Non-retroactivity of property restitution bars loss-of-use damages claim; appeal allowed and action dismissed

Imobil restituit în procedura Legii nr. 10/2001. Nerespectarea termenului legal de soluționare a notificării. Acțiune în despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință. Analizarea calității de proprietar prin prisma dispozițiilor legii speciale.

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații.

Index alfabetic : contravaloare lipsă de folosință

- drept de proprietate

- despăgubiri

- notificare

- dispoziție

Codul civil de la 1864 art. 480, art. 998 – 999

Legea nr. 10/2001, art. 25

Pentru verificarea calităţii de proprietar al unui imobil restituit în baza Legii nr. 10/2001, imobil pentru care se pretinde lipsa de folosinţă (în temeiul art. 998-999 C.civ.), nu sunt aplicabile regulile care guvernează efectele admiterii acţiunii în revendicare, ci dispoziţiile legii speciale, derogatorii de la dreptul comun.

Cum, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr.10/2001, dispoziţia sau hotărârea judecătorească nu operează retroactiv şi nu reactivează calitatea de proprietar în patrimoniul celui căruia i-a fost restituit imobilul, acesta nu se poate prevala de prerogativele dreptului de proprietate pentru perioada anterioară hotărârii judecătoreşti definitive de restituire și, ca atare, până la acest moment nu este îndreptăţit la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă.

Secția I civilă, decizia nr. 734 din 4 martie 2014

Prin decizia civilă nr. 112/A din data de 18 octombrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, Secţia I civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca prin Primar și Primarul municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinţei civile nr. 448 din 30 mai 2012 a Tribunalului Cluj.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin sentinţa civila nr. 448 din 30 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Cluj, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii S.C.E.A. şi S.A.N. în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Cluj-Napoca, Municipiul Cluj-Napoca, care au fost obligaţi în solidar la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 935.241 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului apartament nr. 42 din imobilul situat în Cluj-Napoca, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă acţiunea faţă de pârâtul Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

În motivarea sentinţei s-au reţinut următoarele:

Fiind o autoritate deliberativă fără atribuţii în procedura Legii nr. 10/2001, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca este lipsit de calitate procesuală pasivă.

Imobilul apartament nr. 42 situat în imobilul din Cluj-Napoca, a fost preluat în patrimoniul statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 reclamanţii au depus notificare prin care au solicitat restituirea, notificare înregistrată la data de 03.08.2001.

Deşi, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare are obligaţia de a soluţiona notificarea în termenul de 60 de zile, aceasta a intervenit abia la data de 23.05.2005, în sensul respingerii. Această dispoziţie a fost atacată în justiţie, pronunţându-se sentinţa civilă nr. 5194/2008 a Tribunalului Cluj, decizia civilă nr. 64/A/2010 a Curţii de Apel Cluj şi decizia civilă nr. 7112/R/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin toate aceste hotărâri fiind recunoscut dreptul reclamanţilor de a beneficia în natură de restituirea imobilului, procesul-verbal de predare-primire a fost întocmit însă doar la data de 27.02.2011.

Soluţionarea notificării cu depăşirea termenului legal şi prelungirea în timp a întocmirii procesului- verbal de predare-primire conform hotărârilor judecătoreşti pronunţate, reprezintă fapte ilicite. Acestea au fost săvârşite cu vinovăţie, deoarece erau în vigoare şi se cunoşteau dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 referitoare la termenul legal de soluţionare a notificării și, de asemenea, se cunoştea soluţia pronunţată în justiţie care dispunea restituirea imobilului către reclamanţi.

Aceste fapte ilicite au cauzat reclamanţilor un prejudiciu constând în echivalentul lipsei de folosinţă a imobilului, care este un atribut al dreptului de proprietate, potrivit art.480 C.civ, de care se puteau bucura dacă nu ar fi intervenit săvârşirea faptelor ilicite.

Ţinând cont de cota de proprietate a reclamanţilor, respectiv de 41/80 pentru reclamanta S.C. şi 39/80 pentru reclamantul S.A., precum şi de concluziile raportului de expertiză judiciară, despăgubirile cuvenite acestora sunt în valoare de 935.141 lei.

În temeiul art. 274 C.proc.civ. au fost obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând apelurile declarate, prin prisma motivelor invocate, Curtea a apreciat caracterul nefondat al acestora.

Motivul pentru care a fost respinsă notificarea a fost acela că notificarea „nu ar îndeplini condiţiile prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, nu emana de la persoanele îndreptăţite şi nu există delegaţie sau procură specială de reprezentare".

Din hotărârile judecătoreşti prin care a fost anulată în parte dispoziţia emisă de pârât şi s-a dispus restituirea în natură şi a apartamentului nr. 42, reiese că Primarul municipiului Cluj-Napoca a încălcat dispoziţiile art. 26 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora unitatea deţinătoare avea obligaţia de a soluţiona notificarea în termen de 60 de zile de la data înregistrării acesteia; cu privire la motivul pentru care s-a respins notificarea s-a reţinut că, raportat la dispoziţiile art. 21 din Legea nr.10/2001, în care nu se specifică faptul că notificarea nu ar putea fi făcută prin avocat, în cazul de faţă tocmai datorită faptului că reclamanţii au avut domicilii diferite au înţeles să apeleze la serviciile unui avocat, astfel că nu se poate considera că aceştia nu au revendicat imobilul prin îndeplinea condiţiei mai sus arătate; pe de altă parte, există o diferenţă între lipsa calităţii de persoană îndreptăţită şi lipsa calităţii de reprezentant al persoanei îndreptăţite, noţiuni care în dispoziţia atacată se confundă.

Ulterior parcurgerii etapei judecătoreşti, finalizată prin decizia nr. 6221/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a întocmit procesul verbal de punere în posesie în data de 27.02.2011.

Prin urmare, apărarea pârâtului că nu s-ar fi putut soluţiona notificarea din cauza documentaţiei incomplete nu poate fi primită, acesta având o atitudine de pasivitate în soluţionarea notificării în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr.10/2001.

Nerespectarea termenului prevăzut de Legea nr.10/2001, soluţionarea acesteia în sensul respingerii notificării pentru motivele arătate în aliniatele precedente şi opoziţia permanentă a pârâtului pe parcursul etapei judecătoreşti îi sunt imputabile acestuia, deoarece cunoştea obligaţia legală ce-i revenea de soluţionare a notificării în condiţiile şi termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr.10/2001. De asemenea, pârâtul era sau trebuia să fie în cunoştinţă de cauză asupra efectelor juridice pe care le avea deţinerea imobilului, deşi acesta era pretins de o persoană care se considera proprietarul bunului şi care a dovedit că întrunea cerinţele unei asemenea calităţi.

Lipsa soluţionării notificării a dus la imposibilitatea reclamanţilor de a se bucura de bunul imobil, proprietate care le aparţinea şi de care au fost lipsiţi o perioadă mare de timp, pârâţii asumându-şi riscul de a păstra un bun pentru care nu justifică dreptul de proprietate; lipsirea reclamanţilor de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru acest imobil le-a creat un prejudiciu, suma acordată de instanţă având la bază concluziile din raportul de expertiză (completat de instanţa de apel), în care se indică metoda de calcul şi criteriile avute în vedere la stabilirea valorii lipsei de folosinţă.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul produs este pe deplin dovedită şi constă în omisiunea pârâtului de a răspunde la notificare în termenul legal, corelată cu păstrarea imobilului reclamanţilor până în 27.02.2011, fapt ce a generat lipsirea acestora de exerciţiul folosinţei asupra acestui imobil, dar şi de valorificarea beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularului dreptului de proprietate, cum ar fi posibilitatea de a o ceda unui terţ contra unei sume de bani.

Susţinerile pârâţilor referitoare la faptul că cerinţele art. 998 şi urm. C.civ. nu sunt îndeplinite, că reclamanţilor le-ar putea fi recunoscut un prejudiciu pentru nerestituirea imobilului, eventual, pentru intervalul dintre 7.12.2010 - data la care şi-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară şi 21.02.2011 - data întocmirii procesului-verbal de punere în posesie, sunt nefondate, pentru că soluţionarea cererii pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 988, 999 C.civ. sunt corecte, iar Legea nr.10/2001 nu conţine niciun remediu pentru prejudiciul cuprins între momentul expirării termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea notificării şl cel al emiterii dispoziţiei, evident cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani în care se pot formula asemenea pretenţii.

Intimaţii au solicitat obligarea apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată, dar nu au făcut dovada acestora.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul S.A.N., precum şi pârâţii Municipiul Cluj Napoca şi Primarul municipiului Cluj Napoca.

1. Reclamantul a criticat decizia sub aspectul soluţionării cererii privind cheltuielile de judecată, solicitând obligarea pârâţilor apelanţi la plata onorariului avocaţial, justificat cu dovezile aflate la dosar, în temeiul art. 274 C.proc.civ.

2. Pârâţii au criticat decizia pentru următoarele motive:

În mod greşit s-a reţinut în cauză îndeplinirea celor patru condiţii necesare, cumulativ, pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală.

Nu se poate reţine existenţa faptei ilicite şi, cu atât mai mult, săvârşirea acesteia cu vinovăţie/culpă.

Chiar dacă Legea nr. 10/2001 prevede un termen de soluţionare a notificărilor de 60 de zile de la data depunerii, acesta nu este unul imperativ, aşa cum rezultă din art. 23 şi 25 din lege.

Pe de altă parte, soluţionarea notificării în 60 de zile de la depunerea acesteia nu putea fi făcută, întrucât nu existau actele doveditoare, de la depunerea cărora se calcula acest termen. Actele au fost solicitate prin adrese expediate către reclamanţi, însă aceştia au înţeles să depună toate documentele justificative doar în faza jurisdicţională, prin dispoziţia emisă sancţionându-se deficienţele constatate.

Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 au fost publicate abia în anul 2003, modificate fiind pe parcursul anilor de cel puţin trei ori, respectiv prin Legea nr. 247/2005, HG 250/2007 şi HG 923/2010.

De asemenea, la momentul adoptării legii nu s-au cunoscut complexitatea şi dinamica concretă ale procedurii restituirii acestor imobile către persoanele îndreptăţite şi nici numărul mare al cererilor de revendicare ce urmau a se înregistra, doar la nivelul municipiului Cluj-Napoca acestea fiind peste patru mii.

Perioada de peste cinci ani în care s-a soluţionat procesul aflat pe rolul instanţelor de judecată nu le poate fi imputată, întrucât s-a parcurs o procedura jurisdicţională, cu toate etapele ce le implica aceasta, în considerarea dreptului la un proces echitabil şi accesului liber la justiţie, drept apărat de legea fundamentală a României şi prevăzut în art.6 al Convenţiei europene.

În ceea ce priveşte prejudiciul, respectiv contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului litigios, acesta ar fi trebuit să se raporteze la veniturile pe care reclamanţii le-ar fi realizat dacă ar fi folosit ei înşişi apartamentul în speţă, doar acesta reprezentând prejudiciul direct ce se reflectă în patrimoniul persoanei păgubite. Răspunderea civilă delictuală se reduce, conform prevederilor art. 998-1003 C.civ., la repararea pagubelor cauzate.

Obiecţiunile formulate la completarea raportului de expertiză, în sensul că valoarea stabilită nu este cea reală, s-au respins în mod nelegal, reiterându-le detaliat şi instanţei de recurs.

Neexistând o faptă ilicită şi nici culpă nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între acestea şi prejudiciu.

Pentru a se acorda despăgubiri pentru lipsa de folosinţă era necesar ca reclamanţii să facă dovada calităţii de proprietari pentru perioada pentru care solicită pretenţiile respective.

Potrivit legii cadastrului şi publicităţii imobiliare, dreptul de proprietate nu este opozabil terţilor fără înscriere în cartea funciară, în condiţiile în care aceasta s-a realizat la data de 7.12.2010, înseamnă că perioada pentru care s-ar fi putut emite pretenţii ar fi trebuit să fie cuprinsă între această dată şi 21.02.2011, data întocmirii procesului-verbal de punere în posesie.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 21 februarie 2011 s-a solicitat de către reclamanţi obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a apartamentului nr. 42 situat în imobilul din Cluj-Napoca, pentru ultimii trei ani, în temeiul dispoziţiilor art. 480 şi art. 998-999 C.civ.

La data de 1 iulie 2013 a intervenit decesul reclamantei, reclamantul declarând că este singurul moştenitor acceptant al acesteia, în calitate de fiu.

Cauza s-a soluţionat în cadrul procesual reclamat, conferit de dispoziţiile art. 998-999 C.civ., în materia răspunderii civile delictuale, coroborat cu art. 480 C.civ., din materia proprietăţii, formulându-se prin cererea de recurs, în principal, critici sub aspectul neîntrunirii elementelor cumulative pe care le implică această formă a răspunderii civile.

Atât în susţinerea cererii de chemare în judecată cât şi în hotărârile pronunţate în cauză se face referire la prerogative ale dreptului de proprietate de care ar fi fost lipsit fostul proprietar al imobilului,

Dată fiind restituirea proprietăţii reclamantului în condiţiile legii speciale, pentru verificarea calităţii sale de proprietar, în baza căreia pretinde lipsa de folosinţă, nu sunt aplicabile regulile care guvernează efectele admiterii acţiunii în revendicare, ci dispoziţiile acestei legi, speciale, derogatorii de la dreptul comun.

Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr.10/2001, „Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară ".

Ca atare, potrivit normei legale, dispoziţia sau hotărârea judecătorească nu operează retroactiv şi nu reactivează în patrimoniul reclamantului calitatea de proprietar.

S-ar fi putut discuta de o retroactivitate în ipoteza în care reclamantul s-ar fi prevalat de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevedeau că „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi." - norma legală care şi-a produs efectele până la data abrogării prin Legea nr. 1/2009, situată în perioada dedusă judecăţii în prezentul dosar.

Reclamantul-recurent face referire însă la art. 2 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora „ în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: a) imobilele naţionalizate prin Decretul nr.92/1950 (....)".

Raportul dintre preluarea abuzivă şi cea fără titlu este de la gen la specie, preluarea fără titlu valabil fiind doar o ipostază a preluării abuzive - art. 2 lit. i) din aceeaşi lege.

În aceste condiţii, pentru perioada anterioară hotărârii judecătoreşti definitive de restituire, reclamantul-recurent nu se poate prevala de prerogativele dreptului de proprietate, astfel cum acestea decurg din dispoziţiile art. 480 C.civ. - usus, fructus şi abusus. Drept consecinţă, pentru această perioadă nu i se cuvine lipsa de folosinţă solicitată prin cererea de chemare în judecată.

Ca atare, până la acest moment reclamantul nu este îndreptăţit la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, neexistând un prejudiciu cu acest obiect.

Celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale nu se mai impun a fi analizate, întrucât nu pot fi sancţionate în modalitatea de reparare a prejudiciului pretins, aleasă de reclamant, existenţa acestora fiind necesară oricum cumulativ - context în care nu se mai impune nici analiza criticilor de recurs referitoare la acestea.

În ceea ce priveşte perioada ulterioară obţinerii hotărârii judecătoreşti definitive de restituire, relevante sunt dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că „Proprietarii cărora, prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege, le-au fost restituite în natură imobilele solicitate vor încheia cu deţinătorii actuali ai acestora un protocol de predare-preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezenţa executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterala a preluării imobilului", în vreme ce în art. 40 se arată că „Nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 25 alin, (5) atrage obligaţia deţinătorului căruia îi revine această obligaţie de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit."

Nu s-a reclamat prin cererea de chemare în judecată neexecutarea hotărârii de restituire şi încălcarea dispoziţiilor speciale art. 25 alin. (5) din Legea nr. 1.0/2001, iar astfel nici dispoziţiile art. 40 din acest act normativ special nu sunt incidente.

În considerarea acestor argumente care atrag incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., din perspectiva aplicării dispoziţiilor legale invocate, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâţi, cu aplicarea şi a dispoziţiilor art. 296 C.proc.civ. s-a modificat decizia, în sensul admiterii apelului declarat de aceiaşi pârâţi împotriva sentinţei primei instanţe care, în limitele contestate, a fost schimbată, în parte, respingându-se acţiunea formulată de reclamatul S.A.N. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Cluj Napoca şi Primarul Municipiului Cluj Napoca, ca nefondată. Au fost menţinute totodată celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Faţă de modul de soluţionare a cauzei, este neîntemeiată cererea reclamantului privind cheltuielile de judecată efectuate în dosar, din perspectiva dispoziţiilor art. 274 C.proc.civ., ceea ce a impus respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamant împotriva aceleiaşi decizii.