RCA insurer liability persists despite criminal settlement: admissibility of civil damages claims when action extinguished by reconciliation

Contract de asigurare. Încetarea procesului penal prin împăcarea părţilor. Acţiune în despăgubiri formulată împotriva asigurătorului RCA. Condiţii de admisibilitate

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

-contract de asigurare RCA

-răspunderea asigurătorului

-împăcarea părţilor

-excepţia inadmisibilităţii

Legea nr. 136/1995, art. 9

Ordinul CSA nr. 20/2008, art. 27, art. 46 alin. (1)

Din economia dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 20/2008 rezultă faptul că în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite şi în situaţia în care acţiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părţilor.

Astfel, întrucât răspunderea asigurătorului RCA nu este înlăturată în cazul încetării procesului penal prin împăcarea părţilor, această situaţie neregăsindu-se printre cazurile prevăzute de art. 27 din Ordinul nr. 20/2008 pentru care asigurătorul nu acordă despăgubiri, este admisibilă acţiunea în despăgubiri formulată de părţile vătămate împotriva asigurătorului RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1342 din 2 aprilie 2014

Notă : Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 20/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule a fost abrogat de Ordinul CSA nr. 21/2009 la data de 27 noiembrie 2009

Prin cererea înregistrată pe rolul la Tribunalului Iaşi, reclamanţii G.M., G.P. şi G.Ş.C. au chemat în judecată pe pârâta SC E. România Asigurare Reasigurare SA Bucureşti, solicitând instanţei obligarea acesteia la plata către G.M. şi G.P. a câte 30.000 lei cu titlu de daune materiale şi a câte 500.000 lei daune morale şi pentru G.Ş.C. a sumei de 500.000 lei daune morale şi a dobânzii legale aferente, ca o consecinţă a accidentului rutier produs la data de 8.05.2009 în care au fost implicaţi numitul B.G. conducătorul autovehiculului cu număr de înmatriculare B xxx322 şi reclamanta G.M., conducătoarea autovehiculului cu nr. de înmatriculare IS 00 THD,cu precizarea că reclamanta G.M. a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare 70 – 75 zile de îngrijire medicală, iar ceilalţi doi reclamanţi, pasageri în autovehicul, au suferit, de asemenea, leziuni care au necesitat îngrijiri medicale,respectiv 30 – 35 zile pentru G.P. şi 3-4 zile pentru G.Ş.C.

Prin sentinţa civilă nr. 515 din 14 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Iaşi, Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă. A fost respinsă cererea formulată de reclamanţii G.M., G.P. şi G.Ş.C. în contradictoriu cu pârâta SC E. România Asigurare-Reasigurare SA Bucureşti.

În temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de fond a procedat la soluţionarea cu prioritate a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă prin întâmpinare şi, apreciind-o ca fiind întemeiată, a admis această excepţie.

În motivare, s-a arătat că potrivit art. 9 din Legea nr. 136/1995, prin contractul de asigurare, asiguratul s-a obligat să plătească o primă asigurătorului, iar acesta s-a obligat ca, la producerea unui anumit risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului, despăgubirea sau suma asigurată, denumită indemnizaţie, în limitele şi termenele convenite.

Prin Ordonanţa din 22.09.2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi s-a reţinut că părţile vătămate-reclamanţii din cauza de faţă, s-au împăcat cu învinuitul B.G., total şi necondiţionat, această împăcare fiind definitivă, părţile neputând reveni asupra ei.

Astfel, în condiţiile în care, reclamanţii nu mai pot invoca nicio pretenţie faţă de numitul B.G. ce are calitate de asigurat în contractul de asigurare RCA încheiat cu societatea pârâtă SC E. România Asigurare Reasigurare Bucureşti, prima instanţă a apreciat că aceştia nu pot avea pretenţii de orice natură nici faţă de pârâtă, întrucât aceasta are obligaţia conform contractului încheiat de a suporta plata contravalorii despăgubirii la care este obligat asiguratul în situaţia producerii riscului asigurat.

Deoarece, în cauză, asiguratul B.G. nu are vreo obligaţie de plată a unor daune morale sau materiale către reclamanţi, ca urmare a împăcării totale, definitive şi necondiţionate între aceştia, împăcare necontestată de niciuna dintre părţi, s-a reţinut că nici pârâtul - asigurator nu poate fi obligat la plata vreunei despăgubiri faţă de reclamanţi, motiv pentru care prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins cererea reclamanţilor.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii G.M., G.P. şi G.Ş.C. au declarat apel, care, prin decizia nr. 70 din 26 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, a fost admis şi a fost anulată sentinţa apelată. A fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă şi s-a dispus trimiterea cererii Tribunalului Iaşi, Secţia a II-a civilă – contencios administrativ şi fiscal pentru rejudecare.

În motivare, instanţa de control judiciar a reţinut că potrivit art. 26 din Ordinul CSA nr. 20/2008, asigurătorul are obligaţia de a despăgubi persoana prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire.

Instanţa de apel a constatat că prin ordonanţa procurorului din 22.09.2011 s-a reţinut că la data de 8.05.2009, în timp ce conducea autoturismul cu număr de înmatriculare B xxx322 pe str. C.A. Rosetti din Municipiul Iaşi, cu o viteză de deplasare peste limita legală, B.G. a intrat în coliziune cu autoturismul cu număr de înmatriculare IS-00-YHH condus de G.M., care a executat o manevră necorespunzătoare, împrejurare ce a condus la accidentarea acesteia producându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 70-75 zile de îngrijiri medicale, pentru partea vătămată G.P. celeilalte pasagere producându-i-se, de asemenea, leziuni ce au necesitat pentru vindecare 30-35 zile de îngrijiri medicale; minorul G.Ş.C., de asemenea, pasager, a suferit leziuni ce au necesitat 3-4 zile de îngrijiri medicale. Pe parcursul cercetărilor, la data de 22.09.2011, părţile vătămate s-au împăcat cu învinuitul, total şi necondiţionat.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, instanţa de apel a apreciat că răspunderea asigurătorului nu este înlăturată de împrejurarea că urmărirea penală împotriva învinuitului B.G. a încetat întrucât părţile s-au împăcat.

Ordinul CSA nr. 20/2008 aplicabil în cauză, raportat la data producerii accidentului rutier – 8.05.2009, prevede la art. 27 cazurile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri, cazuri în care nu se regăseşte situaţia de fapt reţinută în cauză.

Potrivit art. 46 alin. (1) pct. 1 din acelaşi ordin, despăgubirile pot fi stabilite şi în cazul în care acţiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părţilor.

Aşa fiind, s-a apreciat că în mod greşit prima instanţă a reţinut că reclamanţii nu mai pot invoca nicio pretenţie faţă de asigurătorul SC E. Asigurare Reasigurare Bucureşti, întrucât aceştia s-au împăcat cu învinuitul B.G. – asiguratul din contractul RCA încheiat cu pârâta din cauză, fiind întemeiate criticile apelanţilor vizând soluţionarea greşită a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta SC E. România Asigurare Reasigurare SA a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei apelate.

În motivarea recursului, pârâta a arătat, în esenţă, că prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul laşi, din data de 22.09.2011, s-a luat act de împăcarea intervenită între părţile vătămate (intimate în prezenta cauză) şi învinuitul B.G., instituţia juridică căreia i s-a dat eficienţă în cursul urmăririi penale fiind definită prin caracterele sale: totală, necondiţionată şi neechivocă şi având ca efect înlăturarea răspunderii penale şi a consecinţelor civile ce decurg din aceasta.

În opinia recurentei, soluţia legală din punct de vedere juridic ce se impunea a fi adoptată era cea de respingere a pretenţiilor civile, indiferent în raport cu care dintre părţile litigante au fost acestea formulate, susţinere întemeiată pe faptul că împăcarea nu produce în acest caz efecte exclusiv in personam, ci in rem. Astfel, manifestarea de voinţă a părţilor vătămate şi a învinuitului conduce la concluzia înlăturării răspunderii penale a acestuia din urmă. Ori, în ceea ce priveşte calitatea procesuală a societăţii de asigurare, aceasta este definită prin prisma unei solidarităţi atipice cu răspunderea delictuală a inculpatului/învinuitului sau, dintr-o altă perspectivă, prin considerarea unei interdependenţe între răspunderea acestuia şi cea contractuală a asigurătorului.

A apreciat că inexistenţa răspunderii învinuitului/inculpatului duce la respingerea oricărui demers juridic având drept obiect obţinerea despăgubirilor de către partea civilă, exercitat de aceasta în cursul procesului penal ori, pe cale separată, aşa cum este cazul prezentei acţiuni.

În egală măsură - dată fiind împăcarea părţilor - la acest moment nu se poate susţine ca fiind dovedită, din punct de vedere penal, vinovăţia inculpatului, care să atragă răspunderea acestuia şi preluarea garanţiei plăţii de către asigurător.

Susţine că răspunderea contractuală a asigurătorului, invocată de reclamanţii-apelanţi, nu îşi are izvorul într-un raport juridic obligaţional direct, existent între aceştia şi E. SA, ci în contractul existent între asiguratul-învinuit şi asigurător. Niciunul dintre reclamanţii-apelanţi nu este beneficiarul direct al contractului de asigurare (situaţie care să îi permită să solicite executarea clauzelor contractuale ale acestuia), ci un beneficiar indirect, ale cărui posibilităţi sunt condiţionate strict de dovada unei fapte culpabile.

Or, la acest moment, nu există răspundere penală cu privire la B.G. şi, pe cale de consecinţă, nu există nici răspunderea delictuală care să atragă, subsecvent, răspunderea contractuală a asigurătorului, care să preia obligaţia de plată a daunelor.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte a constatat următoarele:

Reclamanţii G.M., G.P. şi G.Ş.C. au formulat acţiune în pretenţii împotriva pârâtei SC E. România Asigurare Reasigurare SA Bucureşti solicitând obligarea pârâtei la plata următoarele sume, cu titlu de despăgubire, astfel:

- G.M. - 30.000 lei daune materiale + 500.000 lei daune morale

- G.P. - 30.000 lei daune materiale + 500.000 lei daune morale

- G.Ş.C. - daune morale 500.000 lei.

În motivarea acţiunii reclamanţii au susţinut că, la data de 8 mai 2009, a avut loc un accident rutier în care au fost implicaţi numitul B.G., conducătorul autovehiculului cu număr de înmatriculare B-xxx322 şi G.M., conducătoarea autovehiculului cu număr de înmatriculare IS-00-THD. Ca urmare a accidentului rutier, G.M. a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 70-75 zile de îngrijire medicală, G.P., pasageră în autovehiculul condus de G.M., a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 30-35 zile de îngrijire medicală, iar G.Ş.C., de asemenea pasager în autovehiculul condus de G.M., a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 3-4 zile de îngrijire medicală,

Accidentul rutier a format obiectul dosarului de urmărire penală nr. xx1/P/2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi. În cauză s-a efectuat o expertiză criminalistică la Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Iaşi, prin care s-a constatat culpa comună a celor doi conducători auto implicaţi în accidentul rutier, B.G., conducătorul autovehiculului asigurat de societatea de asigurare pârâtă, respectiv G.M.

Potrivit Ordonanţei Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, dată în dosarul nr. xx1/P/2009 la data de 22 septembrie 2001, pe parcursul cercetărilor penale, la data de 22 septembrie 2011 părţile vătămate G.M., G.P. şi G.Ş.C. s-au împăcat cu învinuitul B.G., total şi necondiţionat.

Reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 20/2008, care stipulează că în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite şi în cazul în care acţiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părţilor.

Pârâta a achiesat la motivarea acţiunii reclamanţilor privind situaţia de fapt, dar a susţinut că, în raport de menţiunea din ordonanţă conform căreia „părţile vătămate s-au împăcat cu învinuitul total şi necondiţionat”,ceea ce a determinat dispunerea neînceperii urmăririi penale faţă de inculpatul B.G., nici latura civilă nu mai există şi, în consecinţă, formularea ulterioară, pe cale separată a unei acţiuni civile este inadmisibilă.

Această opinie a fost însuşită şi de instanţa de fond care a considerat că „în condiţiile în care reclamanţii nu mai pot invoca nici o pretenţie faţă de numitul B.G., ce are calitatea de asigurat în contractul de asigurare RCA încheiat cu asigurătorul – pârâta SC E. România Asigurare - Reasigurare SA Bucureşti, aceştia nu pot avea pretenţii de orice natură nici faţă de acesta din urmă întrucât asiguratorul are obligaţia, conform contractului RCA încheiat, de a suporta plata contravalorii despăgubirii la care este obligat asiguratul, în situaţia producerii riscului asigurat” şi, în consecinţă, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 9 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, a respins acţiunea, ca inadmisibilă.

Astfel fiind, rezultă în mod indubitabil că tribunalul a soluţionat greşit cauza deoarece, deşi în considerentele sentinţei a indicat temeiurile de drept invocate de reclamanţi şi anume mai multe articole din Legea nr. 136/1995 şi Ordinul CSA nr. 20/2008, nu a analizat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 20/2008, deşi aceste dispoziţii constituie primul temei de drept invocat de reclamanţi la fila 2 din acţiune.

În apel, instanţa de control judiciar a apreciat în mod legal că răspunderea asigurătorului nu este înlăturată de faptul că urmărirea penală împotriva învinuitului B.G. a încetat ca efect al împăcării părţilor, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 27 coroborate cu cele ale art. 46 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 20/2008 şi în consecinţă acţiunea nu este inadmisibilă, motiv pentru care a anulat sentinţa, a respins excepţia inadmisibilităţii şi a dispus trimiterea cauzei la tribunal pentru rejudecare pe fond.

Într-adevăr, dispoziţiile legale incidente în cauză sunt legea cadru nr. 136/1995 şi Ordinul CSA nr. 20/2008, aplicabil în speţă în raport de data producerii accidentului rutier – respectiv 8 mai 2009; în art. 27 al acestui ordin sunt precizate cazurile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri, între aceste cazuri neregăsindu-se situaţia de fapt din speţă, iar potrivit art. 46 alin. (1) pct. 1 din acelaşi ordin despăgubirile pot fi stabilite şi în cazul în care acţiunea penală a fost stinsă prin împăcarea părţilor.

Din coroborarea articolelor precitate din acest ordin rezultă, fără putinţă de tăgadă, că acţiunea reclamanţilor este admisibilă, urmând să fie stabilit cuantumul despăgubirilor pe baza probelor care se vor administra de ambele părţi, întrucât răspunderea asigurătorului este incidentă în cauză, fiind stabilită în mod expres de legiuitor.

Împăcarea părţilor vătămate cu învinuitul în procesul penal nu are relevanţă cu privire la răspunderea asigurătorului RCA al autoturismului condus de învinuit faţă de daunele provocate de autorul accidentului reclamanţilor, atât timp cât legiuitorul a prevăzut în mod expres acest fapt, cum s-a demonstrat mai sus.

Sintagma din ordonanţa parchetului „părţile vătămate s-au împăcat cu învinuitul total şi necondiţionat” are relevanţă numai cu privire la latura penală a dosarului penal şi nicidecum cu privire la răspunderea asigurătorului RCA, potrivit voinţei legiuitorului care reglementează neechivoc această situaţie.

Având în vedere soluţia adoptată, fundamentată pe dispoziţiile legale precitate, care stipulează expres că răspunderea asigurătorului nu este înlăturată în cazul încetării procesului penal prin împăcarea părţilor, motivele de recurs referitoare la angajarea răspunderii asigurătorului în raport de contractul de asigurare încheiat cu asiguratul, autorul accidentului, care s-a împăcat cu victimele accidentului, evident că nu mai necesită a fi analizate.

În raport de considerentele înfăţişate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., l-a respins şi a menţinut decizia curţii de apel, întrucât este legală şi la adăpost de orice critică.