art. 22 alin. (3) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii.

Pentru a soluționa conflictul negativ de competență, în raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea pct. 2-4 din Deciziei nr. 27 din 25 mai 2011 emisă de Curtea de Conturi a României și încheierii din 05 august 2011 a Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României emisă în soluționarea contestației împotriva deciziei menționate anterior.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M.Of. al României nr. 832/13.12.2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația".

În raport de dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ".

Referindu-se la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de Tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale Curților de Apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Dat fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului - Secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie intervine desființarea/ anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare a contestației, care se substituie astfel deciziei structurii județene, competența materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ care produce efecte juridice și „dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice", fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcționează în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică centrală.

În altă ordine, chiar dacă soluțiile referitoare la excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul împotriva sentinței civile nr. 112/2011 a Curții de Apel Bacău prin care s-a admis excepția de nelegalitate și s-a constatat nelegalitatea dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze.

Cum în cauză, contestația împotriva Deciziei nr. 27 din 25 mai 2011 emisă de Camera de Conturi Constanța a fost respinsă prin încheierea nr. nr. VI.331 din 05 august 2011, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Constanța, secția contencios administrativ și fiscal alin. (2). Temeiul legal al regulatorului de competență.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții Primarul Orașului C., orașul C. prin primar, Consiliul Local C., primăria orașului C., în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României și Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi a Județului, în favoarea Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.