Abusive conduct by police: Requalification under new Penal Code and application of the more favorable law via inter-temporal principle

Purtare abuzivă. Încadrare juridică

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni de corupţie şi de serviciu. Infracţiuni de serviciu

Indice alfabetic: Drept penal

- purtare abuzivă

C. pen., art. 296

Infracţiunea de purtare abuzivă prevăzută în art. 250 alin. (4) din Codul penal anterior - constând în lovirea persoanei vătămate de către lucrători de poliţie aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin care i-au cauzat leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare un număr de 35-40 zile de îngrijiri medicale - are corespondent în art. 296 alin. (2) raportat la art. 193 alin. (2) din noul Cod penal, întrucât, potrivit art. 296 alin. (2) din noul Cod penal, ameninţarea ori lovirea sau alte violenţe săvârşite faţă de o persoană de către cel aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu constituie infracţiunea de purtare abuzivă, în varianta agravată, iar conform art. 193 alin. (2) din noul Cod penal, infracţiunea de lovire sau alte violenţe include fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 42/A din 5 martie 2014

1. Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, prin sentinţa penală nr. 9 din 28 ianuarie 2013, în baza art. 250 alin. (1), (4) C. pen. anterior, a condamnat pe inculpaţii:

- P.O. - subinspector de poliţie la DCCO - Brigada Cluj-Napoca,

- M.D. - agent şef de poliţie Ia DCCO - Brigada Cluj-Napoca, la pedeapsa de câte un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă (parte vătămată V.A.).

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. anterior, a interzis inculpaţilor drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.

În baza art. 81-82 C. pen. anterior, a suspendat condiţionat executarea pedepselor aplicate celor doi inculpaţi, pe durata termenului de încercare de 3 ani, pentru fiecare.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepselor închisorii, a suspendat şi executarea pedepselor accesorii, pentru ambii inculpaţi.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. anterior, a achitat pe inculpatul P.O. de sub învinuirea comiterii infracţiunii de purtare abuzivă prevăzută în art. 250 alin. (1), (3) C. pen. anterior (parte vătămata V.V.).

În baza art. 346 C. proc. pen. anterior raportat la art. 14 C. proc. pen. anterior, art. 1357, 1370, 1373 alin. (2) C. civ., art. 313 din Legea nr. 95/2006, a obligat, în solidar, inculpaţii P.O. şi M.D. şi, ambii, în solidar cu partea responsabilă civilmente Ministerul Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul General al Poliţiei Române să plătească despăgubiri civile, după cum urmează:

- părţilor civile: Spitalul Municipal Dej, suma de 2.249 lei plus dobânda legală începând cu 27 aprilie 2010 până la recuperarea integrală a prejudiciului; Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj, suma de 1.131,94 lei plus majorări de întârziere începând cu 16 aprilie 2010 până la recuperarea integrală a prejudiciului; Serviciul de Ambulantă al Judeţului Cluj, suma de 871,80 lei plus dobânda legală începând cu 15 aprilie 2010 până la recuperarea integrală a prejudiciului - sume reprezentând contravaloarea serviciilor de asistenţă medicală acordate părţii civile V.A.;

- părţii civile V.A., suma de 730,15 lei reprezentând daune materiale şi suma de 6.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând daune morale, la ambele sume adăugându-se dobânda legală de la rămânerea definitivă a hotărârii până la achitarea integrală a debitului; a respins restul pretenţiilor formulate de această parte civilă.

În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen. anterior, a respins acţiunea civilă formulată de partea vătămată V.V.

2. Împotriva sentinţei penale evocate au declarat în termen legal recursuri procurorul, inculpaţii P.O. şi M.D., dar şi, între alţii, partea civilă V.A., aducând critici de nelegalitate şi netemeinicie.

În şedinţa publică din 20 februarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penal (publicată în M. Of. nr. 515 din 14 august 2013), a procedat la stabilirea cadrului procesual în raport cu calea de atac exercitată de părţi în prezenta cauză.

Astfel, potrivit art. 10 alin. (2) din legea evocată, recursurile declarate în cauză în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi (1 februarie 2014), declarate împotriva unei hotărâri pentru care legea veche nu prevedea calea de atac a apelului, urmează a se soluţiona de către aceeaşi instanţă, conform dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recalificat drept apeluri calea de atac exercitată în cauză de către procuror, inculpaţi şi partea civilă.

Examinând, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelanţi, cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept în conformitate cu art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în raport cu întregul material probator administrat în cauză, expune următoarele:

Inculpaţii P.O. şi M.D. au fost deferiţi justiţiei pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă prevăzută şi pedepsită de art. 250 alin. (1), (4) C. pen. anterior asupra părţii vătămate V.A., iar inculpatul P.O. şi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 250 alin. (1), (3) C. pen. anterior, privind pe partea vătămată V.V.

Inculpaţii au calitatea de lucrători de poliţie judiciară la DCCO - Brigada Cluj-Napoca, P.O. fiind ofiţer principal II şi având grad profesional de subinspector de poliţie, iar M.D. - agent principal şi conducător auto, grad profesional de agent şef de poliţie.

În baza planului de acţiune din 13 aprilie 2010, inculpaţii, în colaborare cu lucrători din cadrul Poliţiei Municipiului Dej, în noaptea de 13/14 aprilie 2010, au exercitat atribuţii specifice pe raza Municipiului Dej, având drept obiectiv identificarea şi luarea în evidenţă a persoanelor ce practică prostituţia, precum şi a acelor persoane care se aflau în compania lor şi a celor care le supraveghează. În împrejurarea în care existau suficiente indicii cu privire la locaţiile în care o asemenea practică era cunoscută, în zona autogării din Dej, cei doi inculpaţi au descoperit pe martora J.R. într-un autoturism în timp ce întreţinea relaţii sexuale contra cost cu martorul R.F., ceea ce a determinat conducerea martorei la sediul poliţiei pentru luarea măsurilor contravenţionale ori penale ce se impuneau.

Cu ocazia aceleiaşi acţiuni desfăşurate de lucrătorii de poliţie au fost depistate, ridicate şi conduse la poliţie şi alte persoane de sex feminin care racolau clienţi în vederea întreţinerii de relaţii sexuale contra cost, iar la sosirea Ia sediul poliţiei s-a observat că majoritatea fetelor aduse erau apelate pe telefoanele lor mobile de pe acelaşi număr, ceea ce a creat poliţiştilor bănuiala că persoana neidentificată ce iniţia apelurile ar fi putut fi proxenetul martorei J.R. şi al celorlalte femei.

În intenţia de a fi descoperită persoana care supraveghea şi asigura protecţia acelor fete, inculpatul P.O. a luat telefonul mobil al martorei şi a răspuns Ia un apel, ceea ce a permis constatarea că interlocutorul neidentificat era o persoană de sex masculin căruia inculpatul i-a spus că este un client al prostituatei respective. Pentru a asigura o întâlnire cu presupusul proxenet, P.O. a afirmat în discuţia telefonică că prostituata i-ar fi furat nişte bani, cerându-i acelui bărbat să vină în zona autogării din Dej să-i aducă bani, altfel va anunţa poliţia.

În aceste împrejurări inculpaţii P.O. şi M.D. împreună cu martora J.R. s-au deplasat în zona indicată cu autovehiculul de serviciu, având drept scop depistarea şi identificarea presupusului proxenet.

Având în atenţie locul de întâlnire ce fusese în prealabil stabilit în cadrul convorbirii telefonice, odată ajunşi în zona respectivă, cei doi inculpaţi au observat prezenţa unui bărbat (parte vătămată V.A. care locuia în zonă şi care la acea oră, 22.00, ieşise pe stradă pentru a-şi căuta pisica, potrivit propriilor spuse).

Efectuând propriul demers analitic cu privire la materialul probator administrat în cauză în raport cu împrejurările în care din acest moment - al întâlnirii celor doi inculpaţi cu partea vătămată V.A. - s-au derulat evenimentele, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie expune:

Soluţia dispusă în cauză a avut la bază administrarea unui amplu material probatoriu, în mod complet şi de natură a asigura aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei şi cu privire la activitatea desfăşurată de fiecare dintre inculpaţi.

Astfel, în incidentul produs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit susţinerilor inculpaţilor, acţiunile lor s-au înscris în limitele legale, partea vătămată fiind cea care a manifestat o conduită agresivă în dispreţul legii, ceea ce ar fi determinat imobilizarea acesteia.

Probele cauzei - declaraţii inculpaţi, parte vătămată V.A. - au relevat că, odată ajunşi în locul unde urmau să se întâlnească cu bărbatul neidentificat de la telefon, observând pe stradă pe partea vătămată, inculpatul P.O. care conducea autoturismul a oprit şi s-a dat jos coinculpatul M.D. care a mers la bărbatul respectiv în vederea legitimării.

La acest moment versiunile prezentate de părţile implicate în conflictul produs sunt total diferite, în sensul că inculpaţii pretind că partea vătămată V.A. a fost cea care s-a arătat revoltată că i se solicită aşa ceva, deşi inculpatul M.D. se legitimase conform procedurii, împrejurare în care a înţeles să coboare din maşină şi P.O., care de asemenea s-a prezentat şi a cerut părţii vătămate să se legitimeze.

În acest sens, inculpatul P.O. declara în faţa instanţei fondului la 14 ianuarie 2013: A spus că nu are acte la el, motiv pentru care l-au chemat să meargă cu ei la poliţie pentru a face identificarea. Din acel moment, bărbatul respectiv, pe care au aflat ulterior că îl cheamă V.A., a încercat să fugă din locul respectiv, iar inculpatul a încercat să-l împiedice să plece.

Inculpaţii au mai declarat că, aflaţi în situaţia în care o persoană refuza să se legitimeze şi încerca să fugă, au procedat la imobilizarea părţii vătămate, prin metodele specifice - procedeu de judo care s-a dovedit ineficient, împrejurare în care au recurs la un alt procedeu pentru a-l dezechilibra - secerarea piciorului, adică lovirea cu piciorul în tibie pentru dezechilibrare, apoi răsucirea mâinii stângi la spate.

Invocând statura, constituţia solidă a părţii vătămate, dar şi agresivitatea acesteia, inculpaţii au arătat că au fost nevoiţi să sune la sediul poliţiei pentru a chema ajutoare.

Din declaraţiile inculpaţilor a mai reieşit că, în timp ce partea vătămată era ţinută în poziţie culcată, imobilizat, a apărut o femeie care plângea şi striga că este soţia bărbatului, că locuiesc în apropiere, arătând locuinţa, că este însărcinată în luna VI şi că soţul său este un fost poliţist.

În acele condiţii, potrivit susţinerilor inculpaţilor, aceştia au intenţionat să elibereze partea vătămată şi să-i permită să se ridice de la sol, însă, având în vedere că V.A. a început să strige că „le va arăta el lor”, au convenit să îl ţină în continuare imobilizat.

Oferind o versiune substanţial diferită, partea vătămată a relatat organelor judiciare că inculpaţii, fără a se prezenta în vreun mod ori a-şi declina identitatea profesională, i-au cerut un act de identitate, moment în care le-a adus la cunoştinţă că nu are act de identitate asupra sa, dar că locuieşte în imediata apropiere şi poate să-şi strige soţia să-i aducă actul de identitate dacă este necesar, context în care a indicat imobilul în care locuia şi a afirmat că se numeşte V.A.

Deşi, potrivit susţinerilor părţii vătămate, conduita sa a fost corespunzătoare, fără vreo urmă de agresivitate ori dispreţ la adresa oamenilor de ordine, inculpatul P.O. l-a apucat de încheietura unei mâini şi i-a cerut să se urce în autovehicul, trăgându-l de mână. Partea vătămată a declarat că de abia în acel moment a ripostat, împotrivindu-se să fie urcată în maşină, împrejurare în care inculpatul P.O. l-a lovit cu piciorul, a căzut la pământ, apoi ambii inculpaţi i-au aplicat, repetat, lovituri cu pumnul şi picioarele.

De altfel, la strigătele părţii vătămate V.A. a sosit în acel loc soţia sa, V.V., care, potrivit propriilor susţineri, l-a găsit pe soţul său întins pe jos, cu faţa la pământ, în timp ce inculpatul P.O. îl lovea repetat, cu picioarele în zona trunchiului şi a auzit pe V.A. spunând „mi-am rupt mâna, nu-mi mai simt mâna.”

De observat că înşişi inculpaţii în declaraţiile lor afirmă că, în timp ce imobilizaseră partea vătămată, a sosit acolo soţia sa plângând şi strigând că este însărcinată, că acel bărbat este soţul său şi că locuiesc în apropiere. A mai relatat V.V. că le-a cerut inculpaţilor să nu-l mai lovească pe V.A. şi că i-a auzit pe aceştia jignindu-l prin apelativul „gunoi.”

Oprindu-se la momentul consumării incidentului dintre V.A. şi cei doi inculpaţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în evaluarea materialului probator administrat în cauză, apreciază că se impune constatarea că succesiunea evenimentelor a fost observată în integralitatea sa şi, în mod direct, prin propriile simţuri şi percepţii, de martora J.R. rămasă în maşina poliţiei, în imediata apropiere a locului incidentului.

O altă martoră ce practica de asemenea prostituţia - B.S. - se afla în zonă la momentele respective şi, în reţinerea unei corecte situaţii de fapt, este relevantă şi mărturia sa, în măsura în care spusele sale au confirmat cele relatate de J.R., dar şi de partea vătămată.

În planul probaţiunii semnificativă este prin conţinutul informaţiilor, prin maniera în care au fost percepute împrejurările, elementele de fapt care constituie obiectul probei - declaraţia martorei J.R., singura persoană prezentă pe parcursul desfăşurării întregului conflict, fără vreo legătură de ordin subiectiv cu părţile implicate în incident şi care, dincolo de anumite inadvertenţe, nerelevante de altfel, a relatat împrejurări referitoare la aspecte esenţiale, confirmând, dincolo de orice dubiu, susţinerile părţii vătămate şi lipsind de conţinut apărările inculpaţilor construite în sensul înlăturării din economia probatoriului cauzei a depoziţiei acestei martore.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că martora a afirmat cu consecvenţă că cei doi inculpaţi, odată ajunşi la locul aşteptatei întâlniri şi observând prezenţa acelui bărbat (partea vătămată V.A.), nu au chestionat-o în legătură cu posibilitatea ca el să fie proxenetul ei, ci fără a se legitima ori declina calitatea, deplasându-se cu o maşină neinscripţionată, au exercitat agresiuni asupra părţii vătămate, au lovit-o de mai multe ori cu pumnii în zona cefei, cu picioarele peste corp.

Aspectele învederate de J.R. au fost confirmate de martora B.S., cea care în fapt a sunat la numărul de urgenţă 112 pentru a anunţa că în zona în care se afla „în apropiere de autogară, doi bărbaţi îl bat pe un al treilea.” În adevăr, la locul incidentului, urmare a apelului martorei, dar şi a telefonului dat de inculpatul M.D. după ajutor, au sosit două echipaje de la Poliţia Dej.

În referire la solicitarea apărării de a exclude din peisajul probator al cauzei declaraţiile celor două martore - de altfel singurele persoane aflate în apropierea părţilor aflate în conflict - invocându-se probe pro causa, vădit nesincere, vădit influenţate de partea civilă cu unicul scop de a susţine acuzaţia formulată împotriva inculpaţilor, din dorinţa de răzbunare, dar şi contradicţiile vădite dintre declaraţiile martorilor - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie face următoarele precizări:

O regulă generală în materie de probaţiune cere ca proba să fie efectuată de cel care afirma existenţa unei fapte sau împrejurări de fapt, iar dacă împrejurarea de fapt a fost dovedită, persoana care invocă la rândul său o altă împrejurare de fapt - de negaţie - este obligată să o dovedească.

Martorele J.R. şi B.S. au fundamentat prin împrejurări de fapt relatate acuzaţiile formulate împotriva celor doi inculpaţi, confirmând versiunea expusă de partea vătămată V.A. şi soţia sa cu privire la agresarea acestuia, context în care cererea apărării de înlăturare a acestor declaraţii în condiţiile în care ele se înscriu coroborat în probaţiune este nefondată.

Simplele susţineri că mărturiile sunt probe pro causa, vădit nesincere ori că, în relatările lor, martorele ar fi fost influenţate de părţile civile şi animate de o dorinţă de răzbunare, nu pot fi primite atâta timp cât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu identifică vreo raţiune pentru care asemenea probe directe - relatările martorilor care au văzut şi auzit - probe care se referă la faptul principal - să fie excluse de la evaluare, interpretare.

Este ştiut că pentru dovedirea incriminării şi apărării se pot folosi atât probele directe cât şi cele indirecte, însă folosirea probelor directe, atunci când ele există, este mai simplă, întrucât dacă sursa din care provine o probă directă - martori oculari, precum în speţa de faţă - este de încredere, faptul la care se referă se consideră dovedit.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că apărarea inculpaţilor a învederat, în justificarea limitelor legii în care s-ar fi înscris conduita lor, prevederile art. 56 din Statutul poliţistului (Legea nr. 360/2002), invocând absolvirea de orice răspundere a acestora.

S-a arătat în acest sens că inculpaţii şi-au exercitat atribuţiile de serviciu în limitele legale, iar instanţa fondului în mod incorect ar fi constatat ca fiind încălcate obligaţiile impuse de art. 40 din Legea nr. 218/2002, potrivit cu care „înainte de intrarea în acţiune sau efectuarea intervenţiei ce nu suferă amânare poliţistul este obligat să se prezinte verbal, iar după încheierea oricărei acţiuni sau intervenţii, să se legitimeze şi să-şi declare funcţia şi unitatea de poliţie din care face parte.”

În mod corespunzător, în analiza efectuată, instanţa fondului a concluzionat cu privire la încălcarea de către cei doi inculpaţi a legii în exercitarea atribuţiilor de serviciu, împrejurare în care ei nu pot beneficia şi nici nu se pot prevala de dispoziţiile legii care dispun absolvirea de orice răspundere a poliţistului pentru faptele comise în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

În sensul celor stabilite, câteva elemente sunt semnificative: autoturismul cu care se deplasau la data evenimentelor cei doi inculpaţi nu purtau însemnele poliţiei; la momentul abordării părţii vătămate a rezultat că inculpaţii nu s-au legitimat, nu au făcut cunoscută calitatea profesională, iar pe de altă parte, obiectivul acţiunii întreprinse de aceştia nu justifica acea situaţie specifică de a lucra sub acoperire, situaţie în care în adevăr nu ar fi existat obligaţia inculpaţilor de a se legitima.

În raport cu poziţia părţii vătămate în relaţia cu cei doi inculpaţi, cu maniera în care aceasta s-a manifestat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu identifică niciun indiciu, element care să contureze imaginea unei persoane care s-ar fi pregătit să comită o infracţiune ori ar fi comis deja un act ilicit, ci, dimpotrivă, aceasta se deplasa pe stradă, la o oră nu târzie, să-şi caute pisica.

Martorele audiate, dar şi soţia părţii vătămate au arătat că V.A. şi-a manifestat disponibilitatea de a aduce actul de identitate, precizând că locuieşte foarte aproape, că o poate chema pe soţia sa, însă, cu toate acestea, inculpaţii au considerat necesar a o determina cu forţa să meargă la sediul poliţiei, deşi presupunerea că partea vătămată ar fi proxenetul martorei J.R. nu se fundamenta pe vreun indiciu, atâta vreme cât martora nu oferise vreo descriere, negând în concret că ar avea asigurată protecţia în activitatea pe care o practica. Mai mult decât atât, martora a precizat în declaraţiile date organelor judiciare că le-a afirmat expres inculpaţilor că acel bărbat „nu este peştele său.”

Într-un asemenea context, chiar admiţând că identitatea părţii vătămate nu a putut fi stabilită prin prezentarea unui act de identitate, procedura uzitată de cei doi inculpaţi de a recurge la forţă pentru a o conduce la poliţie pe partea vătămată nu se justifica sub nicio formă, deoarece legea impune o asemenea practică numai în situaţia în care în discuţie sunt persoane ce prin acţiunile lor periclitează viaţa cetăţenilor, ordinea publică sau alte valori sociale ori persoane suspecte de săvârşirea unor fapte. Or, în cauză, nicio împrejurare nu era de natură şi în măsură să creeze o bănuială rezonabilă potrivit căreia partea vătămată V.A. ar fi putut reprezenta un anumit pericol, prin conduita, maniera sa de manifestare, pentru vreo valoare socială.

Probele cauzei au mai demonstrat că partea vătămată a devenit recalcitrantă doar în momentul în care inculpaţii au devenit agresivi fizic, verbal, iar faptul că situaţia a scăpat de sub control este dovedit de o serie de elemente, precum declaraţia martorei B.S., aflată pe o parte a străzii şi care, observând incidentul, a sunat de îndată la numărul de urgenţă 112, căci un bărbat era bătut de alţi doi; soţia părţii vătămate a sosit la locul altercaţiei auzind strigătele de ajutor ale lui V.A.

În fine, în analiza acuzaţiilor aduse celor doi inculpaţi cu privire la actele de agresiune exercitate asupra numitului V.A. nu poate fi omisă evaluarea probelor cu caracter ştiinţific - expertize medico-legale, acte medicale care atestă starea părţii vătămate ulterior agresiunii.

Instanţa fondului a procedat la o examinare judicioasă a probelor cu caracter ştiinţific, înlăturând în mod pe deplin justificat apărările formulate conform cărora nu s-ar fi stabilit cu certitudine dacă acea fractură claviculară dreaptă a părţii vătămate s-a produs la data incidentului ori era preexistentă.

Se impune precizarea, în completarea stării de fapt, corect reţinută de actul de inculpare şi de instanţa fondului, că după ce la faţa locului au sosit cele două echipaje de la Poliţia Dej, în condiţiile în care ajutor solicitase atât inculpatul M.D., cât şi martora B.S., partea vătămată s-a opus încătuşării, aşa încât a fost nevoie ca mai multe persoane din cele sosite (echipaje poliţie), inclusiv inculpaţii să imobilizeze partea vătămată şi să urce pe aceasta în maşina poliţiei. S-a mai reţinut că în aceeaşi maşină s-a permis accesul părţii vătămate V.V., ambii soţi fiind duşi la sediul poliţiei, iar la puţin timp de la sosire, întrucât V.A. s-a simţit rău, urmare a rănilor suferite, a fost sesizat Serviciul de Ambulanţă al Judeţului Cluj.

Toate aceste aspecte au fost confirmate de martorii D.F., U.C., C.S., S.A., R.C., C.A. - toţi lucrători ai poliţiei.

În atare împrejurări, partea vătămată a fost preluată cu o targa de echipajul ambulanţei, iar actele medicale produse la dosarul cauzei au atestat, printre altele, că la o primă examinare sumară V.A. suferise contuzii, traumatism cranio-cerebral şi traumatism al coloanei vertebrale.

Certificatul medico-legal emis de Institutul de Medicină Legală Cluj la 16 aprilie 2010 evidenţiază că la acea dată partea vătămată prezenta leziuni corporale - traumatism vertebral cervical, cranio-facial minor, excoriaţii frontale, contuzie toracică cu fractură claviculară dreaptă - imobilizat în bandaj, alte contuzii - datând din 13 aprilie 2010, care s-ar fi putut produce prin lovire cu corp dur şi care au necesitat 35-40 zile de îngrijiri medicale.

În acelaşi sens au fost şi concluziile raportului de nouă expertiză medico-legală al Institutului Naţional de Medicină Legală Mina Minovici Bucureşti din 25 decembrie 2012, avizat de Comisia Superioară Medico-Legală, care a specificat că fractura de claviculă s-a produs în 13 aprilie 2010, în considerarea faptului că nu există date medicale care să ateste o fractură de claviculă anterior acestei zile, precum şi diagnosticele consemnate în actele medicale puse la dispoziţie şi buletinele radiologice întocmite ulterior zilei de 13 aprilie 2010.

În virtutea considerentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a reţine în sarcina inculpaţilor P.O. şi M.D. săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă - art. 250 alin. (1), (4) C. pen. anterior, constând în aceea că la data de 13 aprilie 2010, în timp ce se aflau în exercitarea atribuţiilor de serviciu, ca lucrători de poliţie, au întrebuinţat expresii jignitoare la adresa persoanei vătămate V.A. şi i-au aplicat acesteia multiple lovituri, cauzându-i leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare un număr de 35-40 zile de îngrijiri medicale.

Astfel cum instanţa fondului a apreciat, în cauză sunt întrunite exigenţele tragerii la răspundere penală a inculpaţilor.

Se impune observaţia că de la data săvârşirii infracţiunii de către inculpaţii P.O. şi M.D. şi până Ia judecarea definitivă a cauzei a intervenit o nouă lege penală, la 1 februarie 2014 intrând în vigoare noul Cod penal (Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările aduse ulterior).

În aplicarea art. 5 C. pen., în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Vechea reglementare - art. 250 alin. (1)-(4) C. pen. anterior prevedea pentru infracţiunea de purtare abuzivă o pedeapsă cuprinsă între o lună şi un an alternativ cu amenda penală pentru modalitatea normativă a alin. (1) - întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană, de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu; în alin. (4) al aceluiaşi articol pedeapsa prevăzută de legiuitor pentru vătămarea corporală săvârşită de către un funcţionar public în condiţiile alin. (1) este închisoarea de la 6 luni la 6 ani.

Incriminarea se regăseşte în noul Cod penal, în art. 296, în două variante normative. Astfel, alin. (1) al articolului evocat sancţionează cu o pedeapsă cu închisoare între o lună şi 6 luni sau cu amendă fapta de a întrebuinţa expresii jignitoare faţă de o persoană de către cel aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Alin. (2) al aceluiaşi articol pedepseşte ameninţarea ori lovirea sau alte violenţe săvârşite în condiţiile alin. (1), statuând că pedeapsa este cea prevăzută de legea pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu 1/3.

Prin urmare, acest din urmă alineat (art. 296 alin. 2) face trimitere la infracţiunea de ameninţare (art. 206 C. pen.) şi la infracţiunea de lovire sau alte violenţe (art. 193 C. pen.).

Se poate constata că fapta de ameninţare, potrivit noului Cod penal, este pedepsită cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, iar pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe, legiuitorul a prevăzut o pedeapsă de la 6 luni la 5 ani sau amenda, în varianta normativă din art. 193 alin. (2) - fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile (aceasta fiind varianta normativă în al cărei tipar se înscrie activitatea infracţională a inculpatului).

În considerarea celor expuse se poate constata că purtarea abuzivă incriminată în art. 296 C. pen. are corespondent în art. 250 C. pen. anterior, o examinare comparativă a celor două texte punând în evidenţă asemănări, dar şi deosebiri.

Astfel, ambele texte incriminează purtarea abuzivă într-o variantă tip şi mai multe variante agravate.

În art. 250 C. pen. anterior, purtarea abuzivă era incriminată în 4 variante agravate, în funcţie de natura şi gravitatea infracţiunii absorbite în conţinutul acesteia. În noul Cod penal varianta agravată a infracţiunii constă în ameninţarea ori lovirea sau alte violenţe, săvârşite faţă de o persoană, de către cel aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, iar pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru infracţiunile absorbite în conţinutul infracţiunii de purtare abuzivă ale cărei limite speciale se majorează cu 1/3. În concepţia noului Cod penal, legiuitorul nu a mai reţinut ca variantă agravată a infracţiunii ipoteza în care prin lovirea sau orice alte acte de violenţă săvârşite în condiţiile art. 296 C. pen. s-au produs consecinţele specifice infracţiunii de vătămare corporală, în acest caz devenind aplicabile regulile concursului de infracţiuni.

Observând limitele de pedeapsă, Codul penal anterior sancţiona varianta tip cu o pedeapsă cuprinsă între o lună închisoare - un an închisoare alternativ cu amenda, iar varianta agravată care interesează în prezenta cauză, respectiv art. 250 alin. (4) prevedea o pedeapsă între 6 luni şi 6 ani închisoare.

În noul Cod penal, purtarea abuzivă - varianta tip - se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau amendă.

Purtarea abuzivă descrisă în art. 296 alin. (2) C. pen. se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în art. 206 (ameninţare) ori în art. 193 (lovirea sau alte violenţe) ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.

Rezultă astfel că atunci când purtarea abuzivă va consta în ameninţare - pedeapsa în această modalitate va fi închisoarea de la 4 luni la 1 an şi 4 luni; când purtarea abuzivă va consta în loviri sau alte violenţe, pentru infracţiunea de purtare abuzivă în această modalitate pedeapsa va fi închisoare de la 4 luni la 2 ani şi 8 luni, iar când purtarea abuzivă constă în producerea de leziuni traumatice, afectarea sănătăţii unei persoane evaluată prin cel mult 90 zile de îngrijiri medicale, pedeapsa pentru purtare abuzivă săvârşită în această modalitate va fi închisoarea de la 8 luni la 6 ani şi 8 luni sau amendă.

Examenul comparativ al celor două incriminări permite următoarele observaţii:

Alegerea legii mai blânde urmează a se realiza în contextul în care ambele legi penale incriminează acelaşi fapt, însă cele două legi diferă în plan sancţionator.

Astfel, dacă sub aspectul condiţiilor de aplicare a represiunii penale nu se distinge diferenţa între cele două legi, regimul sancţionator prevăzut este distinct.

Pentru a stabili care pedeapsă este mai uşoară, urmează a ne călăuzi, nu după criterii abstracte, ci după rezultatele la care se ajunge aplicând fiecărei pedepse prevăzute de cele două legi criterii de evaluare în raport cu cazul concret.

În speţa de faţă, analiza comparativă a regimului sancţionator aplicat în cazul incriminării ce se regăseşte în noul Cod penal permite observaţia că noua reglementare prevede alternativ cu pedeapsa închisorii pedeapsa amenzii (în varianta agravată), în timp ce legiuitorul în Codul penal anterior a prevăzut în ipoteza modalităţii agravate numai pedeapsa închisorii.

În consecinţă, rezultatul care va conduce la o pedeapsă de o clasă inferioară (de exemplu, pedeapsa amenzii faţă de pedeapsa închisorii) va fi mai favorabil, în cauză pedepsele prevăzute în două legi penale nefiind de acelaşi grad.

În speţă, legea mai favorabilă este noul Cod penal, în împrejurarea în care prezintă la pedeapsa închisorii alternativ pedeapsa amenzii penale, context în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a face aplicarea art. 5 C. pen., dar şi a art. 12 din Legea nr. 187/2012, în referire la aplicarea pedepsei accesorii conform art. 65 C. pen., art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

În referire la operaţiunea de individualizare judiciară a pedepsei aplicate celor doi inculpaţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că prin cuantum, natura, modalitatea de executare, pedeapsa stabilită de instanţa fondului asigură atât restabilirea ordinii de drept, cât şi o reală reinserţie socială a inculpaţilor, reflectând gradul de pericol social al faptelor săvârşite, dar şi circumstanţele de ordin personal şi respectând principiul aplicării legii penale mai favorabile.

În ceea ce priveşte modul de soluţionare a acţiunii civile exercitate de partea civilă V.A., cererea de daune materiale şi morale, solicitarea acestuia în apel de majorare a cuantumului acordat de prima instanţă, se impun următoarele precizări:

În urma unei analize judicioase a materialului probator produs de partea vătămată în dovedirea pretenţiilor avansate cu privire la despăgubirile materiale solicitate (cheltuieli cu medicamente, investigaţii medicale, supraalimentaţie - înscrisuri, declaraţii martori) instanţa fondului a stabilit în mod corect cuantumul daunelor materiale pe care este îndreptăţit a le primi V.A.

De asemenea, raportat la suferinţele fizice suportate de partea civilă, atât la momentul agresiunii, cât şi ulterior (spitalizare, convalescenţă), dar şi la traumele de ordin psihic îndurate de V.A. (confuzie cu un proxenet, umilinţa la care a fost supus), instanţa fondului a procedat la o justă compensaţie bănească.

Aşadar, criticile formulate de partea civilă V.A. în planul laturii civile a cauzei nu vor fi primite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În virtutea considerentelor înfăţişate, în conformitate cu art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis apelurile declarate de procuror şi apelanţii inculpaţi M.D. şi P.O. împotriva sentinţei nr. 9 din 28 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, a desfiinţat în parte sentinţa penală atacată şi rejudecând:

A menţinut pedeapsa de câte un an închisoare aplicată inculpaţilor M.D. şi P.O. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 296 alin. (1) şi (2) C. pen. cu trimitere la art. 193 C. pen. şi cu referire la art. 5 C. pen., precum şi modalitatea de executare stabilită prin sentinţa apelată.

În baza art. 12 din Legea nr. 187/2012 cu referire la art. 5 C. pen., a aplicat inculpaţilor M.D. şi P.O. pedeapsa accesorie prevăzută în art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., conform art. 65 C. pen.

A menţinut celelalte dispoziţiile ale sentinţei apelate şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă V.A. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.