Bank credit abusive clauses: appeal quashed and remanded for missing postponement order

Hotărâre judecătorească. Lipsa încheierii de amânare a pronunţării. Consecinţe

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura în faţa primei instanţe

Index alfabetic: încheiere de amânare a pronunţării

Codul de procedură civilă de la 1865, art. 105 alin. (2), art. 147,

art. 255 alin. (2), art. 260, art. 261, art. 304 pct. 5

Încheierea de amânare a pronunţării face parte integrantă din hotărârea judecătorească, iar lipsa acesteia este de natură a produce o vătămare părţilor în condiţiile în care nu permite acestora să cunoască ce s-a întâmplat la acea dată şi nici instanţei învestite cu soluţionarea căii de atac să cenzureze legalitatea hotărârii, astfel încât, în această situaţie, devin incidente dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1499 din 11 aprilie 2014

I. Prin cererea înregistrată la 17.12.2012 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti sub nr. xx084/301/17.12.2010, reclamantul M.C.I. a chemat-o în judecată pe pârâta B.C.R. SA, solicitând obligarea acesteia la modificarea modului de calcul al dobânzii curente în cadrul contractului de credit pentru persoane fizice nr. 11533 din 17.12.2007 potrivit formulei EURIBOR+1,5%, la comunicarea graficelor de rambursare aferente acestei formule şi la eliminarea acestei clauze abuzive din contract; la rambursarea sumelor percepute cu titlu de dobândă în mod abuziv sau la compensarea acestor sume cu rate viitoare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâta contractul de credit nr. 11533 din 17.12.2007, ale cărui prevederi nu au fost negociate direct de către părţi, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, contractul fiind unul preformulat, de adeziune, modul de elaborare al clauzelor contractuale depăşind înţelegerea consumatorului obişnuit, iar formulările intenţionat lacunare oferind pârâtei posibilitatea interpretării lor, exclusiv în favoarea sa.

La termenul de judecată din 01.04.2011, pârâta a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat instanţei să stabilească modul de calcul al dobânzii conform algoritmului EURIBOR plus marja fixă existentă în contract, la care să se adauge diferenţa dintre valoarea dobânzii de referinţă şi valoarea indicelui de referinţă. Ulterior, la 10.06.2011, pârâta şi-a precizat cererea reconvenţională indicând, pentru ipoteza admiterii acţiunii reclamantului, formula de calcul a dobânzii, ca fiind EURIBOR + 9,26 p.a.

La termenul de judecată din 13.05.2011, reclamantul şi-a modificat cererea introductivă, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 din contractul de credit bancar, în sensul interpretării sintagmei „dobândă de referinţă variabilă” ca fiind indicele de referinţă EURIBOR, singurul aplicabil unui credit contractat în moneda euro; constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 9 lit. c din contractul de credit bancar şi modificarea acesteia, în sensul calculării comisionului de administrare prin aplicarea unei valori procentuale la soldul creditului, şi nu la valoarea iniţială a creditului; constatarea caracterului abuziv şi eliminarea clauzei stipulate la art. 2.10. lit. a din contractul de credit bancar - condiţii generale de creditare, care permite pârâtei să majoreze unilateral nivelul dobânzii, fără consimţământul debitorului şi fără să-şi motiveze decizia; obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, bazat pe calculul corect al dobânzii şi comisioanelor şi restituirea sumelor încasate abuziv cu titlu de dobândă; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată şi executare.

Prin sentinţa civilă nr. 8863 din 10 iunie 2011, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia propriei necompetenţe materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia comercială.

Cauza a fost înregistrată la 6.09.2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă sub nr. xx521/3/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 8049 din 6 iunie 2012, tribunalul a admis în parte acţiunea modificată şi precizată, formulată de reclamantul M.C.I.; a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 9 lit. c din contractul nr. 11533 din 17.12.2007; a obligat pârâta să emită un nou grafic de rambursare a creditului; a respins celelalte pretenţii ale reclamantului ca nefondate; a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta B.C.R. SA ca neîntemeiată şi a obligat reclamantul la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.

În motivarea soluţiei pronunţate, prima instanţă a reţinut că părţile au încheiat la 17.12.2007 contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 11533, prin care pârâta B.C.R. SA a acordat reclamantului M.C.I. un împrumut în sumă de 28.000 euro pentru o perioadă de 300 de luni.

Ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, pârâta a aliniat clauzele contractului de credit dedus judecăţii referitoare la dobândă în raport de prevederile acestei ordonanţe, modul de calcul al dobânzii fiind explicitat în adresa nr. 12014 din 23.09.2010, comunicată reclamantului.

Tribunalul a reţinut că în cauză sunt aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000, invocate de reclamant.

Astfel, în baza dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 193/2000, s-a apreciat că pârâta este comerciant în sensul legii, întrucât este persoană juridică autorizată care, în temeiul unor contracte ce intră sub incidenţa legilor privind protecţia consumatorilor, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale. Similar, s-a apreciat că reclamantul are calitatea de consumator în sensul aceleiaşi legi, întrucât în contractul încheiat cu pârâta a acţionat în scopuri personale, exterioare oricărei activităţi comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale.

De asemenea, în raport de prevederile art. 4 din actul normativ anterior, au fost evocate condiţiile pentru ca o clauză abuzivă să fie apreciată ca abuzivă, respectiv: să nu fi fost negociată; prin ea însăşi sau împreună cu alte clauze să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, prin nerespectarea cerinţei bunei-credinţe.

Totodată, tribunalul a reţinut că natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează funcţie de natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; de toţi factorii care au determinat încheierea contractului, precum şi de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Reclamantul a invocat caracterul abuziv al prevederilor art. 5, art. 9 lit. c) şi art. 2.10 lit. a) din contractul de credit încheiat de părţi.

Tribunalul a apreciat că nu au caracter abuziv clauzele prevăzute de art. 5 din contractul de credit încheiat de părţi şi art. 2.10 lit. a din condiţiile generale – anexă a contractului de credit.

Referitor la art. 5 din contract, s-a reţinut că la data încheierii contractului dobânda curentă era de 6,95% pe an, fixă în primele 12 luni şi variabilă ulterior, după expirarea perioadei de 12 luni, dobânda curentă fiind calculată conform algoritmului: dobânda de referinţă variabilă, afişată la sediile BCR, la care se adaugă 1,5 pp.

Relativ la art. 2.10 lit. a) din condiţiile generale – anexă a contractului de credit, prima instanţă a consemnat că vizează creditele cu dobândă variabilă şi că, potrivit acesteia, pe parcursul derulării contractului, banca putea modifica dobânda fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent.

Pentru a înlătura pretinsul caracter abuziv al acestor clauze, tribunalul a reţinut că, deşi reclamantul nu a avut posibilitatea de a negocia conţinutul clauzelor referitoare la dobândă, prevăzute de art. 5 din contractul de credit şi la art. 2.10 lit. a) din condiţiile generale, acesta a avut posibilitatea de a opta între trei tipuri de credite, respectiv: cu dobânda fixă în monedă naţională sau în euro, cu dobânda variabilă calculată în funcţie de indicele EURIBOR/LIBOR/ROBOR; cu dobânda variabilă calculată în funcţie de dobânda de referinţă variabilă afişată la sediile BCR, tipuri de contracte de credit ce se aflau în oferta băncii la data încheierii contractului dedus judecăţii.

Astfel, având în vedere că reclamantul şi-a exprimat opţiunea prin alegerea variantei de creditare cu dobândă variabilă calculată în raport de dobânda de referinţă variabilă afişată la sediile BCR, tribunalul a apreciat că acesta şi-a asumat şi riscurile legate de creşterea dobânzii, respectiv de creare a unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile contractuale, aspect în raport de care a reţinut că nu este îndeplinită cerinţa relei credinţe a pârâtei.

În acelaşi sens, al riscului asumat de către reclamant, s-a reţinut că se situează faptul că în graficul de rambursare erau cuprinse condiţiile în care se poate modifica dobânda.

Faţă de aceste considerente, tribunalul a reţinut că în ceea ce priveşte clauzele prevăzute de art. 5 din contractul de credit şi art. 2.10 lit. a) din condiţiile generale, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 5 din Legea nr. 363/2007, art. 1 lit. a) şi lit. g) din Anexa Legii nr. 193/2000, art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr.193/2000.

În ceea ce priveşte prevederile O.U.G. nr. 174/2008 şi ale Legii nr. 363/2007 invocate de reclamant în cerere, acestea sunt ulterioare încheierii contractului de credit, astfel încât nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere principiul neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 1 C. civ., în forma în vigoare la data naşterii raportului de drept dedus judecăţii şi de art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Cu privire la art. 9 lit. c) din contractul nr. 11533 din 17.12.2007, tribunalul a apreciat că clauza este abuzivă şi, ca atare, lovită de nulitate absolută.

În motivarea acestei rezoluţii, tribunalul a reţinut că în baza acestei clauze, pentru creditul pus la dispoziţie, banca percepe comisioane variabile în funcţie de evoluţia pieţei financiar bancare, comisionul de administrare de 14 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzut la pct. 1.

În cauză, însă, s-a apreciat, se creează un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât comisionul plătit lunar se raportează la valoarea întregului credit contractat, iar nu la valoarea soldului la data plăţii comisionului.

Referitor la solicitarea părţilor ca instanţa să modifice cuprinsul clauzelor contractuale, tribunalul a apreciat că nu poate interveni pentru a suplini acordul de voinţă al unei părţi, obligând-o împotriva voinţei sale la acceptarea unei anume formule de calcul a dobânzii, agreate de cealaltă parte şi neprevăzută în contract, în contextul în care nu exista nicio dispoziţie legală sau contractuală în vigoare la data naşterii raportului de drept dedus judecăţii care să permită atare intervenţie, în acest sens reţinând şi practica CJUE, respectiv decizia din 29.11.2010 în procedura Banco Español de Credito SA împotriva Joaquin Calderón Camino.

Pe cale de consecinţă, tribunalul a obligat pârâta să emită un nou grafic de rambursare.

În ceea ce priveşte cererea reclamantului de restituire a sumelor încasate abuziv cu titlu de dobândă (reclamantul solicitând prin cererea astfel cum a fost modificată şi precizată doar restituirea sumelor încasate abuziv cu titlu de dobândă, nu şi a altor sume), tribunalul a reţinut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că ambele clauze invocate de reclamant referitoare la dobândă au fost apreciate de instanţă ca nefiind abuzive.

Pentru considerentele de fapt şi de drept reţinute, tribunalul a admis în parte cererea astfel cum a fost modificată şi precizată, a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 9 lit. c) din contractul nr. 11533 din 17.12.2007, a obligat pârâta să emită un nou grafic de rambursare, a respins celelalte pretenţii ale reclamantului ca nefondate şi a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată.

În baza art. 274 şi 276 C. proc. civ., având în vedere măsura în care părţile au căzut în pretenţii şi cheltuielile de judecată efectuate de fiecare dintre ele, a dispus obligarea reclamantului la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată către pârâtă, reprezentând parte din onorariul de avocat

II. Împotriva sentinţei civile nr. 8049 din 6 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, au declarat apel atât reclamantul M.C.I., cât şi pârâta B.C.R. SA Bucureşti, ambii criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 167 din 29 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 8049 din 6 iunie 2012 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă; a admis apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în tot cererea principală şi, în consecinţă: a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 din contractul de credit bancar nr. 11533 din 17.12.2007, în sensul interpretării sintagmei "dobânda de referinţă variabilă" ca fiind indicele EURIBOR/lună; a obligat pârâta la restituirea sumelor reţinute în plus, în temeiul celor două clauze abuzive, la emiterea unui nou grafic de rambursare conform noului algoritm de calcul al dobânzii la credit (1,5% + EURIBOR) şi la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată neacordate de prima instanţă; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:

Referitor la caracterul abuziv al clauzei privind dobânda, cuprinsă în art. 5 din contractul de credit bancar nr. 11533 din 17.12.2007, a reţinut ca fiind întemeiat petitul formulat de reclamant, deoarece în speţă dobânda variabilă este raportată la o dobândă stabilită discreţionar de bancă, şi nu la indici de referinţă obiectivi, verificabili, exteriori voinţei băncii.

Astfel, curtea a apreciat că o atare clauză apare ca fiind izvorul unei obligaţii pur potestative din partea celui care se obligă, deoarece nu se cunoaşte în funcţie de ce criterii va fi stabilită „dobânda afişată la sediile BCR…” de către furnizorul de servicii bancare.

În aceste condiţii, s-a apreciat că clauza cuprinsă în art. 5 relevă un dezechilibru semnificativ între prestaţiile băncii şi prestaţiile consumatorului, deoarece acesta din urmă, deşi ar putea beneficia de o diminuare a dobânzii, în condiţiile scăderii EURIBOR, indice de referinţă obiectiv, verificabil şi care nu depinde de voinţa băncii contractante, în realitate nu beneficiază totuşi, deoarece banca are posibilitatea să intervină şi să majoreze marja fixă ce se adaugă la indicele EURIBOR, astfel încât, efectul final este acelaşi cu cel ce decurgea anterior, din clauza ce cuprindea o condiţie pur potestativă.

Astfel că, admiţând apelul, curtea a dispus schimbarea în parte a sentinţei în sensul admiterii şi a acestui capăt de cerere formulat de reclamant şi pentru restabilirea echilibrului prestaţiilor şi contraprestaţiilor părţilor a înlocuit clauza modificată cu clauza stabilită iniţial de părţi, potrivit căreia dobânda contractuală se formează din marja fixă de 1,5 % la care se adaugă EURIBOR/lună, ceea ce este de natură să conducă la obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului ca urmare a recalculării dobânzii, conform celor dispuse, precum şi la obligarea pârâtei la restituirea sumelor reţinute în plus potrivit celor două clauze declarate abuzive.

Referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată, curtea, reţinând culpa procesuală a intimatei-pârâte, decurgând din respingerea apelului său şi admiterea apelului reclamantului, în temeiul art. 298 raportat la art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta şi la plata acelor cheltuieli de judecată ocazionate de atitudinea sa procesuală prin raportare la soluţia pronunţată, care nu au fost acordate de prima instanţă.

Cu privire la apelul pârâtei-reclamante, curtea a apreciat criticile formulate ca nefondate, după cum urmează:

Susţinerea pârâtei în sensul că instanţei nu îi era permis să analizeze caracterul abuziv al clauzelor defăimate de reclamant, pentru că acestea ar fi parte din obiectul principal al contractului, a fost înlăturată, curtea reţinând că o atare construcţie tinde la limitarea accesului reclamantului la justiţie din perspectiva legislaţiei protecţiei consumatorului şi reprezintă un fine de neprimire a cererii reclamantului, care nu poate fi acceptat în raport de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, referitor la comisionul de administrare, curtea a reţinut că nu constituie element al obiectului principal al contractului de credit, care constă în suma împrumutată ce urmează a se restitui şi dobânda aferentă, cunoscută şi predictibilă şi din perspectiva consumatorului, deoarece acestea apar ca accesorii ale creditului principal, aspecte în raport de care a apreciat susţinerea pârâtei că clauza referitoare la comisionul de administrare nu putea fi supusă cenzurii instanţei de judecată să fie cu atât mai nefondată.

Astfel, curtea a reţinut ca fiind corect şi judicios raţionamentul primei instanţe care a apreciat ca fiind abuzivă clauza prevăzută la art. 9 lit. c) din contractul de credit pentru existenţa dezechilibrului semnificativ generat prin raportarea comisionului de administrare la valoarea creditului iniţial, iar nu la soldul rămas.

Referitor la susţinerile pârâtei, în sensul că prestaţiile băncii decurgând din necesitatea monitorizării creditului trebuie recompensate tocmai cu acest comision de administrare, au fost apreciate de curte ca fiind contrare dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar asupra împrejurării că reclamantul nu a invocat vicierea consimţământului său cu privire la aceste clauze, a reţinut că aspectul nu înlătură caracterul abuziv al acestora, deoarece efectele nulităţii decurg din dispoziţiile legii speciale în materia protecţiei consumatorilor, iar nu din vicierea propriu-zisă a consimţământului la încheierea contractului, neinvocarea viciului de consimţământ pe cale de acţiune nefiind un motiv de excludere a aplicării legislaţiei în materia protecţiei consumatorului.

III. Împotriva deciziei civile nr. 167 din 29 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în termen legal a declarat recurs pârâta B.C.R. SA Bucureşti, criticând-o din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

În cuprinsul memoriului depus la dosar, pârâta a dezvoltat o serie amplă de critici referitoare la hotărârea atacată.

Astfel, circumscris dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., B.C.R. SA Bucureşti a susţinut că instanţa de apel a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al clauzelor de la art. 5 şi art. 9 lit. c) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 11533 din 17.12.2007, dintr-unele înţelese şi acceptate ca stabilind componente distincte ale costului/„preţului" creditului respectiv, din clauze ce formează obiectul principal al contractului, în clauze abuzive reglementând extra-costuri, neînţelese şi neacceptate de împrumutat.

În acest sens a arătat că în mod eronat instanţa de apel a reţinut, referitor la dobândă, că ar fi raportată la o dobândă stabilită discreţionar de bancă, şi nu la indici de referinţă obiectivi, verificabili, exteriori voinţei băncii, iar în privinţa comisionului de administrare că nu ar face parte din „preţul" creditului alături de dobânda datorată şi că ar fi o componentă „mult prea oneroasă" a preţului creditului.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1 şi 4 din Legea nr. 193/2000, art. 126 din O.G. nr. 99/2006 coroborat cu art. 3 alin. 1 lit. g) din Normele B.N.R. nr. 17 din 18 decembrie 2003 şi cu art. 175 din Regulamentul nr. 18 din 17 septembrie 2009, art. 3 şi art. 4 par. 1 din Directiva 93/13/CEE, art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007, art. II alin. (2) din Legea nr. 288 din 28 decembrie 2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, coroborate cu denunţările Actului adiţional propus de bancă, în contextul alinierii contractului de credit nr. 11533 din 17.12.2007, la prima redactare a O.U.G. nr. 50/2010.

Faţă de aceste susţineri, pârâta a solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului BCR, referitor la comisionul de administrare, respingerii apelului reclamantului, privind dobânda variabilă aplicabilă începând cu luna a 13-a contractuală şi pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Înalta Curte, din oficiu, în baza dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a invocat lipsa încheierii de amânare a pronunţare din 22.04.2013 ca motiv de ordine publică, subsumat dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., coroborat cu art. 261 şi art. 105 alin. (2) din acelaşi cod.

Analizând recursul din perspectiva motivului de ordine publică invocat, Înalta Curte a reţinut că este fondat în considerarea următoarelor argumente:

Verificând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a rămas în pronunţare la termenul din 15.04.2013, când a amânat pronunţarea la 22.04.2013 şi apoi la 29.04.2014, precum şi că la dosar nu se regăseşte încheierea de amânare de pronunţare din 22.04.2013.

Orice măsură, dispoziţie a instanţei trebuie să se regăsească într-o încheiere, care constituie o hotărâre relativ la cele petrecute la fiecare dintre termenele de judecată, aşa cum statuează dispoziţiile art. 255 alin. (2) raportat la art. 147 C. proc. civ., potrivit cărora toate celelalte hotărâri date de instanţă în cursul judecăţii, cu excepţia celor care soluţionează fondul cauzei în primă instanţă, apelul şi recursul, se numesc încheieri şi cuprind dezbaterile urmate în şedinţă.

În speţă, instanţa de apel, rămânând în pronunţare la termenul din 15.04.2013, în încheierea de şedinţă de la acea dată a consemnat susţinerile părţilor şi, având nevoie de timp pentru a delibera, în baza art. 260 C. proc. civ., a amânat pronunţarea la 22.04.2013.

Dispoziţiile art. 260 C. proc. civ. prevăd, pentru situaţia în care instanţa nu poate hotărî de îndată, posibilitatea amânării pronunţării pentru un termen ce va fi anunţat de preşedinte şi care nu va putea fi mai mare de 7 zile.

Astfel, la termenul din 22.04.2013, instanţa trebuia ori să soluţioneze cauza, ori, aşa cum s-a întâmplat în speţă, având nevoie în continuare de timp pentru a delibera, în aplicarea art. 260 C. proc. civ., să amâne pronunţarea pentru alte cel mult 7 zile.

Această amânare de pronunţare trebuia să se concretizeze într-o încheiere de şedinţă care să respecte condiţiile impuse de art. 261 C. proc. civ.

Textul legal anterior evocat este o normă imperativă, de ordine publică, potrivit căreia hotărârea şi, implicit, încheierea, ca varietate a acesteia, se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă: arătarea instanţei care a pronunţat-o şi numele judecătorilor care au luat parte la judecată; numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, calitatea în care s-au judecat; numele mandatarilor sau reprezentanţilor legali şi al avocaţilor; obiectul cererii şi susţinerile în prescurtare ale părţilor cu arătarea dovezilor; arătarea concluziilor procurorului; motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor; dispozitivul; calea de atac şi termenul în care se poate exercita; menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, precum şi semnăturile judecătorilor şi grefierului.

Toate aceste menţiuni sunt de natură să asigure transparenţa actului de justiţie şi desfăşurarea procesului cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, creând părţilor convingerea că au beneficiat de un proces echitabil, în faţa unei instanţe competente, precum şi posibilitatea verificării legalităţii şi temeiniciei hotărârii în căile de atac.

Cum încheierea de amânare de pronunţare face parte integrantă din hotărârea pronunţată, Înalta Curte a reţinut că lipsa încheierii de amânare de pronunţare de la 22.04.2013 nu permite părţilor să cunoască ce s-a întâmplat la acea dată şi nici instanţei învestite cu soluţionarea căii de atac exercitate împotriva deciziei civile nr. 167 din 29 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, din care face parte integrantă, să cenzureze legalitatea compunerii instanţei şi alcătuirii completului de judecată, precum şi măsura adoptată.

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte – dar nici ignorarea lor –, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Or, instanţa de apel, prin omisiunea pronunţării încheierii de amânare, a fracturat cursul procesual al litigiului prin aceea că nu a explicat raţionamentul juridic adoptat, aşa încât hotărârea sa nu creează transparenţa asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi graţie căreia să poată fi realizat controlul judiciar.

În aceste condiţii, Înalta Curte a apreciat că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

În cauză, vătămarea produsă părţilor este evidentă, în condiţiile în care, aşa după cum s-a arătat anterior, această omisiune nu permite cenzura legalităţii hotărârii în faza procesuală a recursului.

Toate aceste considerente impun concluzia că instanţa de apel nu a pronunţat hotărârea atacată cu respectarea art. 261 C. proc. civ., ceea ce conduce, în conformitate cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 5 din acelaşi cod, la casarea hotărârii atacate şi trimiterea acesteia, spre rejudecare, instanţei de apel.

Având în vedere că a fost apreciat ca fondat motivul de nelegalitate de ordine publică, analiza celorlalte motivele de recurs formulate de pârâtă este de prisos.