Discrimination claim fails where accommodation right rests on custom rather than law and defendant is a private association not subject to Protocol 12 public authority rules

Acţiune în despăgubiri. Invocarea unei pretinse fapte de discriminare. Condiţii de admisibilitate

Cuprins pe materii: Drept comercial. Alte materii

Index alfabetic: acţiune în despăgubiri

- discriminare pe motive politice

- cutumă

O.G. nr. 137/2000, art. 2 alin. (1)

Decretul-lege nr. 27/1990, art. 1 alin. (1)

O.G. nr. 26/2000, art. 1 alin. (2)

Protocolul 12 la Conventia europeana, art. 1

Invocarea unei simple vocaţii izvorâte din cutumă nu constituie un temei suficient pentru constatarea de către instanţa de judecată a existenţei unei pretinse fapte de discriminare, atâta timp cât una dintre condiţiile legale esenţiale pentru calificarea unei fapte ca fiind discriminatorii este ca aceasta să fi avut ca efect restrângerea unui drept, iar dreptul să fie recunoscut de lege.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1733 din 16 mai 2014

Prin cererea înregistrată la nr. xx05/3/ 2012 la 5 martie 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, reclamantul C.M.V.D. i-a chemat în judecată pe pârâţii N.M., în calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, Uniunea Scriitorilor din România şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi a solicitat ca instanţa să constate comportamentul discriminatoriu al pârâtului N.M. care, în calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, prin practici discriminatorii îl dezavantajează pe reclamant pentru convingerile sale politice, restrângând fără o justificare obiectivă sau scop legitim folosinţa şi exercitarea în condiţii de egalitate a dreptului reclamantului de acces la locuri şi servicii destinate folosinţei publice, prin refuzul constant în ultimii doi ani de a-i da reclamantului acces la serviciile oferite de hotelul Uniunii Scriitorilor din staţiunea N.-O.

Reclamantul a solicitat ca instanţa să dispună încetarea imediată a oricăror discriminări pe motive politice împotriva sa şi restabilirea situaţiei anterioare luării măsurii discriminatorii prezentate în precedent.

A solicitat obligarea pârâţilor în solidar la plata de despăgubiri de 1.000.000 lei urmare a discriminării, ca şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în anii 2011 şi 2012, în calitate de consumator al serviciilor de turism şi de descendent al defunctului scriitor P.C.C., a formulat două cereri de rezervare către preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, prin care a solicitat, potrivit statutului şi cutumelor acestei Uniuni şi dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 269/2004, să îi fie aprobată şederea în Hotelul - Casă de creaţie din staţiunea Neptun-Olimp, cunoscut sub numele de Vila Scriitorilor Z.S. şi care, conform art. 5 lit. e) din Statutul sus-evocat, desfăşoară activităţi comerciale în beneficiul Uniunii.

A susţinut reclamantul că dubla calitate de turist şi de descendent al unui membru al Uniunii Scriitorilor din România îi creau dreptul virtual şi posibilitatea efectivă de a beneficia de serviciile hoteliere sus-enunţate, având în vedere că, în baza Statutului şi a cutumelor Uniunii, soţii supravieţuitori şi descendenţii de gradul I ai scriitorilor membri ai Uniunii beneficiază de dreptul de a fi găzduiţi în casele de creaţie (cutuma fiind fundamentată pe interpretarea in extenso a dispoziţiilor art. 5 lit. k) din Statutul Uniunii şi au, faţă de terţe persoane, un drept de preempţiune în acest sens).

A arătat reclamantul că, alături de descendenţii mai multor scriitori, a beneficiat de această cutumă în perioada 1997-2010, iar ulterior anului 2007 a beneficiat de cutumă şi în nume propriu, ca urmaş al dramaturgului P.C.C., aspect recunoscut de administratorul hotelului, V.T., într-un interviu acordat la 23 august 2010 ziarului A.

Reclamantul a arătat că pentru prima oară în ultimii 20 de ani cererile i-au fost respinse atât pentru anul 2011, cât şi pentru anul 2012, aparent fără motivare, restrângându-i-se fără justificare legală accesul în unitatea hotelieră atât în calitate de urmaş al defunctului scriitor P.C.C., cât şi ca simplu turist.

A susţinut reclamantul că din discuţiile purtate cu secretara A.S. şi cu administratorul hotelului V.T. a reieşit că motivul refuzului l-a constituit schimbul de replici avut cu preşedintele României, că a solicitat în scris, atât în anul 2011 cât şi în anul 2012, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 544/2001, să i se comunice motivul refuzului şi că ambele solicitări au rămas fără răspuns.

Cât priveşte incidentul amintit în precedent, reclamantul a arătat că la 21 august 2010 a avut cu preşedintele României un schimb de replici, în urma căruia preşedintele l-a agresat verbal şi fizic, atitudinea respectivă formând obiectul plângerii penale pe care a înregistrat-o la nr. 1970 din 21 octombrie 2010 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

A susţinut reclamantul că refuzul nejustificat al prestării serviciilor hoteliere de către Vila Scriitorilor din Neptun este interzis expres de art. 27 lit. g) şi de art. 28 din Legea nr. 296/2004 şi reprezintă în acelaşi timp o încălcare flagrantă a art. 2 din Statutul Uniunii Scriitorilor din România.

A apreciat că prin acest refuz abuziv şi discriminatoriu au fost încălcate prevederile art. 16, art. 20, art. 29 din Constituţia României, prevederile art. 1 din O.G. nr. 137/2000 şi dispoziţiile sus-invocatului Statut, constituind o discriminare în înţelesul art. 2, raportat la art. 1 alin. (2) lit. c) şi d) punctele vii şi viii din O.G. nr. 137/2000 şi fiind sancţionată de art. 14 din acelaşi act normativ.

În plus, reclamantul a arătat şi că dispoziţia dată de pârâtul N.M. a avut ca efect excluderea reclamantului din mediul în care a crescut, în care şi-a dezvoltat personalitatea şi în care a întemeiat numeroase relaţii de amiciţie şi prietenie, punându-l într-o situaţie de excludere şi de inferioritate faţă de membrii comunităţii din care face parte în ultimii 30 de ani.

A subliniat faptul că astfel de măsuri restrictive nu au fost luate împotriva membrilor Uniunii Scriitorilor din România, a soţilor sau a descendenţilor acestora nici înainte de Revoluţia din 1989.

Prin sentinţa civilă nr. 380 din 25 februarie 2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată. A luat act că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată şi că pârâţii îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că în speţă nu se poate reţine ipoteza propusă de reclamant, anume aceea că restrângerea pe care a suferit-o a fost cauzată de convingerile politice ale acestuia, avizul negativ pe care reclamantul l-a primit fiind în legătură cu comportamentul în sine al reclamantului, care a tulburat liniştea turiştilor prin discuţiile purtate în acea noapte până târziu, comportamentul aducând atingere imaginii Uniunii Scriitorilor din România, care a fost asociată acestui scandal.

A reţinut tribunalul că, faţă de dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000, în speţă nu există discriminare şi nici o măsură cu caracter politic, întrucât ceea ce a determinat respingerea cererilor reclamantului nu a fost incidentul legat de persoana preşedintelui, ci incidentul în sine şi că libertatea de exprimare a opiniilor politice nu poate fi manifestată în orice loc şi cu lezarea drepturilor terţilor, în speţă reclamantul manifestând un comportament contrar valorilor Uniunii Scriitorilor din România.

S-a reţinut, de asemenea, că nu numai reclamantului i s-au refuzat cererile de cazare în vila scriitorilor, ci şi altor două persoane, pe motiv de consum mare de alcool şi de manifestări care au tulburat liniştea.

Cu privire la al doilea capăt de cerere, tribunalul a apreciat că, neexistând discriminare, nu este loc de despăgubiri, iar cu privire la susţinerile făcute de reclamant cu ocazia deliberărilor şi prin notele scrise, în sensul că refuzul este absolut nelegal şi dacă s-ar face abstracţie de incidentul cu preşedintele României, tribunalul a reţinut că aceste susţineri nu pot fi luate în considerare, întrucât exced învestirii iniţiale, în care reclamantul a invocat discriminarea pe motive politice.

Prin decizia civilă nr. 245 A din 3 septembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 380 din 25 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

L-a obligat pe apelant să plătească intimatei Uniunea Scriitorilor din România 2.000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a definit fapta discriminatorie prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, a analizat faptele expuse în cererea introductivă de instanţă şi, raportat la art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a subliniat că diferenţa de tratament devine discriminatorie atunci când se introduc distincţii între situaţii analoge şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. În acest sens, a evocat hotărârile CEDO pronunţate în cauzele Fredin vs. Suedia, Hofmannn vs Austria şi Spadea şi Scalambrino vs. Italia.

A menţionat instanţa de prim control judiciar şi faptul că principiul egalităţii, ca principiu general al dreptului comunitar, a fost statuat de Curtea Europeană de Justiţie, sens în care a evocat hotărârea pronunţată de această instituţie în cauza Sermide Spa vs. Cassa Conguaglio Zucchero and Others.

Totodată, instanţa de apel a reamintit faptul că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoge sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicat, în acest sens evocând hotărârea pronunţată în cauza Stubbings et autres vs. Royaume-Uni.

Faţă de aceste premise teoretice şi jurisprudenţiale, instanţa de apel s-a raportat la specificul cauzei deduse judecăţii şi a apreciat că fapta indicată de apelantul-reclamant nu se încadrează în situaţia prevăzută de art. 2 din O.G. nr. 137/2000, întrucât reclamantului nu i s-a refuzat accesul în vilă în considerarea convingerilor sale politice, respectiv pentru că reclamantul nu este de acord cu politica promovată de preşedintele României, ci în considerarea unui incident pe care nici reclamantul nu îl neagă, incident prin care a tulburat liniştea vilei respective până noaptea târziu.

În această ordine de idei, instanţa de apel a reţinut că ceea ce contestă apelantul-reclamant este efectul comportamentului său, determinat de locul incidentului şi de numărul posibil redus de martori (ora fiind târzie), neglijând faptul că tocmai ora târzie făcea ca incidentul să fie auzit pe o rază mare a hotelului.

S-a referit instanţa de apel la Hotărârea Comitetului Director din 26 ianuarie 2011, din care reiese că şi altor două persoane li s-a opus acelaşi refuz ca şi apelantului-reclamant, dar din pricina consumului mare de alcool şi a unor manifestări prin care a fost tulburată liniştea şi a confirmat justeţea considerentelor în care prima instanţă a reţinut că, faţă de Statutul Uniunii Scriitorilor din România, nu se poate deduce un drept al reclamantului de a fi cazat cu prioritate în vila scriitorilor, ci doar o vocaţie bazată pe o cutumă şi care presupune acordul Uniunii.

De asemenea, a reţinut că scopul restricţiei impuse de pârât a fost determinat nu de convingerile politice ale reclamantului, ci de apărarea unor valori cultivate de pârât, printre care şi buna reputaţie a hotelului, afectată în speţă de reclamant, astfel cum reiese din probele administrate.

În acest context, instanţa de prim control judiciar a constatat că nu există discriminare diferenţa de tratament justificată obiectiv şi a apreciat că în speţă justificarea obiectivă a pârâtului este evitarea pe viitor a unor situaţii similare care, prin amploare mediatică, să îi afecteze imaginea.

A înlăturat solicitarea apelantului de a verifica legalitatea măsurii luate de pârât şi proporţionalitatea acesteia cu atingerea adusă imaginii pârâtei, apreciind că aceasta se îndepărtează de obiectul cauzei, neinteresând dacă în mod real imaginea pârâtei a fost afectată, ci dacă restrângerea s-a întemeiat sau nu pe convingerile politice ale reclamantului.

Critica relativă la neluarea în seamă a modificării cererii cu ocazia deliberării şi a notelor scrise a fost apreciată ca nefondată, întrucât modificarea a survenit după momentul prevăzut de art.132 Cod procedură civilă şi nu mai putea fi luată în analiză, instanţa fiind ţinută a se pronunţa doar asupra obiectului cererii, astfel cum impun dispoziţiile art. 129 alin. 6 C. proc. civ.

Curtea de apel a respins apelul în conformitate cu dispoziţiile art. 296 C. proc. civ. şi a făcut şi aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs motivat reclamantul, cauza fiind înregistrată sub acelaşi număr de dosar la 24 octombrie 2013 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

Recurentul a susţinut că hotărârea recurată este adoptată cu vădita încălcare a normelor şi practicilor naţionale şi comunitare, motiv pentru care se impune casarea hotărârii.

Primul motiv de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţinând că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, a normelor şi jurisprudenţei naţionale şi europene.

1.S-a arătat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit faptul că fapta invocată nu se încadrează în condiţiile prevăzute, sus-amintite, întrucât reclamantului nu i s-a refuzat accesul în vilă în considerarea convingerilor sale politice.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant a arătat că măsura reprezintă materializarea unei discriminări directe, întrucât a fost tratat mai puţin favorabil decât sunt ori ar fi fost alte persoane, într-o situaţie comparabilă, respectiv ceilalţi descendenţi ai scriitorilor membri, alături de care a beneficiat neîncetat timp de 19 ani de cutuma de a fi cazat estival în vilă.

A arătat că unica diferenţă între recurentul-reclamant şi ceilalţi descendenţi ai scriitorilor membri este dată de faptul că recurentul-reclamant şi-a exprimat opiniile politice în întâlnirea avută cu preşedintele.

În ceea ce priveşte „criteriul protejat”, s-a arătat că incidentul, calificat drept „scandal”, reprezintă în fapt exprimarea publică a opiniilor politice şi ale convingerilor şi este protejat de drept prin dreptul la libertatea de exprimare, conferit de art. 10 şi art. 14 din CEDO şi de art. 1 din Protocolul nr. 12. În aceeaşi ordine de idei, recurentul a invocat hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Handyside vs. Regatul Unit şi în cauza Castells vs. Spania şi a susţinut că tulburarea liniştii publice, reţinută de instanţă, este contrazisă de probele administrate, ca şi de considerentele sentinţei penale nr. 515/2013, pronunţată în dosarul nr. xx98/1/2012.

A conchis recurentul-reclamant că a adus suficiente argumente şi elemente probatorii care să conducă la concluzia că a fost supus unui tratament discriminatoriu, cea ce ar trebui ca, potrivit practicii constante a CEDO, să dea naştere unei prezumţii de discriminare.

2. Subsumat acestui prim motiv de recurs, recurentul-reclamant a criticat hotărârea atacată şi pentru modul în care s-a reţinut că este vorba despre un justificat tratament diferenţiat.

A pretins că, în conformitate cu o practică unanimă a CEDO, pârâtul trebuia să probeze că tratamentul diferenţiat nu se bazează pe un „criteriu protejat”, ci pe alte diferenţe obiective, respectiv că regula sau practica discriminatorie urmăreşte un scop legitim şi că mijlocul ales în acest sens este proporţional cu scopul respectiv şi necesar pentru realizarea acestuia, instanţa de apel având obligaţia de a cerceta şi de a stabili proporţionalitatea şi necesitatea mijlocului ales.

Or, susţine recurentul-reclamant, exercitarea unui drept constituţional într-un spaţiu public, chiar în situaţia unei ample mediatizări, nu poate constitui o atingere a imaginii unei persoane juridice, aşadar nu poate fi considerat „scop legitim”, evitarea pe viitor a unui eventual prejudiciu de imagine ar fi putut fi considerată „scop legitim” dacă pârâta ar fi putut proba existenţa unui prejudiciu imediat după producerea „incidentului”, după cum caracterul „turbulent” al recurentului-reclamant ar fi trebuit probat prin persoane care să-l fi constatat direct, nu prin declaraţiile prepuşilor pârâtei.

A conchis recurentul-reclamant că dovezile aduse, cele care rezultă din coexistenţa unor deducţii logice suficient de puternice, clare şi concordante, ce impun stabilirea unor prezumţii de fapt similare de necontestat impun concluzia că „criteriul interzis” constituie factorul relevant în actele abuzive de discriminare săvârşite împotriva sa, motiv pentru care hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţinând că hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

În primul rând, recurentul-reclamant a susţinut că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că invocarea dispoziţiilor art. 16, art. 20, art. 29 alin. (1) şi (2) şi art. 30 din Constituţia României, ca şi a art. 27 lit. g) şi a art. 28 din Legea nr. 296/2004 constituie modificări ale cererii, în condiţiile în care aceste norme reprezintă transpunerea în dreptul material a drepturilor sale, apărate de art. 1, art. 10 lit. f) şi de art. 14 din O.G. nr. 137/2000, de CEDO şi de Protocolul nr. 12.

În aceeaşi ordine de idei, recurentul-reclamant a arătat că a invocat chiar în cererea iniţială dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 şi pe cele ale Legii nr. 296/2004, care, fiecare în parte, au ca fundament răspunderea civilă contractuală. De asemenea, s-a susţinut că acest cadru legal invocat era suficient de larg pentru a permite instanţelor naţionale ca, în temeiul Protocolului nr. 12 şi a dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., să stăruie pentru aflarea adevărului.

În al doilea rând, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit, tendenţios şi abuziv că nu numai reclamantului i s-a refuzat accesul în vilă, în realitate nicăieri în Decizia Comitetului Director nefăcându-se referire la consumul de alcool; că nu a reţinut faptul că singurul argument adus de Uniune prin angajaţii săi s-a întemeiat pe sesizările verbale la adresa recurentului; că nu a reţinut că motivul recunoscut ca determinant al refuzului a fost atitudinea nepotrivită faţă de preşedintele României, la care a făcut referire secretara A.S.

Faţă de toate aceste critici, recurentul-reclamant a solicitat casarea hotărârii recurate.

La 29 aprilie 2014 intimata-pârâtă Uniunea Scriitorilor din România a depus întâmpinare, prin care a solicitat în principal anularea recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 C. proc. civ., cu motivarea de esenţă că dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor în motivele indicate.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, formulând apărări în fapt şi în drept faţă de motivele de recurs dezvoltate.

Asupra excepţiei de nulitate, instanţa s-a pronunţat la termenul din 16 mai 2014, când a respins-o cu motivarea din practicaua prezentei decizii.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a apreciat recursul ca nefondat şi l-a respins cu această motivare şi pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă apreciază că se impune analiza cu prioritate a primei critici dezvoltate în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât această critică, dacă ar fi găsită întemeiată, ar influenţa analiza temeiurilor juridice şi a cauzei cererii de chemare în judecată, adică a limitelor învestirii, instanţele anterioare reţinând că recurentul-reclamant a operat o modificare a cererii de chemare în judecată cu depăşirea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 132 C. proc. civ.

Referitor la această critică, tot cu titlu preliminar se impune a se sublinia faptul că, deşi formal întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ea trebuie analizată prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind vorba în realitate nu despre motive contradictorii sau străine de natura pricinii, ci fie despre modul în care instanţele au determinat obiectul pricinii, încălcând dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., fie despre greşita aplicare a dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ.

Critica este apreciată de instanţa supremă ca neîntemeiată, întrucât din examinarea notelor scrise depuse la 18 februarie 2013 reiese că recurentul-reclamant a invocat un motiv distinct de discriminare, anume cel întemeiat pe dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 296/2004, fără ca acest motiv să fie susţinut în contextul discriminării pentru convingerile politice.

De aceea, instanţa supremă apreciază că în mod legal şi temeinic au reţinut instanţele anterioare că invocarea acestui motiv reprezintă o modificare a cererii introductive de instanţă, întrucât tinde, contrar celor susţinute în recurs, la examinarea faptei de discriminare exclusiv din perspectiva beneficiarului de servicii, distinct de fapta iniţial reclamată, instanţele anterioare reţinând în mod just că modificarea s-a făcut cu depăşirea termenului prevăzut de art. 132 C. proc. civ. şi că nu mai poate fi luată în analiză.

Restul criticilor dezvoltate în cadrul aceluiaşi motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., critici care vor fi examinate în această succesiune pentru a nu se scinda artificial unitatea analizei, sunt apreciate ca neîntemeiate.

Se cuvine subliniat în primul rând că aceste critici nu pot fi subsumate motivului de recurs invocat, întrucât recurentul-reclamant, contrar celor invocate în partea de debut a motivului de recurs, nu arată de ce pasajele de considerente contestate sunt contradictorii, faţă de ce considerente sunt contradictorii şi nici de ce sunt străine de natura pricinii, aceasta fiind ipoteza textului legal invocat care trebuia susţinută şi nu în ultimul rând dovedită.

De aceeaşi importanţă este şi relevarea faptului că dezvoltarea criticilor respective conduce la concluzia că în mod cert nemulţumirea recurentului-reclamant vizează modalitatea în care instanţa de prim control judiciar a apreciat aceste probe şi le-a valorificat, numai că aprecierea probelor nu se subsumează nici unuia din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., fiind o chestiune de temeinicie a hotărârii şi fiind exceptată de la controlul de legalitate pe care îl exercită instanţa de recurs.

Primul motiv de recurs este neîntemeiat.

Recurentul-reclamant critică modalitatea în care instanţa de apel a aplicat dispoziţiile legale naţionale şi internaţionale referitoare la elementele constitutive ale faptei discriminatorii.

Instanţa supremă apreciază, însă, că analiza acestor elemente trebuie să plece de la premisa textului legal invocat în cererea introductivă de instanţă, respectiv de la definiţia dată discriminării de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, ca şi de la valorile vătămate prin această faptă.

În această ordine de idei, instanţa supremă constată că există discriminare ori de câte ori deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa au ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant a invocat în cererea introductivă de instanţă, ca şi pe tot parcursul procesului, că prin fapta reclamată i s-a restrâns dreptul de acces la Vila scriitorilor şi că acest drept decurge din art. 5 lit. k) din Statutul Uniunii Scriitorilor din România, care trebuie interpretat in extenso, dar şi dintr-o cutumă practicată de Uniune în relaţia cu reclamantul neîntrerupt timp de 19 ani.

Constată instanţa supremă că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut în considerentele hotărârilor pronunţate că din examinarea prevederilor art. 5 lit. k) din Statut nu reiese că reclamantul ar beneficia de dreptul pretins şi că, faţă de situaţia de fapt a ultimilor 19 ani, reclamantul are doar o vocaţie de a fi cazat în vila respectivă, vocaţie întemeiată pe o cutumă şi care este supusă acordului Uniunii.

Aceste considerente ale instanţelor anterioare, în care se reţine in terminis inexistenţa unui drept, nu au fost contestate de recurentul-reclamant, care în acest fel a achiesat la ele, instanţa supremă apreciind că aceste argumente nu mai pot fi cenzurate, întrucât nu sunt criticate de partea căreia i se opun şi nici nu sunt de ordine publică, pentru a fi examinate din oficiu, ele vizând un drept cu caracter personal, de domeniul privatului.

Distinct de aceste argumente aduse de instanţele anterioare, se cuvine subliniat şi faptul că recurentul-reclamant nu se poate prevala nici de prevederile art. 1 din Protocolul 12 la C.E.D.O., astfel cum a făcut-o în partea introductivă a motivelor de recurs, întrucât cerinţa expresă a textului de lege invocat este în sensul ca discriminarea să vină din partea unei autorităţi publice.

Or, fără a discuta sau contesta importanţa Uniunii Scriitorilor din România, trebuie subliniat faptul că din examinarea art. 1 din Statutul acesteia, ca şi a art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 27/1990, act normativ în baza căruia funcţionează, reiese că Uniunea este asociaţie profesională de creatori literari, nonguvernamentală şi nonprofit.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 26/2000 asociaţiile şi fundaţiile sunt persoane juridice de drept privat, ceea ce face ca încă o premisă de aplicare a normelor legale privind discriminarea să fie neîndeplinită. Or, în acest context este pusă sub semnul îndoielii şi cealaltă premisă a art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, respectiv ca dreptul să fie recunoscut de lege, dat fiind statutul juridic al Uniunii de persoană juridică de drept privat, precum şi faptul că recurentul-reclamant nu este membru al Uniunii, pentru a putea invoca în relaţia cu aceasta prevederile art. 969 din Codul civil de la 1864, adică puterea de lege a convenţiei de asociere şi a Statutului.

În acest context, în care s-a reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele-premisă pentru a discuta despre o faptă de discriminare, apare ca lipsită de orice relevanţă examinarea elementelor constitutive specifice ale faptei, instanţa supremă constatând că prin primul motiv de recurs s-au adus critici legate exclusiv în legătură cu aceste caracteristici ale faptei.

Aceste critici s-ar fi impus a fi analizate numai şi numai în cazul în care ar fi fost dovedită îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: că există o faptă de discriminare, astfel cum este definită de lege; că aceasta emană de la o autoritate publică; că fapta aduce restrângere unui drept; că dreptul este recunoscut de lege.

Dintre toate aceste cerinţe cumulative în speţă este îndeplinită numai una, respectiv existenţa necontestată a faptei care îl prejudiciază pe recurentul-reclamant, fiind absolut irelevant în contextul dat dacă fapta poate fi calificată drept discriminare sau nu. Acestea sunt motivele pentru care instanţa supremă apreciază că nu se impune analiza criticilor dezvoltate în cadrul primului motiv de recurs, întrucât aceste critici, şi dacă ar fi găsite întemeiate, nu au aptitudinea de a conduce la soluţia preconizată de recurentul-reclamant, neputând fi suplinite celelalte cerinţe la care s-a făcut referire în precedent.

Toate aceste considerente au fundamentat convingerea Înaltei Curţi că în cauză nu se verifică nici unul din motivele de recurs invocate, de aceea recursul a fost respins ca nefondat în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.