Start of limitation period for unjust enrichment claim following denial of restitution under annulled contract

Actio de in rem verso. Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripţie extinctivă

Index alfabetic: actio de in rem verso

-termen prescripţie

Decretul nr. 167/1958, art. 7, art. 8

Termenul de prescripţie în cazul unei acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză începe să curgă, în condiţiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micşorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire.

În cazul în care partea prejudiciată, deşi a cunoscut la data plăţii care este patrimoniul care sporeşte în acest fel şi pe cel care beneficiază de acest spor, a înţeles să uzeze de un alt mijloc juridic pentru repararea pagubei, respectiv de acţiunea în anularea unui contract de împrumut, în cadrul căreia tindea la redobândirea prestaţiei ca efect al nulităţii şi al principiului restitutio in integrum, este evident că dreptul la acţiune într-o actio de in rem verso s-a născut pentru aceasta abia la momentul în care s-a stabilit în mod irevocabil că nu are la îndemână acţiunea în pretenţii subsecventă anulării contractului de împrumut şi că singurul mijloc juridic de care mai poate uza este acţiunea întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, în acest caz special dobândind prevalenţă dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2244 din 13 iunie 2014

Notă: * Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Prin cererea înregistrată la nr. xx175/3/2012 la 7 mai 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă, reclamanta M.M. i-a chemat în judecată pe pârâţii M.A., M.I., I.M., P.M. şi P.F. şi a solicitat ca pârâţii să fie obligaţi la restituirea sumei de 150.000 Euro, în echivalent în lei la data executării, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie, plus dobânda legală începând cu 20 iunie 2007 şi până la data executării sentinţei. A solicitat ca pârâţii să fie obligaţi la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă de timbru şi onorariu de avocat, ca şi la restituirea sumei de 7.500 lei reprezentând taxa de autentificare a contractului de împrumut, achitată de reclamantă.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că împreună cu N.C. şi N.D. a încheiat cu SC P.I.E. SRL un antecontract de vânzare-cumpărare privind terenul în suprafaţă de 4.711 mp, cu număr cadastral 3583, înscris în cartea funciară nr. 5259 a Oraşului Otopeni, precum şi terenul în suprafaţă de 5.760 mp, cu număr cadastral 3585, înscris în cartea funciară nr. 5257 a Oraşului Otopeni, ambele terenuri fiind dobândite prin reconstituirea dreptului de proprietate.

A arătat reclamanta că la data autentificării antecontractului a primit cu titlu de arvună sumele de 23.674 lei şi de 28.975 lei, că data perfectării contractului în formă autentică a fost stabilită la 18 iunie 2007 şi că ulterior i-a fost refuzată eliberarea certificatului fiscal, cu explicaţia că pârâţii au notat interdicţia de vânzare.

În acest context, a arătat reclamanta, fiind presată de termenul stabilit pentru perfectarea contractului şi la solicitarea pârâţilor, a încheiat cu aceştia un contract de împrumut la 19 iunie 2007, în care s-a prevăzut că pârâţii i-au împrumutat reclamantei 445.500 euro, că împrumutul s-a încheiat în conformitate cu dispoziţiile art. 1576 şi urm. C. civ., că scadenţa împrumutului este la 2 iulie 2007 şi că, în caz de depăşire a scadenţei, se percep penalităţi de 1% pe zi de întârziere.

A arătat reclamanta şi că prin o.p. nr. 3 din 20 iunie 2007 a virat în contul pârâtului M.I. suma de 483.225 lei (echivalent a 150.000 euro) cu titlu de plată pentru împrumut, sumă pe care nu o datora şi cu care patrimoniul său s-a micşorat, corelativ cu îmbogăţirea fără just temei a pârâţilor.

A susţinut că nu are un alt mijloc juridic, cu excepţia acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără just temei, pentru recuperarea pierderii suferite, având în vedere că cererea sa de repunere în situaţia anterioară, urmare a constatării nulităţii contractului de împrumut, a fost respinsă prin hotărâre a Curţii de Apel Bucureşti.

Cererea a fost întemeiată în drept pe principiul îmbogăţirii fără just temei, pe dispoziţiile art. 992, 993, 1092, 1198, 1588 şi 966 din Codul civil de la 1864, ca şi pe dispoziţiile art. 112 şi urm., pe dispoziţiile art. 242 şi 274 din Codul de procedură civilă de la 1865.

La 5 octombrie 2012 pârâţii au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nelegalei timbrări şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, arătând, pe fond, că nu sunt îndeplinite nici condiţiile pentru formularea unei actio de in rem verso.

Excepţia nelegalei timbrări nu a mai fost susţinută.

Prin sentinţa civilă nr. 1384 din 05.07.2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a respins acţiunea ca prescrisă şi a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâţilor 1.000 lei cheltuieli de judecată parţiale.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că notificările depuse de reclamanta pentru a dovedi întreruperea cursului prescripţiei nu au efectul pretins de reclamantă, întrucât nu se încadrează în ipotezele prevăzute limitativ de art. 16 lit. a) şi b) din Decretul nr. 167/1958.

A apreciat instanţa de fond că nici judecata din dosarul nr. xx42/94/2007, aflat pe rolul Judecătoriei Buftea, nu are efect întreruptiv al cursului prescripţiei, având în vedere soluţia pronunţată.

Privitor la cererea având ca obiect restituirea cheltuielilor de autentificare a contractului de împrumut şi cea privind cheltuielile de judecată, tribunalul a apreciat că sunt incidente aceleaşi considerente, că a intervenit prescripţia şi că nu există nicio cauză cu efect întreruptiv.

În legătură cu cheltuielile de judecată solicitate de pârâţi, tribunalul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi a redus onorariul avocaţial la suma de 1.000 lei, apreciind că suma pretinsă de pârâţi este prea mare.

Prin decizia civilă nr. 163 A din 22 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis apelul reclamantei, a anulat sentinţa pronunţată de instanţa de fond şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că temeiul juridic indicat de reclamantă a fost îmbogăţirea fără justă cauză, respectiv plata nedatorată, că, potrivit art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, pentru determinarea momentului în care începe să curgă termenul de prescripţie în cazul acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză se aplică, prin asemănare, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ şi că în doctrină se arată că termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micşorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire, doctrina extinzând regula şi la acţiunea întemeiată pe plata nedatorată.

A reţinut instanţa de apel că art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabileşte regula potrivit cu care termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la momentul la care se naşte dreptul la acţiune, neputându-se deduce, pe baza art. 8 din Decretul nr. 167/1958, că momentul curgerii termenului de prescripţie ar fi anterior celui la care s-a născut dreptul la acţiune.

Cu raportare la speţă, instanţa de apel a subliniat că părţile se află în controversă cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, intimaţii-pârâţi susţinând că acesta este data plăţii – 20 iunie 2007, iar apelanta-reclamantă susţinând că acesta este data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a constatat nulitatea contractului de împrumut.

A apreciat instanţa de apel că este corectă susţinerea apelantei-reclamante, întrucât cauza acţiunii nu o reprezintă exclusiv temeiul juridic indicat de parte, ci situaţia de fapt calificată juridic, fiind dincolo de îndoială că apelanta-reclamantă şi-a întemeiat pretenţiile pe situaţia creată prin anularea contractului de împrumut.

În acest context, instanţa de apel a apreciat că termenul de prescripţie a început să curgă la 19 aprilie 2010 şi nu era împlinit la data depunerii la oficiul poştal a cererii de chemare în judecată – 2 mai 2012, situaţie în care a apreciat că se impune admiterea apelului, anularea sentinţei apelantei şi, conform solicitării exprese din apel, trimiterea cauzei spre rejudecare în conformitate cu dispoziţiile art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs motivat pârâţii, cauza fiind înregistrată sub acelaşi număr unic la 18 decembrie 2013 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

În motivarea recursului au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi s-a susţinut că hotărârea instanţei de prim control judiciar este dată cu greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 7 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, instanţa de apel reţinând în mod greşit că termenul de prescripţie nu curge de la plata sumei a cărei restituire se solicită, ci de la data pronunţării deciziei civile nr. 274 A din 19 aprilie 2010, prin care s-a dispus anularea contractului de împrumut încheiat de părţi.

Au arătat recurenţii-pârâţi că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că există identitate deplină între acţiunea de faţă şi cea în restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul unui contract nul, în condiţiile în care intimata-reclamantă arată în acţiunea formulată că înţelege să solicite restituirea sumei de bani nu ca o consecinţă a anulării contractului de împrumut, ci în temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză, menţionând expres că se află în situaţia inexistenţei unui alt mijloc pentru recuperarea pierderii suferite.

În această ordine de idei, recurenta-pârâtă a susţinut că în speţă cauza juridică a acţiunii promovate o reprezintă faptul juridic licit, iar termenul de prescripţie a început să curgă de la data când intimata-reclamantă a cunoscut acest fapt juridic ce a cauzat micşorarea patrimoniului său, respectiv data transferului bancar-20 iunie 2007.

La 5 mai 2014 intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat în principal excepţia de nulitate a recursului, cu motivarea că nu au fost precizate motivele de nelegalitate, indicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu raportare la dispoziţiile art. 7 şi 8 din Decretul nr. 167/1958 fiind făcută pur formal.

În subsidiar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu motivarea de esenţă că hotărârea recurată este legală şi temeinică, instanţa de apel interpretând corect actul juridic dedus judecăţii şi pronunţând o hotărâre care se sprijină pe argumente privind cauza demersului judiciar.

La termenul din 13 iunie 2014, găsind întemeiată susţinerea făcută de recurenţii-pârâţi în notele de şedinţă depuse la 24 ianuarie 2014, Înalta Curte a constatat că intimatul-pârât M.M. a fost conceptat din eroare şi a dispus înlăturarea acestuia din citativ.

Deliberând cu prioritate, în condiţiile art. 316, raportat la art. 298 şi la art. 137 C. proc. civ., asupra excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă şi întemeiată pe dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat că această excepţie este neîntemeiată şi a respins-o, având în vedere că toate criticile dezvoltate fac posibilă încadrarea lor în textul de lege invocat, respectiv greşita aplicare şi încălcarea dispoziţiilor art. 7 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În plus, faţă de temeiurile juridice expres invocate de recurenţii-pârâţi, Înalta Curte, a apreciat că aceştia critică şi nesocotirea de către instanţa de apel a cauzei acţiunii, astfel cum a fost anume precizată de intimata-reclamantă, ceea ce conduce la concluzia că se poate vorbi şi despre încălcarea principiului disponibilităţii şi a limitelor învestirii, respectiv despre încălcarea prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut tot de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat, faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, instanţa supremă l-a apreciat ca nefondat şi l-a respins cu această motivare şi pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar se cuvine subliniat faptul că instanţa de apel a apreciat în mod just asupra cauzei cererii introductive de instanţă şi, contrar a ceea ce afirmă recurenţii-pârâţi, a reţinut în mod judicios că intimata-reclamantă şi-a întemeiat acţiunea „pe îmbogăţirea fără just temei/plata nedatorată”.

În aceeaşi ordine de idei, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că situaţia juridică la care s-a raportat intimata-reclamantă ca premisă a acţiunii sale este „acea situaţie creată prin anularea contractului de împrumut prin decizia civilă nr. 274 A din 19 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti”.

Din acelaşi punct de vedere, instanţa supremă apreciază că instanţa de apel nu a ignorat, ci s-a raportat în mod riguros la tipul şi la cauza acţiunii, ceea ce infirmă critica privitoare la nesocotirea limitelor învestirii şi a principiului disponibilităţii şi face ca în cauză să nu subziste motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, raportat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

În aceste condiţii, rămâne a analiza în ce măsură instanţa de apel, statuând just asupra naturii acţiunii şi asupra cauzei acesteia, a stabilit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, altfel spus dacă a aplicat corect dispoziţiile art. 7 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, aspect ce formează obiectul criticii în recurs.

Instanţa de apel, stabilind că instanţele au fost învestite cu o actio de in rem verso, reţine în mod corect că în privinţa acestui tip de acţiune termenul de prescripţie începe să curgă, în condiţiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micşorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire.

A reţinut instanţa de apel, în mod de asemenea judicios, că dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabilesc cu titlu de principiu că termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul la care s-a născut dreptul la acţiune şi că, din examinarea coroborată a art. 8 şi a art. 7 alin. (1) din actul normativ precitat, nu s-ar putea deduce că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie ar putea fi anterior celui la care s-a născut dreptul la acţiune.

Acest raţionament al instanţei de prim control judiciar nu a fost criticat de recurenţii-pârâţi şi este pe deplin justificat în speţa de faţă, pentru următoarele considerente care vin în completarea celor expuse în decizia recurată:

Deşi instanţa de apel nu a arătat in terminis, actio de in rem verso este un tip de acţiune marcată de ceea ce o doctrină şi o jurisprudenţă constante şi unanime au numit caracter subsidiar. Consecinţa directă al acestui specific al acţiunii o constituie faptul că ea poate fi promovată în lipsa oricărui alt mijloc juridic pentru repararea pagubei.

Revenind la speţă, se constată că intimata-reclamantă, deşi a cunoscut la data plăţii care este patrimoniul care sporeşte în acest fel şi pe cel care beneficiază de acest spor, a înţeles să uzeze de un alt mijloc juridic pentru repararea pagubei, respectiv de acţiunea în anularea contractului de împrumut, în cadrul căreia tindea la redobândirea prestaţiei ca efect al nulităţii şi al principiului restitutio in integrum.

Este dincolo de orice îndoială că dreptul la acţiune în prezenta actio de in rem verso s-a născut pentru intimata-reclamantă abia la momentul în care s-a stabilit în mod irevocabil că nu are la îndemână acţiunea în pretenţii subsecventă anulării contractului de împrumut şi că singurul mijloc juridic de care mai poate uza este acţiunea întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză.

În această ordine de idei, instanţa supremă a apreciat că instanţa de apel, reţinând corect că premisa acţiunii de faţă o constituie hotărârea prin care intimatei-reclamante i s-a respins acţiunea în restituirea preţului, deşi s-a admis cererea de anulare a contractului de împrumut, a acordat prevalenţă dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi regulii potrivit căreia termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care se naşte dreptul la acţiune.

Apreciind, aşadar, că dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 au fost corect aplicate raportat la succesiunea acţiunilor formulate de intimata-reclamantă, instanţa supremă a reţinut că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 şi a respins recursul ca nefondat în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.