Liability of public official for civil damages paid by state institution under Law 188/1999 despite good-faith control report

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 10 octombrie 2006, reclamantul Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile a solicitat obligarea pârâtului B.I. la plata sumei de 9.532 lei, reprezentând despăgubiri civile plătite de minister pentru G.I. în baza sentinței civile nr. 346 din 28 februarie 2005 a Curții de Apel București, irevocabilă prin decizia nr. 5875 din 9 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că se impune angajarea răspunderii civile a pârâtului, în calitate de funcționar public, pentru daunele plătite de autoritate, în calitate de comitent, unor terțe persoane în temeiul unei hotărâri definitive și irevocabile, conform dispozițiilor art. 72 lit. c) și art. 73 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 188/1999, republicată.

Reclamantul a învederat că, pârâtul este vinovat de semnarea notei nr. 1087/S.M.I. din 28 iunie 2004 prin care s-a propus eliberarea din funcție a directorului general al Administrației Fondului pentru Mediu G.I. și ca urmare a solicitării acestuia de executare a sentinței civile nr. 346 din 28 februarie 2005 privind reintegrarea sa în funcția publică de conducere și plata drepturilor salariale aferente, s-a propus prin raportul nr. 4339/S.B. din 22 august 2006 să fie recuperat prejudiciul creat de la persoanele vinovate prin întocmirea documentației avută în vedere la emiterea actului de eliberare din funcție.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantului ca inadmisibilă prin sentința civilă nr. 1878 din 17 iunie 2008, reținând că, pentru recuperarea prejudiciului trebuia urmată procedura administrativă prevăzută de art. 72 și 73 din Legea nr. 188/1999, republicată, prin emiterea ordinului/dispoziției de imputare sau prin angajament de plată.

Recursul declarat de ministerul recurent împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 825 din 13 februarie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Instanța de recurs a casat sentința civilă nr. 1878 din 17 iunie 2008 și a dispus trimiterea spre rejudecare la aceiași instanță, cu motivarea că, față de dispozițiile art. 72 lit. c) și art. 73 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 care reglementează modalitatea de recuperare a daunelor plătite de autoritatea sau instituția publică, în calitate de comitent, unor terțe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, este admisibilă cererea de chemare în judecată pentru angajarea răspunderii civile a funcționarului public în condițiile prevăzute de art. 998 și următoarele C. civ.

În fond după casare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 1570 din 30 martie 2010, prin care a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că, prejudiciul produs prin obligarea ministerului reclamant la plata de despăgubiri pentru măsura de eliberare din funcție a directorului general al Administrației Fondului pentru Mediu, anulată irevocabil prin sentința civilă nr. 346 din 28 februarie 2005 nu poate fi imputat pârâtului B.I. care, în calitate de consilier principal, a făcut parte din comisia corpului de control al Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor și a întocmit nota de control nr. 1087 din 28 iunie 2004 cu privire la rezultatele verificărilor efectuate la administrația susmenționată.

Împrejurarea că, prin nota de control semnată și de pârât s-a propus eliberarea din funcție a conducătorului administrației controlate, a fost considerată de instanța de fond ca nefiind de natură să atragă răspunderea funcționarului public, în condițiile în care evaluarea gravității faptelor constatate, stabilirea și aplicarea sancțiunii sunt de competența organului de decizie.

De asemenea, s-a apreciat că, dacă funcționarul investit cu atribuții de control ar răspunde pentru culpa cea mai ușoară, activitatea acestuia ar fi supusă unor presiuni nejustificate, în condițiile în care nu numai interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale pot genera soluții diferite, dar și situațiile de fapt, circumstanțele și consecințele acestora sunt supuse aprecierilor subiective ale persoanei respective.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul Ministerul Mediului și Pădurilor, succesor în drepturi și obligații al Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile, solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtului B.I. la plata de despăgubiri civile în sumă de 9532 lei și la plata cheltuielilor de judecată.

În primul motiv de recurs, s-a susținut că în mod greșit instanța de fond a apreciat că nu se impune atragerea răspunderii civile a intimatului - pârât, deși a fost dovedită îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de lege cu privire la calitatea de funcționar public a persoanei care a produs prejudiciul, la fapta ilicită a acesteia săvârșită cu vinovăție în legătură cu munca sa, la prejudiciul material cauzat angajatorului și la raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Recurentul a considerat că sunt întrunite în cauză aceste cerințe, întrucât intimatul are calitatea de funcționar public în cadrul ministerului și este vinovat pentru prejudiciul produs prin întocmirea notei nr. 1087/S.M.I. din 28 iunie 2004, în baza căreia a fost emis ordinul de eliberare din funcție anulat prin sentința civilă nr. 346 din 28 februarie 2005 a Curții de Apel București.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, s-a învederat că instanța de fond nu a avut în vedere hotărârea judecătorească irevocabilă prin care a fost anulat ordinul de eliberare din funcție a directorului general al Administrației Fondului pentru Mediu, reintegrarea acestuia în funcția publică de conducere și plata de despăgubiri, reprezentând drepturile salariale aferente funcției din care a fost revocat în mod nelegal.

Faptul că intimatul a semnat nota de control prin care s-a propus întocmirea actului de eliberare din funcție este de natură să infirme această concluzie a instanței de fond, întrucât în opinia recurentului, argumentată prin considerentele sentinței civile nr. 346 din 28 februarie 2005, deficiențele constatate de Comisia Corpului de Control al Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor și de Curtea de Conturi erau minore.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge prezentul recurs ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În cazul angajării răspunderii civile a funcționarului public pentru daunele plătite de autoritatea sau instituția publică, în calitate de emitent, unor terțe persoane în temeiul unei hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile, recuperarea prejudiciului este condiționată de îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 998 și următoarele C. civ.

Recurentul a dovedit în cauză numai condiția de admisibilitate a cererii sale de chemare în judecată impusă de prevederile art. 72 lit. c) din Legea nr. 188/1999, republicată și anume, existența obligației sale de a plăti daune, în calitate de comitent, unor terțe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Prin sentința civilă nr. 346 din 28 februarie 2005 a Curții de Apel București, irevocabilă prin decizia nr. 5875 din 9 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost anulat Ordinul nr. 208 din 5 iulie 2004 emis de Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor pentru eliberarea din funcție a directorului general al Administrației Fondului pentru Mediu și s-a dispus reintegrarea acestuia în funcție, cu obligarea ministerului la plata drepturilor salariale cuvenite începând cu data revocării din funcție și până la data reintegrării efective în funcție.

Pronunțarea hotărârii judecătorești irevocabile cu privire la nelegalitatea Ordinului nr. 208 din 5 iulie 2004 emis de ministerul recurent și la obligația acestuia de a plăti despăgubirile solicitate pentru efectele produse de ordinul nelegal nu poate constitui temeiul răspunderii patrimoniale a funcționarului public care a întocmit documentația avută în vedere la emiterea ordinului respectiv decât în cazul îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de lege pentru stabilirea răspunderii civile delictuale.

Răspunderea administrativă a autorității publice pentru nelegalitatea actului pe cale l-a emis are o cauză juridică diferită de răspunderea civilă a funcționarului public, astfel că trebuia dovedită vinovăția acestuia în săvârșirea unei fapte ilicite care să fi produs prejudiciul material rezultat în patrimoniul ministerului recurent din executarea hotărârii judecătorești irevocabile menționate anterior.

În cauză, instanța de fond a constatat judicios că nu au fost îndeplinite aceste cerințe, întrucât nu s-a făcut dovada exercitării de către intimatul - pârât a atribuțiunilor de serviciu cu rea-credință, cu atât mai mult cu cât nota de control nr. 1087/S.M.I. din 28 iunie 2004 a fost întocmită de comisia de control numită de ministru și cuprinde numai o propunere, iar nu actul de decizie privind eliberarea din funcție, care a constituit faptul generator al prejudiciului.

Exonerarea de răspundere a intimatului – pârât a fost de asemenea în mod corect stabilită de instanța de fond cu motivarea că, funcționarul învestit cu atribuții de control nu poate răspunde pentru culpa cea mai ușoară, deoarece într-o astfel de interpretare, activitatea sa ar fi supusă unei presiuni nejustificate, mai ales în condițiile în care nu numai interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale pot genera soluții diferite argumentate solid, dar și situațiile de fapt, circumstanțele și consecințele acestora sunt supuse aprecierilor subiective ale persoanei respective.

Concluzia instanței de fond este de altfel conformă reglementării de principiu cuprinse în Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici și art. 4 lit. h) din Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități, care semnalează încălcări ale legii. Recunoscând principiul bunei-credințe, această reglementare prevede că, este ocrotită persoana încadrată într-o autoritate publică, instituție publică sau altă unitate bugetară dintre cele menționate la art. 2 din Legea nr. 571/2004, care a făcut o sesizare, convins fiind de realitatea stării de fapt sau că fapta constituie o încălcare a legii.

Pentru considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte, va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Mediului și Pădurilor, împotriva sentinței nr. 1570 din 30 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2011.