Delictual liability for loss of use where defendants held valid but inferior titles in a title-comparison vindication action

Acţiune având ca obiect contravaloarea lipsei de folosinţă a unui imobil revendicat. Condiţii de admisibilitate din perspectiva dispoziţiilor art. 998 - art. 999 din Codul civil de la 1864

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte. Răspunderea

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

- contravaloare lipsă folosinţă

- acţiune în revendicare

- compararea titlurilor

- buna-credinţă

Codul civil de la 1864, art. 998, art. 999

În cazul în care pârâţii dintr-o acţiune prin care se solicită contravaloarea lipsei de folosinţă a unui imobil se află în situaţia atipică a posesorilor care s-au întemeiat, fără excepţie, pe titluri, care au opus reclamantei aceste titluri, anterior, în cadrul acţiunii în revendicare şi care, urmare a comparării titlurilor exhibate, au pierdut pentru că instanţele au considerat titlul reclamantei mai bine caracterizat, nu se poate aprecia că momentul de la care aceştia datorează despăgubiri este momentul introducerii acţiunii în revendicare, întrucât la acel moment titlul statului nu fusese încă desfiinţat, iar a admite altfel şi a considera că pârâţii sunt de rea-credinţă, aşadar în culpă, încă de la data chemării în judecată echivalează cu golirea de conţinut a procedeului comparării de titluri.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1114 din 20 martie 2014

Prin cererea înregistrată sub numărul unic xx31/3/2011 la 18 ianuarie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, reclamanta SC B.O. SA i-a chemat în judecată pe pârâţii Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 2 Bucureşti, Consiliul local Sector 2 Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice - ca reprezentant al Statului român şi a solicitat ca pârâţii să fie obligaţi la plata sumei de 1.059.203 euro, în echivalent în lei la cursul de schimb euro/ron al Băncii T. de la data plăţii, din care: suma de 909.630 euro reprezentând daune-interese compensatorii, constând în beneficiul nerealizat în perioada ianuarie 2008 - martie 2010 pentru lipsa de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, Şos. C. nr. 6A, sector 2, compus din clădire cu subsol, parter şi două etaje, cu 300 mp suprafaţă construită şi 925 mp suprafaţă desfăşurată utilă, plus teren aferent de 131 mp, în afara celui de sub clădire; suma de 149.573 euro reprezentând dobânzi legale calculate pentru perioada ianuarie 2008 - decembrie 2010, plus dobânzile legale până la data plăţii efective a daunelor-interese. A solicitat cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului descris în petit în baza Legii nr. 15/1990, evocând în acest sens dispoziţiile art. 16-20 din actul normativ precitat.

A arătat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 19 şi 20 din Legea nr. 15/1990, s-a emis H.G. nr. 1040/1990, prin care a fost înfiinţată societatea reclamantă şi că în art. 4 alin. (2) din această hotărâre de guvern s-a prevăzut că activul şi pasivul întreprinderilor de stat care îşi încetează activitatea se preiau de societăţile comerciale pe acţiuni înfiinţate.

A arătat şi că, tot în aplicarea Legii nr. 15/1990, s-a adoptat H.G. nr. 834/1991, care în art. 1 a prevăzut că terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la înfiinţarea acestora, necesare desfăşurărilor activităţii conform obiectului lor de activitate, se determină de organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar reclamanta, societate cu capital integral de stat, a dobândit în proprietate toate bunurile mobile şi imobile care aparţineau în 1990 ICS B.O., inclusiv clădirile şi terenul aferent acestora din Bucureşti, Şos. C. nr. 2, Şos. C. nr. 6A, sector 2 şi Şos. M.B. nr. 2, sector 2, dreptul de proprietate fiind dobândit la înfiinţarea societăţii în 1990, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 15/1990, ale H.G. nr. 1040/1990 şi ale H.G. nr. 834/1990.

Reclamanta a arătat, totodată, că pentru terenul situat în Bucureşti, Şos. C. nr. 6A, sector 2 titlul de proprietate îl reprezintă certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M08 nr. 0094 şi anexele acestuia şi că din suprafaţa de 431 mp care formează obiectul acestui titlu, pârâţii au ocupat 388 mp.

În prezentarea situaţiei de fapt, reclamanta a arătat şi că, în calitate de titular al dreptului de proprietate, a încheiat cu pârâta (SIC) contractul de închiriere din 26 noiembrie 1992, valabil şapte ani (până în 31 decembrie 1999) şi că, în ciuda faptului că pârâta i-a recunoscut dreptul de proprietate şi a încheiat contractul de închiriere, ulterior a refuzat să mai plătească chiria şi i-a obstrucţionat exercitarea dreptului de proprietate, invocând faptul că imobilul se află în proprietatea statului şi în administrarea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale şi întemeindu-se pe dispoziţiile H.G. nr. 339/1999, emisă de guvern pe baza unei note de fundamentare nedatată.

Sub acest aspect, reclamanta a susţinut că nota de fundamentare încalcă în mod flagrant dreptul său de proprietate, ca şi dispoziţiile art. 481 C. civ.

A mai arătat reclamanta că, împiedicată fiind să îşi exercite dreptul de proprietate, în anul 2004 a promovat o acţiune în revendicare, soluţionată în mod irevocabil prin decizia nr. 1310R din 15 octombrie 2010, pronunţată în dosarul nr. xx1/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin care reclamantei i s-a recunoscut în mod retroactiv dreptul de proprietate şi care a fost adusă la îndeplinire prin predarea silită a bunului imobil la 26 martie 2010, conform procesului-verbal încheiat de executorul judecătoresc.

Ca urmare, pentru perioada în care pârâţii i-au încălcat dreptul de proprietate reclamanta a înţeles să solicite daune-interese, calculate în raport de chiria medie practicată de reclamantă pentru spaţii cu aceeaşi utilitate, chirie situată între 10 şi 40 de euro pe m.p., perioada de calcul fiind de 27 de luni înainte de data la care pârâţii au fost obligaţi la predarea bunului: ianuarie 2008 – martie 2010.

Reclamanta a prezentat modul de calcul al daunelor solicitate.

Şi-a întemeiat pretenţiile în drept pe dispoziţiile art. 998 – 999 C. civ., pe care le-a evocat, a subliniat că, începând cu anul 2004, posesia a fost exercitată de pârâţi cu rea-credinţă, că pârâţii au dat dovadă de atitudine abuzivă şi că în speţă sunt incidente şi prevederile art. 1084 C. civ., care consacră cele două componente ale prejudiciului: damnum emergens şi lucrum cessans.

Cât priveşte dobânda legală, reclamanta a invocat prevederile art. 43 C. com., precum şi prevederile art. 2 şi 3 din O.G. nr. 9/2000, modificată şi aprobată prin Legea nr. 356/2002.

A susţinut că, în considerarea dispoziţiilor art. 4, 7 şi 56 C. com., a îndeplinit cerinţele procedurii prealabile a concilierii directe şi că invocă şi prevederile art. 274 – 275 C. proc. civ. în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate.

Cererea este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 – 481, ale art. 998 – 999 şi ale art.1084 C. civ., pe dispoziţiile art. 112 şi ale art. 7201 C. proc. civ., pe dispoziţiile art. 4, 7, 43 şi 56 C. com., ca şi pe dispoziţiile art. 2 - 3 din O.G. nr. 9/2000, aprobată şi modificată prin Legea nr. 356/2002.

Prin sentinţa civilă nr. 7988/2012 din 6 iunie 2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a admis în parte cererea reclamantei.

I-a obligat de pârâţi să plătească reclamantei în solidar, în echivalent în lei la cursul BNR din data plăţii, suma de 749.520 euro reprezentând contravaloare lipsă folosinţă, suma de 78.649 euro reprezentând dobândă legală calculată pe perioada ianuarie 2008 – decembrie 2010, plus dobânda legală calculată asupra sumei de 749.520 euro începând cu 1 ianuarie 2011 şi până la data plăţii debitului principal şi suma de 58.488,8 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu de avocat redus).

Prin încheierea camerei de consiliu de la 16 iulie 2012, tribunalul a îndreptat din oficiu eroarea materială strecurată în dispozitivul sentinţei civile nr. 7988/2012 din 6 iunie 2012, în sensul că i-a obligat pe pârâţi să plătească dobândă legală în continuare de la 1 aprilie 2010 şi până la plata debitului principal, nu de la 1 ianuarie 2011 şi până la plata debitului principal.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că acţiunea în revendicare promovată de reclamantă împotriva pârâţilor în anul 2004 s-a soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr. 1301/R din 15 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti şi că dispoziţiile din decizia nr. 918A/2009 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă au fost aduse la îndeplinire la 26 martie 2010, când pârâţii Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti şi Direcţia Generală a Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 2 Bucureşti au predat reclamantei bunul imobil în cursul procesului de executare silită.

A reţinut că prin hotărârile pronunţate în acţiunea în revendicare s-a stabilit în mod irevocabil că reclamanta este proprietara imobilului şi că pârâţii, fiind obligaţi să respecte acest drept, cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a bunului, evaluat la chiria pe care reclamanta ar fi perceput-o pentru acest bun, este întemeiată, fiind incidente prevederile art. 998- 999 C. civ.

Tribunalul a înlăturat apărarea pârâţilor bazată pe inexistenţa unor raporturi comerciale între părţile litigante, reţinând că temeiul cererii de chemare în judecată îl constituie răspunderea delictuală, nu cea contractuală.

A înlăturat şi apărarea pârâtului Statul român despre faptul că imobilul nu s-a aflat niciodată în posesia sa, reţinând, în esenţă, că această susţinere este infirmată de hotărârile judecătoreşti pronunţate în acţiunea în revendicare, hotărâri evocate în precedent şi în care s-a reţinut contrariul .

De asemenea, tribunalul a înlăturat apărarea pârâtului Consiliul Local Sector 2 Bucureşti, întemeiată pe susţinerea că, în prezent, imobilul în litigiu figurează pe lipsa bunurilor care fac parte din domeniul public al Municipiului Bucureşti, conform HCGMB nr. 186/2008, reţinând, în sinteză, că prin decizia nr. 2463 din 22 noiembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti a reţinut o situaţie contrară celei afirmate de pârât.

Au fost înlăturate apărările formulate de pârâţii Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti şi Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 2 Bucureşti, apărări în care s-a invocat buna-credinţă, ca şi apărarea pârâtului Consiliul Local Sector 2 Bucureşti despre lipsa de temeinicie a cererii pentru perioada anterioară pronunţării deciziei nr. 1310R din 15 octombrie 2010, tribunalul reţinând că intentarea acţiunii în revendicare pune capăt bunei-credinţe şi că gradul vinovăţiei nu influenţează cuantumul despăgubirilor datorate, autorii delictului civil fiind ţinuţi a răspunde şi pentru culpa levissima.

Cât priveşte cuantumul despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, tribunalul s-a raportat la chiria practicată de reclamantă pentru spaţiile închiriate terţilor, spaţii situate la parterul şi etajul Complexului comercial B.O. (reţinând că spaţiul în litigiu face parte din acest complex), chiria fiind precizată în contractele de închiriere depuse la dosar de reclamantă.

Cuantumul total al despăgubirilor a fost stabilit prin însumarea despăgubirilor calculate lunar, pe toată perioada de referinţă indicată în cererea introductivă de instanţă.

În ceea ce priveşte despăgubirile pentru lipsa de folosinţă a spaţiului de la subsol, în suprafaţă de 231 mp şi a terenului de 131 mp, tribunalul a apreciat cererea ca nefondată, reţinând că nicio probă nu confirmă suma pretinsă de reclamantă cu acest titlu.

La stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, tribunalul a procedat la reducerea onorariului avocaţial de la suma de 496.000 lei la suma de 15.000 lei, făcând aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. cu motivarea că suma de 496.000 lei este nepotrivit de mare în raport de munca îndeplinită de avocat. A acordat în totalitate cheltuielile cu taxele judiciare de timbru.

Împotriva acestei sentinţe toate părţile au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 87 din 25 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile pârâţilor. A admis apelul reclamantei şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că i-a obligat pe pârâţi şi la plata sumei de 481.000 lei, diferenţă între cheltuielile de judecată efectuate şi cele acordate, în ce priveşte onorariul avocaţial.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi i-a obligat pe pârâţi la plata sumei de 191.694 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Apelul declarat de reclamantă a fost apreciat ca întemeiat în parte. Instanţa de apel a găsit nefondată critica privind neacordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a spaţiului de la subsol şi a terenului aferent, apreciind că reclamanta nu a făcut dovada susţinerilor sale şi că nu poate fi considerată suficientă dovedirea cuantumului chiriilor practicate cu privire la spaţii comerciale în general, pentru ca acestea să fie considerate aplicabile şi subsolului degradat al imobilului.

A apreciat întemeiată critica împotriva măsurii de reducere a cuantumului onorariului avocaţial, reţinând, în esenţă, că prima instanţă a interpretat greşit şi restrictiv dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi că a aplicat greşit dispoziţiile alin. (3) al acestui text legal, care impun ca măsura reducerii să fie motivată.

Raportat la specificul speţei, instanţa de apel a reţinut cu titlu general că art. 274 C. proc. civ. a fost edictat în scop de sancţionare a abuzului de drept procesual şi că, faţă de munca depusă de avocat, de durata procesului, de soluţia favorabilă obţinută, onorariul de 496.000 lei nu poate fi apreciat ca nepotrivit de mare.

Apelul declarat de pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 2 Bucureşti a fost apreciat ca neîntemeiat.

Instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiată critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., considerând că litigiul are natură comercială prin raportare la calitatea de comerciant a reclamantei, despăgubirile pretinse fiind în strânsă legătură cu activitatea comercială curentă a acesteia.

A apreciat nefondată critica legată de calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice din perspectiva interesului propriu al apelantei-pârâte, interes care nu este legitim, personal şi direct.

Critica referitoare la momentul la care a încetat buna-credinţă (momentul intentării acţiunii în revendicare) a fost găsită nefondată, întrucât momentul intentării acţiunii în revendicare creează incertitudine cu privire la calitatea de proprietar, ca şi la calitatea de detentor precar şi consacră calitatea pârâţilor de posesori de rea-credinţă, constituind fundament pentru antrenarea răspunderii lor solidare.

Următoarea critică, în conexiune directă cu cea precedentă, a fost apreciată, de asemenea, ca nefondată, instanţa de apel reţinând că folosinţa imobilului revendicat în oricare formă (nud proprietar, titular al unui drept de administrare, posesor efectiv) a fost solidară, neputând fi scindată şi este imputabilă tuturor pârâţilor.

Cu raportare la apelanta-pârâtă, instanţa de apel a constatat că fapta ilicită pe care aceasta a săvârşit-o constă în folosirea fără just titlu a imobilului revendicat de reclamantă, folosinţa efectivă a bunului antrenându-i răspunderea pârâtei şi în cazul arătării de către aceasta a titularului dreptului.

Critica privitoare la modul de stabilire a prejudiciului a fost apreciată ca nefondată, în considerarea faptului că activitatea comercială a reclamantei presupune închirierea de spaţii comerciale în scopul obţinerii de profit, instanţa de apel reţinând că elementele în raport de care s-au stabilit despăgubirile pentru lipsa de folosinţă are atât o componentă obiectivă (chiriile practicate în zona situării imobilului), cât şi o componentă subiectivă (activitatea desfăşurată în concret de reclamantă).

Critica referitoare la stabilirea dobânzii a fost considerată ca nefondată, în considerarea naturii comerciale a litigiului, cât şi a dispoziţiilor art. 3 alin. 2 din O.G. nr. 9/2000 şi ale art. 7 C. com.

Apelul declarat de pârâtul Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti a fost apreciat ca nefondat.

Instanţa de apel a înlăturat ca neîntemeiată critica privind ignorarea în totalitate a probelor administrate, reţinând că, dimpotrivă, hotărârea primei instanţe are la bază analiza coroborată a probelor.

În acest sens, instanţa de prim control judiciar a reţinut, contrar susţinerilor apelantului, că unul dintre efectele acţiunii în revendicare este cel declarativ, reclamantei recunoscându-i-se cu efect retroactiv calitatea de proprietar al bunului.

Critica privind neclarificarea de către instanţă a naturii civile sau comerciale a litigiului a fost apreciată ca neîntemeiată pentru considerentele expuse în cadrul analizei apelului declarat de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 2 Bucureşti.

De asemenea, pentru argumentele expuse în cadrul apelului declarat de copârâtă, instanţa de apel a respins şi critica referitoare la modul de stabilire a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă.

Apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a fost apreciat ca nefondat.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât a fost corect soluţionată, pe de o parte întrucât Ministerul Finanţelor Publice este cel care gestionează bugetul statului, iar, pe de altă parte, pentru că Ministerul stă în proces în calitatea sa specială de reprezentant al statului, care rezultă din dispoziţiile art. 25 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954.

A înlăturat apărarea pârâtului întemeiată pe susţinerea că această parte nu a deţinut niciodată posesia asupra imobilului, întrucât Statul român a avut calitatea de nud proprietar, exercitând animus şi având cunoştinţă şi îngăduinţă pentru exercitarea corpus de către ceilalţi doi pârâţi. Sub acest aspect, a subliniat instanţa de apel că acţiunea ilicită a Statului român a constat în emiterea unor acte de administrare, folosinţă în favoarea celorlalţi doi pârâţi.

În cadrul aceleiaşi critici, a mai reţinut instanţa de apel că este lipsită de relevanţă invocarea dispoziţiilor art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, câtă vreme acţiunea de faţă vine în succesiunea acţiunii în revendicare şi prin promovarea acesteia se tinde la recuperarea fructelor bunului revendicat, iar răspunderea Ministerului Finanţelor Publice a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin hotărârile pronunţate în acţiunea în revendicare.

A reţinut şi că distincţia Statul român – Ministerul Finanţelor Publice, propusă de apelantul-pârât, este neconvingătoare şi contrară dispoziţiilor art. 25 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954.

În aceeaşi ordine de idei instanţa de apel a respins şi critica relativă la încălcarea principiului disponibilităţii, reiterând argumentele conform cărora este vorba despre o reprezentare legală a Statului de către Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul art. 25 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 şi arătând că soluţia de obligare a Ministerului Finanţelor Publice la plată este legală şi în considerarea faptului că executarea unei obligaţii de plată nu poate fi realizată împotriva unei entităţi cum este Statul.

Critica privitoare la fondul cauzei a fost înlăturată ca neîntemeiată, instanţa de apel evocând puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în acţiunea în revendicare, care înlătură orice susţinere despre inexistenţa faptei ilicite şi despre lipsa culpei.

În ce priveşte prejudiciul, instanţa de apel a reţinut că acesta există şi constă în pierderea efectivă a folosinţei bunului şi în beneficiul nerealizat de societatea comercială, iar în ceea ce priveşte dobânda a reţinut că aceasta are caracter de accesoriu al creanţei principale şi că abrogarea O.G. nr. 9/2000 prin O.G. nr. 13/2011 nu prezintă relevanţă, deoarece raportul juridic în temeiul căruia s-a născut obligaţia s-a derulat sub imperiul legii în vigoare.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recursuri motivate toate părţile litigante, recursurile fiind înregistrate sub acelaşi număr unic la 21 iunie 2013 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

În motivarea recursului, reclamanta SC B.O. SA a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998, 999 şi 1084 C. civ., întrucât din certificatul de atestare a dreptului de proprietate şi din procesul verbal de predare-primire aflate la dosar reiese că recurenta-reclamantă este proprietara terenului şi a construcţiei situate în Bucureşti, şos. C. nr.6A, sector 2 Bucureşti, iar prin faptele lor pârâţii au lipsit-o de folosinţa întregului imobil.

A arătat recurenta-reclamantă că spaţiile aflate în subsolul imobilului sunt amenajate în aceleaşi condiţii ca şi cele de la parter şi etaj, având o înălţime de 2,5 m şi fiind folosite de pârâţi ca un tot unitar.

A arătat şi că spaţiile de la subsol nu sunt cele ale unui subsol tehnic, cu conducte şi înălţime mică, iar în acest context raţionamentul instanţei de apel, preluat din hotărârea primei instanţe, potrivit cu care nu se datorează despăgubiri pentru subsol şi teren, este unul greşit, pretenţiile recurentei-reclamante având acest obiect fiind întemeiate.

Recursul este întemeiat în drept şi pe dispoziţiile art. 299 şi urm., ca şi pe dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.

În motivarea recursului, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice – ca reprezentant al Statului Român a criticat decizia instanţei de apel prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Primul motiv de recurs priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice – ca reprezentant al Statului Român, recurentul-pârât susţinând că instanţa de apel a făcut o confuzie şi că nu a realizat diferenţa dintre cele două persoane juridice atunci când a obligat Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu, după cum nu a realizat că nici persoanei reprezentate nu i se pot imputa obligaţiile personale ale reprezentantului.

Recurentul-pârât a făcut consideraţii de ordin teoretic cu privire la calitatea procesuală şi, raportat la actul juridic indicat în cererea de chemare în judecată ca stând la baza pretenţiilor formulate, respectiv contractul de închiriere din 26 noiembrie 1992, încheiat între reclamantă şi Centrul de Primire a Minorilor G., a susţinut că nu este titularul nici unei obligaţii faţă de recurenta-reclamantă, întrucât nu este semnatar al contractului invocat.

A criticat hotărârea instanţei de apel prin care a fost legitimat procesual pasiv cu neobservarea dispoziţiilor art. 35-36 din Decretul nr. 31/1954. Sub acest aspect, recurentul-pârât a susţinut în esenţă că Statul nu este responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi care primesc o delegaţie de suveranitate şi că nu îi poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală câtă vreme nu a exercitat niciodată posesia asupra imobilului în litigiu, lipsa calităţii procesuale pasive fiind dovedită şi prin raportare la dispoziţiile art. 998-999 C. civ., dar şi prin raportare la dispoziţiile art. 25 alin. 2 şi la dispoziţiile art. 35 şi 37 din Decretul nr. 31/1954.

A subliniat incidenţa specială a art. 25 alin. 2 şi a art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 şi, reiterând faptul că nu a deţinut niciodată posesia bunului în litigiu, a susţinut că Statul nu poate răspunde pentru fapta ce aparţine instituţiilor administraţiei publice locale.

Al doilea motiv de recurs vizează respingerea motivului de apel din apelul Ministerului Finanţelor Publice referitor la încălcarea principiului disponibilităţii.

În acest sens, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel, persistând în confuzia dintre persoana chemată în judecată şi reprezentantul ei, a menţinut obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plată în condiţiile în care ministerul nu a fost parte în proces, fiind încălcat principiul disponibilităţii reglementat de art. 129 alin. 6 C. proc. civ.

Al treilea motiv de recurs vizează soluţia de respingere a apelului declarat de Ministerul Finanţelor Publice, apel în care se invocă neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În cadrul acestei critici, recurentul-pârât a invocat prevederile H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, a evocat condiţiile cumulative ce se cer îndeplinite pentru antrenarea răspunderii conform dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. şi a susţinut că, în ceea ce priveşte ministerul, nici una dintre condiţii nu este îndeplinită în cauză.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, recurentul-pârât a arătat că nu este proprietarul şi nici deţinătorul imobilului în litigiu, că nu a emis nici un act care ar putea aduce atingere dreptului de folosinţă al reclamantei şi că fapta ilicită a fost săvârşită de Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, care a deţinut imobilul prin Centrul Local de Primire a Minorilor G.

În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel, înlăturând critica din apel având acest obiect, a procedat în mod arbitrar la stabilirea prejudiciului, întemeindu-se pe probele depuse la dosar de reclamantă şi fără a administra o probă cu expertiză tehnică în construcţii.

Subsumat aceleiaşi critici privind întinderea prejudiciului, recurentul-pârât a criticat şi măsura acordării dobânzii legale, susţinând că temeiul juridic nu mai există, O.G. nr. 9/2000 fiind abrogată prin O.G. nr. 13/2011.

Al patrulea motiv de recurs vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 274 alin. 3 C. proc. civ., recurentul-pârât susţinând că acordarea unor cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat în echivalent a 161.680 Euro este exagerată, onorariul fiind vădit disproporţionat faţă de activitatea prestată în instanţa de fond şi în cea de apel.

În sprijinul acestei critici au fost evocate practica CEDO (cauza Costin împotriva României), în care s-a reţinut că reclamanta nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor, precum şi decizia nr. 401/2005 şi nr. 493/2007 ale Curţii Constituţionale, în care s-a stabilit că acordarea cheltuielilor de judecată este prerogativa instanţei, care însă trebuie să aibă în vedere proporţia dintre onorariu şi amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.

În motivarea recursului pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 2 Bucureşti a realizat un istoric al acţiunii în revendicare şi al prezenţei acţiunii în pretenţii şi a criticat decizia instanţei de apel prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că aceasta a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Primul motiv de recurs se întemeiază pe încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 292 alin. 2 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţinând că în mod greşit instanţa de apel a respins prin încheierea de şedinţă de la 21 ianuarie 2013 proba cu expertiza tehnică în specialitatea construcţii şi proba cu expertiza contabilă, în condiţiile în care recurenta-pârâtă a solicitat proba cu înscrisuri ori orice altă probă a cărei necesitate va rezulta din dezbateri prin întâmpinarea la apelul reclamantei, cu respectarea dispoziţiilor art. 292 alin. 1 C. proc. civ., iar pe de altă parte administrarea celor două expertize de specialitate se impunea pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzei.

Al doilea motiv de recurs vizează greşita soluţionare de către instanţa de apel a problemei relei-credinţe şi greşita determinare de către aceeaşi instanţă a momentului de la care recurenta-pârâtă poate fi considerată un posesor de rea-credinţă, respectiv data intentării acţiunii în revendicare.

Recurenta-pârâtă a evocat prevederile art. 1899 alin. 2 C. civ., care instituie prezumţia de bună-credinţă şi prevăd obligaţia probei contrare în sarcina celui ce contestă prezumţia, subliniind faptul că, la momentul promovării acţiunii în revendicare, titlul statului nu fusese desfiinţat.

În susţinerea aceleiaşi critici a mai arătat recurenta-pârâtă şi că acţiunea în revendicare însăşi a fost soluţionată prin compararea titlurilor, că instanţa a dat câştig de cauză reclamantei, apreciind că are un titlu mai bine caracterizat şi că, în acest context, în mod greşit instanţa de fond şi cea de prim control judiciar au stabilit că pârâţii din prezenta cauză se fac vinovaţi de a se fi apărat în acţiunea în revendicare.

Recurenta-pârâtă a subliniat şi faptul că, promovând acţiunea în revendicare, reclamanta SC B.O. SA nu a dovedit reaua-credinţă a recurentei-pârâte în cauza de faţă. În argumentarea acestei susţineri, recurenta-pârâtă a arătat că Centrul Social „G.” de Integrare Familială pentru Copii a fost transferat din subordinea Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale în subordinea Consiliului Local al Sectorului 2 Bucureşti prin O.U.G. nr. 64/2003.

A arătat, totodată, că instanţa de apel, ignorând acest act normativ, a validat în mod greşit hotărârea primei instanţe în care s-a reţinut că buna-credinţă a recurentei-pârâte a încetat la momentul promovării acţiunii în revendicare, fără a lua în seamă că la acel moment titlul statului nu fusese încă desfiinţat şi fără a reţine că acţiunea în revendicare s-a soluţionat prin compararea titlurilor, ceea ce infirmă ideea de faptă culpabilă.

Recurenta-pârâtă a invocat decizia nr. 59/2003 a Curţii Constituţionale, în care s-a reţinut că exercitarea de către o persoană a unui drept recunoscut prin lege nu poate să justifice, prin ea însăşi, o prezumţie a relei-credinţe şi a afirmat că, dacă s-ar accepta motivarea instanţei de apel, pârâţii într-o acţiune în revendicare care îşi exercită dreptul constituţional la apărare sunt consideraţi ab initio persoane de rea-credinţă.

A susţinut recurenta-pârâtă în aceeaşi ordine de idei că H.G. nr. 339/1999 a fost dată în temeiul Legii nr. 213/1998 (art. 12 alin. 1 şi 2), imobilul făcând parte, la acel moment, din proprietatea publică a statului şi a pus în evidenţă faptul că reclamanta nu a atacat în justiţie nici O.U.G. nr. 64/2003 şi nici hotărârea de consiliu prin care imobilul i s-a dat în folosinţă, aceste elemente fiind de natură a conduce la concluzia că recurenta-pârâtă nu a fost în culpă atunci când a apreciat titlul statului ca fiind valabil.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, recurenta-pârâtă a criticat considerentele în care instanţa de apel a reţinut că, prin folosirea imobilului, a obţinut un beneficiu nejustificat, câtă vreme recurenta-pârâtă nu este societate comercială şi nu obţine beneficii din activitatea desfăşurată.

A criticat şi considerentele în care instanţa de apel a calificat-o pe recurenta-pârâtă drept un posesor de rea-credinţă în sens larg, care a exercitat o folosinţă specială asupra imobilului ce-i revenea drept sediu, arătând că Direcţia nu a avut niciodată sediul social în imobilul în litigiu şi că activitatea se desfăşoară în interesul comunităţii, mai precis în interesul unei categorii speciale de copii.

Al treilea motiv de recurs vizează modalitatea în care instanţele anterioare au determinat întinderea prejudiciului, recurenta-pârâtă arătând în esenţă că în acest demers au fost luate în calcul doar contractele de închiriere încheiate de reclamantă, fără să se întocmească o expertiză contabilă şi ignorându-se o practică curentă de evaluare a prejudiciului prin raportare la preţurile existente la data pronunţării hotărârii.

În aceeaşi ordine de idei, recurenta-pârâtă a subliniat că stabilirea prejudiciului s-a făcut cu ignorarea stării de degradare în care se află imobilul, ca şi a amplasamentului diferit al acestuia faţă de imobilul la care se referă contractele de închiriere depuse de reclamantă şi care au servit drept bază de calcul.

A criticat hotărârea instanţei de apel şi în funcţie de faptul că instanţa de apel nu a motivat de ce a înlăturat dovezile depuse de recurenta-pârâtă, din care reieşea că pe piaţa liberă, pentru imobile similare ca suprafaţă şi ca amplasament, cu dotări şi finisaje deosebite, preţurile sunt semnificativ mai mici.

Al patrulea motiv de recurs vizează calificarea naturii juridice a litigiului ca fiind comercială, recurenta-pârâtă arătând că litigiul reclamantei este întemeiat pe dispoziţiile art.998-999 Cod civil şi că instanţa de apel însăşi recunoaşte că între părţi nu au existat raporturi juridice contractuale.

Al cincilea motiv de recurs vizează calculul dobânzii datorate în funcţie de dispoziţiile art. 3 alin. 2 din O.G. nr. 9/2000, raportat la art. 7 C. com.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că în literatura de specialitate s-a subliniat că în astfel de cazuri dobânda se calculează de la data la care hotărârea de condamnare a rămas definitivă, întrucât doar la acea dată se poate vorbi despre o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

A susţinut şi că, pricina neavând natura comercială, devin aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. 3 din O.G. nr. 9/2000, nu dispoziţiile O.G. nr. 9/2000 reţinute de instanţă.

Al şaselea motiv de recurs vizează încălcarea dispoziţiilor art. 274 alin. 4 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că munca depusă de avocat în faţa instanţei de fond, unde s-a administrat doar proba cu înscrisuri, precum şi soluţionarea pricinii după trei termene de judecată nu justifică acordarea unui onorariu de aproximativ 5 miliarde de lei vechi.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel, deşi menţine soluţia primei instanţe de admitere în parte a cererii, acordă onorariul de avocat în întregime, nu în parte, aşa cum este uzual în practica instanţelor.

Sub un al treilea aspect, recurenta-pârâtă a evocat decizia nr. 405/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, în care s-a reţinut că partea care câştigă procesul poate obţine rambursarea unor cheltuieli de judecată în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al acestora.

În fine, sub un ultim aspect recurenta-pârâtă critică pentru aceleaşi considerente expuse în procent, în cadrul aceluiaşi motiv de recurs şi acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

În motivarea recursului, pârâtul Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti a apreciat decizia instanţei de apel ca vădit nelegală şi netemeinică, a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, existenţa în cuprinsul hotărârii a unor erori materiale evidente făcute cu privire la natura juridică a unor înscrisuri, ca şi restricţionarea dreptului la apărare prin respingerea unor probe absolut pertinente.

În mod global, recurentul-pârât a invocat în cadrul primului motiv de recurs că instanţa de apel a stabilit că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

În acest sens, recurentul-pârât a arătat că imobilul în litigiu a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 şi că foştii proprietari nu au formulat cerere de retrocedare, că activitatea comercială a reclamantei SC B.O. SA nu are nicio legătură cu activitatea socială desfăşurată în acest imobil şi că, pentru aceste argumente, existau puţine indicii că acţiunea în revendicare promovată de reclamantă va fi admisă.

A subliniat faptul că toate acţiunile promovate de reclamantă au fost respinse pentru lipsa calităţii procesuale active a SC B.O. SA, care nu şi-a dovedit calitatea de proprietar al imobilului.

Recurentul-pârât a considerat hotărârea pronunţată de instanţa de apel ca esenţial nelegală, întrucât nu s-a făcut dovada faptei culpabile a recurentului şi nici a prejudiciului, întrucât H.G. nr. 339/1999 nu a fost atacată, iar prin O.U.G. nr. 64/2004 imobilul în litigiu a fost transmis spre administrare Consiliului Local al Sectorului 2 Bucureşti.

A subliniat faptul că, deşi reclamanta SC B.O. SA a solicitat anularea H.G. nr. 339/1999, cererea i-a fost respinsă în mod irevocabil pentru lipsa titlului de proprietate asupra imobilului.

A subliniat, de asemenea, că atât Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti, cât şi Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 2 Bucureşti au exercitat un act de administrare a imobilului, care nu este un drept de sine stătător, ci se exercită în puterea titularului dreptului de proprietate şi în interesul acestuia. Ca urmare, a susţinut recurentul-pârât, administrarea imobilului nu s-a făcut abuziv şi nici fără titlu, iar refuzul de eliberare a spaţiului nu s-a făcut în absenţa unui titlu, ambele instituţii menţionate în precedent acţionând cu credinţă rezonabilă că administrează imobilul în virtutea unor posesii legitime, ceea ce exclude atât fapta ilicită, cât şi vinovăţia.

În consolidarea susţinerilor precedente, recurentul-pârât a invocat şi prevederile O.U.G. nr. 26/1997, ca şi prevederile art. 31 şi 46 din H.G. nr. 117/1999.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, recurentul-pârât a arătat şi faptul că în cauză nu este îndeplinită condiţia existenţei unui prejudiciu cert, aducând în sprijinul acestei afirmaţii argumentele detaliate în recursul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 2 Bucureşti.

Al doilea motiv de recurs vizează acordarea de către instanţa de apel a diferenţelor de cheltuieli de judecată în fond, deşi instanţa de apel a respins principalul motiv de apel din apelul reclamantei, ca şi a cheltuielilor de judecată din apel, recurentul-pârât aducând argumente similare celor expuse în recursul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 2 Bucureşti.

Recursul este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

La 10 martie 2014, reclamanta SC B.O. SA a depus întâmpinare faţă de recursurile depuse de pârâţi, formulând apărări în fapt şi în drept faţă de toate criticile dezvoltate şi solicitând respingerea recursurilor ca neîntemeiate.

La 28 februarie 2014, respectiv la 4 martie 2014 au depus întâmpinări la recursul declarat de reclamanta SC B.O. SA pârâţii Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 2 Bucureşti şi Consiliul Local Sector 2 Bucureşti, ambii pârâţi solicitând respingerea acestui recurs ca nefondat.

Pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 2 Bucureşti a formulat întâmpinări şi la recursurile declarate de copârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti, solicitând admiterea în parte a recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, anume în ceea ce priveşte motivele de recurs ce vizează prejudiciul (lipsa de folosinţă şi dobânda) şi cheltuielile de judecată, respectiv admiterea în totalitate a recursului declarat de pârâtul Consiliul Local Sector 2 Bucureşti, cu consecinţa casării deciziei de apel şi, în fond, a respingerii cererii de chemare în judecată.

Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu a depus întâmpinări la recursurile declarate de reclamantă şi de copârâţi.

La termenul din 14 martie 2014, Înalta Curte a invocat din oficiu şi a pus în discuţia părţilor excepţia tardivităţii declarării recursului formulat de pârâtul Consiliul Local Sector 2 Bucureşti.

Excepţia este întemeiată. Aşa cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare aflată la fila 189 a dosarului Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia atacată a fost comunicată recurentului-pârât Consiliul Local Sector 2 Bucureşti la 27 mai 2013, comunicarea făcându-se sub semnătura funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei şi prin aplicarea ştampilei instituţiei.

Sub acest aspect, Înalta Curte a înlăturat apărarea recurentului-pârât, întemeiată pe confirmarea de primire depusă la dosar chiar la termenul din 14 martie 2014, având în vedere că respectiva confirmare, deşi conţine menţiune şi despre dosarul de faţă, este adresată şi primită de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, nu de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă şi este datată 14 iunie 2013, aşadar după împlinirea termenului legal.

Înalta Curte nu a primit nici apărarea întemeiată pe borderoul depus la 18 martie 2014, întrucât acest borderou a fost depus după închiderea dezbaterilor şi nu a fost pus în discuţia contradictorie a părţilor, recurentul-pârât nesolicitând la termenul din 14 martie 2014 amânarea judecăţii pentru administrarea de probe în apărare pe excepţia invocată din oficiu.

A constatat Înalta Curte, în plus, şi că, deşi recurentul-pârât se prevalează de documente care pot conduce la concluzia că recursul a fost expediat prin poştă, această modalitate de expediere nu este confirmată, întrucât la dosarul cauzei nu există nici un plic de corespondenţă.

În acest context, Înalta Curte apreciază că data declarării recursului este data certă de înregistrare a recursului la registratura Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, care se coroborează cu data confirmării de primire depusă de recurentul-pârât la 14 martie 2014 în instanţă, respectiv 14 iunie 2013.

Termenul de 15 zile pentru declararea recursului, prevăzut de art. 301 C. proc. civ. şi calculat pe zile libere conform art. 101 C. proc. civ., s-a împlinit la 12 iunie 2013, iar în această situaţie formularea recursului la 14 iunie 2013 s-a făcut cu depăşirea termenului legal, recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Local Sector 2 Bucureşti fiind respins ca tardiv declarat, în conformitate cu dispoziţiile art. 103 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte celelalte recursuri, Înalta Curte a apreciat cu titlu preliminar că se impune tratarea lor într-o ordine diferită de cea din prezentarea ce precede, pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de reclamanta SC B.O. SA vizează în esenţă soluţia de neacordare a unei părţi din despăgubirile solicitate, în condiţiile în care instanţele anterioare au reţinut ca fiind îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Recursurile declarate de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 2 Bucureşti conţin critici legate, în esenţă, de neîndeplinirea condiţiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale, ca urmare se impun analizate cu prioritate, recursul declarat de reclamanta SC B.O. SA urmând a fi luat în analiză doar în situaţia în care instanţa de recurs, apreciind incidente dispoziţiile art. 998-999 C. civ., a respins recursurile celor doi pârâţi.

În plus, constatând că recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice conţine şi o critică legată de calitatea sa procesuală pasivă, cu potenţială influenţă asupra cadrului procesual, Înalta Curte a acordat prioritate analizei acestui recurs.

Examinând actele şi lucrările dosarului, probele administrate în cauză, motivele de recurs şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a constatat şi a reţinut:

Recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice este întemeiat şi a fost admis în limitele şi pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs este nefondat. Plecând de la limitele învestirii, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. 6 C. proc. civ., instanţa supremă constată că reclamanta a dedus judecăţii o acţiune în pretenţii civile cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a unui imobil şi pentru dobânda legală aferentă, despăgubiri solicitate pentru perioada ianuarie 2008-martie 2010, astfel cum rezultă din cererea introductivă de instanţă.

Constată şi că în intervalul de referinţă părţile au fost implicate într-o acţiune în revendicare pornită de reclamanta din cauza de faţă în anul 2004 şi soluţionată irevocabil la 15 octombrie 2010 în contradictoriu cu pârâţii din cauza de faţă.

Constată, totodată, că reclamanta s-a prevalat de hotărârile pronunţate în acţiunea în revendicare şi că tot în cererea de chemare în judecată a pus la temelia pretenţiilor sale hotărârile favorabile pronunţate în acţiunea în revendicare, susţinând că efectul admiterii acţiunii în revendicare este acela al recunoaşterii retroactive a dreptului său de proprietate asupra imobilului şi că pârâţii i-au cauzat un prejudiciu prin încălcarea dreptului de proprietate.

În acest context, Înalta Curte apreciază că, atâta vreme cât prejudiciul a cărui raportare se solicită în cauza de faţă este intim şi indisolubil legat de delictul civil constatat prin decizia civilă nr. 918/A din 14 iulie 2009 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă şi prin decizia civilă nr. 1301 R din 15 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, ambele pronunţate în dosarul nr. xx1/2/2010, recurentul-pârât nu mai poate repune în discuţie o chestiune dezlegată cu putere de lucru judecat, respectiv calitatea sa procesuală pasivă. Aceasta întrucât prin hotărârile sus-evocate instanţele au obligat Statul Român – prin Ministerul Finanţelor Publice (calitate deţinută de recurentul-pârât şi în cauza de faţă) să lase reclamantei, alături de copârâţi, în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, Şos. C. nr. 6A, sector 2, acelaşi pentru a cărui lipsă de folosinţă se solicită despăgubirile în speţă.

Recurentul-pârât nu poate înfrânge puterea de lucru judecat a primelor hotărâri doar în considerarea faptului că acţiunea în pretenţii este exercitată separat de acţiunea în revendicare, câtă vreme reclamanta putea la fel de bine să exercite această acţiune împreună cu acţiunea în revendicare, cât şi separat, elementul de legătură dintre cele două fiind delictul civil cauzator de prejudicii.

Ca urmare, Înalta Curte, răspunzând prin acest considerent comun legat de puterea de lucru judecat tuturor argumentelor dezvoltate în cadrul primului motiv de recurs, a apreciat această critică drept nefondată şi a înlăturat-o.

Al doilea motiv de recurs este nefondat. Aşa cum se poate observa din examinarea cererii introductive de instanţă, recurenta-reclamantă a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român, iar instanţa de apel a subliniat în mod special şi detaliat în considerentele hotărârii atacate calitatea specială a Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului, calitate decurgând ex lege, ceea ce face ca susţinerea recurentului-pârât despre încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. 6 C. proc. civ. şi a principiului disponibilităţii să fie una total nefondată.

Instanţa supremă apreciază ca pertinente considerentele în care instanţa de apel a reţinut că executarea bănească nu poate fi realizată direct împotriva unei entităţi cum este Statul, având în vedere caracterul abstract al acestei entităţi, caracter care a impus cerinţa reprezentării legale printr-o instituţie anume determinată - Ministerul Finanţelor Publice, reprezentarea neputând fi concepută a opera doar cu titlu abstract, în litigii, respectiv în raporturile juridice, ci impunându-se a avea eficienţă şi sub aspectul executării efective a obligaţiilor decurgând din hotărârile judecătoreşti sau din raporturile juridice delictuale ori contractuale.

Al treilea motiv de recurs este întemeiat.

Constată instanţa supremă că recurentul-pârât a evocat cele patru condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ pentru antrenarea răspunderii civile delictuale: prejudiciul, fapta ilicită, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţia.

În esenţă, recurentul-pârât contestă că ar fi autorul unei fapte ilicite, contestă vinovăţia, iar în ceea ce priveşte prejudiciul contestă modalitatea în care instanţa de fond şi cea de apel au determinat întinderea acestuia.

Constată instanţa supremă că şi recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 2 Bucureşti, a criticat decizia pronunţată în apel sub aspectul stabilirii întinderii prejudiciului (în lipsa unor expertize de specialitate, prin încălcarea nemotivată a probelor proprii şi prin acordarea dobânzii legale cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. 3 din O.G. nr. 9/2000), ca şi sub aspectul stabilirii vinovăţiei, mai precis a determinării momentului la care poate fi considerată posesor de rea-credinţă.

Având în vedere că aceste critici vizează în esenţă elementele răspunderii civile delictuale, Înalta Curte le-a grupat şi le-a răspuns prin următoarele considerente comune:

În acord cu o doctrină şi cu o jurisprudenţă constante, instanţa supremă reaminteşte că patru sunt elementele care trebuie să existe cumulativ pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, precum şi vinovăţia.

Constată că existenţa prejudiciului nu este contestată de pârâţi, care în esenţă critică doar modul în care instanţa de fond, confirmată de instanţa de apel, a determinat întinderea prejudiciului. De asemenea, constată că pârâţii nu au contestat nici legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

În fond, problema de a cărei justă dezlegare depinde soluţionarea prezentei cauze este legată de iliceitatea faptei/faptelor şi de vinovăţia celor trei pârâţi în săvârşirea lor.

Reafirmă Înalta Curte că săvârşirea de către cei trei pârâţi, fiecare în modalitatea proprie, a delictului civil constând în împiedicarea reclamantei de a uza de toate atributele dreptului de proprietate s-a stabilit prin decizia civilă nr. 918A din 14 iulie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, ambele pronunţate în dosarul cu număr unic xx1/2/2010, iar aceste hotărâri, prin care cei trei pârâţi din cauza de faţă au fost obligaţi să lase reclamantei în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul situat în Bucureşti, Şos. C. nr. 6A, sector 2, se impun cu putere de lucru judecat.

În acest context, existenţa faptei, astfel cum a fost reţinută în sarcina fiecărui pârât, nu mai poate fi repusă în chestiune, toate criticile din recursurile de faţă vizând acest aspect urmând a fi înlăturate în conformitate cu principiul de drept res judicata pro veritate habetur.

Rămâne de stabilit momentul la care aceste fapte capătă caracter ilicit, moment care coincide cu cel al determinării culpei pârâţilor. În alţi termeni, astfel cum a susţinut recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 2 Bucureşti, trebuie determinat momentul la care pârâţii pot fi consideraţi de rea-credinţă, iar acest moment se determină pe de o parte pornind de la perioada pentru care se solicită despăgubiri, iar pe de altă parte de la caracteristicile proprii procesului de revendicare în care au fost implicate părţile litigante.

În această ordine de idei, trebuie subliniat faptul că reclamanta solicită despăgubiri pentru o perioadă de 27 de luni, perioadă anterioară pronunţării deciziei civile nr. 1301R din 15 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, irevocabilă. Aşadar despăgubirile sunt solicitate pentru o perioadă cât acţiunea în revendicare se află încă pe rolul instanţelor.

Trebuie subliniat şi faptul că o analiză a considerentelor celor două decizii sus-evocate, pronunţate în acţiunea în revendicare, relevă faptul că instanţele de apel şi de recurs au pronunţat soluţia favorabilă recurentei-reclamante urmare a comparării titlurilor exhibate de reclamantă şi de Statul Român (titlurile celorlalţi doi pârâţi fiind întemeiate pe titlul originar al Statului).

În acest context, Înalta Curte constată că pârâţii din acţiunea în revendicare (pârâţi şi în cauza de faţă) nu se află în situaţia–tip a posesorului fără titlu, care într-adevăr este considerat de rea-credinţă încă de la promovarea acţiunii în revendicare, a cărui faptă este ilicită, care a acţionat cu vinovăţie şi care datorează despăgubiri de la data intentării acţiunii.

Pârâţii din cauza de faţă se află în situaţia atipică a posesorilor care s-au întemeiat, fără excepţie, pe titluri, care au opus reclamantei aceste titluri în cadrul procedurii judiciare şi care, urmare a comparării titlurilor exhibate, au pierdut pentru că instanţele au considerat titlul reclamantei mai bine caracterizat.

Acest aspect nu este, de altfel, contestat de recurenta-reclamantă, iar instanţa supremă apreciază că în acest context instanţa de fond şi instanţa de apel care i-a validat raţionamentul au greşit în stabilirea momentului la care pârâţii pot fi consideraţi de rea-credinţă, apreciind că acesta este momentul introducerii acţiunii în revendicare.

Pe cale de consecinţă, instanţele au pronunţat o hotărâre fără temei legal, întrucât au apreciat în mod greşit că pârâţii au deţinut imobilul abuziv, câtă vreme aceştia l-au deţinut în baza unor titluri neanulate, dar care nu au fost găsite preferabile titlului reclamantei.

Au apreciat în mod greşit şi că pârâţii au săvârşit faptele cu vinovăţie, pe de o parte pentru că ocuparea imobilului s-a făcut cu convingerea rezonabilă că este autorizată de un titlu emanând de la adevăratul proprietar, titlu care nu a fost anulat.

Pe de altă parte, pârâţii nu pot fi consideraţi în culpă nici pentru că, solicitând instanţei compararea titlurilor, şi-au exercitat dreptul constituţional la apărare, soluţia defavorabilă pe care au primit-o fiind rodul deliberării instanţelor, iar deliberarea având la bază titluri exhibate de ambele părţi.

A admite altfel şi a considera că pârâţii sunt de rea-credinţă, aşadar în culpă, încă de la data chemării în judecată, echivalează nu numai cu golirea de conţinut a procedeului comparării de titluri, ci şi cu înfrângerea principiului dreptului la apărare, pârâţii fiind sancţionaţi pentru apărarea exercitată.

În cazul special de faţă, buna-credinţă a pârâţilor ar fi încetat la momentul pronunţării unei hotărâri irevocabile defavorabile în acţiunea în revendicare, dacă ulterior pârâţii ar fi continuat să ocupe imobilul şi numai pentru pretenţii ulterioare acestui moment.

Toate considerentele care preced conduc la concluzia că instanţa de apel, confirmând soluţia instanţei de fond cu privire la acţiunea în pretenţii, a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., întrucât a reţinut în mod greşit, faţă de specificul acţiunii în revendicare, că există faptă ilicită şi vinovăţie.

În acest context, pentru că în speţă nu sunt întocmite cumulativ toate elementele răspunderii civile delictuale, devine de prisos analiza celorlalte critici din recursurile pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 2 Bucureşti, critici care s-ar fi cuvenit luate în analiză numai dacă se aprecia că sunt dovedite toate aceste elemente.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 312 alin. 1-3, raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la art. 998-999 C. civ., Înalta Curte a admis recursurile declarate de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 2 Bucureşti.

A modificat în parte decizia atacată, în sensul că, în temeiul art. 295-296 C. proc. civ., a admis apelurile declarate de Ministerul Finanţelor Publice şi de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 2 Bucureşti şi a schimbat în tot sentinţa atacată, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC B.O. SA, reţinând că, nefiind întrunite cerinţele prevăzute de art. 998-999 C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile delictuale şi cererea introductivă de instanţă fiind respinsă, sunt nefondate atât criticile vizând despăgubirile neacordate de prima instanţă, cât şi cele vizând cheltuielile de judecată neacordate, întrucât reclamanta a căzut în pretenţii şi nu se mai poate prevala de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.

Înalta Curte a menţinut soluţia de respingere a apelului declarat de pârâtul Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti, având în vedere soluţia de respingere a recursului formulat de această parte ca tardiv declarat.

Cu toate acestea, deşi apelul declarat de pârâtul Consiliul Local Sector 2 Bucureşti va rămâne respins, Înalta Curte a extins efectele admiterii apelurilor celorlalţi doi pârâţi şi în cazul pârâtului Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti, respingând cererea de chemare în judecată şi faţă de acest pârât, în conformitate cu dispoziţiile art. 48 alin. 2 C. proc. civ.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că reclamanta nu a defalcat pretenţiile cu privire la fiecare pârât, că pârâţii, aşadar, se află în litisconsorţiu pasiv şi au a răspunde solidar, potrivit dispoziţiilor art. 1003 C. civ., efectele hotărârii răsfrângându-se asupra tuturor atât prin natura raporturilor juridice, cât şi în temeiul dispoziţiilor art. 1003 C. civ., câtă vreme obligaţia nu este divizibilă în ceea ce îi priveşte.

Pentru aceleaşi considerente pentru care a decis respingerea apelului declarat de reclamanta SC B.O. SA, în temeiul art. 312 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte a respins şi recursul declarat de aceeaşi parte, fără analiza motivelor expuse, soluţia fiind consecinţa admiterii celorlalte două recursuri.