Graduate’s diploma suit assigned to tribunal as university deemed local public authority; jurisdictional conflict resolved.

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamantul I.E. a chemat în judecată Universitatea S.H. - prin rector solicitând obligarea pârâtei la eliberarea Diplomei de licență, ca urmare a absolvirii Facultății de Sociologie - Psihologie din cadrul Universității S.H.

În motivarea acțiunii, a arătat că în sesiunea iulie 2009 a susținut și promovat examenul de licență, în calitate de absolvent al Facultății de Sociologie - Psihologie din București, programul de studii Psihologie, cu durata de 3 ani, 180 credite de studiu transferabile, din cadrul Universității S.H., promoția 2009, dobândind titlul de Licențiat în Psihologie, conform adeverinței nr. 4048 din 23 iulie 2009, eliberată de Universitatea S.H. - Instituție de învățământ superior particular acreditată prin Legea nr. 443/2002.

A mai arătat că, deși a trecut un an și jumătate de la data promovării examenului de licență, Universitatea S.H., fără nici un fel de motivare, nu a eliberat diplomele de absolvire, deși conform Regulamentului privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior, 2007, Publicat în M. Of., Partea I nr. 716 din 23/10/2007, art. 11 alin. (1) Activitatea de completare a formularelor actelor de studii - referitoare la studii parțiale sau complete - se efectuează în termen de maximum 12 luni de la finalizarea studiilor, respectiv de două luni de la confirmarea, prin ordin al ministrului, a titlului științific de doctor - în cazul diplomelor de doctor.

A mai susținut că, deși a solicitat Universității S.H. să elibereze aceste diplome, conform art. 20 din textul de lege mai („Titularii sau împuterniciții acestora au dreptul să solicite eliberarea actelor de studii completate, după termenul aprobat de senatul instituției, care poate fi de cel mult de 12 luni de la finalizarea studiilor, respectiv de două luni de la confirmarea titlului științific de doctor”), nu a primit nici un răspuns.

Prin cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, pârâta a solicitat să fie obligat acesta să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în Diploma de Licență și a suplimentului la diplomă pentru reclamantă, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și a daunelor cominatorii în cuantum de 50 RON pentru fiecare zi de întârziere, până la eliberarea efectivă a actelor de studii solicitate.

În ședința publică de la acest termen instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale,

Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal prin Sentința civilă nr. 522 din 26 octombrie 2011 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că pentru stabilirea competenței materiale, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 instituie două criterii și că în speță este aplicabil criteriul rangului autorității care emite sau încheie actul administrativ dedus judecății.

În plus, reține instanța de fond, tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios administrativ față de împrejurarea că Universitatea S.H. este o autoritate publică locală.

De asemenea, s-a reținut că trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ.

La rândul său Tribunalul Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 3136 din 12 decembrie 2011, invocând din oficiu excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova.

Totodată, constatând ivit conflict negativ de competență a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 443/2002 privind înființarea Universității „S.H.”, stabilesc caracterul pârâtei de instituție de utilitate publică de nivel central, astfel că, competența de soluționare a cauzei se stabilește în favoarea Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

În baza art. 20 alin. (1) pct. 2, art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de învățământ superior la: 1) eliberarea unei diplome de licență reclamantului, care este absolvent al Facultății de Sociologie - Psihologie din cadrul Universității S.H., promoția 2009, dobândind titlul de Licențiat în Psihologie conform adeverinței nr. 4048 din 23 iulie 2009.

Pârâta poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.” din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În cauza de față, Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident, Universitatea „S.H.” din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alți termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În prezentul conflict negativ de competență sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.”

Prin urmare, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric.

În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu.

Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepția necompetenței teritoriale.

Reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală.

Față de cele anterior prezentate, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul I.E., Universitatea S.H. și Ministerul Educației, Cercetării,Tineretului și Sportului în favoarea Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM