Ownership of privately built electrical distribution networks and validity of connection authorizations issued by public operators

Reţea de distribuţie de energie electrică de interes public. Invocarea dobândirii dreptului de proprietate prin edificare sau construire. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligaţii

Index alfabetic: -acţiune în anulare

-reţea de distribuţie a energiei electrice

-drept de proprietate

Legea nr. 13/2007, art. 3 pct. 53

H.G. nr. 90/2008, art. 14

Modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate asupra reţelei de distribuţie a energiei electrice, prin edificare sau construire, pe un teren despre care reclamantul nu susţine şi nu dovedeşte că ar fi proprietatea sa, pentru a se putea prevala de accesiune şi de prevederile art. 492 C. civ., nu se înscrie printre cele prevăzute de dispoziţiile art. 644 – art. 649 C. civ. şi nici de alte reglementări legale specifice domeniului de referinţă, pentru a dovedi calitatea de proprietar asupra respectivei reţele a unei persoane fizice care nu deţine nici licenţă şi nici capacitate energetică.

În acest caz, pentru a putea reclama prerogativa de a-şi exprima acordul la racordarea terţilor la reţeaua electrică, reclamantul trebuia, în lipsa oricărui titlu, să învestească instanţa cu o acţiune în constatarea calităţii sale de proprietar asupra reţelei electrice, cu atât mai mult cu cât această calitate îi este contestată de partea adversă.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2476 din 27 iunie 2014

Notă: * Legea energiei electrice nr. 13/2007 a fost abrogată de Legea nr. 160/2012 la data de 6 octombrie 2012.

H.G. nr. 90/2008 pentru aprobarea Regulamentului privind racordarea utilizatorilor la reţelele electrice de interes public a fost abrogată de H.G. nr. 1028/2013 la data de 18 decembrie 2013.

Prin cererea înregistrată la nr. xx01/100/2010 la 20 septembrie 2010 pe rolul Tribunalului Maramureş, reclamantul K.B. a chemat-o în judecată pe pârâta SC Filiala de Furnizare a Energiei Electrice E.D.T.N. SA – Sucursala de Distribuţie a Energiei Electrice Baia Mare şi a solicitat ca instanţa să anuleze avizul tehnic de racordare emis de pârâtă în anul 2010, prin care a aprobat fără acordul reclamantului racordarea la reţeaua de distribuţie a energiei electrice a imobilului situat în T.M. str. 3, nr. 27B. A solicitat ca pârâta să fie obligată la desfiinţarea branşamentului efectuat din reţeaua proprietate a reclamantului în perioada iulie-august 2010, ca urmare a avizului tehnic indicat în primul petit, sub sancţiunea de daune cominatorii de 100 lei pe zi de întârziere.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este proprietarul unei case de locuit situate în localitatea T.M., str. 3 nr. 8L, jud. Maramureş, pe care a construit-o în anul 2007, an în care pârâta nu avea în acea localitate o reţea de distribuţie a energiei electrice de joasă tensiune.

În acest context, a arătat reclamantul, a construit o reţea de distribuţie a energiei electrice formată din 10 stâlpi de susţinere şi cablu monofazat de distribuţie, după care a racordat reţeaua la reţeaua interioară a SC S. SRL, devenind subconsumator al acestei societăţi.

La sfârşitul anului 2007, respectiv la începutul anului 2008, a mai arătat reclamantul, întrucât pârâta a montat în zonă un transformator de energie electrică, reclamantul i-a solicitat pârâtei acordul în vederea racordării la reţeaua de distribuţie, iar pârâta a dat curs solicitării, după ce reclamantul, la solicitarea pârâtei, a achitat o compensaţie bănească unei persoane fizice care a achiziţionat şi montat postul de transformare. A mai arătat că a montat pe stâlpii de susţinere existenţi încă un cablu trifazic de distribuţie a energiei electrice şi a mai montat un stâlp de susţinere a liniei. Pârâta a emis avizul de racordare seria D-15612 din 16 iunie 2008, iar ulterior între părţile litigante s-a încheiat contractul de furnizare a energiei electrice, în temeiul căruia reclamantului i se furnizează energie electrică şi în prezent.

A arătat reclamantul şi că la sfârşitul lunii iulie 2010 a constatat că se efectuează lucrări de racordare a unui alt imobil din reţeaua de distribuţie pe care a construit-o, că la 30 iulie 2010 i-a adresat Sucursalei Baia Mare o sesizare în care a reclamat faptul că racordarea se realizează fără acceptul său şi că prin adresa nr. 27915 din 23 august 2010 pârâta i-a comunicat faptul că, din examinarea avizului de racordare nr. D-15612 din 16 iunie 2008, nu reiese că reclamantul a realizat din surse proprii o extindere a reţelei, astfel încât nu este necesar ca acesta să primească o compensaţie bănească de la consumatorii care se racordează ulterior la această reţea.

A susţinut reclamantul că, în acest mod, pârâta i-a nesocotit dreptul de proprietate asupra reţelei electrice, după cum a nesocotit şi dispoziţiile art. 6 alin. (2), ale art. 14 alin. (7) şi ale art. 31 din H.G. nr. 90/2008, dispoziţiile art. 3 pct. 53 din Legea nr. 13/2007 a energiei electrice, care definesc reţeaua electrică de interes public, avizul de racordare emis de pârâtă în beneficiul unei terţe persoane nerespectând cerinţele legale, prin urmare branşamentul realizat în temeiul acestui aviz impunându-se a fi desfiinţat.

Cererea este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. şi pe dispoziţiile Legii nr. 13/2007 şi ale H.G. nr. 90/2008.

La 8 decembrie 2010 pârâta a depus întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt şi în drept faţă de cererea de chemare în judecată, solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată.

La 19 ianuarie 2011, reclamantul şi-a precizat acţiunea, în sensul că a chemat-o în judecată ca pârâtă şi pe C.L.N., beneficiara avizului de racordare a cărui anulare a solicitat-o, pentru ca hotărârea să îi fie opozabilă.

Urmare a acestei precizări, pârâta C.L.N. a formulat întâmpinare la 14 martie 2011, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu motivarea de esenţă că avizele emise şi taxele plătite au fost perfect legale.

Prin sentinţa civilă nr. 5010 din 21 septembrie 2011, Tribunalul Maramureş, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată acţiunea precizată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamantul a dovedit că SC P. SA Baia Mare i-a aprobat cererea de racordare la reţeaua electrică, că a fost autorizat de primăria oraşului T.M. să efectueze lucrări de construcţie pentru o casă P+M pe str. A.S. şi că între reclamant şi pârâtă s-a încheiat contractul de racordare la reţeaua electrică de distribuţie.

A reţinut prima instanţă şi că avizul nr. 60301000938 din 21 iulie 2010 a fost emis de pârâta 2 – societate comercială în favoarea pârâtei C.L.N., în aviz menţionându-se că pârâta C.L.N. va acorda despăgubiri lui S.H. ca prim utilizator de reţea.

Tribunalul a confirmat susţinerile reclamantului despre corespondenţa purtată între acesta şi pârâta - societate comercială referitor la avizul admis în favoarea pârâtei C.L.N., a reţinut răspunsul reclamantului la întrebarea nr. 5 din interogatoriul luat de prima pârâtă, precum şi depoziţia martorului M.I. şi a conchis că nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 90/2008, cum solicită reclamantul, întrucât acesta nu este o persoană care deţine o reţea electrică de interes public, în accepţiunea art. 3 pct. 53 din Legea nr. 13/2007.

În fine, faţă de împrejurările că reclamantul a încheiat contractul de racordare nr. 5676 din 14 iulie 2008, având ca obiect racordarea instalaţiei de utilizare la reţeaua electrică a operatorului SC S.D.F.E.E. Baia Mare, prima instanţă a apreciat că nu poate primi susţinerea cu privire la nelegalitatea avizului dat de această pârâtă unei alte persoane fizice.

Pentru toate aceste considerente, prima instanţă a apreciat acţiunea ca neîntemeiată şi a respins-o.

Prin decizia civilă nr. 41/2012 din 29 februarie 2012, Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat sentinţa civilă nr. 5010 din 21 septembrie 2011 a Tribunalului Maramureş, în sensul că a admis în parte acţiunea precizată. A anulat avizul tehnic de racordare nr. 60301000938 din 21 iulie 2010. A respins petitul privind debranşarea pârâtei, sub sancţiunea daunelor cominatorii.

Prin decizia nr. 343 din 31 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a admis recursurile declarate de reclamant şi de pârâta SC Filiala de Furnizare a Energiei Electrice E.D.T.N. SA – Sucursala de Distribuţie a Energiei Electrice Baia Mare împotriva deciziei civile nr. 41/2012 din 29 februarie 2012 a Curţii de Apel Cluj, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că problema juridică de rezolvat este convergenţa dintre soluţiile date celor două petite ale acţiunii. În acest context, instanţa supremă a apreciat că hotărârea instanţei de apel este practic nemotivată, întrucât, stabilind că pârâtei C.L.N. nu i se poate reţine nicio culpă, nu a arătat textul de lege care ar îndrituit-o pe aceasta să rămână branşată la reţeaua electrică în condiţiile în care nu există un aviz tehnic de racordare.

A reţinut instanţa supremă şi că motivarea unei hotărâri presupune stabilirea în concret, clar şi concis, a stării de fapt, precum şi încadrarea acesteia în prevederile generale şi abstracte ale unei dispoziţii legale, după cum simpla afirmaţie a unui fapt constituie o nemotivare şi, în consecinţă, o necercetare a fondului, fiind incidente prevederile art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. xx01/100/2010* la 30 mai 2013.

Prin decizia civilă nr. 126/2013 din 23 septembrie 2013, instanţa de rejudecare a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 5010 din 21 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Maramureş.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că din probele dosarului reiese că reclamantul a dovedit că a extins de la punctul de transformare până la imobilul deţinut o reţea electrică, reţea care, până în anul 2008 – anul avizării racordării trifazice-, a funcţionat în sistem monofazic, că ulterior a adăugat şi alte elemente reţelei în condiţiile existenţei unui nou transformator şi că la 14 iulie 2008 s-a încheiat între reclamant şi pârâta–societate comercială contractul de racordare la reţeaua electrică de distribuţie.

A evocat instanţa de apel în rejudecare dispoziţiile art. 6, art. 9, art. 10 şi art. 13 din H.G. nr. 90/2008.

A arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 18 din H.G. nr. 90/2008, avizul tehnic de racordare constituie oferta operatorului de reţea la cererea de racordare a solicitantului şi că acest aviz a fost emis reclamantului în baza cererii, însoţite de documentaţia aferentă şi în baza fişei de soluţie întocmite de operatorul de distribuţie.

A prezentat caracteristicile soluţiei de alimentare cuprinse în act şi acceptate de reclamant prin semnarea contractului de racordare, a reţinut încheierea între părţi a contractului de racordare nr. 5676 din 14 iulie 2008 şi, având în vedere şi faptul că executantul lucrării a fost SC T.S. SRL (firmă atestată ANRE), a apreciat că în mod corect prima instanţă a reţinut că reclamantul nu este proprietar al unei reţele electrice de interes public în sensul art. 3 pct. 53 din Legea nr. 13/2007, punctul de racordare fiind la elementele de racord ale branşamentului la linia electrică existentă în zonă.

A reţinut, de asemenea, că, potrivit art. 40 din H.G. nr. 90/2008, branşamentul trifazat a intrat în patrimoniul societăţii furnizoare, punctul de delimitare fiind la bornele de ieşire din contor şi fiind stabilit prin acordul reclamantului şi al societăţii comerciale pârâte, cu respectarea dispoziţiilor art. 26 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 90/2008.

În condiţiile reţinute, instanţa de apel a apreciat că societatea pârâtă a fost îndreptăţită să emită pârâtei C.L.N. avizul tehnic de racordare, aviz pentru care nu a fost necesar acordul reclamantului, care nu deţine o reţea electrică în zonă şi care nu a realizat nicio extindere de reţea, pentru a beneficia de compensaţii băneşti în condiţiile art. 26 alin. (7) din H.G. nr. 90/2008.

În conformitate cu dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., curtea de apel a apreciat că se impune respingerea apelului şi menţinerea în întregime a sentinţei pronunţate de instanţa de fond.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs motivat reclamantul, cauza fiind înregistrată la nr. xx01/100/2010* la 13 ianuarie 2014 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

În motivarea cererii de recurs au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ. şi a fost criticată hotărârea pronunţată de instanţa de apel pentru următoarele motive:

Primul motiv de recurs se întemeiază pe susţinerea că instanţa de prim control judiciar a interpretat greşit avizul tehnic de racordare B 15612/19598 din 16 iunie 2008 şi contractul de racordare nr. 5676 din 14 iulie 2008 şi a schimbat înţelesul acestora.

În acest sens, recurentul-reclamant a arătat că emiterea avizului tehnic de racordare şi încheierea de către reclamant a contractului de racordare nr. 5676 din 14 iulie 2008 nu au transferat proprietatea decât asupra instalaţiei de branşament în lungime de 20 de metri, nu şi asupra reţelei stradale de 400 de metri, pe care a executat-o recurentul-reclamant, aşa cum în mod greşit a interpretat instanţa de apel, în sensul invocat de recurentul-reclamant fiind dispoziţiile art. 14 din contractul de racordare şi faptul că reţeaua stradală de distribuţie a energiei electrice nu a făcut obiectul contractului de racordare şi nici a avizului de racordare.

Al doilea motiv de recurs vizează pronunţarea hotărârii cu aplicarea greşită a prevederilor art. 14 din H.G. nr. 90/2008, recurentul-reclamant susţinând că instanţa de apel porneşte de la o premisă greşită şi că reţine nelegal, contrar probelor administrate, că intimata-pârâtă este proprietar al reţelei stradale în lungime de 310 m.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant a invocat prevederile art. 7 şi ale art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 90/2008 şi a arătat că, atâta timp cât în fişa de soluţie pentru emiterea avizului de racordare s-a trecut în mod greşit intimata-pârâtă ca proprietar, se impune soluţia de anulare a avizului, soluţia de racordare stabilită prin aviz încălcând dreptul de proprietate al recurentului-reclamant.

Al treilea motiv de recurs se întemeiază pe susţinerea că este nelegală interpretarea dată de instanţa de apel asupra modalităţii de transfer a dreptului de proprietate asupra liniei electrice stradale construită de recurentul-reclamant.

În această ordine de idei, s-a susţinut în esenţă că interpretarea dată de instanţa de apel încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi s-a invocat hotărârea C.E.D.O. Burghelea contra României din 27 ianuarie 2009.

S-a susţinut, totodată, că reţeaua stradală de distribuţie a energiei electrice în lungime de 400 de metri, construită de reclamant, nu poate fi folosită de către intimată în mod discreţionar, fără un acord al proprietarului cu privire la transmiterea dreptului de folosinţă sau la transmiterea proprietăţii.

La 16 iunie 2014, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt şi în drept faţă de recursul declarat, solicitând respingerea acestui recurs ca nefondat şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În esenţă, raportat la dispoziţiile art. 3 pct. 53 din Legea nr. 13/2007 intimata-pârâtă a susţinut că nu poate fi proprietar de reţea electrică de distribuţie de interes public o persoană fizică nedeţinând licenţă şi nicio capacitate energetică.

A invocat intimata-pârâtă şi prevederile art. 42 din H.G. nr. 90/2008, potrivit cu care operatorii de reţea şi deţinătorii de capacităţi energetice racordate la reţelele electrice de interes public au o serie de obligaţii anume determinate şi a arătat că, potrivit art. 18 din acelaşi act normativ, avizul tehnic de racordare constituie oferta operatorului de reţea la cererea de racordare a solicitantului.

A conchis intimata-pârâtă în sensul că recurentul-reclamant nu a realizat nicio extindere de reţea electrică de distribuire şi nu este proprietar al unei reţele electrice de interes public în sensul art. 3 pct. 3 din Legea nr. 13/2007, punctul de racordare fiind la clemele de racord ale branşamentului, iar branşamentul intrând în patrimoniul societăţii intimate, conform art. 40 din H.G. nr. 90/2008.

A mai arătat că reţelele de distribuţie se delimitează faţă de instalaţia consumatorilor în punctele de delimitare patrimonială, conform art. 41 alin. (3) din Legea nr. 13/2007 şi că, prin semnarea contractului de racordare, recurentul-reclamant i-a transmis dreptul de proprietate asupra reţelei, acceptând ca punctul de delimitare patrimonială să fie la contorul electric.

A solicitat cheltuieli de judecată.

La 27 iunie 2014, recurentul-reclamant a răspuns la întâmpinare.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca nefondat şi l-a respins cu această motivare şi pentru următoarele considerente:

În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa supremă a reţinut cu titlu preliminar că din dezvoltarea criticilor formulate nu reiese că recurentul-reclamant ar invoca lipsa motivelor sau existenţa unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei în considerentele hotărârii atacate, astfel încât trimiterea la acest motiv de recurs este fără substanţă şi s-a făcut pur formal.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a invocat prin primul motiv de recurs greşita interpretare de către instanţa de apel a avizului tehnic de racordare şi a contractului de racordare, iar prin al treilea motiv de recurs nelegala interpretare dată de aceeaşi instanţă „modalităţii de transmitere a dreptului de proprietate asupra liniei stradale construită de reclamant”, cele două critici putând fi, aparent, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

A constatat, de asemenea, că prin al doilea motiv de recurs se invocă greşita aplicare a prevederilor art. 14 din H.G. nr. 90/2008, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte a apreciat, în consens cu recurentul-reclamant, că dezlegarea principalei probleme în cauza de faţă vizează stabilirea calităţii de proprietar asupra reţelei de distribuţie a energiei electrice la care intimata-pârâtă a emis avizul tehnic contestat. Aceasta întrucât recurentul-reclamant se pretinde proprietarul reţelei respective şi susţine că avizul de racordare trebuia să emane de la proprietar, nu de la intimata-pârâtă, fiind o prerogativă legală a proprietarului reţelei.

Constată instanţa supremă că dispoziţiile art. 644 - 649 C. civ., reglementează modurile de dobândire a proprietăţii: succesiune, legate, convenţie tradiţiune, accesiune, incorporaţiune, prescripţie şi ocupaţiune.

În speţă, recurentul-reclamant invocă dobândirea dreptului de proprietate asupra reţelei de distribuţie prin edificare sau construire, pe un teren despre care nu susţine şi nu dovedeşte că ar fi proprietatea sa, pentru a se putea prevala de accesiune şi de dispoziţiile art. 492 C. civ., instanţa supremă constatând că modalitatea de dobândire invocată nu se înscrie printre cele prevăzute de normele legale invocate şi nici de alte reglementări legale specifice domeniului de referinţă.

În acest context, Înalta Curte a reţinut că recurentul-reclamant nu exhibă un titlu constatator al dreptului său de proprietate şi cere în mod nepermis instanţelor a se pronunţa implicit, în lipsa unui petit cu acest obiect, asupra calităţii sale de proprietar, în condiţiile în care dreptul de proprietate asupra reţelei de distribuţie îi este disputat de intimata-pârâtă, care se socoteşte în drept să uzeze de prerogativa de a acorda avize tehnice de racordare.

Ca urmare, câtă vreme nu este dovedită calitatea de proprietar a recurentului-reclamant în condiţiile reţinute în precedent, Înalta Curte, răspunzând prin aceste considerente comune primului şi celui de-al treilea motiv de recurs, a reţinut că este lipsită de relevanţă interpretarea dată de instanţa de apel diferitelor înscrisuri, respectiv „modalităţii de dobândire a dreptului de proprietate”, câtă vreme aprecierea asupra calităţii de proprietar s-a făcut dincolo de limitele învestirii, dându-se curs solicitării implicite a recurentului-reclamant.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, Înalta Curte a apreciat că nu este întemeiat, având în vedere că recurentul-reclamant nu poate invoca nerespectarea dispoziţiilor art. 14 din H.G. nr. 90/2008 câtă vreme nu a învestit instanţele cu o cerere privind nulitatea fişei de soluţie şi că a susţinut nelegalitatea acesteia abia în calea de atac a recursului. Din această perspectivă, examinând şi motivele de apel formulate, instanţa supremă a constatat că al doilea motiv de recurs se impune a fi respins întrucât a fost formulat omisso medio.

Apreciind, pentru considerentele ce preced, că în cauză nu subzistă niciunul din motivele de recurs invocate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.